Arhive pentru septembrie, 2012

Profitand, probabil, si de aerul de munte, Raluca Vasiliu a solicitat si a citit, cu atentie, o carte despre psihoterapia tulburarilor de dispozitie. Inca nu stiu daca inainte sau dupa o tura in jurul masivului Postavaru:

Esti deprimat? Fa miscare!

 

In loc sa intinda pacientii pe canapea, unii terapeuti ii pun la munca. Fizica. Adica ii pun sa alerge sau sa faca exercitii fizice aproape in fiecare zi. Iar in urma exercitiilor pacientii nu numai ca fac gambe tari si abdomene plate, ci se si vindeca de depresii severe sau de tulburari de anxietate.

Cartea lui Keith W. Johnsgard vine sa reintareasca adevarul deja cunoscut (dar prea putin aplicat) ca exercitiul fizic amelioreaza foarte mult dispozitia psihica (si reduce tulburarile de dispozitie de tipul anxietatii sau depresiei).

Norvegian de origine, Keith a ajuns in America si a constatat cu mare tristete (sau mila, furie, dezgust?) ca americanii tipici au devenit extrem de sendentari, grasuti si fara forma fizica. Uitandu-se prin statistici, el a observat ca tulburarile de dispozitie se afla pe primele locuri ca frecventa dintre toate tulburarile psihice din America, si ca incidenta acestora a crescut exponential in ultimii 50 de ani. Comparand rapid imaginea omului preistoric mereu in miscare cu imaginea americanului din fata televizorului, lui Keith nu i-a fost deloc greu sa isi dea seama ca exista o legatura intre depresie si lipsa activitatii fizice.

Pentru ca nu este un antrenor fizic ci un psihoterapeut, el s-a gandit cum sa combine psihoterapia cu exercitiile fizice. In plus, placandu-i rigoarea stiintifica, el a cautat fundamentele stiintifice care stabilesc legatura dintre reducerea depresiei si exercitiile fizice. Iata la ce concluzii a ajuns atleticul nostru psihoterapeut:

De ce fac oamenii sport?

In principal oamenii alearga sau face exercitii fizice din urmatoarele motive (in ordinea frecventei) :

–          Pentru a se mentine in forma (sau pentru a iesi din forma rotunda si a slabi)

–          Ca sa se simta bine, adica sa isi imbunatateasca starea emotionala

–          Ca sa se simta mai bine cu propria persoana (si sa isi creasca stima de sine)

Dupa ce incep exercitiile fizice, motivatia se schimba: astfel, oamenii nu mai vor neaparat sa fie in forma ci fac exercitii mai ales pentru beneficiile emotionale (o dispozitie mai buna, sentimentul ca sunt capabili sa se tina de un program, o imagine de sine imbunatatita, din faptul ca stiu ca fac ceva benefic pentru propria persoana).

De asemenea, a face miscare este perceput de multi ca o provocare fata de propria persoana, si faptul ca raspund acestei provocari le da un sentiment de satisfactie personala.

 

Care sunt beneficiile exercitiului fizic sustinut?

Evident, beneficiul major al exercitiilor este ca reduce depresia si tulburarile anxioase. Pe langa acesta insa mai sunt mentionate si o serie de alte avantaje:

–          Ne ajuta sa ne re-centram pe propria persoana. Efortul fizic ne obliga sa ne centram atentia pe propriul corp si pe prezent. Aceasta atentie acordata propriei persoane ne ajuta sa intram in contact cu noi insine (si cu corpul dar si cu emotiile si gandurile).

–          Ne creeaza o stare de detasare fata de probleme. Prin faptul ca suntem concentrati pe ce se intampla aici si acum lasam in urma problemele trecutului sau anxietatile viitorului si dobandim o perspectiva mai detasata asupra vietii de zi cu zi.

–          Devenim mai rezistenti la stres. O inima mai puternica si un corp mai sanatos raspund mai bine la stres decat un corp grasut si sedentar.

–          Devenim mai sanatosi. Exercitiul fizic scade riscul anumitor boli (infart, osteoporoza, etc). De asemenea ajuta la recuperarea in urma unor accidente si reduce efectele negative ale fumatului sau ale unui stil de viata nesanatos.

Cum putem combina psihoterapia cu exercitiile fizice?

Chiar daca pacientii depresivi nu vad viitorul prea roz, depresia este de fapt o tulburare tratabila. Studiile arata ca ea poate fi diminuata prin numeroase metode: alergare, exercitii fizice, o gama larga de psihoterapii de grup si individuale, sesiuni de meditatie, medicamentele anti-depresive. Cei deprimati pot apela la mai multe modalitati de a scapa de depresie si exercitiile fizice sunt doar una dintre modalitati.

Totusi, fata de alte metode, exercitiile fizice au anumite avantaje: in primul rand sunt foarte eficiente, rezultatele fiind vizibile dupa 3-5 saptamani. Apoi, nu au efecte secundare. Ele sunt la indemana oricui si pot fi gratuite. In plus, ele amelioreaza si simptomele depresiei severe, si se pare ca rezultatele pozitive se mentin in timp.

Ca sa folosim in mod eficient exercitiile fizice ca parte integranta a terapiei depresiei sau tulburarilor anxioase trebuie sa luam in considerare mai multe aspecte, cum sunt:

–          Sa stim sa folosim principiile generale ale unei terapii de succes. Asemeni altor forme de terapie si terapia prin exercitii trebuie sa contina ingredientele generale care fac orice terapie de succes: sa ii permita pacientului sa se simta in control asupra problemei sale, sa il ajute pe pacient sa stie ca poate sa isi amelioreze singur problemele, sa ii dea acestuia certitudinea ca daca foloseste anumite abilitati isi va putea reduce problema, sa se simta sprijinit si acceptat de catre un terapeut binevoitor.

–          Sa stim cum sa introducem ideea exercitiilor fizice. Pentru ca un client sa inceapa sa faca exercitii fizice ca parte integranta a psihoterapiei trebuie sa stim cum sa ii prezentam ideea. Astfel, inca de la prima sedinta este indicat sa ii spunem clientului ca el are puterea de a-si reduce singur suferinta daca foloseste anumite metode simple. Exercitiile fizice sunt o astfel de metoda care functioneaza si care dau rezultate foarte rapide. Clientului trebuie sa i se arate cu convingere ca este demonstrat stiintific ca exercitiile functioneaza si ca le poate folosi cu incredere.

–          Sa stim cum sa prescriem exercitiile fizice. Pentru ca pacientului sa nu i se ceara prea mult si prea repede terapeutul trebuie sa stie ce exercitii sa aleaga si cat de des sa le prescrie. El trebuie sa ia in calcul greutatea si problemele de sanatate ale clientului, tipul de sport preferat, daca prefera exercitiile constante sau se plictiseste repede, daca are nevoie de companie sau prefera exercitiile solitare.

–          Sa stim cum sa combinam exercitiile fizice cu psihoterapia. Keith este unul din terapeutii care fac exercitii alaturi de clientii lor, in timp ce fac sedintele de psihoterapie. O astfel de terapie combinata are mai multe avantaje: pacientii se simt mai putin inhibati si devin mai constienti de propriul corp, de propriile ganduri si mai ales nevoi si sentimente ne-exprimate. Stimularea fizica faciliteaza detensionarea psihica si activarea unor continuturi inconstiente, pacientii ajungand mai usor sa aiba anumite insighturi. Si terapeutul are anumite avantaje: isi descarca tensiunile de peste zi, se elibereaza de stres, este mai imun la incercarile inconstiente ale pacientilor de a-l manipula cu ajutorul simptomului. Chiar daca pentru multi psihoterapeuti ideea de a fi vazuti transpirand cot la cot cu clientii nu pare atractiva, Keith ne asigura ca un terapeut asudat nu isi pierde din statutul lui in fata clientului, ba chiar creste autenticitatea relatiei dintre ei.

–          Sa stim ce tehnici si exercitii sa aplicam in cazul fiecarei tulburari psihice. In cazul unui comportament obsesiv Keith a combinat tehnica prescrierii simptomului cu exercitiile fizice. Spre exemplu, el l-a rugat pe un pacient obsesiv sa alerge cate o ora in fiecare zi si sa se gandeasca numai si numai la obsesia lui. In scurt timp pacientul si-a dat seama ca ii este imposibil sa aiba ruminatii cat timp face miscare, si in consecinta si obsesile lui s-au ameliorat rapid. In cazul unui pacient cu atac de panica si agorafobie el a combinat tehnica desensibilizarii progresive cu miscarea (mizand pe faptul ca atacul de panica nu poate avea loc intr-o stare de epuizare fizica). In cazul fiecarei tulburari psihice exercitiile fizice se pot combina intr-un mod optim cu anumite tehnici psihice.

–          Sa stii cum sa lucrezi cu rezistentele pacientilor. Keith afirma ca orice pacient depresiv care isi doreste cu adevarat sa isi amelioreze starea va accepta exercitiile fizice. Asa ca, atunci cand un pacient refuza vehement exercitiile este un semn clar de rezistenta. In acest caz este posibil ca beneficiile secundare pe care pacientul le obtine in urma simptomului sa fie prea mari pentru ca acesta sa renunte la simptom. In acest caz Keith ii spune acestuia direct ca nu este pregatit sa renunte la simptom si ca deocamdata este mult mai realist sa invete cum sa traiasca cu depresia in loc sa incerce sa scape de ea.

Ca orice carte care se respecta si aceasta are sectiunea de self-help, in care aflam cum anume sa ne prescriem singuri exercitii si ce anume sa facem pentru a ne mentine motivatia de a le urma.

Un mare avantaj al cartii este ca, citind povestile savuroase si ascultand argumentele pro-exercitii ti se face pofta de facut miscare si mai-mai ca nu lasi cartea din mana pentru o tura de alergat prin parc.

Siguranta si incredere. Asta au simtit, probabil, 26 de milioane de elevi americani, participanti la un program pe nume D.A.R.E. (Drug Abuse Resistance Education). Programul a fost initiat de politia din Los Angeles (L.A.P.D., daca esti cinefil) in 1983 si s-a bucurat de un succes urias, ajungand in aproximativ 20 de ani in 80% din scolile publice din US.

Programul dura 17 saptamani si se baza pe ofiterii de politie care mergeau in scolile generale si in licee pentru a-i informa pe tineri despre adevaratele consecinte ale consumului de droguri. Si parintii si profesorii au fost incantati (invitati sa evalueze programul, l-au perceput, majoritatea zdrobitoare, peste 90%, „bun” si „foarte bun”).

Cativa psihologi din APA, mai putin dusi la biserica, s-au gandit sa testeze programul intr-o maniera stiintifica. Asa ca in 1999 au finalizat un studiu de 10 ani. Ei au comparat consumul de marijuana (joint, doobie, dope, spliff etc.), alcool si tigari inainte de intrarea in program (cand bravii cetateni americani erau clasa a sasea) cu consumul la 20 de ani, cand iesisera deja din program. Nu au obtinut niciun efect masurabil.

Acesta este doar unul dintre studiile care au demonstrat ineficienta programului, altfel extrem de valorizat de adultii care nu participau la el (politisti, profesori, parinti, comunitate locala, politicieni). Poate ca mintea (pre)adolescentilor functioneaza altfel decat isi imagineaza cei care nu sunt specialisti?

Ar merita sa stii si care a fost bugetul anual al acestui program (adica sa mananca si gura noastra ceva, doar oamenii nu erau sa lucreze gratis in el):

1 miliard de dolari.

„Project DARE: No effects at 10-year follow-up”,
By Lynam, Donald R.;Milich, Richard;Zimmerman, Rick;Novak, Scott P.;Logan, T. K.;Martin, Catherine;Leukefeld, Carl;Clayton, Richard
Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol 67(4), Aug 1999, 590-593.

Cu putin timp in urma (un an, conform unei numaratori conventionale) te-am invitat sa rezolvi urmatoarea problema:

„(1)    BBBSSS

(2)    SSSSSS

(3)    BSBBSB

„B” este banul iar „S” este stema, deja stii asta. Ceea ce mi-ar placea sa stii se refera la  probabilitatea sirului (2)! Ce crezi, este mai probabil sa-l obtinem pe (2) in raport cu (1) sau (3)? Sau mai improbabil? Procedura pentru fiecare sir a fost aceeasi: am aruncat moneda de sase ori.”

Ai cugetat? Este raspunsul tau bine chibzuit? Ai tinut cont de the gambler’s fallacy? Vei fi budist-induratoare cu o (noua) posibila greseala? Ti-am activat ranchiuna inconstienta (perceptibila doar cu scanner-ul freudian recent dezafectat) fata de ingineri si matematicieni? Sau dispui de o neaosa intuitie androgina? (cea „feminina” nu functioneaza, in ciuda popularitatii mitului) Si mai presus de toate:

Ai miza un milion de lei vechi pe raspunsul tau?

Am observat, in mod repetat, ca oamenii devin mult mai atenti la sarade precum cea de mai sus cand le propun sa parieze, adica sa riste sa piarda (sau sa castige, depinde cum formulez, acum stii smecheria cu incadrarea, traiasca alde Daniel si Amos!) ceva. Ok, poate un milion iti pare prea mult daca nu esti sigur(a). Cat sa zic, atunci? 100 RON? 10 RON? 1 leu?

Doar nu ai devenit brusc prudenta! (ti-i dau oricum inapoi, mesaj subliminal pentru amygdala-am folosit „y” ca sa o diferentiez de amigdala din gat) Te intreb si eu ce pattern este mai probabil, primul, al doilea sau al treilea?

Te mai tin un pic de vorba pana se gandeste modulul tau insarcinat cu calculele la un raspuns: rostul acestui articol (si al altora, precedente sau viitoare, inclusiv din universul paralel in care urmeaza sa ma intalnesc, dupa moarte, cu cativa romantici incurabili) este sa evidentieze disponibilitatea noastra naturala (aviz celor care traiesc euforia „naturaletii” gandirii si comportamentului) de a intelege mai nimic din natura legilor statisticii.

In psihologie, de exemplu, sfera in care plutesc si eu, ajutat de constitutia mea debila, ba nu, abila, constitutia mentala abila, asta am dorit a spune, in psihologie, dezertez, ptiu!, asertez eu, fosta lighioana academica, toate relatiile sunt enuntate in termeni probabilistici. Culmea, majoritatea absolventilor sunt inclinati sa creda contrariul! Nu exista niciun fel de certitudine in psihologie, asta as scrie eu pe cladirea facultatii, cu litere vizibile din naveta spatiala Challenger (ihm, aia care s-a prabusit deoarece NASA era pusa pe economii), acceptand, fireste, ca o parte din viitorii psihologi clinicieni, consilieri si psihoterapeuti, suferinzi deja de miopie intelectuala, nu vor putea citi. Dar altii o vor face si, dupa ce au uitat aproape tot (fenomen care se intampla, de obicei, la cateva zile post-sesiune), isi vor aminti, gratie unor neuroni zgribuliti din lobul temporal, firavul adevar de mai sus.

Si acum raspunsul: aparitia celor trei siruri este la fel de probabila!

Poate ca SSSSSS ti se pare mai improbabil sa iasa, avand in vedere ordinea lui perfecta. Sau poate iti pare improbabil BBBSSS, sir in care avem un tipar frumos: trei B, trei S. Insa aceste tipare nu exista in realitate, ele sunt impuse de mintea ta. Tu vezi nu ceea ce  exista ci doar pare a fi!

Daca a cazut „stema” (S), la urmatoarea aruncare exista o probabilitate de 50% sa cada tot „stema”. Si dupa doua steme, la a treia aruncare „stema” are sanse, din nou, de 50%. Si tot asa, putem sa aruncam moneda de milioane de ori, probabilitatea pentru „stema” va fi mereu de 50% (idem pentru „ban”).

Evenimentele (aruncarile) nu sunt legate intre ele, sunt independente, aceasta este capcana in care ai cazut (ai crezut ca nu sunt!) daca ai raspuns ca „e mai probabil sa obtinem sirul 3” si „e mai improbabil sa obtinem 1 sau 2, deoarece ele sunt ordonate”.

Ai vazut legaturi care nu exista!

Multumeste-i zeului „Trei in Unul” ca nu ai pariat si nu ai pierdut 100 RON sfintiti, adica nu au ajuns in buzunarul meu de necredincios damnat la nesfarsite calcule probabilistice in butoiul cu substanta neagra si vascoasa, obtinuta dupa distilarea carbunilor celesti! Dar nu te culca pe trompa lui Eustache („pe-o ureche”, pentru vizitatorii urmariti de reactii redox la orele de biologie):

Oare de cate ori, in viata de zi cu zi, „vezi’ legaturi care nu exista?

Am fost la homeopat. Recunosc. Nu mai stiu exact de ce (dar asta nu e de mirare, s-a intamplat acum mai bine de 10 ani si de atunci, deoarece imbatranesc, m-am sclerozat, chiar daca nimeni nu e de acord cu asta, situatie care ma ingrijoreaza cu adevarat). Sigur nu era ceva grav, in plus eram si curios si, mai presus de toate, am fost sub influenta unei zeite (practicam transfigurarea in acele vremuri, adica un fel de negare romantica).

Imi amintesc de niste bobite colorate, simpatice („remedii”) pe care le-am luat constiincios, un timp (le-am inghitit fara alte intrebari). Mai imi amintesc de o doamna foarte draguta si un cabinet in centrul capitalei in care am fost primit si tratat cu atentie si respect (iar la sfarsit am fost taxat asa cum se cuvine, adica scump-in viziunea mea, hominid cu aversiune fata de pierdere). Imediat ce am iesit pe usa, in ciuda dialogului agreabil si a atmosferei foarte civilizate, am hotarat ca aceea a fost nu doar prima ci si ultima mea vizita. Acum, privind retrospectiv, realizez ca am avut o intuitie mistica.

Daca esti un fan al medicinii alternative, in general, si al homeopatiei, in special, poate ar fi bine sa te opresti aici cu lectura. Nu cred ca vrei sa afli, din urmatoarele randuri, de ce te consider un fraier. De asemenea, daca avem o relatie (virtuala) buna, de ce sa asisti la deteriorarea ei? (pentru ca nu vei putea citi cu detasare sau, mai direct spus, vei fi afectat(a) si, probabil, zdruncinata in credintele tale-dar asta numai daca pui pret pe ce scriu).

Mai trebuie sa spun ca un membru al familiei mele valorizeaza homeopatia si o multime de alti oameni, mai mult sau mai putin apropiati, sunt consumatori de servicii homeopate. Inca ma inteleg bine cu ei desi imi cunosc pozitia. Nu incerc sa le schimb optiunile dar, cand se iveste ocazia, cedez impulsului irezistibil de a invarti cutitul in ceea ce mi se pare a fi rana naivitatii.

Ceea ce am observat la majoritatea apropiatilor este, din punctul meu de vedere, uimitor: nimeni nu-mi poate spune pe ce principiu functioneaza homeopatia. Nici nu-i intereseaza astfel de subtilitati. Raspunsul standard pe care il primesc e din zona „Eu cred in ea si asta e tot ce conteaza!”. Ihm, conteaza foarte mult, mai ales ca nu doar „tu” crezi in ea.  Jumatate din populatia Belgiei, de pilda, cumpara produse homeopate. Din 100 de francezi, 36 sunt „utilizatori”. In India sunt 300 de spitale homeopate. Iar in US, in anul 2000, homeopatia a inregistrat vanzari de un miliard si jumatate de dolari.

Cum s-ar putea insela asa de multi oameni?

Ei bine, exact asta ma fascineaza pe mine, de la un timp. Faptul ca o persoana traieste cu o credinta in mod limpede contrazisa de fapte a inceput sa conteze mai putin in raport cu posibilitatea ca un grup de oameni (uneori urias ca dimensiuni) sa functioneze ghidat de dorinta ca realitatea sa fie intr-un anumit fel (desi constata zilnic, din pacate, ca este altfel), de idei fara suport empiric si, nu de putine ori, de iluzii. Asta e fascinant! Este ca si cum, pastrand proportiile, as trai in Germania, in jurul anilor ’40, observand ca semenii mei sunt convinsi ca evreii nu au calitatea de fiinte umane si merita exterminati (milioane de germani, intr-un fel sau altul, au crezut asta desi astazi, privind inapoi, pare nu doar ceva oribil ci si complet de neinteles). Sunt constient ca este o comparatie exagerata dar am ales-o in mod intentionat, pentru a dramatiza felul in care multi, foarte multi oameni se pot insela in timp ce cred ca ideile lor sunt corecte.

Astazi scriu despre homeopatie insa exemple sunt peste tot. De la numeroase scoli de psihoterapie, orientate de idei fanteziste sau imposibil de dovedit (despre care am scris de cateva ori) pana la milioane de americani convinsi ca exista fantome (42%) sau ca au fost rapiti de extraterestri, de la acupunctura care nu vindeca nimic pana la astrologia care nu prezice nimic (dar explica, retroactiv, totul), neuitand, fireste, de numerosi zei care se calca pe picioarele divine in panteonul dintr-un univers paralel si nici de prietenul meu Mos Craciun, subiect favorit si tolerant al tachinarilor mele de copil nerecunoscator, oriunde ne-am uita, cu un dram de atentie, putem identifica tot felul de credinte irationale, uneori inofensive, alteori periculoase si chiar mortale („noi nu ne vaccinam copiii, Dumnezeu nu e de acord!”).

Medicamentele homeopate datoreaza foarte mult apei (atentie, am inceput sa fiu ironic!). Mai exact, o solutie homeopatica foloseste un „ingredient” care a fost diluat de multe ori. De foarte multe ori! De atat de multe ori, de fapt, incat nu a mai ramas nicio molecula din el!

Ce inseamna asta? Ca solutia homeopata este, in realiate, apa. Apa chioara! Tocmai de aceea homeopatia are doua mari avantaje:

  1. Nu are efecte secundare
  2. Nu exista pericolul unei supradoze

Poti consuma oricat de multa apa, nu vei suferi din cauza aceasta (doar vei calatori intr-un anume loc cu o frecventa superioara iar rinichii vor munci mai mult decat de obicei). Medicamentele homeopate nu au nimic activ in ele (in afara de propria ta credinta, desigur!). Nu pentru ca spun eu asta ci pentru ca au fost testate. O analogie frecventa se face intre vaccinuri si remediile homeopate. Insa analogia este gresita: in timp ce  primele contin miliarde de fragmente de virusi cele din urma, sau majoritatea lor, nu contin nici macar o molecula din faimosul ingredient activ. Aceasta realitate este incontestabila si homeopatii o accepta.

Dar de-abia acum urmeaza lovitura de teatru! (da, te poti pregati de ceva amuzant) Iata explicatia „stiintifica” (asimilata in stagiile de pregatire ale viitorilor psihoterapeuti, scuze, act ratat, homeopati): apa in care ingredientul a fost diluat nu este orice fel de apa ci este o apa speciala. Ups! Cum asa?

Iata cum: este o apa speciala deoarece s-a impregnat cu proprietatile ingredientului (cele care activeaza sistemul natural de aparare al corpului-o idee, altfel, foarte frumoasa). Dar ce inseamna ca „s-a impregnat”? Ce anume ii permite apei aceasta performanta? Oh, biet ignorant (vorbesc cu mine insumi, o boala mai veche, netratabila, desi am incercat si chiropractic si colonic-irigare colonica, vreau sa spun), afla aici si acum:

Apa are memorie!

Hmm, nici tu nu stiai asta? Si tie profesorii de chimie ti-au ascuns acest adevar transcendental? Conspiratia tacerii, asa pare! Da, apa are memorie  si isi aminteste moleculele cu care a fost in contact. Extraordinar! E ca atunci cand iti amintesti o mica tavaleala de weekend cu tanarul acela chipes (si un pic autist, conform stereotipului) de la departamentul IT, in timpul teambuilding-ului trimestrial? Da, ceva de genul acesta. Apa nu uita moleculele pe care le-a mangaiat (te rog, citeste fara subtextul pervers). Proprietatile lor vindecatoare se imprima cumva in apa (nu stim cum dar nu ne batem capul cu asta) astfel ca apa in care a fost ingredientul este infinit mai puternica decat apa in care este ingredientul (dilutia, daca nu te-ai prins, impreuna cu memoria apei, realizeaza aceasta magie).

Pentru cei care gandesc, ar fi totusi o mica problema: daca apa nu uita camforul sau belladonna (acesta e un tribut pentru Hahnemann, neamtul care a „inventat” homeopatia, undeva pe la 1800) atunci poate ca nu uita nici rahatul cu care a fost in contact „intim” in timp ce curgea printr-o glorioasa canalizare (ti-ar placea sa inghiti ceva remedii care „isi amintesc’’  clipele strengaresti de la toaleta din mall?).

Daca te-am oripilat cu aceste imagini ma grabesc sa compensez : apa isi aminteste doar ce vor homeopatii sa-si aminteasca! Cum? (de ce te freci la ochi, suntem deja in lumea lui Mos Craciun!) Uite-asa: apa isi aminteste moleculele ingredientului activ deoarece a fost, in timpul procesului de dilutie, agitata cu putere. Nici mai mult, nici mai putin. Zi si tu, nu simti ca suntem in avanposturile stiintei? (fii atenta, data viitoare, cand mai agiti cana cu ceai, e posibil ca ceea ce gandesti in acel moment sa fie captat de memoria apei-homeopatii nu spun asta dar eu sunt, cum ma stii, vizionar, presimt ca insesi gandurile pot fi imprimate in apa).

Poate ai vrea sa stii daca un singur studiu, din acela nesuferit, dublu-orb, cu grup de control si distributie randomizata, a dovedit ca homeopatia functioneaza? Daca esti fan nu cred ca vrei sa stii. Asa ca urmatoarea informatie nu e pentru tine: nici unul! Da, in 200 de ani nu a fost gasita nicio dovada stiintifica (nici macar studiul lui Benveniste, asta doar pentru connaisseuri, publicat in Nature , in 1988, nu a putut fi replicat, nici macar de echipa lui).

Conform legilor valabile in lumea aceasta homeopatia nu poate functiona. Conform experimentelor controlate placebo, nici nu functioneaza.  Cea mai rezonabila interpretare a tuturor investigatiilor pare a fi urmatoarea:

Homeopatia nu este nimic altceva decat placebo.

Dar acest lucru aproape ca nu mai conteaza. O uriasa industrie a inflorit in jurul ei. Milioane de  oameni, inclusiv oameni foarte educati (sau faimosi, vezi printul Charles, un suporter inflacarat) apeleaza la ea. Nu este uimitoare natura umana? Nu este aceasta o lume (sociala) de care nu te poti plictisi?

Ah, cat p-aci sa uit: in 2010 British Medical Association a votat, cu o majoritate coplesitoare, interzicerea homeopatiei, pe care au numit-o „witchcraft” (un fel de Harry Potter al medicinei). Insa medicii englezi nu sunt si legislatori. Oamenii politici iau astfel de decizii. Iar oamenii politici au si ei agendele lor. Mai pe scurt, vor sa fie (re)alesi. Slabe sperante sa tina cont de propunerile (informate) catorva doctorasi. Cumpara lumea granule, globule si tablete homeopate? Cumpara! Functioneaza economia? Creste PIB-ul? Daca oamenii vor sa cumpere de ce sa le interzicem aceasta placere? A murit cineva din asta? (da, a murit, poate revin cu alt articol-oamenii isi risca sanatatea nu pentru ca folosesc remediile, care sunt, cum am spus deja, inofensive, ci pentru ca renunta la tratamente reale).

Hai, gata, capul la fund! Si lasa inteligenta naturala a organismului tau sa-ti reveleze adevarul. In doze infinitezimale, desigur.

Nu cu mult timp in urma, domnisoara Carmen Stoica, autoarea recenziei de mai jos, mi-a dezvaluit un anumit lucru, producandu-mi o usoara ameteala (sau obnubilare?) : ” in primul an de facultate m-a fascinat cursul de Logica si Gandire Critica”. Cred ca pot numara pe degete studentii la psihologie care mi-au spus asta. Pe degetele lui Keith Stanovich, desigur:

How to think straight about psychology

Editia a noua a cartii “How to think straight about psychology” de Keith Stanovich, reprezinta un indrumar imperios necesar studentilor la psihologie, dar in acelasi timp, se adreseaza si altor consumatori de informatie psihologica (citesti cumva revista Psychologies?).

In mod ineluctabil, suntem cu totii bombardati cu diverse informatii de natura psihologica, care provin din surse diferite: mass-media, internet, librarii, etc.

Ce anume face diferenta intre ceea ce reprezinta informatie psihologica de calitate si cea utilizata de cele mai multe ori in scop de manipulare sau de castiguri ilicite? Care sunt instrumentele cu care pot opera ca evaluator independent al unor astfel de informatii? Este sau nu psihologia o stiinta?

Sunt intrebari la care vei gasi raspunsul citind aceasta carte, scopul autorului ei fiind acela de a prezenta o scurta introducere cu privire la abilitatea de a gandi in mod critic, care, o data insusita, va fi utila atat pentru a intelege domeniul psihologiei, cat si pentru a percepe in mod corect evenimentele din lumea inconjuratoare.

Ce este asadar psihologia, si prin ce anume se deosebeste de alte domenii?

Vorbind despre psihologia contemporana (nu te panica, o sa revenim si la Freud, stiu ca abia astepti!), ea are caracteristica de a fi variata, intrucat nu opereaza cu un singur concept, ci cu mai multe, fiecare dintre ele acoperind o arie limitata a studiului comportamentului uman (daca vei fi curios, vei afla cate divizii si subdivizii are American Psychological Association).

Si tocmai pentru ca a gasi un numitor comun acestor concepte este un demers cat se poate de dificil, unii psihologi cercetatori considera aceasta caracteristica (i.e. varietatea) ca fiind un punct forte al psihologiei, contrar altor pareri care sustin faptul ca unei stiinte ii este caracteristica o singura teorie, ca urmare a caracterului unitar al conceptelor cu care opereaza.

Exista doua aspecte care diferentiaza psihologia de alte discipline care studiaza comportamentul:

  1. 1. Studierea comportamentului uman se realizeaza prin metode stiintifice
  2. 2. Aplicarea practica a rezultatele studiilor efectuate de specialisti are o baza stiintifica

Astfel, primul aspect de retinut, este ca elementul definitoriu al psihologiei il reprezinta faptul ca studiul comportamentului uman este realizat prin metode stiintifice, intrucat industria pseudostiintelor incearca sa ne convinga pe de o parte, de faptul ca orice e posibil in psihologie, iar pe de alta parte, de inexistenta unor criterii rationale cu privire la evaluarea nevoilor psihologice (probabil ai primit si tu oferte generoase gen “Cum poti slabi prin hipnoza”, “Dezvolta-ti puterile psihologice ascunse” sau “Invata franceza in timp ce dormi”) .

Si daca lucrurile stau asa, ce este stiinta?

Exista trei caracteristici importante si corelate care definesc o stiinta:

(1)   Utilizarea de experimente efectuate in mod sistematic

(2)   Prezentarea de teorii (ipoteze) testabile

(3)   Investigarea de probleme specifice, care genereaza teorii testabile.

Si acum sa le luam pe rand:

(1)   Cu totii folosim observatia de la prima ora a diminetii pana la sfarsitul zilei, si ea este necesara, insa atata timp cat nu este realizata intr-un mod structurat, ea nu poate avea ca rezultat obtinerea de teorii verificabile ;

 

(2)   Teoriile rezultate trebuie sa urmeze cursul firesc al testarii pentru a demonstra daca sunt adevarate sau false. Ele pot fi testate si de alti specialisti in domeniu, care pot utiliza aceleasi experimente pentru a stabili daca obtin aceleasi rezultate.

In acest caz, teoria este replicabila, adica nu este rezultatul experimentului unui singur specialist, ci poate fi supusa criticii, extinderii sau aplicarii intr-un mod diferit de catre alti specialisti.

Replicabilitatea este cel mai important criteriu de evaluare a informatiilor stiintifice  transmise prin intermediul mass-media.

Un alt criteriu de a deosebi teoriile practicienilor pseudostiintei (am fost delicata si nu i-am numit sarlatani) fata de cele ale savantilor legitimi, ar fi sa te intrebi, daca descoperirile lor au fost publicate intr-o revista de stiinta recunoscuta, fiind supuse unei proceduri de examinare atenta a unor oameni de stiinta (in engleza “peer review).

Astfel, daca orice ipoteza sau teorie nu a avut parte de o astfel de examinare, dar in schimb a fost promovata printr-o campanie publicitara intensa, atunci, acesta e un semn sigur ca este falsa.

Peer review este un criteriu, replicabilitatea este un altul, prin care stiinta oficializeaza obiectivitatea si critica publica.

(3)   Oamenii de stiinta sunt in cautare de teorii testabile, adica falsificabile, mai concret, care

sa permita cautarea de dovezi care sa le infirme. Daca o teorie nu poate fi falsificabila, adica nu poate fi supusa examinarii, nu permite cautarea de dovezi care sa o conteste, nu este o teorie stiintifica.

Care este cea mai buna metoda de a falsifica o teorie? Aceea de a o pune sa faca predictii, care evident, urmeaza a fi testate. Teoriile bune sunt cele care propun predictii riscante, iar dupa ce evenimentele s-au produs, nu sunt infirmate.

Asta nu inseamna ca anumite ipoteze netestabile la un moment dat vor ramane asa pentru totdeauna. Ele pot deveni testabile la un alt moment in viitor, pe masura ce tehnicile experimentale se schimba (vezi posibilitatea testarii paternitatii ca urmare a evolutiei tehnologiei genetice).

Iata latura fascinanta a stiintei: dispune de un mecanism de autocorectie, care ii permite sa evolueze, ramanand in acelasi timp, in contact cu realitatea.

Cel mai bun exemplu de teorie nefalsificabila este cea a lui Freud, care explica comportamentul uman dupa ce evenimentele au survenit, fara a putea face predictii.

Pe scurt, teoria lui Freud poate explica totul, aceasta fiind de fapt si caracteristica care o face inutila din punct de vedere stiintific.

Inutilitatea insa, nu este singurul punct slab al unor astfel de teorii, sau cel putin nu cel care are implicatii in ceea ce priveste daunele sociale.

De exemplu, psihologul Bruno Bettelheim (1903-1990), influentat de ideile psihanaliste, a popularizat ideea de “mame de gheata”, conform careia factorul declansator al autismului infantil l-ar reprezenta dorinta parintilor ca proprii lor copii sa nu se fi nascut.

O astfel de teorie, in afara daunelor cauzate, practic, a impiedicat progresul stiintific cu privire la cercetarea cauzelor aparitiei acestei tulburari.

Un alt exemplu prin care Stanovich reitereaza imensa defavoare facuta evolutiei stiintifice de ideile psihanaliste, este acela al sindromului Tourette.

Aceasta este o tulburare a sistemului nervos central, care apare in copilarie si este caracterizata prin ticuri vocale si musculare, inclusiv repetarea neasteptata a unor miscari sau sunete.

De-a lungul timpului, persoanele diagnosticate cu acest sindrom au fost persecutate, intr-un stadiu incipient fiind considerate vrajitoare de catre autoritatile religioase, iar o data cu trecerea timpului, fiind supuse altor “proceduri”, ca de exemplu, exorcismul.

Mai important decat atat, descoperirea cauzelor aparitiei acestei tulburari si a implementarii unui tratament au fost impiedicate in perioada 1921-1955, ca urmare a ideilor psihanaliste care au dominat in acea vreme.

Iata un exemplu clasic de efect retrograd al acestor teorii asupra investigatiilor unei tulburari a creierului.

Ca o paranteza, astazi, cauzele sindromului Tourette nu sunt complet cunoscute, dar pentru specialisti este evident faptul ca mostenirea genetica joaca un rol important. Ei au cautat pacienti neobisnuiti care prezentau o anomalie genetica clara. A fost gasit un băiat, singurul membru al familiei suferind de Tourette, care avea o inversiune a genelor în cromozomul 13. O astfel de situatie apare cand o sectiune a cromozomului pare sa se fi rupt si rasucit inainte de a fi reinserata la loc. Spre extremitatile acestei sectiuni cercetatorii au găsit gena SLITRK1, care este activa în celulele din creier si este asociată cu cresterea si interconectarea neuronilor.

Daca unul dintre parinti poartă gena SLITRK1, care determina boala, exista o probabilitate de  50% ca si copilul sa fie purtator al sindromului Tourette.

Si daca deja ai facut primul pas in a incepe sa gandesti rational in ceea ce priveste psihologia, si nu numai, Stanovich te asigura ca esti doar la inceput.

Calatoria continua cu dezvaluirea mecanismelor care permit ca teoriile sa poate fi testabile de catre orice specialist. Mecanismele sunt reprezentate de definitori operationali, care au aparut tocmai din necesitatea de a defini conceptele cu care opereaza stiinta.

De exemplu, daca ai vrea sa definesti banala expresie “abilitatea de a tasta” , cum ai face asta? Ce indicatori ai masura? Te-ai gandi probabil la viteza de testare. Dar despre ce lungime a textului discutam – este el de 100 sau de 1.000 de cuvinte? Si care este forma textului – contine cifre, formule?

Cum vei cuantifica erorile? Si cat de mult va conta numarul lor , in comparatie cu viteza de testare? Iata cate aspecte trebuie avute in vedere pentru a conceptualiza aceasta expresie.

Pentru ca un definitor operational al unui concept sa fie util, el trebuie sa aiba doua caracteristici: acuratetea si validitatea.

Acuratetea se refera la atributul oricarui instrument de masurare de a produce aceleasi rezultate in mod consecvent. De exemplu, daca as masura inteligenta unei persoane in trei zile diferite ale aceleiasi saptamani, utilizand forme diferite ale unui test IQ, si as obtine urmatoarele rezultate: 110, 109 si 110, as putea concluziona ca acest test are o acuratete ridicata.

Acuratetea este necesara, dar nu si suficienta pentru ca un definitor operational sa fie potrivit.

A doua caracteristica, validitatea, reprezinta atributul unui instrument de a fi adecvat pentru masurarea unui concept.

Un exemplu amuzant de acuratete fara validitate este dat de Stanovich, prin intermediul lui Paul Cozby: imagineaza-ti ca urmeaza sa iti fie masurata inteligenta. Ghici cum? Ti se spune sa scoti piciorul din pantof si sa il asezi pe un instrument utilizat in magazinele in care se vand pantofi, destinat stabilirii masurilor. Vei spune: glumesti!

Ei bine, nu! El este un instrument destinat masurarii acuratetei, si va returna aceleasi rezultate daca il vei utiliza in zile diferite (asta daca nu faci parte dintr-o alta specie careia ii creste talpa piciorului cu cate 3 cm in fiecare zi), insa nu este instrumentul adecvat pentru masurarea inteligentei.

Si daca ne-am lamurit cum stau lucrurile si cu definitorii operationali ai conceptelor, ma gandesc ca s-ar putea sa-ti placa sa discutam putin si despre experimente (specifice stiintei) si studii de caz si marturii (specifice pseudostiintelor, pe care poate le-ai vazut la OTV, sau intr-un show american, gen Oprah Winfrey Show).

Studiile de caz reprezinta o modalitate de examinare detaliata a uneia, respectiv a unui numar restrans de persoane. Ele pot fi utile in stadiul incipient al investigarii stiintifice, ca si indicatori referitori la ce variabile ar trebui studiate mai aprofundat.

Cu toate acestea, studiile de caz nu sunt utile in stadiile ulterioare ale investigatiilor stiintifice, intrucat nu pot fi utilizate pentru a confirma sau infirma dovezile in testarea unei anume teorii.

De aici, si limitarea muncii dedicate de Freud in domeniul psihologiei – el a ramas la stadiul de emitere a unor ipoteze, fara a avansa prin testarea lor.

Marturiile, sunt asemanatoare studiilor de caz prin faptul ca sunt evenimente izolate.

Asa cum spunea si psihologul Ray Nickerson (1998): “fiecare practician al oricarei forme de pseudomedicina va putea face referire la o categorie de pacienti, care vor marturisi in cel mai sincer mod posibil beneficiile tratamentului la care au fost supusi”.

De exemplu, casetele audio de tip self-help care pretind ca imbunatatesc performantele de memorare, sau stima de sine, genereaza o serie de marturii care confirma functionarea lor, desi studii efectuate in mod sistematic au demonstrat ca nu au nici un efect asupra memoriei, cu atat mai putin asupra stimei de sine.

Tendinta oamenilor de a marturisi ca orice tratament functioneaza, indiferent daca el a functionat sau nu in mod real, este cunoscuta sub denumirea de placebo.

Efectele placebo au implicatii in toate tipurile de psihoterapii. Multe persoane cu probleme psihologice minore si/sau moderate marturisesc despre beneficiile terapiilor urmate.

Cu toate acestea, aceleasi studii efectuate in mod sistematic, au demonstrat ca ameliorarea simptomelor specifice tulburarilor respective sunt de fapt o combinatie intre efectul placebo si trecerea timpului, deseori prezentata sub denumirea de remisie spontana.

Cele mai multe tratamente terapeutice sunt o combinatie de componenta activ terapeutica si placebo.

Este important sa intelegem de ce cercetatorii sunt preocupati de separarea efectelor reale ale terapiilor de cele ale placebo, respectiv ale remisiilor spontane.

Un studiu privind eficacitatea terapeutica a fost efectuat de Dr. Gordon L. Paul (apropos, daca il intrebi pe prietenul google despre el, sa nu te miri daca primele trei link-uri sunt deja alocate fotbalului, magiei sau muzicii – astazi nu e in dispozitie pentru stiinta!).

Gordon a studiat grupuri de studenti care sufereau de anxietatea de a vorbi in public. Intr-un grup care a primit terapie specifica acestei tulburari, 85% din studenti au prezentat imbunatatiri semnificative. Un al doilea grup, placebo de aceasta data, a fost informat ca i se va administra un tranchilizant puternic, dar in realitate, fiecarui student i s-a oferit cate o capsula de bicarbonat. In cadrul acestui grup, 50% dintre studenti au manifestat imbunatatiri semnificative. In cel de al treilea grup, care nu a primit nici un fel de tratament, 22% dintre student au semnalat imbunatatiri semnificative.

Concluzia este ca procentul de remisie spontana a fost de 22% pentru acest caz prezentat mai sus, procentul de 28% este atribuibil efectului placebo (50% – 22%),  iar terapia aplicata primului grup a avut un efect ridicat (procentual vorbind), mai mare decat al celui aferent remisiei spontane sau efectului placebo.

Increderea nejustificata in marturii si studii de caz poate avea consecinte dezastruoase, iar marturiile pot fi generate intr-un mod facil. Psihologul Thomas Gilovich, spunea ca “avand in vedere capacitatea organismului de autovindecare, multi dintre cei care cauta asistenta de specialitate, vor experimenta rezultate pozitive, chiar daca medicul nu intreprinde ceva benefic in acest sens. Totusi, chiar si un tratament inutil poate parea sa aiba efect cand rata succesului este ridicata”.

In concluzie, efectul placebo apare de fiecare data cand o interventie terapeutica este intreprinsa, indiferent de eficacitatea interventiei.

Am parcurs impreuna primele patru capitole ale cartii lui Stanovich (abordate mai amplu si cu exemple, tocmai pentru ca le-am considerat importante), in incercarea de a invata sa gandim in mod critic in ceea ce priveste psihologia.

Pana la ultimul capitol, va veti putea delecta cu informatii despre cauzalitate si corelatie (cap.5), proiectul experimental (cap. 6), utilizarea repartizarii aleatorii si a esantionului (cap. 7), principiile convergentei si al conectivitatii (cap.8), conceptul de “actiune multipla” cand discutam despre cauze care pot determina un comportament (cap. 9), probabilitati (cap.10), rolul sansei in psihologie (cap. 11), psihologie, parapsihologie si literatura self-help (cap. 12).

Lectura acestei carti, mi-a adus un beneficiu enorm, acela de a descoperi adevaratul merit al psihologiei. Am inteles de ce stiinta este atat de puternica in a stabili adevarul, prin incercarea sistematica de a se autoinfirma. Care alt domeniu dispune de un astfel de mecanism, care sa-i permita sa se autodezaprobe, si in cazul in care reuseste, sa reconsidere ipotezele actuale prin prisma noilor descoperiri, pentru a construi noi ipoteze, mai puternice? Stanovich explica cum progresul stiintific face posibile aceste lucruri, si o face intr-un mod clar si savuros in acelasi timp. Oare in ce fel s-ar schimba lumea daca alti oameni de stiinta asemeni lui Keith Stanovich sau chiar el insusi si-ar extinde aria de cercetare stiintifica, si nu s-ar limita doar la psihologie? Te asigur ca dupa ce vei citi aceasta carte, vei putea sa faci predictii in acest sens.

 

 

Construit de Sorin