Arhive pentru aprilie 20th, 2012

Intr-o populatie numeroasa, distributia scorurilor IQ aproximeaza un clopot (faimoasa curba a lui Gauss). Asta inseamna ca 68,26% din oameni (in jur de doua treimi) au IQ-uri intre 85 si 115. Nivelul mediu de inteligenta este plasat intre 90 si 110, prin urmare un scor de 85 reprezinta o inteligenta sub medie (dar nu cu mult, deficienta mentala usoara incepe la 70) iar un scor de 115 reprezinta o inteligenta peste medie (de asemenea, nu cu mult, inteligenta superioara incepe, conventional vorbind, la 120).

In aceeasi populatie, 95,44% din oameni se incadreaza in intervalul 70-130 iar 99,74% acopera intervalul 55-145. Si acum sa ne imaginam un grup de 100 de persoane. Nu orice fel de grup (studentii dintr-un an sau soferii de taxi sau medicii de la Spitalul Floreasca) ci un esantion reprezentativ pentru populatia caracterizata de distributia de mai sus.

Fiind 100 de oameni, conform cifrelor de mai sus, in jur de 95 au niveluri de inteligenta variabile, dar nu mai mici de 70 si nu mai mari de 130. Mai raman 5 persoane cu IQ-uri diferite, astfel: doua persoane sub 70, sa zicem un imbecil si un idiot, si trei persoane peste 130. Una din cele trei persoane esti tu (puteam alege categoria cealalta pentru tine insa nu-mi puteam da seama cum ai reusit sa deschizi laptopul).

Sa recapitulam: 95+2(deficienta mentala)+2 (inteligenta superioara) +1 (tu). De bine ce am lamurit lucrurile (proportiile) hai sa mai facem un calcul: sa presupunem ca grupul nu e format din 100 de persoane ci din 50 (l-am injumatatit). Asta inseamna ca vom avea un deficient in loc de doi, o persoana cu inteligenta superioara (unde erau doua), tu (te-am pastrat intreaga, fiind o persoana speciala) si inca 47 de oameni distribuiti pe intervalul 70-130.

Acesta este grupul in care tu functionezi. Pentru a mari un pic efectul (si stima de sine) voi stabili IQ-ul tau la 145 (in populatia generala sunt doar 0,13% cu cel putin 145). Cum crezi ca te vei simti? Cine si cat de des va intelege ce afirmi sau ce propui? Care va fi persoana care, cel mai frecvent, te va putea urmari in judecatile tale? Daca vei critica un set de credinte puternice ale grupului, cat de popular sau simpatizat vei deveni? Daca te vei opune unor decizii agreate de majoritate, cu argumente care nu pot fi asimilate, din motive obiective, cat de dorita sau solicitata va fi prezenta ta in grup?

Pentru a face legatura cu un articol recent, ce atitudine crezi ca va avea conducatorul grupului (autoritatea) fata de tine? Cat de draga ii vei fi sau in ce masura s-ar putea simti amenintata de inteligenta ta? Oricat de disponibila ar fi emotional, pana unde te va putea insoti in gandul tau? Si ce va face cand isi va intalni limita?

Cum se vor raporta altii la tine, in special cei aflati sub IQ 100? Chiar in ipoteza unui caracter frumos (nu sunt excesiv de invidiosi, sau lacomi, sau manipulativi), cati vor fi capabili sa inteleaga ce le transmiti? Si ce ai tu de facut? Unde va fi zona ta de confort? Cine va putea fi alaturi de tine?

In mod intentionat am dramatizat aceasta situatie. In realitate lucrurile nu stau chiar asa. Nu mi-am propus sa spun povestea eroului romantic sau a calaretului singuratic. Vreau, totusi, sa punctez urmatoarea idee: fiind fiinte ultrasociale, poate ca un IQ inalt nu este un mare avantaj. Daca te straduiesti foarte tare sa stimulezi inteligenta copilului tau, tine cont si de scenariul, posibil, de mai sus. Ah, ti-ai putea aminti si de studiile behavioral genetics sau de controversatul Arthur Jensen, autorul unui articol scandalos la sfarsitul anilor ’60 (dar a carui carte, The g factor, aparuta 30 de ani mai tarziu, e prezenta in biblioteca oricarui psiholog pasionat de acest sub-domeniu). Este insa deja prea mult! Poate ca mediul influenteaza intr-o maniera decisiva nivelul de inteligenta. Sau poate nu. Indiferent care ar fi originile unui IQ inalt, problema adaptarii intr-un grup de 50 (sau de 100, sau de 16 milioane) ramane interesanta. Uneori, un pic dureroasa. Gandeste-te la asta cand faci lectii impreuna cu fiul sau fiica ta!

Se ia un copil de 4 luni si i se aplica un test (oare este un test valid?). Apoi se ia acelasi copil peste un timp oarecare (6 luni, un an, trei ani) si este evaluat din nou (i se masoara aceeasi caracteristica, de exemplu „raspunsul la situatii noi”). Cam asa procedeaza specialistii in psihologia dezvoltarii. Ei presupun ca schimabarile aparute intre T1 (la 4 luni) si T2 (la doi ani, de pilda) se datoreaza factorilor de mediu (practicile parentale).

Dar este aceasta presupunere corecta? Nu cumva efectele genetice pot aparea la orice varsta? (inainte de adultete) Oare de ce, pe masura ce timpul trece, devenim tot mai asemanatori cu parintii nostri? Cum poate fi prezisa marimea sanilor unei adolescente de 18 ani pe baza unor masuratori facute la 4 luni? Evident ca nu pot fi facute astfel de predictii. Genele „pentru sani” se activeaza in jur de 11-12 ani. Pana atunci nu vei sti daca sanii fetei tale vor fi mici si simpatici sau mari si atragatori.

Psihologia dezvoltarii, in varianta clasica, nu dispune de un instrument sigur prin care sa controleze predispozitiile genetice. Studiile care identifica o corelatie intre un stil parental si un atribut masurabil al unui copil nu pot fi sigure ca valoarea celui din urma se datoreaza mediului („este mai sociabil deoarece parintii lui, vazand cat e de timid la 9 luni, l-au impulsionat mereu in directia unui comportament mai putin defensiv”).

Exista insa o disciplina care este capabila sa controleze aceasta variabila. Genetica comportamentala! Exact asta fac studiile pe gemeni si studiile facute pe copii adoptati. Ce pacat ca sunt asa de putin cunoscute! (nu doar in Romania) Inca exista o anxietate remarcabila asociata cu posibilitatea de a nu avea toti sanse egale (oricat de generoase ar fi programele sociale), pe de o parte, si cu tendinta unora (in zona partidelor extremiste) de a capitaliza diferentele genetice in favoarea catorva privilegiati. Insa tocmai ignoranta si nepasarea ne fac mai vulnerabili la ideile extremiste. Intelegerea clara a sursei diferentelor de personalitate (inclusiv la nivel de IQ) ne protejeaza de conceptii fanteziste si decizii proaste. Putem construi o lume mai buna nu plecand de la ce ne place sa credem despre oameni ci de la ceea ce oamenii sunt in realitate. Psihologia se misca in aceasta directie. Vestile ei ajung cu intarziere, inclusiv la specialisti. Dar, in cele din urma, ajung!

P.s. Un raspuns scurt (promo!) pentru cele cateva mamici responsabile si investigative care mi-au pus intrebari suplimentare vis-a-vis de studiile de genetica comportamentala: parintii conteaza, evident! Dar conteaza un pic in alte feluri decat cele pe care suntem obisnuiti (sau conditionati) sa ni le imaginam.

Construit de Sorin