Arhive pentru iulie, 2012

Psihologii clinicieni si terapeutii, in anumite cazuri, din fericire rare, opereaza cu urmatoarele trei concepte: distorsiuni cognitive, distorsiuni perceptive si distorsiuni afective. Voi da, in continuare, un exemplu pentru fiecare distorsiune, lasandu-te pe tine sa identifici, cu un pic de efort mental, un set echivalent de distorsiuni, doar ca nu rare si nu in clinici specializate ci deosebit de frecvente, in viata de zi cu zi.

Pentru a reusi sa rezovi aceasta problema, iti sugerez sa te desprinzi, mental, de continutul bizar al exemplelor, pentru a-l putea inlocui cu ceva mult mai acceptabil, desi la fel de straniu. Poti folosi temele recurente de pe blog drept ajutor suplimentar.

  • Distorsiune cognitiva: Vecinii mei de deasupra (eu stau la etajul 1, ei la 2) sunt extraterestri originari din constelatia Soparlei. Inainte de a veni pe Pamant, in misiune, au realizat un stagiu de pregatire pe o planeta din constelatia Girafei (pentru vizitatorii lipsiti de cunostinte astronomice: aceste constelatii chiar exista, numele lor nu sunt purtatoare de mesaje ironice: la fel exista constelatiile Balenei, Cainilor de vanatoare, Cocorului sau Pestelui zburator. Din pacate constelatiile Harciogului, Bibilicilor, Gugustiucului, Batracienilor, Plosnitei sau Ciocanitorilor inca nu au fost identificate, dar cautarile continua)
  • Distorsiune perceptiva: In fiecare dimineata, in jurul orei 8, imi trimit, prin tavan, energii modulate pe frecvente speciale, astfel incat sa ma trezesc cu greutate si sa am toata ziua o stare de ameteala, de apatie sau de iritare, in functie de categoria de energii folosite in dimineata respectiva. Eu simt cu multa claritate aceste energii, special calibrate pentru bioritmurile mele, spre deosebire de sotia mea, care nu le simte.
  • Distorsiune afectiva: Ma simt extrem de amenintat de aceasta situatie ce pare a nu se schimba, a inceput sa-mi fie teama chiar sa intru in dormitor si dorm tot mai prost, in ultima vreme. Simt o intensa ostilitate in raport cu vecinii mei, cu atat mai mult cu cat, ducand minciuna si ipocrizia pe culmi de neimaginat, ei imi zambesc si imi vorbesc foarte politicos.

Ce spui, ar fi posibil ca milioane de oameni sa intretina un set echivalent de distorsiuni (cu continuturi diferite, deja am stabilit) si sa considere asta, asemenea pacientului fictiv descris mai sus, un lucru de netagaduit? Mai mult, ar putea sa fie cultura un mediu ideal de propagare a acestor distorsiuni?

Te rog, nu te grabi sa raspunzi! Chiar daca te afli in aer liber, raspunsul ar putea fi influentat de energiile subtile transmise, printr-o gaura de vierme, tocmai din constelatia Maimutelor-consumatoare-de-telina.

Cine se aseamana se aduna, isi spun indragostitii, mirati de multimea similaritatilor dintre ei. Opusii se atrag, isi spun indragostitii (ei bine, alta pereche, nu cea din fraza anterioara!), contempland diferentele evidente dintre ei. Nu iese fum fara foc, poate stii si tu asta. Adevarat, totusi intelepciunea populara ne invata sa nu judecam o carte dupa coperta.

Ti se pare ca afirmatiile de mai sus se bat cap in cap? Ce curios, si eu am aceeasi impresie! Pentru amatorii de limba engleza: „absence makes the heart grow fonder” poate fi comparata, ca profunzime, cu „out of sight, out of mind”. Da, ochii care nu se vad se uita, mie-mi spuneti? Pe de alta parte, mai rarut nu e mai dragut?

Si tot asa. Acesta nu este un articol despre psihanaliza, la care revin periodic deoarece exemplifica perfect gandirea nestiintifica. Ok, fac parte din grupul celor care considera psihanaliza cea mai mare frauda intelectuala din secolul 20 insa admit ca are si o serie de merite si ca, desi din unele puncte de vedere a intarziat dezvoltarea psihologiei, din altele a stimulat-o. Dar voi alege exemplul psihanalizei (numeroase modele terapeutice se revendica sau prospera pe seama gandirii psihodinamice, adica Maria nu este o persoana diferita daca poarta o palarie diferita) pentru a ilustra ce este aceea falsificabilitate (sau absenta a ei).

Cuvantul acesta greu de pronuntat a fost introdus de Karl Popper, un baiat cu anumite merite intelectuale, presupun, din moment ce a fost numit „Sir”. Inainte de a muri, acum 7 ani, Karl obisnuia sa se intalneasca, frecvent, cu o serie de oameni tineri, intr-un loc numit London School of Economics. Era profesor, intr-adevar, si preda filosofia stiintei. Prin urmare, avem motive sa credem ca si-a petrecut multi ani meditand la natura si limitele teoriilor stiintifice. Termenul de mai sus, acela cu „f”, este un dar facut de evreul nascut la Viena, dar suficient de alert pentru a emigra, in 1937, in Noua Zeelanda, constient de pericolul reprezentat de nazism.

Pentru a fi stiintifica, o teorie trebuie sa fie fal-si-fi-ca-bi-la, adica testabila, adica sa poti cauta dovezi prin care sa o infirmi. Unii inteleg in mod gresit falsificabilitatea: o confunda cu falsitatea. O teorie nu trebuie sa fie falsa pentru a fi stiintifica (hi, hi!) ci sa permita cautarea unor dovezi prin care, eventual, sa se poata demonstra ca este falsa.

Expresia cheie este „a permite cautarea”. Cu alte cuvinte, o teorie stiintifica este astfel formulata incat permite, ofera libertatea, ii da voie celui care are indoieli privind adevarul ei sa-si verifice propriile ganduri. O teorie care nu permite aceasta libertate, care se opune examinarii, care nu poate fi infirmata din start, care nu este deschisa catre eventuale dovezi contrare, nu este o teorie stiintifica. Poate fi o teorie mistica, sau literara, sau filosofica, sau estetica, dar nu este stiintifica. De asemenea, poate pretinde ca este stiintifica, nefiind de fapt, caz in care categoria in care urmeaza sa o plasam este pseudostiinta (daca Freud este, intelectual vorbind, un om mare, atunci sigur este maret, sau grandios, in aceasta zona)

Pentru ca o teorie (sau o afirmatie, ca sa restrang discutia) sa aiba sens, vizand apropierea de adevar prin metode caracterizate de un nivel inalt de siguranta, este necesar sa o putem supune unui test ale carui rezultate posibile sa fie „adevarat” respectiv „fals”. Daca afirmatia nu poate fi respinsa niciodata, cu ajutorul unor dovezi contrare, daca nici macar nu permite imaginarea unor dovezi care sa nu o sprijine, ci sa o contrazica, atunci afirmatia, tehnic vorbind, nu are sens. Evident, ea are sens lingvistic, insa tot asa cum urmatoarea propozitie are sens lingvistic: Ursii polari de la ecuator au decolat direct in centrul pamantului, ieri si, de asemenea, maine. Numeroase afirmatii pseudostiintifice ating aceleasi inaltimi ametitoare ale absurdului insa nu par deloc asa, dimpotriva, au o aura de respectabilitate la care, ma gandesc, si ursii polari din stomacul lui Jules Verne, calatorind 20.000 de leghe pe langa mari, plus cateva balti, ar putea fi sensibili.

Cea mai buna metoda de a falsifica o teorie este de a o pune sa faca predictii. Eu am reusit sa enervez foarte multi oameni, inclusiv apropiati, rugandu-i, aproape cu lacrimi (false) in ochi, sa riste sa prezica ceva, atunci cand au sentimentul ca opereaza cu o teorie personala ingenioasa. Cele mai bune teorii sunt cele care propun predictii foarte riscante si, dupa ce evenimentele se consuma, nu sunt infirmate. Evident, ar putea veni o zi in care predictiile vor fi gresite insa aceasta nu este o drama. In contact cu noile fapte, teoriile se vor schimba. Acesta este punctul tare al stiintei: dispune de un mecanism de autocorectie care ii permite sa evolueze, pastrand contactul cu realitatea. Din aceasta perspectiva, psihoterapiile nefalsificabile care fac un zgomot asurzitor cu pretentiile lor de contact si asumare a realitatii pot concura cu succes la olimpiada ridicolului, competite democratic distribuita pe toate continentele.

Ca sa revin la psihanaliza (pe care o disting de discipolii lui Freud, declarati sau deghizati-am mai spus, cunosc o serie de oameni agreabili si inteligenti din aceasta bransa, aici ma refer la rolul profesional si nu la persoane), poti invita un specialist sa realizeze, in baza cunoasterii de care dispune (sau isi imagineaza asta), o serie de predictii, in mod repetat. Nu referitoare la un singur individ, ci la mai multi! In fond, teoria gravitatiei nu prezice doar caderea libera a unei furculite, ci a tuturor furculitelor si, de asemenea, a lingurilor, linguritelor sau cutitelor (ups, iata sadismul!), asa cum orice copil de 1-2 ani incepe sa banuiasca, spre disperarea parintilor sau bunicilor intrati temporar in rolul de figuri parentale.

Daca ai un astfel de noroc, observa cat de riscante sunt predictiile! Se va casatori X? (acum are 23 de ani) La ce varsta? La 25? La 28? La 31? La 44? Si cu cine? Cu o femeie mai mica decat el? Cu o egala de varsta? Cu un alt barbat? (dar nu in Romania) Cu un transsexual? (exagerez) Si cum va fi, daca va fi, mariajul lui? Cat de fericit pe o scala 0-100? Va face copii? Va divorta? Acestea sunt doar cateva intrebari si deja par prea multe.

Insa exact asta face o teorie puternica. Face predictii numeroase si, cu cat este mai „buna”, cu atat predictiile se adeveresc. Teoriile „slabe” sau „proaste” nu isi asuma astfel de riscuri. Ele explica faptele dupa ce s-au intamplat! (mi-am chinuit cativa studenti de la master numind aceste explicatii post hoc). Dar acesta este cel mai usor lucru din lume, daca ai un nivel minim de inteligenta (IQ 80). Aproape oricine poate gasi explicatii pentru ceva ce s-a intamplat deja (pe principiul „dupa razboi multi viteji se-arata”). Un student mi-a spus odata ca era normal ca tatal lui sa moara de cancer la plamani, din moment ce parintii lui nu comunicau deloc bine, adica aveau dificultati de integrare a elementului subtil „aer” (simbolizat de aerul fizic). Iti vine sa razi sau sa plangi citind asta? Studentul meu, se pare, nu s-a intrebat de ce in alte cupluri cu probleme de comunicare asemanatoare, sau chiar mai grave, barbatii nu dezvolta cancer la plamani ba unii chiar sunt bine-mersi si traiesc mult!

Psihanaliza  sau scolile terapeutice orientate psihodinamic, din punct de vedere teoretic, nu al metodelor de interventie, au dus aceste explicatii (interpretari) la nivel de arta, depasind, de exemplu, astrologia, si ea o campioana a explicatiilor post hoc (roaga un astrolog sa faca o serie de predictii precise macar valabile pentru un singur individ, daca nu pentru mai multi, cum ar fi relevant din punct de vedere statistic; daca ai acest noroc fenomenal si gasesti unul, scrie-mi si mie, deoarece sunt intens preocupat de ce mi se va intampla pe 21 decembrie 2012, cand se termina calendarul maya, dar nu si rezervele de imaginatie ale pseudostiintei).

O teorie buna prezice rezultate specifice si accepta, astfel, riscul de a fi infirmata. Acesta este, cu adevarat, curaj intelectual: sa accepti ca realitatea, sau un cercetator cu un IQ peste 130, iti pot demonstra ca gresesti. Nu este nicio drama, asa avanseaza cunoasterea. Eu cred ca:

Este mai bine sa stii ca gresesti decat sa fii convins ca ai dreptate si sa persisti in eroare.

Imagineaza-ti o persoana care se indreapta cu pasi vioi spre prapastie, in timp ce este sigura ca se indeparteaza de ea. Pentru efectul de vividness, imagineaza-ti aceeasi persoana conducandu-i si pe altii spre prapastie (prin „altii” putem intelege copii, elevi, studenti, prieteni, discipoli, trainees, cetateni, popoare). Incepi sa observi importanta gandirii stiintifice? Incepe sa merite sa intelegi fal-si-fi-ca-bi-li-ta-tea?

Psihanaliza nu este falsificabila, este limpede pentru orice om inteligent lucrul acesta, iar acesta e principalul motiv pentru care nu mai este predata in universitatile serioase, poate cu exceptia Frantei (universitatile se impart pe mai multe categorii, de anul acesta, uimitor, si la noi in tara!). Deoarece explica totul, in mod paradoxal, nu explica nimic. Este periculoasa deoarece creeaza iluzia intelegerii. Insa nu vreau sa nedreptatesc psihanaliza (sau modelele terapeutice intemeiate teoretic pe ea). In aceasta lume extrem de interesanta gandirea irationala de care, recunosc in fata supraeului freudian, sunt fascinat, acopera spatii intinse, de la medicina alternativa si vanatorile moderne de vrajitoare pana la politica externa a simpaticului George Bush, cel care simtea ca „razboiul din Irak este un lucru bun” si nu se sfia sa declare asta.

E natural sa fie asa, avand in vedere cum ne sunt construite creierele si ce probleme au avut de rezolvat stramosii nostri, nu cei de acum 2-3 generatii ci aceia care experimentau pozitia bipeda. Dar la fel de naturale sunt limitarea ei, sau controlul constient, sau atentia superioara pentru a o surprinde in flagrant. De aceea militez pentru gandire critica, scriu articole in acest sens, ii pretuiesc pe cei care fac lucruri asemanatoare, sprijin stiinta deoarece incorporeaza gandirea pe care o gasesc sanatoasa si ma tem, uneori foarte tare, de cei mult prea siguri de adevarul lor, indisponibili sa-si supuna teoriile unui test.

Bazaconiile, superstitiile, certitudinile mistice sau terapeutice (ca sa nu uit de domeniul meu), credintele fara fundament si teoriile care explica totul dar nu prezic nimic ma tin treaz, ma stimuleaza sa le observ, in primul rand la mine, si, uneori, imi ofera doza de umor de care am nevoie pentru a supravietui intr-o lume aleatoare, in care nimic, pe termen foarte lung, nu conteaza dar o serie de lucruri, pe termen scurt, sunt dezirabile, frumoase sau savuroase.

Simt nevoia, din cand in cand, sa revin asupra conceptului de heritabilitate, stimulat de intrebarile unor parinti usor alarmati de articolele pe teme studiate de genetica comportamentala. Si voi lua, astazi, exemplul concret al inteligentei.

Heritabilitatea inteligentei masurate prin testele IQ (pe care o putem numi inteligenta analitica, astfel incat sa o distingem de inteligenta practica sau inteligenta creatoare, cum ne propune Robert Sternberg, un fost presedinte APA) este estimata undeva intre 0.4-0,8. Psihologii cu vederi mai radicale (Arthur Jensen, de pilda, ca sa aleg un exemplu spectaculos) tind sa acorde o greutate mai mare genelor si considera ca 0,7-0,8 sunt cele mai bune estimari. Psihologii aflati la celalalt pol, din aceasta cauza, sunt inclinati sa-i acuze de determinism biologic si, probabil, sa-i ocoleasca pe strada.

Faimosul articol din Wall Street Journal (15 decembrie 1994), semnat de cei mai importanti 50 de cercetatori din lume, pe tema inteligentei, redactat de Linda Gottfredson (profesor de psihologie educationala la University of Delaware), recunoaste intervalul 0,4-0,8 si accepta ca pozitia majoritara acorda genelor o putere de influenta mai mare decat a mediului. Mai mare cu referire la ce? Ce anume influenteaza genele intr-o proportie superioara?

Diferentele de IQ dintre indivizi!

Ai citit cu atentie? Nu am spus ca IQ-ul tau, sa zicem de 120 (inteligenta superioara), se datoreaza in proportie de 60% parintilor tai (genele care codifica inteligenta primite de la ei) iar restul de 40% este rezultatul influentei mediului. Nimeni nu poate spune de unde vin cele 120 de puncte. Daca acceptam o heritabilitate de 60% (sau 0,6), interpretarea acestui numara suna astfel:

Intr-o populatie din care faci si tu parte, 60% din diferentele intre IQ-uri sunt explicabile prin factori genetici. Tot asa, daca am cauta sa explicam nu diferentele de inteligenta ci diferentele de inaltime, heritabilitatea ar fi undeva intre 85 si 95%, deoarece inaltimea este o caracteristica inalt heritabila. Heritabilitatea se refera intotdeauna la o populatie (diferentele intre indivizi dinauntrul unei populatii) si nu la indivizi izolati.

Cele 120 de puncte IQ nu-ti vin de la tata (sau mama) in proportie de 60%. Adica, la conceperea ta, tata nu a zis „Fiule, ia de aici 72 de puncte (60% din 120) si pentru restul te descurci tu!”. Nimeni nu stie care este contributia tatalui, care este contributia mamei sau daca bona are si ea o contributie de 1-2 puncte. Doi parinti cu un IQ mai mare de 130 pot avea surpriza uriasa a unui copil cu un IQ 100 (sau, in cazuri extreme, cu o probabilitate foarte mica, dar reala, a unui copil cu handicap mental).

Mai mult decat atat, heritabilitatea nu este un numar fix. De exemplu, daca printr-o minune social-democrata oportunitatile educationale ar fi identice pentru toti copiii, adica daca nu ar fi nicio diferenta intre scoala britanica si scoala de la coltul blocului, varianta introdusa de acesti factori de mediu ar scadea si, implicit, heritabilitatea ar creste. La limita, am putea avea o heritabilitate de 100%, adica diferentele dintre aptitudinile intelectuale ale copiilor, masurate standardizat, ar fi complet explicate de factorii genetici (si atunci ai putea spune: „Multumesc, dragi parinti, tocmai m-ati impovarat cu un IQ 85 pentru tot restul vietii!”-desi nici aceasta afirmatie nu este in totalitate adevarata, existand voci, sau visatori, sau, poate, indivizi genial inzestrati care nu acepta imuabilitatea IQ-ului, un fel de „condamnare la N puncte IQ pe viata”, indiferent ce ai face).

Pana la acel punct din viitor, insa (despre care eu, unul, cred ca nu va veni niciodata), daca esti parinte (sau urmeaza sa devii), merita sa faci economii pentru a-i oferi copilului tau o educatie mai buna, incepand cu gradinita si incheind cu studiile postuniversitare (voi reveni cu aceasta tema, foarte incarcata emotional!). Si, pentru a linisti si mamicile alertate care imi scriu intrebandu-se daca mai are sens sa-si stimuleze intelectual copiii, din moment ce jocurile sunt deja facute de gene (eroare, nu sunt!), recomandarea mea este sa-si asculte cele mai bune instincte si sa nu inceteze a face ceea ce deja fac pentru dezvoltarea cognitiva a progeniturilor. E adevarat, o parte din aceste eforturi, in timp, s-ar putea dovedi inutile, insa cuvantul cheie din afirmatia de mai sus este „o parte” (iar „partea” poate fi mica).

Revenind la heritabilitate, in speranta ca sunt mai degraba clar decat obscur, reiau principalele idei:

  1. Heritabilitatea nu se refera la indivizi ci la o populatie (IQ-ul tau nu este heritabil)
  2. Heritabilitatea nu este un atribut fix al unei trasaturi (in exemplul de mai sus, al inteligentei). Ea poate diferi dramatic intre populatii diferite, la momente de timp diferite.
  3. O trasatura inalt heritabila poate fi schimbata.
  4. Heritabilitatea este legata de varianta si nu de medii (vezi un alt articol)

Cu referire strict la inteligenta, studiile la zi arata, convingator, ca IQ-ul se stabilizeaza gradat in timpul copilariei si se schimba foarte putin dincolo de 20 de ani (ba chiar inteligenta fluida intra intr-un declin usor spre sfarsitul anilor de adolescenta  si ceva mai accelerat dupa aceea, astfel incat pe la 70 de ani pierderea este de cel putin o deviatie standard – adica rationamentele parintilor tai in varsta sau ale profesorilor care refuza sa se pensioneze sunt mai modeste decat in zilele lor de glorie). Nimeni nu stie, deocamdata, cum sa amplifice IQ-urile mai mici in mod permanent (adica cresterile sa nu fie efemere-un studiu minunat, despre care as fi vrut sa-ti povestesc, daca mi-ar fi reusit smecheria cu dilatarea relativista a timpului, arata cum IQ-urile copiilor scad semnificativ in timpul vacantei de vara, so outrageously funny).

Pe de alta parte, statusul socioeconomic pare a fi un factor crucial in stabilizarea la un nivel inalt a IQ-urilor copiilor, asa cum se poate vedea din rezultatele destul de tulburatoare ale unor studii pe copii adoptati. Cresterea medie raporatata (SSE inalt vs SSE precar) a fost, incredibil, de 12 puncte (Capron & Duyme, 1989, Nature). De aici nu rezulta ca in familiile cu venituri modeste nu pot creste copii cu IQ inalt ci ca,in medie, pentru un copil crescut intr-un mediu middle- sau upper-middle class, sansa de a accede la un IQ superior este mai mare. In acest  punct ii las pe prietenii blogului cu vadite inclinatii de stanga (left-wing liberals, in jargonul american) sa elaboreze solutii realiste, apte sa transforme societatea intr-un loc mai bun. Si eu sunt convins ca aceste solutii exista dar sunt deosebit de sceptic cand ma gandesc ce nivel de altruism, la nivel social, ar fi necesar pentru materializarea lor.

Pana una alta, cei care avem un IQ cat de cat onorabil (mai mare de 90, asta vreau sa spun), putem sa ne bucuram pentru aceasta sansa, asa cum ne bucuram de o vedere buna sau au auz acceptabil, stiind ca heritabilitatea inteligentei, undeva intre 40 si 80 % (eu inclin catre 50-60%), nu spune nimic despre noi, ca indivizi, si nici despre parintii nostri. Iar in cazul in care se intampla sa avem copii foarte inteligenti, separat de biasul perceptiei selective („nu ca ar fi al meu”), putem evalua situatia exact asa cum este: o intamplare placuta!

Daca Jung, cunoscutul psihiatru elvetian pe care multi il cred psiholog, ar mai trai, ar fi incantat sa citeasca acest articol. De ce? Deoarece sincronicitatile chiar exista iar un observator avizat le poate detecta. Cum ar veni, eu sunt un observator (pre)avizat si ieri am avut parte de urmatoarea patanie:

Un prieten al cartilor mele mai vechi, in care nu ma recunosc, in prezent, decat partial, aflat dincolo de ocean, a reusit sa-mi capteze interesul prin cateva mailuri suspecte de  o combinatie letala, anume umor si IQ 130+. Avansand putin in corespondenta noastra, si afland ca a devenit, in ultimii ani, specialist in nutritie, am indraznit sa-l intreb care este sporul in longevitate adus de o nutritie perfecta (adica in acord desavarsit cu nevoile reale ale organismului). Ieri mi-a raspuns printr-un mail. Estimarea lui este de 10 ani.

Tot ieri, o tanara pe care o cunosc  de numai cateva luni, si pe care imi face o reala placere sa o intalnesc, nefiind localizata pe un alt continent, mi-a trimis, pentru prima data de cand ne stim, tot ieri, doua poze. E vorba de doua femei, ambele la 51 de ani, doar ca una este un guru al medicinei holiste, promovand o dieta vegetariana  bogata in alimente organice iar cealalta nu se abtine deloc de la carne, unt si prajituri. Diferenta este izbitoare. Dar nu in favoarea vegetarienei! Primul meu gand a fost ca fotografiile sunt trucate. Insa chiar daca sunt, ceea ce incerc sa evidentiez este sincronicitatea: la interval de numai cateva ore, Universul a fabricat un raspuns la dilemele mele sceptice.

Dragi urmasi ai lui Jung si voi, visatori, stimati consumatori de literatura dedicata paranormalului si voi, prieteni in devenire (aici exista o subtilitate!) ai gandirii critice, bucurati-va! Si scepticii au parte de sincronicitati, ce dovada mai puternica ar putea exista? Traim intr-un univers interconectat nu doar la nivel cuantic ci si la niveluri mai elevate ca frecventa de vibratie (sic! sic! sic!). Daca pastram mintea deschisa ne putem convinge de asta in fiecare zi. Cumva Dumnezeu (indiferent ce am intelege prin asta) ne iubeste si ne informeaza, discret, de sentimentele lui.

Ar mai fi de adaugat doar ca un zeu al matematicii a daruit oamenilor legea numerelor mari. Aceasta lege face urmatoarea predictie: pe parcursul unei luni, orice om traieste un eveniment cu o probabilitate de unu la un milion. Orice om, prin urmare si eu sau, bineinteles, tu. You can start counting!

Dupa doua recenzii dedicate neurostiintelor a sosit si timpul unei recenzii consacrate psihologiei personalitatii. Catalina Tincu a citit si ne spune ce pierd studentii din Romania. Nu toti, desigur, exista si privilegiati:

Larsen, R. J., Buss, D. M. (2010), Personality psychology: Domains of knowledge about human nature (4th Edition), New York, McGraw-Hill.

 

Personality Psychology, o lucrare pe care mi-ar fi plăcut să o am ca materie de studiu în timpul facultăţii, la Psihologia personalităţii. O consider un kit de pornire indispensabil celor care vor să studieze psihologia. Şi mă gândesc că nu aş fi singura care să afirme acest lucru în condiţiile în care cartea ar ajunge prin mai ştiu eu ce întâmplare în mâinile celor interesaţi de cunoaşterea omului ori, la un nivel mai restrâns, de cunoaşterea propriei personalităţi. Este posibil să mă fi lăsat eu fascinată de carte şi să fiu contrazisă în cele ce am spus, astfel încât sunt deschisă să accept alte provocări. Până atunci însă putem vedea pe scurt ce ne propun autorii în legătură cu studiul personalităţii (a mea, a ta şi a altora).

 

După ce au remarcat „lipsa actuală a unei teorii unitare” în ce priveşte psihologia personalităţii (fiecare teorie axându-se mai degrabă pe un domeniu specific al funcţionării personalităţii) şi după ce au considerat activitatea ştiinţifică, cu progresele, descoperirile şi noile direcţii de cercetare ale acesteia, Larsen şi Buss au reuşit, după părerea mea, să construiască o structură unitară.

În viziunea celor doi autori, o teorie fundamentală a personalităţii ar trebui să unifice aceste şase domenii, explicând: caracteristicile personalităţii şi modul în care acestea se dezvoltă în timp (dispoziţional); structura evolutivă, genetică şi fiziologică a personalităţii (biologic); cauzele adânc înrădăcinate şi procesele dinamice intrapsihice (intrapsihic); modul în care oamenii cunosc lumea, precum şi modul în care procesează informaţia despre ea (cognitiv-experienţial); modul în care personalitatea afectează şi este afectată de contextul socio-cultural în care oamenii îşi trăiesc viaţa (socio-cultural); modul în care oamenii fac faţă situaţiilor şi îşi îndeplinesc rolurile (dar şi modul în care eşuează); cum fac faţă numeroaselor probleme de adaptare pe care le depăşesc de-a lungul vieţii, cum trec prin suişurile şi coborâşurile acesteia (domeniul adaptării).

Este o lucrare vastă, în care aceste şase aspecte ale funcţionării personalităţii umane sunt abordate într-o manieră riguros ştiinţifică. Să purcedem, aşadar, şi să aruncăm o privire:

 

1. Domeniul dispoziţional – se ocupă de acele aspecte ale personalităţii care rămân stabile în timp şi relativ consistente în situaţii diferite şi care ne diferenţiază de ceilalţi. Ce este o trăsătură (sau dispoziţie), cum putem să identificăm cele mai importante trăsături, taxonomii ale personalităţii (Eysenck, Cattell, Big Five), toate acestea sunt prezentate de autori după ce, în prealabil, au fost atenţi să ne familiarizeze cu metodele şi cu instrumentele de cercetare. Nu este ocolit nici subiectul selecţiei de personal (Myers-Briggs Type Indicator – MBTI, Hogan Personality Inventory – HPI), din care aflăm că trăsăturile de personalitate asociate cu faptul de a fi, de exemplu, un bun poliţist (curaj, încredere în sine, o nevoie puternică de aventură, precum şi o nevoie scăzută de ajutor din partea celorlalţi) sunt distribuite în mod egal la bărbaţi şi femei, potrivit unei cercetări (Krug, 1981).

Dezvoltarea personalităţii, analiza diverselor niveluri (populaţie, grup, individual), stabilitatea personalităţii de-a lungul timpului, modificarea personalităţii (stimă de sine, autonomie, dominare, leadership, ambiţie, feminitate, independenţă, roluri tradiţionale, asertivitate, narcisism), predicţia stabilităţii sau a satisfacţiei maritale, a sănătăţii şi a longevităţii ar putea fi nişte aspecte care să te intereseze? Sau ai vrea să ştii ce trăsătură de personalitate îi era caracteristică lui Gandhi în ciuda schimbărilor din viaţa lui? Ori, poate, de ce femeile din Europa tind să fie mai puţin mulţumite de corpurile lor decât femeile din America (cu anorexia sau cu bulimia la pachet)? Acestea sunt doar câteva dintre temele domeniului dispoziţional abordate de Larsen şi Buss.

2. Domeniul biologic – are legătură cu trei mari aspecte ale personalităţii: genetic, fiziologic şi evoluţionist, fiecare fiind prezentat pe larg de cei doi autori, pe baza cercetărilor, dar şi a controverselor dintre acestea. Este domeniul interesat de elementele fizice şi de sistemele biologice care influenţează sau care sunt influenţate de comportamente, gânduri, simţiri. Genom uman, eritabilitate, studii despre familii, despre gemeni, adopţii, atitudini şi preferinţe, alcool şi tutun, căsătorie, interacţiune sau corelaţie genotip—mediu înconjurător, genetică moleculară, comportament, ştiinţă, politică, valori, toate acestea se află cuprinse în capitolul destinat legăturii dintre genetică şi personalitate.

Cât despre aspectul fiziologic al personalităţii, autorii ne pun în temă cu măsurarea privind activitatea electrodermală, activitatea cardiovasculară şi activitatea creierului, dar şi cu elemente din teoriile fiziologice ale personalităţii – extraversie / introversie, recompensă / pedeapsă, căutarea excitaţiei, neurotransmiţători, ritm circadian, asimetria creierului.

Perspectiva evoluţionistă asupra personalităţii conţine referiri la teme precum: selecţie naturală, selecţie sexuală, gene, nevoia de a exista, ajutorare şi altruism, emoţii universale. Un capitol întreg al acestui subdomeniu este rezervat diferenţelor de sex privind agresivitatea, gelozia, dorinţa de diversitate sexuală, alegerea partenerului.

3. Domeniul intrapsihic – este prezentat în trei capitole, primul fiindu-i dedicat lui Freud şi teoriei psihanalitice. Astfel, pentru cine doreşte o scurtă incursiune în structura personalităţii aşa cum a fost înţeleasă de Freud, se poate bucura de o expunere obiectivă a ei, fără a fi lipsită însă de o evaluare finală în care sunt aduse în discuţie critici precum aceea potrivit căreia psihanaliza „este mai degrabă o chestiune de credinţă decât un adevăr ştiinţific”. Totuşi, este ştiut faptul că neînţelegerile sau conflictele dintre părinţi şi copii sunt „normale, necesare şi reprezintă o parte importantă a dezvoltării personalităţii”.

În următorul capitol sunt abordate unele idei ale „mişcării neo-analitice” – cu accent pe cercetări asupra memoriei şi pe interpretări ale inconştientului; psihologia eului – cele opt stadii de dezvoltare propuse de Erikson; o „interpretare feministă a psihanalizei” (Karen Horney) – masculin / feminin ca diferenţe de gen, şi nu de sex.

În al treilea capitol găsim abordată şi problematica motivaţiei, cu referire la tradiţia umanistă  – Maslow şi Rogers (nevoia de autoactualizare) – şi la cele „trei mari motive” – nevoia de realizare, de putere şi de intimitate (ca un amănunt: Steve Jobs, care a încercat să facă totul cât mai bine, este dat ca exemplu pentru cineva cu un scor înalt la motivaţia de realizare).

4. Domeniul cognitiv-experienţial – se referă la înţelegerea percepţiilor, a gândurilor, a simţirilor, a dorinţelor şi a altor experienţe conştiente, în special din perspectiva persoanei în cauză. Un tip de experienţă ar fi experienţa cognitivă. Cum percepem şi la ce suntem atenţi, cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, scopurile, planurile şi strategiile de a ajunge acolo unde ne dorim. Aşadar, domeniul are mai multe conţinuturi la care se referă – cognitiv (percepţie, interpretare, scopuri / proiecte), emoţional (stări versus trăsături, conţinut versus stil, interacţiunea dintre conţinut şi stil), sine (descriere şi dezvoltare – conceptul de sine; evaluare – stima de sine; componenta socială – identitatea socială).

În acest domeniu este încadrată şi Teoria constructelor propusă de Kelly, conform căreia acţionăm ca nişte oameni de ştiinţă prin modul în care încercăm să înţelegem, să facem predicţii şi să controlăm evenimentele din viaţa noastră, apoi căutăm explicaţii pentru ele. De asemenea, conceptul de locus of control (intern / extern) se regăseşte tot aici.

Albert Bandura, Carol Dweck, E. Tory Higgins, Walter Mischel sunt câteva nume care figurează în capitolul despre Teoria învăţării cognitiv-sociale.

Dacă eşti interesat de viaţa emoţională, subiectele despre care poţi afla sunt legate de conţinutul vieţii emoţionale (emoţii plăcute / neplăcute) – fericire, iluzii pozitive, bunăstare, satisfacţie în viaţă / anxietate, nevrotism, depresie, melancolie, tristeţe, ostilitate etc., dar şi de stil. Vorbind despre conţinut versus stil, cei doi autori fac diferenţa între acestea: conţinutul este ce-ul, iar stilul este cum-ul vieţii emoţionale a unei persoanei, ele interacţionând şi variind în vieţile noastre.

Într-unul din subiectele legate de identitatea socială, anume criza de identitate, este citat psihologul Roy Baumeister, care afirmă că există două tipuri de criză: deficit de identitate şi conflict de identitate. Primul survine atunci când persoana nu şi-a format o identitate adecvată, confruntându-se astfel cu probleme atunci când are de luat decizii majore (dacă să meargă sau nu la facultate, dacă să se înroleze sau nu în armată, dacă să se căsătorească sau nu etc.). Cel de-al doilea implică o incompatibilitate între două sau mai multe aspecte ale identităţii şi apare atunci când persoana este nevoită să ia o hotărâre importantă şi dificilă (cineva care doreşte să emigreze în Satele Unite poate trăi un conflict între dorinţa de a fi asimilat culturii majorităţii şi dorinţa de a-şi păstra identitatea etnică; o persoană care doreşte să-şi formeze o familie, dar în acelaşi timp îşi doreşte şi o carieră profesională simte de asemenea un conflict).

5. Domeniul socio-cultural – instituţiile sociale, rolurile sociale, expectaţiile şi interrelaţionarea au impact asupra personalităţii, iar aceasta, la rândul ei, se exprimă prin ele. Interacţiunea socială, sex / gen şi cultură constituie cele trei mari capitole ale domeniului.

Atunci când fac alegeri parteneriale, oamenii caută anumite caracteristici de personalitate la celălalt. Dar fac ei oare cea mai bună alegere? Au ceea ce şi-au dorit? Ba, mai mult: sunt ei fericiţi? Alegerile noastre vizează însă şi alte aspecte ale vieţii, cum sunt situaţiile de risc.

Subiecte precum alegere, exprimare (a agresivităţii, ostilităţii, mâniei, expectanţelor) şi manipulare (tehnici de influenţă socială – taxonomie, diferenţe de sex, predictori ai personalităţii) acoperă capitolul despre rolul personalităţii în interacţiunea socială.

Următorul capitol – despre sex, gen şi personalitate – ne pune în temă cu studiile despre diferenţele de sex şi de gen (cum crezi că sunt: mari sau mici?), cu emoţiile primare (frecvenţă şi intensitate), dar şi cu alte dimensiuni ale personalităţii. Masculinitate, feminitate, androginie, sex-roluri, stereotipuri de gen, precum şi teorii despre diferenţele dintre sexe sunt tratate de cei doi autori într-o manieră complexă şi bogată în exemplificări.

Studiile arată că în mod natural femeile zâmbesc mai mult decât bărbaţii. Cercetătorii, însă, nu reuşesc să cadă de acord cu privire la la semnificaţia acestei diferenţe, astfel încât unii spun despre zâmbet că este un semn al agreabilităţii, în timp ce alţii sunt de părere că el este un semn al supunerii ori un mod de a reduce tensiunea în diverse situaţii sociale.

Un studiu despre diferenţele dintre sexe (Oliver şi Hyde, 1993) arată că bărbaţii au o atitudine mult mai favorabilă faţă de sexul „ocazional” (casual sex), ceea ce este confirmat şi de un alt studiu (Buss şi Schmitt, 1993), în care bărbaţii afirmă că şi-ar dori, în mod ideal, să aibă mai mult de 18 partenere de-a lungul vieţii, în timp ce femeile şi-ar dori doar patru sau cinci parteneri.

Partea finală a prezentării domeniului socio-cultural abordează relaţia dintre personalitate şi cultură, autorii vorbind despre „psihologia personalităţii culturale”, care îşi propune trei scopuri principale: să descopere principiile care stau la baza diversităţii culturale; să descopere cum este modelată cultura de către psihologia umană; să descopere cum înţelegerile culturale, la rândul lor, modelează psihologia (Fiske et al., 1997).

Cercetări despre indienii Yanomamö, care trăiesc în junglele izolate din Venezuela, arată că în acest trib există două tipuri de bărbaţi, ale căror tipuri de personalitate diferă foarte mult: unii au un scor înalt la agresivitate (în cultura lor, un bărbat nu este considerat „bărbat adevărat” până nu omoară un alt bărbat, câştigându-şi astfel onoarea de a fi numit unokai – este de menţionat faptul că un unokai are mai multe soţii), pe când ceilalţi sunt foarte paşnici şi dispreţuiesc lupta, având un scor înalt la agreabilitate.

Aceste diferenţe, precum şi cele dintre japonezi şi americani, dintre olandezi, nemţi şi filipinezi se află sub lupa cercetătorilor din sfera socio-culturală. Dar sunt discutate şi concepte precum interdependenţăindependenţă, colectivistindividualist, egalitarism, balcanizare ş.a.m.d.

6. Domeniul adaptării – ca abordare, diferă de toate celelalte de mai sus prin faptul că nu se mai referă la o explicare a personalităţii, ci pune în discuţie unele consecinţe ale ei, cu impact asupra adaptării. Aşadar, este domeniul în care accentul cade pe sănătatea fizică şi mintală, aceasta influenţând funcţionarea personalităţii şi ajutându-ne să ne adaptăm cerinţelor şi provocărilor care apar în viaţa noastră.

Informaţiile din acest domeniu sunt structurate în două mari capitole: primul, despre stres, coping, adaptare şi sănătate, iar al doilea, despre tulburările de personalitate.

După cum ştim, în vieţile oamenilor pot apărea evenimente neplăcute mai mari (pierderea unei persoane dragi ori a locului de muncă) sau mai mici (frustrări, dezamăgiri, nemulţumiri în viaţa de zi cu zi). Studiile despre stres le au în vedere mai ales pe acestea din urmă, considerate ca fiind un factor de stres cu impact asupra sănătăţii. Tipul de personalitate pe care îl avem însă face diferenţa între modurile în care reacţionăm la ele, unii fiind mai rezistenţi decât alţii. Se pare că optimismul reprezintă o dimensiune a personalităţii care este asociată cu rezistenţa la stres, cu sănătatea, cu o imunitate bună şi cu o speranţă de viaţă mai mare. De asemenea, există şi celălalt pol, unde diverse tipuri de personalitate sunt asociate cu diferite boli sau tulburări de personalitate. De exemplu, ostilitatea este asociată cu tendinţa de a dezvolta o boală de inimă.

Capitolul despre tulburările de personalitate ne oferă o serie de informaţii teoretice, dar şi practice (exemplificate prin studii de caz, experimente), necesare înţelegerii conceptului, dar mai ales a persoanei care se confruntă cu o astfel de tulburare. Ce înseamnă normal / anormal, care sunt tulburările de personalitate specifice, care este prevalenţa tulburărilor de personalitate, precum şi alte lucruri care ar putea interesa atât un specialist, cât şi un nespecialist, toate acestea alcătuiesc pârghii ale discuţiilor la care ne invită autorii cărţii.

În continuarea lecturii aflăm că există mai multe moduri de a fi violent, emotiv, diferit, nervos, fricos, stresat etc. De asemenea, există diferenţe de gen în ce priveşte incidenţa tulburărilor de personalitate, iar termeni precum antisocial, borderline, histrionic, schizoid, schizotipal, paranoid ş.a. nu sunt doar nişte adjective, ci reprezintă adevărate obstacole în viaţa multor oameni. Crezi că ai putea să trăieşti alături de un partener / o parteneră cu tulburare de tip borderline? Larsen şi Buss, în acord cu mulţi cercetători, ne spun că, deşi au dificultăţi în relaţionare, aceste persoane pot realiza o relaţie stabilă, cu condiţia să li se ofere „structură şi suport”.

Pe una din paginile dedicate tulburărilor de personalitate poţi vedea o fotografie impresionantă a lui Salvador Dali, despre care specialiştii afirmă că „manifesta multe caracteristici asociate cu tulburarea de personalitate schizotipală”.

Ultimul capitol al lucrării este rezervat trecerii în revistă a celor şase domenii, fiind analizată situaţia actuală a fiecăruia – în ce punct se află, dincotro vine şi încotro se îndreaptă.

 

Lectură plăcută!

 

Randy J. Larsen este profesor la Washington University in St. Louis, iar David M. Buss, profesor la University of Texas at Austin, autor de cărţi şi articole, figurând în baza de date ISI (www.ISIHighlyCited.com).

 

Mai multe despre autori:

http://psychweb.wustl.edu/files/psychweb/LarsenCV.pdf

http://homepage.psy.utexas.edu/homepage/Group/BussLAB/pdffiles/davidbussCV.pdf

 

Carte:

http://www.amazon.com/Personality-Psychology-Domains-Knowledge-Nature/dp/0070164991/ref=cm_cr_pr_pb_t

Construit de Sorin