Arhive pentru iulie, 2012

Dupa Richard Davidson (neurostiinte) ma asteptam ca urmatoarea recenzie sa fie dedicata unui alt domeniu. Surpriza! Creierul loveste din nou! Cu aplomb, cu inteligenta si cu umor. Rodica Ionescu:

„It’s a wonderful natural world and we are wonderful natural human beings

Daca ma intrebi pe mine (si bine faci ca nu ma intrebi!), consider ca “Brain rules” – John Medina ar trebui studiata inca din primul an de catre studentii psihologi. Pe langa asta, cred ca principiile prezentate de autor ar fi necesar sa fie aplicate inca de la varstele prescolare, iar sistemul de invatamant sa fie in intregime calibrat avandu-le in vedere. E cercetare. Nu fantezie. E stiinta. Nu poveste. Regulile dupa care functioneaza creierul nostru sunt realitati care ar prespune o adevarata restructurare atat educationala, cat si sociala, familiala, relationala s.a.m.d. Citind cartea, imi dau seama in ce lumea de-a-ndoaselea traiesc si nu incetez a ma intreba: va exista o vreme in care omului sa ii fie permis sa fie om, iar ceea ce e natural sa nu fie respins?

Sunt 12 reguli, dar din motive care tin de regula 4 (vei vedea care este aceasta), ma voi rezuma la primele 4 dintre ele. Deci, brain rules episode one:

 

Regula 1 – Exercitiul fizic creste puterea creierului. Stii de ce? Pentru ca stramosii nostri, pentru a supravietui, nu au stat in fund la televizor uitandu-se la Happy Hour sau la emisiunea lui Capatos (habar n-am despre ce vorbesti!), nici nu au stat in decubit dorsal (m-a amuzat teribil exprimarea stiintifica pentru “a sta in poponet”) 8-10 ore pe plantatie (pardon, corporatie), nici nu au stat la terasele din centrul vechi udandu-si gatlejul cu bere dupa bere (chiar daca-i placere) dupa terminarea celor 8-10 ore la “uzina”. Stii ce faceau stramosii tai? (ale caror gene le porti cu mandrie…sau uneori cu rusine)? S-au miscat. Au mers. Antropologul Richard Wrangham afirma ca barbatii mergeau intre 10 si 20 km pe zi, iar femeile un numar aproximativ la jumatate de km. Creierele noastre nu s-au facut “frumoase” si “destepte”, nu s-au dezvoltat, conexiunile neuronale nu s-au intensificat in timp ce noi asteptam suav picior peste picior cu un pahar de Campari Orange in fata la o masuta cocheta de la terasa, in timp ce tigrul trecea pe langa noi si ne dadea buna ziua. Dimpotriva. Tigrul venea, noi fugeam (adica ne miscam). Sau: ne era foame, alergam tigrul (ca sa il papam la masa de seara), fiindca pe vremea aceea o portie de ceafa de tigru la gratar cu cartofi prajiti nu era disponibila la City Grill-ul de pe Strada Lipscani contra unei sume modice de 40-50 RON. Cand stramosii mei / ai tai se miscau, miscarea reprezenta o necesitate. Fara miscare, eu si tu nu ne-am fi plimbat funduletul pufos (de la nemiscare) prin terasele si barurile bucurestene. Ori ne miscam si traiam / supravietuiam. Ori nu ne miscam si crapam. Creierul uman a devenit cel mai performant din lume pe vremea cand miscarea era constanta in viata noastra.

Gata. Mi-am varsat si frustrarea. Asa ca iti prezint cateva informatii suplimentare despre beneficiile miscarii fizice asupra creierului. Astfel:

–          Exercitiul fizic imbunatateste fitness-ul cardiovascular (adica capacitatea inimii si plamanilor de a oferi sange bogat in oxigen tesuturilor musculare). Se reduce, asadar, riscul unor boli precum atacurile de inima sau atacurile cerebrale si vasculare.

–          Daca toata viata faci exercitiu fizic, ai mai multe sanse sa iti pastrezi capacitati cognitive ridicate si la varste inaintate, comparativ cu cei care stau in fund all day long. In urma unui experiment, s-a constatat ca unui numar de copii care a apelat la exercitii fizice timp de 30 minute de doua sau trei ori pe saptamana, i-a crescut capacitatile cognitive dupa 12 saptamani. Erau dintr-o data capabili sa faca unele conexiuni de care inainte nu erau apti, puteau intelege mai usor analogiile, rationamentele deductive si inductive erau mai usor de manevrat mental etc.

–          Prea mult exercitiu si epuizarea pot dauna cognitiei. Sa nu cumva sa spui ca doua – trei reprize de sport pe saptamana duc la epuizare, ca nu te cred!

–          Exercitiul fizic duce la eliberarea unor neurotransmitatori asociati cu starea de bunastare psihica: serotonina, dopamina si norepinefrina. Cu alte cuvinte, iti schimbi structura chimica a creierului fara ca macar sa stii. Si nu ti-o schimbi oricum. Ci ti-o schimbi in bine. Asa ca, daca doresti sa iti sporesti starea de well-being, misca-ti fundul!…da, e valabil si pentru fundul meu.

–          Desi creierul are aproximativ 2% din greutatea corpului, energia pe care o detinem este absorbita in proportie de 20% de catre acesta. Mic si al dracu’.

–          Exercitiul fizic creste productia de BDNF (factor neurotrofic). Neuronii sunt mai dornici de a se conecta unii cu ceilalti, de asemenea este stimulata neurogeneza (formarea de noi neuroni in hipocamp). Realitatea acestui BDNF nu merita a fi trecuta cu vederea, asa incat de citit (ca lectura obligatorie pentru vacanta) articolul lui Adrian de pe site-ul frate: “BDNF” publicat in 12 mai a.c.

–          Integrarea exercitiului fizic in timpul celor 8 ore de munca sau la scoala nu numai ca ne-ar transforma in persoane cu capacitati cognitive crescute, ci…ne-ar transforma in sfarsit in oameni normali.

Si fiindca regula numarul 1 a reusit sa ma faca sa intru in depresie, sar iute la regula numarul 2:

Regula 2 – Si creierul uman a evoluat. Noi nu avem un singur creier, ci trei creiere: creierul de reptila (responsabil pentru respiratie, bataile inimii, somn si veghe), creierul de mamifer (responsabil cu emotiile, trairile, amintirile experientelor trecute) si creierul uman (cortexul).  Creierul nostru este construit sa:

1)    Rezolve probleme

2)    Sa supravietuiasca

3)    Sa se descurce intr-un mediu ostil

4)    Sa faca ceva in permanenta miscare (repet: adica nu stand in fund!)

Specia umana este superioara (motiv pentru care a ajuns unde a ajuns) nu pentru ca de-a lungul timpului oamenii si-ar fi intarit muschii, ci pentru ca oamenilor li s-au intarit conexiunile neuronale si s-au creat legaturi noi.

Ce ne diferentiaza de primate este faptul ca suntem capabili de explicatii / rationamente simbolice. Suntem oameni pentru ca putem sa ne imaginam, sa fantazam, sa anticipam, sa planificam. Asa am reusit sa supravietuim de-a lungul evolutiei speciei. Fara capacitatea de anticipare, fara planificare, fara reprezentari mentale, am fi fost si noi o specie disparuta. Principiul este simplu: cine pune mana pe mancare, supravietuieste. Cine supravietuieste, face sex (adica se reproduce). Cine se reproduce, ajunge sa isi transmita genele generatiilor urmatoare. Asa suntem de simpli si complicati totodata. Pentru a capata simplitatea sus mentionata (supravietuire – reproducere – transmiterea genelor) a fost nevoie sa ne “lucram” creierul. Deci, sa “ne complicam” comparativ cu celelalte animale.

Creierul are doua caracteristici fundamentale la om: abilitatea de a pastra un set de cunostinte si abilitatea de a improviza tinand cont de cantitatea de cunostinte detinute. Orice mediu de invatare care ignora una dintre cele doua abilitati ignora jumatate din ceea ce poate face creierul nostru. De pilda, daca la scoala ti se cere doar sa memorezi, e ca si cum ai fi folosit doar pe jumatate. Ce se intampla cu capacitatea noastra de a rationa mai departe tinand cont de ceea ce stim deja? Iti spun eu: se pierde, pe principiul “use it or lose it”. Sistemul educational ar trebui sa tina cont de asta.

 

Regula 3 – Fiecare creier este interconectat in mod diferit. Sigur, exista circuite presetate prezente la oricare dintre noi, insa exista si conexiuni independente. Nici macar gemenii identici nu se bucura de conexiuni neuronale identice. Creierele noastre sunt sensibile la stimuli externi, deci conexiunile care se formeaza sunt afectate, printre altele, de cultura in care persoana creste si se dezvolta. Suntem sensibili la lucrurile la care suntem expusi. Daca ai fost crescut avand un anumit ideal de frumusete, sunt mari sanse ca in adultete sa fii stimulat de idealul de frumusete pe care ti l-ai reprezentat de-a lungul evolutiei tale, prin prisma influentelor cultural – sociale. Daca vrei sa afli despre “Jennifer Anniston neuron”, care raspunde doar la vederea imaginilor cu Jennifer si nu la vederea lui Halle Berry, citeste cartea!

George Ojemann (un neurochirurg curios nevoie mare) a descoperit ca nu exista doua creiere in care conexiunile sa fie identice, nici in ceea ce priveste structura, dar nici functionalitatile. De exemplu, fiecare persoana isi reprezinta limbajul in arii diferite (bilingvii nu isi stocheaza limba engleza in aceeasi regiune din creier in care isi stocheaza limba spaniola). Hartile creierului se stabilesc in copilaria mica si raman suficient de stabile in timp. Acestea fiind zise, ce parere ai despre sistemul educational care cere fiecarui creier (i.e. copil) sa fie la fel cu celelalte creiere, sa invete aceleasi lucruri, in acelasi fel, in acelasi ritm etc. Se pare ca 10% dintre copii nu au creierul inca destul de dezvoltat pentru a citi la varsta la care se asteapta ca acestia sa citeasca. Ce propune John Medina? Clase de mica amploare, cu un numar redus de copii, in care sa se puna accent pe diferentele individuale. Acestea ar mobiliza intr-o maniera eficienta capacitatile cognitive ale copiilor, iar diferentele nu ar deveni un factor blocant, ci cel mai probabil, un factor stimulator. Cum sunt clasele cu 30 copii? Ai ghicit: against human nature.

Creierul este un muschi: ceea ce alegi sa faci de-a lungul vietii, iti schimba fizic creierul. Charles Darwin nota faptul ca in cazul animalelor salbatice, creierul acestora era cu 15-30% mai mare decat al suratelor lor domestice. Se pare ca procesul de invatare generat de mediul ostil in care lighioanele salbatice se invarteau, le-a restructurat creierul intr-o asemenea maniera. Eric Kandel a demonstrat ca atunci cand oamenii invata, conexiunile din creierul lor se modifica, iar simpla achizitie a catorva informatii (chiar si un proces facil de invatare), conduce la schimbarea conexiunilor dintre neuroni.

Deci, din nou: “use it or lose it!”

 

Regula 4 – Nu dam atentie lucrurilor care ne plictisesc. Avem la dispozitie cateva secunde pentru a castiga atentia auditoriului si doar 10 minute pentru a o mentine. S-a demonstrat ca dupa 10 minute, atentia se pierde in mod natural, motiv pentru care, daca dorim sa o mentinem in continuare trezita, este obligatoriu sa inseram ceva, cumva, pentru a o recastiga. Ne intrebam din ce motiv copiii nu mai invata? Pentru ca orele sunt plictisitoare! De-aia! O atentie buna genereaza o invatare mai buna. Atentia cum se mentine? In niciun caz prezentandu-te la ora cu 50 slide-uri pe care le citesti pe un ton monoton in fata clasei. Te astepti ca la finalul cursului copiii sa fi retinut ceva? Asteapta-te! Dar te astepti degeaba, domn’ profesor! Cu cat creierul acorda mai multa atentie unui stimul (ca de exemplu informatiei transmise de un dascal), cu atat informatia primita va fi encodata intr-o maniera mai elaborata si, bineinteles, retinuta.

Nu se cunoaste motivul pentru care oamenii isi pierd in mod natural atentia dupa 10 minute. (ma intreb: oare cum poate un copil de 10-11 ani sa fie atent timp de 40-50 minute in timpul celor 5-6 ore pe zi pe care le are?…nu ajung decat la o singura concluzie: nu poate!).

S-a constatat ca:

1)    Evenimentele care trezesc in noi emotii tind sa fie reamintite mult mai usor decat cele neutre. Atunci cand creierul detecteaza un eveniment incarcat emotional, amigdala cerebrala  elibereaza dopamina in sistem, iar aceasta este folositoare in procesul de memorare. E evident pentru fiecare dintre noi ca ne amintim cu mare usurinta primele batai puternice ale inimii din dragoste, momentul in care tata sau mama isi pregateau cureaua pentru a ne trosni, cand nu invatasem lectia stiind ca vom fi scosi la tabla (ulterior “motivati” prin recompense si pedepse cand am fi aratat carnetul de note acasa) etc. Toate acestea sunt evenimente incarcate emotional. Intrebare: nu am putea la scoala sa prezentam copiilor materia intr-un format in care activarea emotiilor sa fie prezenta? Nu am putea sa ii rugam a juca  roluri (un fel de sceneta) Baltagul (tu esti Vitoria Lipan, tu esti personajul absent – Nechifor si privesti in calitate de observator, tu esti Gheorghita s.a.m.d.) decat sa ii obligam sa citeasca romanul si atat? Nu spun ca citirea romanului nu este de folos. Spun doar ca nu este suficienta pentru ca tanarul sa isi reaminteasca cu aceeasi emotie si eficicacitate peste timp continutul operei literare. Cum crezi ca si-ar reaminti daca ar fi fost insusi personajul principal al scrierii in timpul micutei scenete din timpul orei de curs? Activarea emotiilor imbunatateste invatarea.

2)    Creierul isi aminteste mai degraba intelesul decat detaliile. Cuvintele prezentate intr-o ordine logica, organizata, ierarhica sunt amintite mult mai usor decat cuvintele prezentate intr-o forma aleatoare. Sfat pentru traineri: nu incepeti cu detaliile. Incepeti cu ideile cheie intr-o maniera organizata si ierarhica.

3)    Creierul nu are capacitate de multitasking. Acea atentie distributiva este un mit. Putem face mai multe lucruri in acelasi timp, insa nu putem fi atenti la mai multe lucruri in acelasi timp.

4)    Creierul are nevoie de o pauza, iar indoparea creierelor copiilor cu o canitate enorma de informatie nu numai ca nu este benefica, dar ii epuizeaza si este inutila pe termen mediu si lung.

Pe scurt, despre celelalte 8 reguli:

Regula 5 – Repeta pentru a-ti aminti. Regula trateaza memoria de scurta durata. Creierul nostru retine informatia pentru un timp mai scurt de 30 secunde. Daca doresti sa retii pentru o durata mai indelungata, este necesar sa te expui in mod constant la respectiva informatie.

Regula 6 – Adu-ti aminte sa repeti (cu referire la memoria de lunga durata). Este nevoie de ani de zile pentru a-ti consolida memoria. Cum ti-o poti consolida? Expunandu-te din nou si din nou la informatie, la intervale specifice de timp.

Regula 7 – Dormi bine, gandesti bine. Privarea de somn dauneaza atentiei, functiilor executive, memoriei de lucru, rationamentelor logice si chiar dexteritatii motorii. Daca iti este somn in miezul zilei in mijlocul sedintelor (sport national pe plantatie), nu te simti prost. Esti doar normal. Creierul are nevoie de odihna in jurul orei 3 P.M., iar acel pui de somn iti poate creste productivitatea. S-a demonstrate ca performantele pilotilor NASA cresc cu 34% dupa un mic somn in timpul zilei. De ce corporatiile nu sunt dotate cu paturi? In opinia mea, nu permit accesul la siesta pentru ca nu sunt constiente de productivitatea pe care ar putea-o avea angajatii ulterior.

Regula 8 – Creierele stresate nu invata in acelasi fel. Creierul nu este construit pentru a face fata unui stres pe o perioada mai lunga de 30 secunde. Stresul dauneaza memoriei si functiilor executive. Noi avem un singur creier (compus din cele trei “subcreiere” : -) sus mentionate). Acelasi creier pe care il avem acasa ne insoteste si la serviciu, asadar stresul de acasa iti afecteaza si performanta de la munca si viceversa. Stabilitatea emotionala de acasa este un predictor forte pentru succesul academic. Daca iti doresti pentru copilul tau sa ajunga la Harvard, asigura-i stabilitate emotionala in familie.

Regula 9 – Stimuleaza-ti cat mai multe simturi. Este mai probabil ca invatarea sa se produca cu mai mare eficienta in medii ce stimuleaza cat mai multe simturi.

Regula 10 – Vazul este prioritar (“mai tare si mai mare”) decat celelalte simturi. Suntem excelenti in a ne reaminti imagini. Daca iti este prezentata o informatie textuala, trei zile mai tarziu iti vei aminti 10% din aceasta. Daca iti este prezentata o imagine, iti vei aminti 65%.

Regula 11 – Creierele barbatilor si femeilor sunt diferite. Cand barbatilor le este prezentata o imagine neplacuta, acestora li se “aprinde” amigdala cerebrala din emisfera dreapta a creierului, responsabila pentru esenta unui eveniment. Femeilor, in schimb, li se aprinde amigdala din emisfera stanga, responsabila pentru detalii.

Regula 12 – Suntem exploratori innascuti. Dorinta de a explora este normala. Observa-ti copilul si nu-l opri din cautare, observare, experimentare. Nu face nimic contrar naturii umane.

Sunt 12 reguli. Atentia noastra poate fi mentinuta timp de 10 minute. Deja am depasit cu mult cele 10 minute, asa incat celelalte 8 reguli…in episodul urmator pe Interconexiuni.”

 

 

Am intrat in luna defunctului meu prieten,Mos Craciun (nu am intrat, este un articol reluat de pe un alt sit) si simt nevoia sa fac o distinctie intre spiritualitate si religiozitate. Operez cu o definitie personala a spiritualitatii, care imi permite sa evaluez un om care urmareste atent o partida de tenis intre Federer si Nadal ca angajat intr-o actiune spirituala.

Ce aberatie, nu-i asa? Ihm, si inca nu ti-am spus tot: in timp ce un spectator (fie si de la distanta, adica tele-spectator) ATP Tour (sau Cupa Davis, vezi recenta victorie a Spaniei impotriva Argentinei)  poate trai o experienta spirituala o alta persoana, aflata exact in acelasi timp intr-o biserica, o moschee sau un templu, aparent implicata intr-o activitate spirituala, poate fi, de fapt, angajata in cea mai profunda trivialitate (acesta sa fie un oximoron?). Cum asa? Nu este prezenta intr-o casa sfanta (biserica) un semn de inalta spiritualitate?

In viziunea mea, nu! Faptul ca stai, chiar si doua ore, intr-un spital, nu te transforma in mod magic intr-un bolnav, cu atat mai putin intr-un medic (dar iti poate stimula inclinatia depresiva, daca este un spital romanesc), tot asa prezenta fizica intr-o biserica nu te face, automat, o persoana spirituala. Un om poate avea un nivel inalt de spiritualitate fara sa paseasca vreodata in complexul imobiliar al lui Mos Craciun (si Asociatii). Iata si argumentul meu:

Inteleg prin spiritualitate, printre altele, o capacitate de a aprecia frumusetea si excelenta.

Aceasta definitie imi permite sa cred ca 2.000 de oameni, de exemplu, care urmaresc cu rasuflarea taiata schimbul senzational de mingi dintre doi maestri ai tenisului, au, in acel moment, o experienta spirituala. Tot asa, un adolescent cu cercel in ureche si probleme serioase la fizica si chimie (corijent, asta vreau sa spun), atunci cand contempla extaziat un apus de soare (sau un rasarit, tinand-o pe iubita lui in brate), are si el acces la o experienta spirituala, deoarece este intr-un contact intim cu frumusetea (da, si cu sanii ei, sa nu fim ipocriti!).

Oriunde un om, avand nu conteaza ce credinta religioasa, sau fiind in mod declarat ateu sau agnostic, identifica si „gusta” frumusetea, avem si o experienta spirituala in derulare. Oriunde un om, dedicat lui Dumnezeu sau ironic la adresa lui (ghici cine?) recunoaste si apreciaza o forma de excelenta, o experienta spirituala este, simultan, prezenta. Sigur ca ma refer la excelenta profesionala, insa nu vreau sa uiti (mie mi se mai intampla) de excelenta morala. Zilele trecute am citit despre un medic cardiolog (de pe-acilisea) caruia nu-i mai trebuie nimic (plicuri, plicuri!) daca poate ajuta un bolnav. E posibil ca povestea sa fie un pic inflorita jurnalistic si eu sa fi fost intr-un moment de maxima sugestibilitate, insa povestea m-a miscat suficient ca sa vreau sa o impartasesc si cu altii. Sa identifici astfel de oameni (nu sa-i cauti cu lumanarea) si sa te bucuri de faptele lor morale, iata o forma de bucurie pe care eu o asez in sfera spiritualitatii.

La ce bun un credincios, eventual unul dogmatic si intolerant, care iti ia gatul daca indraznesti sa razi de zeul lui (pe principiul „eu si masina mea una suntem, esti mancat daca o zgarii”) dar nu poate aprecia un peisaj natural magnific? (ti s-a intamplat sa fii la munte si sa te asurzeasca un comando de snowmobile?) Prefer in 10 cazuri din 10 un ins convins ca in afara particulelor materiale nu mai exista nimic altceva (poate cu exceptia unor energii subtile infantile) dar capabil sa fie incantat de un film, o carte, o piesa muzicala sau un tablou. Nu sugerez in niciun fel ca oamenii credinciosi ar fi incapabili de astfel de trairi (sper ca nu citesti acest articol intr-o stare alterata de consiinta sau cu sinele tau deficient mental!) ci subliniez numai un fapt psihologic, anume ca disponibilitatea de a recunoaste si aprecia frumusetea sau excelenta nu  are legatura cu un angajament religios si poate fi intalnita la tot soiul de oameni. Cand acesti oameni simt, in mod spontan (sa nu uitam de snobi) aprecierea, eu sunt inclinat sa-i vad ca traind o experienta spirituala.

In acest sens, pentru mine, chiar si un copil care se uita, transfigurat, la un melc, este angajat intr-un act spiritual si, in acel moment, ma uimeste mai mult decat un preot supraponderal care se grabeste sa-si incheie o predica pe care nu o intelege, in biserica din apropiere. Nu e nevoie sa ai o anumita varsta sau sa fii inregimentat intr-o credinta religioasa pentru a trai, macar din cand in cand, o viata spirituala.

Exista asa de multa frumusete in jurul nostru incat, daca parintii si educatorii ar sti sa cultive aprecierea ei, o serie de oameni ar renunta usurati la rugaciunile obligatorii. Nu ar fi mai interesant sa ne orientam eforturile in aceasta directie? In loc sa ne sufocam copiii cu notiuni religioase nu ar merita mai mult sa-i expunem la lucruri frumoase (si fapte frumoase) si apoi sa facem un pas inapoi, lasand frumusetea sa desavarseasca procesul? Si daca un copil sau un adolescent este irezistibil atras de un sport, pe care il practica tot mai bine, in loc sa-l fortam sa faca ceea ce consideram noi ca este „bine”, nu am putea pur si simplu admira spiritualitatea intretesuta cu transpiratia, efortul si concentrarea lui?

Voi mai reveni la acest subiect, pentru ca imi este drag, nu neaparat in luna in care recunostinta si placerea de a face cadouri sunt comandate social (cum ar fi sa pui in ghetute jocul, cartea, fructele sau, oh demoni, ciocolata aceea, intr-o zi oarecare, de pilda 9 aprilie sau 18 octombrie?). Discutand cu cativa oameni am constatat ca nu se gandisera niciodata ca a merge la un concert, pe un stadion sau doar simtindu-se inaltati de gestul altruist al cuiva, observat in treacat, ar putea fi experiente spirituale. Desi cititoarele mele ar putea fi usor deconcertate de afirmatia mea, voi spune totusi ca 50.000 de oameni care isi incurajeaza echipa sau ii canta imnul (Anfield Road?) creeaza fiori evidenti pe sira spinarii. Sigur, a aprecia jocul excelent al echipei adverse, in timp ce administreaza o infrangere usturatoare favoritilor tai, este o experienta spirituala si mai inalta, insa nu vreau sa dezbat prea mult acest subiect (Dinamo-Steaua, acum doua zile, cat sa fi fost scorul?).

Spiritualitatea nu a fost si nu poate fi confiscata de oamenii dedicati, sau doar prefacandu-se implicati, unei confesiuni, credinte sau miscari religioase. Fiind oameni si avand, cat de cat, simturile intacte (ochi de vazut? urechi de auzit?), putem sesiza frumusetea si excelenta din jur. Inclusiv Mos Craciun, daca si-ar mai lucra putin abdomenul, si ar accepta o insotitoare, nu neaparat dintr-o zona feminista (desi i-ar fi de folos sa mai conduca si altcineva renii), ar putea aduce un fior de spiritualitate. Altfel, pana una-alta, doar parintii care l-au inventat, atunci cand actioneaza avand in gand bucuria copiilor, merita admiratia noastra. Si chiar daca ei nu stiu, noi doi, in sinea noastra, constienti de faptele lor, si fara sa facem nimic altceva (o incantatie plictisitoare, de pilda), avem sansa unei experiente spirituale. Pe 6 decembrie, o zi cu nimic speciala. Si pe 7.

Incepand cu luna iulie biblioteca functioneaza in baza unui nou sistem (conditia de imprumut este reprezentata de realizarea unei recenzii). Am primit deja o recenzie, realizata de Agapie Dorin, pe care o poti citi in continuare:

 

The Emotional Life Of Your Brain. How its unique patterns affect the way you think, feel, and live – and how you can change them by Richard J. Davidson Ph.D. with Sharon Begley, 2012, Hodder & Stoughton

„Affective neuroscience” este studiul mecanismelor din creier care stau la baza emoțiilor, incluzând metode prin care să poți spori well-being-ul și calitatea vieții, spre dimensiunea pozitivă a minții.

Richard J. Davidson a fost pasionat și atras de meditație înca din studenție. Un prim articol pe această temă l-a realizat împreună cu Dan Goleman. Rezultatele l-au entuziasmat puternic  datorită faptului că demonstrase existența unei asocieri între practica meditației și un nivel al anxietății scăzut, împreună cu o capacitate de concentrare mai puternică. Articolul a fost publicat în Journal of Abnormal Psychology, însă feedback-urile negative asupra cercetării sale (să studiezi meditația în perioada în care asupra psihologiei domnea behaviorismul era un „păcat”) l-au făcut să studieze și să se concentreze asupra emoțiilor și a creierului uman, îndreptându-l  astfel înspre formarea neuroștiinței afective.

De când a început să studieze emoțiile și creierul a făcut studii pe copii (un studiu a inclus subiecți cu vârsta de doar 10 luni), adulți, maimuțe, persoane cu diferite probleme de sănătate (astm, autism și depresie) și călugări tibetani „profesioniști” în meditație.

În decursul a mai mulți ani de studii și cercetări a pus bazele pentru emotional style. Nu este un construct teoretic, deoarece este format din 6 dimensiuni, fiecare având un traseu neuronal identificabil. Când se apucase de studiat emoțiile și traseele neuronale nu existau instrumente mult prea avansate pentru a observa creierul. A pornit prin utilizarea EEG-ului, iar din 1995, prin utilizarea fMRI-ului împreună cu EEG-ul. Fiecare dimensiune pe care a inclus-o în emotional style, a descoperit-o în studii separate, de multe ori din întâmplare.

În carte este redat și câte un mic chestionar[1] care te ajută să-ți descoperi (sau măcar să-ți faci o vagă idee despre) poziționarea personală pe un continuum (o clasificare pe o scală likert de la 1 la 10) de la polul pozitiv extrem până la cel negativ extrem pentru fiecare dimensiune în parte a stilului emoțional, așa cum a fost demonstrat și explicat de către R. J. Davidson.

Cele 6 dimensiuni sunt:

1. The Resilience Style. Dimensiunea care are în vedere capacitatea individului de a-și reveni după experiențe frustrante, neplăcute, sau chiar tragice și dramatice.

La polul pozitiv, persoanele fast to recover, din punct de vedere neural, au activitatea de bază în cortexul prefrontal stâng mai intensă, iar legătura dintre cortexul prefrontal și amygdala este mai puternică. Polul opus, cel negativ, slow to recover, caracterizează persoanele care trec greu peste situații neplăcute.

2. Outlook Style, cu intervalul de la positive type până la negative type, este dimensiunea care are în vedere cât de bine și cât de mult timp poți menține emoțiile pozitive, după o experiență plăcută, sau după ce te angajezi într-un exercițiu mental în care te gândești la situații plăcute sau chiar la persoane iubite.

Neural, se poate explica prin activarea unui grup de neuroni din striatumul ventral, denumit nucleus accumbens, o regiune critică pentru motivație și în generarea unui sentiment al recompensei. Tot în această regiune există neuroni specializați în eliberarea și capturarea dopaminei, care are un rol important în formarea emoțiilor pozitive, motivației și dorinței.

Cu cât este mai intensă activitatea din nucleus accumbens, activitate susținută de semnalele trimise din cortexul prefrontal, cu atât poziționarea pe această dimensiune este către partea pozitivă (îți poți menține emoțiile plăcute o perioadă mai lungă de timp), iar cu cât activitatea este mai slabă, cu atât și poziționarea te trimite către extrema negativă.

3. Social Intuition Style. Pe această dimensiune extremele sunt „socially intuitive types” (social intuitiv) și „puzzled” (derutat/încurcat social). Practic, persoanele cu intuiție socială au capacitatea să preia indicii nonverbale subtile și să citească limbajul nonverbal al corpului, intonația vocală și expresiile faciale ale celor din jur.

Zonele din creier care stau la baza acestei dimensiuni sunt girusul fusiform și amygdala. Activitatea scăzută din girusul fusiform și cea crescută din amygdala caracterizează persoanele aflate la extrema puzzled, iar activitatea intensă din girusul fusiform și cea scăzută din amygdala, pe cele aflate la socially intuitive.

4. Self-Awareness. Davidson a făcut un prim studiu pe această dimensiune prin urmărirea traseelor neurale în timp ce subiecții își identificau/simțeau propriile bătăi ale inimii. Extremele pe această dimensiune sunt self-aware și self-opaque. Practic, este dimensiunea care îți vizează cât de bine îți percepi senzațiile corporale care reflectă emoții.

Zona responsabilă pentru această capacitate este insula, localizată între lobul temporal și cel frontal, ea conține harta viscerală a corpului. Exact așa cum fiecare loc de pe suprafața pielii noastre are un loc omolog pe harta cortexului somatosenzorial, iar informațiile trimise din fiecare zonă de pe corp sunt procesate doar într-o anumită regiune din cortexul somatosenzorial, la fel se întâmplă și cu organele noaste interne – inima, ficatul, colonul, organele sexuale, plămânii, stomacul și rinichii – care sunt localizate în câte o zonă de pe insula. O activare mai intensă a insulei este asociată cu o conștientizare de sine mai puternică a senzațiilor fizice, dar și a emoțiilor.

5. Sensitivity to Context. Pornind din 1995 să facă studii pe temperamentul anxios la maimuțele rhesus, Davidson a observat că avem ceva în comun cu primatele care manifestau comportamente anxioase. Explorând această formă de manifestare în situațiile neobișnuite, a dus la decoperirea că hipocampusul , al cărui rol este cunoscut în special pentru formarea memoriilor de lungă durată, ne coordonează comportamentul în funcție de contextul în care ne aflăm. O activitate puternică descrie extrema pozitivă, tuned in, în timp ce o activitate slabă a hipocampusului, caracterizează extrema negativă, tuned out.

Sensibilitatea la context, descrie cât de bine reușești să îți mulezi răspunsurile emoționale în funcție de contextul în care te afli.

6. Attention. Ultima dimensiune, așa cum a fost ea descrisă în emotional style are două forme:

6.1. Selective attention (atenția selectivă) se referă la capacitatea de concentrare asupra unui anumit stimul din mediu și ignorarea celorlalți.

6.2. Open, nonjudgmental awareness (atenția difuză) reflectă capacitatea de a observa și de a lua în considerare, semnalele din mediul exterior, precum și gândurile sau emoțiile care se nasc în mintea noastră, extinzându-ne atenția și sensibilitatea până la cele mai mici detalii, însă fără a ne bloca pe anumiți stimuli în detrimentul altora.

Coordonarea atenției, neuronal, se poate explica prin activarea și ”utilizarea” cortexului prefrontal. Poate te întrebi ce legătură există între atenție și partea emoțională. Davidson explică prin faptul că fiind integrată partea cognitivă cu cea emoțională, fără a exista o graniță rigidă între ele, atenția este necesară în includerea ca dimensiune a stilului emoțional, pentru că doar astfel putem să parcurgem și să ne dezvoltăm în lumea relațiilor, a activităților/acțiunilor realizate și în plan psihologic.

 

Așa ne naștem, așa murim?

Pentru cei care asociază cuvantul „genetic” cu ”nu ai cum să schimbi/modifici”, menționez că două capitole din carte abordează aceast aspect. Există în percepția umană ideea conform căreia ceea ce ți-au oferit părinții la naștere din punct de vedere genetic, asta vei avea până la final și că nu ai cum schimba creierul (sau, mai clar spus, activitatea pe anumite zone).

Răspuns: De schimbat poți schimba, de avut, vei avea ce ai primit la naștere într-adevăr, dar nu e necesar dominant sau activ în viața ta.

Două subcapitole foarte atractive și interesante descriu metodologia (hazlie, dar riguroasă) și rezultatele unui studiu longitudinal (subiecții la început aveau doar 3 ani, iar la finalul studiului, 9 ani) realizat de către R. Davidson împreună cu echipa sa, prin care au dărâmat concepția propulsată de Jerry Kagan conform căreia temperamentul este fix și nu se modifică în timpul vieții. Folosind o metodologie clară (deoarce Kagan a avut în studiile sale anumite „bube” în observarea, clasificarea și caracterizarea diferitelor tipuri de temperament) s-a constatat că inhibiția comportamentală are o corelație de doar .03 între vârstele de 3 și 9 ani. Iar activitatea creierului, măsurată prin intermediul EEG-ului, are o corelație, pentru același interval de timp, la aceiași subiecți, mai mică de 0.1. Altfel spus, tipul comportamental al unui copil la vârsta de 3 ani, nu poate prezice comportamentul aceluiași copil, în viitor.

Cercetătorii, în special din zona neuroștiințelor, au descoperit că trăsăturile genetice se vor manifesta sau nu, în funcție de mediul în care copilul (sau chiar adultul, deoarece ne putem modifica rețelele neurale chiar și la vârsta înaintată) se dezvoltă, în funcție de cum tutorii, părinții și/sau profesorii își cresc copii, iar genele se pot „stinge” sau „aprinde” în funcție de experiențele pe care individul le are. Richard Davidson a descris această capacitate printr-o metaforă.

„Genes load the gun, but only the environment can pull the trigger.”

Neuroplasticitatea se referă la abilitatea de a schimba structura și patternurile activitățiilor din creier. În ultimul capitol, autorul oferă modalități care au la bază antrenament mental (exact cum ne antrenăm mușchii prin exerciții fizice, așa se antrenează și se dezvoltă creierul prin exerciții mentale) în special diferite forme de meditație cu ajutorul cărora îți poți schimba propria locație/poziție pe care o ocupi pe fiecare dimensiune ce compune stilul emoțional. Davidson a studiat și aceste forme de training mental pe călugări budiști care aveau la activ mai mult de 10.000 ore de meditație și pe subiecți „non-meditativi” dar antrenați în astfel de activități pe perioade relativ scurte de timp cu rezultate obiective (meditau în timp ce erau în fMRI) semnificative.

În această carte mai este abordată și corelația dintre stilul emoțional și sănătatea fizică, deoarece comunicarea dintre corp și creier este bidirecțională. Așa cum creierul influențează corpul și corpul influențează creierul. Sunt redate studii care au în vedere diferite boli sau aspecte din medicină, ca de exemplu: răceala (da, simpla răceală de sezon), sistemul imunitar (persoanele cu o activitate mai intensă în zona stângă a cortexului prefrontal au un sistem emoțional care tinde spre emoții pozitive, dar și un răspuns al sistemului imunitar mai puternic și rapid), astmul, intervențiile chirugicale estetice cu botox (injecția cu botox în zona frunții duce la citirea cu dificultate a frazelor care induc emoții de supărare sau furie), depresie și stres.

În capitolul 9 al cărții, autorul, povestește experiențe importante atât din viața profesională, cât și din cea personală cu accentul pus pe faptul că nu a putut să studieze încă de la început ceea ce a vrut, mai exact, meditația, datorită feedback-urilor negative. În următorul capitol vei afla povestea din spatele studiilor pe călugării budiști tibetani care au intrat în fMRI ca să mediteze, pentru a se observa ce procese au loc în creier în astfel de momente. Una dintre decoperirile marcante datorată acestor călugări este că în timpul meditației, frecvența undelor gamma din creierul lor (unde de frecvențe foarte înalte, care stau la baza activităților superioare  mentale, precum starea de conștiință) pe care le-a înregistrat cu ajutorul EEG-ului, a înregistrat valori mult mai mari decât orice a fost scris în literatura de specialitate.

Cartea mi-a întărit concepția personală conform căreia stilul nostru de a interacționa cu lumea nu este neapărat toată viața la fel, ci depinde foarte mult de experiențele individuale. Consider că formele de meditație care nu au substrat spiritual/religios au un potențial de dezvoltare personală foarte mare, iar cartea lui Davidson m-a impulsionat să caut și mai multe informații despre meditație.

Lectura cărții se realizează cu ușurință și poate fi citită foarte comod și de către non-specialiști, deoarece este scrisă lejer, cu explicații detaliate de la metodologiile studiilor până la rezultatele lor. Dacă vrei să (începi să) înțelegi de ce țipi la partener după ce ai venit de la muncă unde te-ai certat cu superiorul tău, sau de ce nu te poți abține să iei decizii spontane pe care mai târziu le regreți, sau pur și simplu de ce ești mai anxios în relațiile interpersonale sau de ce nu privești oamenii în ochi când porți o discuție cu aceștia și alte multe dileme personale la care nu găsești răspunsuri, sau în care te-ai blocat cu o explicație de genul ”așa sunt eu”, cartea lui Davidson îți va oferi un start.

 

 


[1] Pentru Resilience Style chestionarul se găsește și pe http://richardjdavidson.com/take-survey/

„Ce trebuie sa fac?”. De cate ori ti-ai pus intrebarea aceasta intr-o situatie in care dorintele tale pareau a intra in conflict cu dorintele altor oameni sau, si mai grav, exista riscul de a-i rani, fie direct, fie indirect, prin consecintele deciziei tale? Ce bine ar fi daca ar exista o autoritate infailibila care sa ne spuna, in fiecare caz, care este datoria noastra morala!

O clipa, chiar ar fi bine? Poate ca este mult mai bine ca nu exista (desi multi isi imagineaza asta) si avem sansa de a experimenta, intr-un chip dureros, libertatea de a alege un curs al actiunii sau altul. Ce spui, in acest context, de urmatoarea dilema morala:

Oare avem datoria de a distinge intre sens si nonsens?

Cu extensia: si de a asuma public pozitia personala. Altfel spus, oare avem datoria de a incerca sa trasam o linie limpede intre afirmatiile (teoriile, judecatile de valoare) care au sens si cele care par a avea sens insa, la o analiza mai atenta, se arata a fi lipsite de sens? (autocontradictorii, incoerente, deconectate de la realitate etc.)

Cineva ma intreaba daca sunt dispus sa cred intr-un univers paralel, alcatuit dupa legi diferite de legile descoperite de fizica, chimie si biologie. Nici ca se putea intrebare mai potrivita in luna lui Santa Claws (is something missing?).

Sunt dispus sa cred orice!

Ai citit bine. Da, esti pe un blogul unui sceptic (skeptoid, cum mi-a spus cineva, alintandu-ma). Chiar vreau sa ridic un pic miza:

Sunt dispus sa cred orice, oricat ar fi de ridicol sau neverosimil!

Cu o micuta, minora, minuscula si miniaturala conditie: daca exista dovezi. Cu ocazia aceasta le raspund (e doar un promo) si celor care ma cunosc din cartile mele mai vechi si ma intreaba, uimiti, cum m-am despartit de spiritualitate pentru a trece in tabara stiintei (uff, suna ca un divort urmat de un nou mariaj!). O precizare: nu m-am despartit de spiritualitate. Doar am redefinit-o. Si am inceput o relatie (bigamie, bigamie!) cu stiinta deoarece am cautat dovezi solide in sprijinul catorva din afirmatiile mele mai vechi si nu le-am gasit. M-am uitat atent in curtile altora (voyeurism!) si nu le-am gasit nici acolo. Pentru o buna parte a afirmatiilor facute in sfera spiritualitatii, afirmatii facute de milioane de oameni, nu exista dovezi serioase. Exista doar anecdote, inchipuiri, emotii si sentimente.

E prea putin si deloc satisfacator. Stiinta este o „iubita” mai generoasa. In plus, e si mult mai inteligenta, insa acesta este un comentariu agresiv si, pe deasupra, incorect din punct de vedere politic. Experientele interioare pe care le am mi le explic acum altfel. Accept ca deriva din jocul unor neurotransmitatori. La inceput a parut o idee insuportabil de angoasanta dar, cu timpul, m-am imprietenit cu ea.

Suntem asemanatori cu un fulg de zapada. A fost o vreme in care nu eram si va veni o vreme in care nu vom mai fi. Insa apa din care sunt alcatuiti fulgii va continua sa fie. Din motive legate de Big Crunch, ar putea disparea chiar si ea, candva. Apoi totul va fi reluat, aproape sigur cu alte personaje (eterna reintoarcere a lui Niezsche nu e o idee plauzibila). Nu simti un fior incercand sa-ti reprezinti aceste lucruri?

Azi (nu chiar azi, e un articol din decembrie 2011), inainte de a pleca spre biroul corporatist (great pun intended), mi-am zis, sub influenta unei zane sexy (cele bune s-au retras in perimetrul lui Mos Craciun) ca e musai sa ma prezint intr-o buna forma fizica (forma mentala nu a facut obiectul laborioasei mele analize). Prin urmare, la alergat natiune! Sa tot fi fost 3 pm. Nici nu am inceput bine sa-mi supun pompa cardiovasculara din stanga unor presiuni neobisnuite si m-am oprit fulgerat.

Pentru a fi sincer pana la capat: m-am oprit, m-am uitat pe furis in jur si mi-am dat, cu tandrete, totusi, cateva palme, ca sa ma asigur ca nu visez. Am hotarat ca sunt treaz, desi realizez acum, in timp ce scriu, ca n-am scapat de biasul de confirmare si e posibil, inca, sa fiu intr-un vis. Dar de ce un astfel de aspru tratament? Crede-ma, la fel ai fi facut si tu! Iata faptele:

Pe traseul meu se afla un mic parculet in care stau, inca din primavara, cand i-am detectat pentru prima data, doi oameni fara casa (sau asta imi imaginez eu, deoarece inca nu am discutat cu ei). Vin dimineata, matura frumos locul, dau de mancare la porumbei si, toamna, strang frunzele. Noaptea dispar si reapar a doua zi, dimineata. Cumva, au inceput sa faca parte din peisaj. Cei care locuiesc in apropiere sunt toleranti si nu am asistat niciodata la scandaluri sau discutii mai aprinse.

Erau si azi. Bine infofoliti, stateau, ca de obicei, pe bancuta. Dar astazi ceva era altfel: citeau! Amandoi erau absorbiti de cate o carte. Unul isi pusese si ochelarii. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor deoarece, daca locuiesti in Bucuresti, stii ce frig a fost azi afara. Mi-am adus aminte instantaneu de fostii mei studenti care nu citeau. Si mi-am tras o pereche de palme, ca sa reinnod firul povestirii.

Am mai vazut pana acum persoane fara adapost sau „oamenii ai strazii”. Nici unul, niciodata, nu citea ceva, nici macar un ziar distribuit gratuit la metrou. Nu si cei despre care povestesc. Ei citeau zgribuliti! Mi-am zis ca e cava temporar si irelevant. Dar, ca un admirator al metodei stiintifice, mi-am propus sa-i verific aleator. Asa ca am dat repede o tura de cartier (nu ca as fi verisorul alb al lui Usain Bolt dar cartierul e mic-si nici nu consum substante interzise, cum ar putea crede cei care au citit ca fac experimente cu endocanabinoizi) si am privit din nou. Erau tot acolo, patrunsi de lectura.

Am plecat spre casa, ametit de acest contact neasteptat cu lumea cartilor. Imi pun costumul si cravata (e doar o fantezie, nu am mai purtat cravata de aproape doua decenii) si plec spre „corporatie” (sunt unic actionar). Insa nu rezist si trec pe langa parculet. Prietenii cartii, tot acolo. Ghici ce faceau? Nu, nu vei ghici niciodata: citeau! Era 4.10 pm.

Dupa ce traiesc, pentru a nu stiu cata oara, calvarul dulce al unei zile de munca scurte, generat de sentimentul de care nu pot sa scap, oricat as incerca, anume ca munca e o placere, ma intorc acasa nu inainte de a trece, ia sa vedem, daca ai inceput sa ma cunosti, pe unde?

Da, pe langa parculet! Cei doi erau tot acolo. 8.00 pm. Stii ce faceau? Nu, nu citeau. Doar stateau pe banca. Insa in parculet nu exista niciun bec. Ma bate gandul metodologic de a pune eu unul. Si, cu putin noroc, sa-i invit pe cei care, in diferite feluri, imi spun ca nu au conditii (sau timp) sa citeasca.

Exista zile cand viata mi se pare interesanta si alte zile cand imi pare atat de surprinzatoare si frumoasa incat imi vine sa o caut, sa o ating si sa ii spun „Multumesc!”. De exemplu, azi.

Construit de Sorin