Arhive pentru aprilie, 2012

Mi-am consultat adineauri astrograma si vestile nu sunt deloc bune: se pare ca urmatorul articol va starni revolta unor parinti (si simpatia spontana a unor adolescenti, deoarece nu exista minus fara plus). Prin urmare, pentru a transa inca din start lucrurile, iata afirmatia cu potential exploziv:

Cred ca este sanatos psihologic pentru toti cei implicati ca, pe masura ce adolescentul inainteaza in varsta, controlul parental sa scada. Asta este echivalent cu a spune ca:

La 18 ani controlul parental potrivit este zero.

„Ha!” (aud voci, am declarat si alta data ca detin puterea paranormala a perceptiei auditive la distanta, aparuta in urma realizarii constiincioase a unor tehnici yoga secrete) „Habar nu ai ce vorbesti, Adrian, se vede ca nu esti parinte de adolescent!”.  Nu sunt, recunosc. Insa de cand experienta personala  limitata este mai credibila decat cercetarea stiintifica? De cand adevarurile populare ale culturii in care ne-am nascut si biasurile individuale (sublim necunoscute de 9 oameni din 10) sunt mai relevante decat analiza meticuloasa a unor profesionisti? De cand faptul de a fi parinte iti ofera o cunoastere profunda si corecta a mecanismelor psihologice si asta in mod spontan, adica fara grup de control si interviuri in profunzime?

Oh, simt deja undele! (va rog, dragi parinti, suspendati temporar ostilitatea, nu pentru mine, am scuturi energetice achizitionate cu bani grei de pe ebay, ci pentru voi, sa puteti macar termina lectura). Controlul parental potrivit este zero, spun, dar influenta parentala poate fi maxima.

Sunt cumva prea subtil? (sau pedant) Nu sunt unul si acelasi lucru? Nicidecum! „Control” inseamna ca eu iti spun ce sa faci pe cand „influenta” inseamna ca tu decizi ce sa faci si, daca vrei, te consulti cu mine si imi ceri o sugestie, o opinie, un mod de a vedea lucrurile. Usa mea este deschisa iar tu, daca estimezi ca merita, e potrivit si/sau ai nevoie, vii la mine si ma intrebi. Eu sunt disponibil pentru tine deoarece…te iubesc. Iti impartasesc perspectiva mea asupra problemei respective (pe care ai ales sa o impartasesti) si sunt realmente curios ce decizie vei lua. Stiu ca nu-mi urmezi orbeste recomandarea (prefer sa cred asta!), stiu ca ai mai multe date pe care mintea ta, capabila acum de rationamente formale, le prelucreaza si astept rezultatele. Da, o parte mica si orgolioasa din mine isi doreste sa procedezi cum ti-am sugerat dar constiinta acestei parti o am doar eu.

Tu esti, pentru mine, o fiinta independenta!

Ai mintea ta, ai emotiile tale, ai dorintele tale, intr-un cuvant, ai viata ta proprie. Eu sunt acum martorul evolutiei tale si, din cand in cand, in situatiile alese de tine, consilier, indrumator, ghid, banca de date, whatever. Te influentez deoarece tu vii catre aceasta influenta dar nu te controlez. Nici eu, daca as fi in locul tau, nu as vrea sa fiu marioneta cuiva. M-as bucura sa fi reusit sa te cresc in acest spirit (sau macar sa nu fi ucis acest spirit al libertatii inauntrul tau, in cazurile mai putin ideale)

Ce spuneti, dragi parinti, puteti renunta la control? E asa de dulce, stiiiiiu! Si ce puneti in loc, da, foarte buna intrebare! Asa este, daca nu vine sa se consulte cu tine? Daca te ignora cu desavarsire? Daca te evita? Daca nu te crediteaza? Si cel mai mare cosmar, daca prefera sa vorbeasca, regulat, cu altcineva? (nu sunt parinte, spuneam, dar adolescentii pe care i-am intalnit, din motive obscure, mi-au solicitat in mod limpede indrumarea)

Cum se trece de la „control” la „influenta”? Dintr-o data, precum in povestile despre care cred ca ofera copiilor imagini complet nerealiste, deci gresite, ale lumii? Fireste ca nu! Influenta se dezvolta treptat, pe masura de controlul scade. Daca iti place matematica, iti dau si cifre: la nasterea copilului tau controlul este aproape maxim (100 puncte, conventional) iar influenta aproape nula (incearca sa influentezi un bebelus de o luna astfel incat sa inceteze plansul, la 5 secunde dupa ce a inceput!). Pe la 9 ani (ai vrut cifre) controlul si influenta sunt 50-50. Cand a intrat la liceu (14-15 ani), controlul ar putea fi pe la 25 iar influenta la 75.

Whaaat? Controlul la 25? („Hai ca-mi pierd vremea cu articolul asta”-te aud, te aud!) Poate ai pierdut din vedere ultima parte: „iar influenta la 75”! „Si ce inseaman control 25, domnule specialist iubit de adolescenti dar care nu ai asteptat niciodata ingrijorat noaptea intoarcerea unuia?” Inseamna ca ai renuntat de mult la diferite forme de mituire (modalitati de a plati pentru cooperare, in loc sa o castigi natural), ai renuntat la amenintari, predici si binecunoscuta cicaleala, ai scos ideea de pedeapsa din fisierele tale mentale si esti dispus sa negociezi, sa asculti, din nou sa asculti, sa asculti foarte mult (am mai zis?) pentru a intelege o alta fiinta umana (accentul cade pe „alta”).

Controlul scade, influenta creste, ma crezi? (daca nu pe mine, poate pe Thomas Gordon, el macar a fost nominalizat la premiul Nobel) Dar influenta nu apare in mod miraculos: ea se dezvolta intr-o relatie, se bazeaza pe o conexiune, se hraneste din ceva invizibil si fragil, incredibil de fragil, construit in timp, cu atentie si afectiune, curiozitate calda in raport cu individualitatea celulilalt, emotii si sentimente acceptate si respectate (ihm, m-ai prins, din practica terapeutica am inteles aceste lucruri).

Morcovii si betele nesuferite isi prelungesc existenta mult dincolo de adolescenta, evident, in firme si corporatii cu nume sonore (stii foarte bine asta!), limitandu-i pe oameni si inghesuindu-i, cu mic cu mare, intr-un malaxor social-corporatist, echivalentul, la un alt nivel, al unui sistem scolar si universitar impersonal, infricosat de initiative nonconformiste, creativitate debordanta sau de gandirea critica din a carei absenta se nasc organisme fara coloana vertebrala sau cetateni superstitiosi, imaginandu-si interventia divina in momentele providentiale livrate, dezinteresat, de legile probabilitatii.

Nu putem fi prea diferiti de cei care am fost ieri si suntem destul de asemanatori cu cei de alaltaieri asa ca, daca vrem sa facem o treaba buna, de ce sa nu actionam potrivit inca din start? Nu ar mai fi nevoie de indivizi de teapa mea, suficient de obraznici pentru a le povesti parintilor despre drogul de care au devenit dependenti (numit „control”) dar pe care nimeni nu-l incrimineaza la modul serios deoarece toata lumea se teme de sevraj.

E mult mai comod, nu-i asa, sa fii terorizat de consumul de „iarba” sau de „speed” („crystal”, „crack” etc.-ghici de unde le stiu?) astfel incat sa eviti constientizarea faptului ca ai putea fi si tu intoxicat cu control (desigur, Poirot, nu ma refer la toti parintii, cum as putea cadea in pacatul generalizarii simpliste dupa ce tocmai am amintit de gandirea critica?) Stiu ca nu-ti face bine adresarea asta directa si, purtat de un val de compasiune budista (reziduu karmic al unor meditatii desfasurate intr-o viata anterioara), ma opresc. Poate am reusit sa transmit diferenta dintre „influenta” si „control” iar tu ai ce dezbate impreuna cu fiica ta adolescenta sau baiatul tau post-adolescent (he he, credeai ca se termina chinul la 18 ani?). Daca iti par niste idei stranii pentru societatea romaneasca (media statistica) eu ce as putea comenta? Chiar asa sunt! Sa ne reamintim ca traim intr-o tara in care iubitorii de caini gasesc la fel de straniu sa stranga in urma patrupedului iubit (promo la alt articol!). Si la fel de stranie, in urma cu cateva decenii, era libertatea femeilor de a vota. Traim intr-o lume ciudata, asta e sigur.

Urmatorul dialog a fost usor diferit in realitate. Ceea ce urmeaza reprezinta o adaptare:

„Ea: Adrian, tu crezi ca am o problema cu autoritatea?

Eu: Ce te-a apucat de-mi pui intrebarea asta? (intrebarea a fost pusa brusc)

Ea: Sunt ingrijorata. Asa mi-a spus un psiholog.

Eu: Si a oferit vreun argument convingator? ”

Vreau sa glosez putin pe aceasta tema. Faimoasa relatie cu autoritatea, lansata in cercurile psihanalitice si ajunsa expresie cu aparente de legitimitate. Daca ai rabdare, sper sa realizezi si tu, cum am inteles si eu cu ceva timp in urma, nota de absurd care o insoteste. Pana una-alta, te intreb si eu:

Ai o problema cu muzica?

Ai o problema cu teatrul?

Ai  problema cu sosetele?

Ai o problema cu ceasurile?

Ai o problema cu lenjeria intima?

Asa cum exista multe feluri de muzica (piese exceptionale respectiv chinuitoare pentru trompa lui Eustache), diferite tipuri de spectacole dramatice (mai bune sau mai proaste, sau chiar ametitor de proaste), sosete care ti se potrivesc si sosete care te strang, nefiind numarul tau, ceasuri care o iau inainte sau raman in urma (apropo, la sugestia unei prietene a blogului, am reluat Alan Lightman, „Visele lui Einstein”, o carticica geniala, o recomand cu putere!), si lenjerie intima..te las pe tine sa operezi cu atribute, in acelasi fel exista multe tipuri de autoritate.

Nu exista un singur fel de autoritate (cu care, eventual, sa ai „o problema”) decat in mintile celor care simplifica excesiv realitatea, deoarece nu pot, nu stiu, nu vor sau se tem sa gandeasca nuantat. Vrei sa ne jucam, un minut, cu nuantele? Ce spui de urmatoarele feluri de autoritate:

Autoritate rigida, autoritate incompetenta, autoritate dogmatica, autoritate flexibila, autoritate dreapta (corecta), autoritate stupida (cu IQ mult sub 100), autoritate paranoida, autoritate isterica, autoritate nevrotica, autoritate validata de rezultate, autoritate vesnic nemultumita, autoritate suportiva, autoritate solemna, autoritate sadica, autoritate monumental de stupida (oh, ma repet, oare de ce?), autoritate libidinoasa, autoritate lipsita de credibilitate, autoritate hranitoare, autoritate putreda (danez-hamletiana), autoritate reciclata, autoritate smechera, autoritate needucata, autoritate inculta, autoritate moderata in judecati, autoritate impulsiva, si tot asa, trebuie sa ma opresc deoarece am si ceva treaba pe ziua de azi.

Ai cumva o problema cu autoritatile stupide, incompetente, nepregatite, inflexibile, depasite de vremurile in care traiesc, etc. etc.? Felicitari! Join the club! (si, pentru echilibru, sper ca respecti si admiri autoritatile care isi merita numele)


2. The Existentialist’s Guide to Death, the Universe and Nothingness, Gary Cox, 2012, Continuum Publishing Group. Ma intreb uneori cum e posibil ca cineva preocupat in mod serios de adevarurile existentiale ale conditiei umane, adica de ceea ce conteaza cu adevarat pentru un om care gandeste (nu mai am nicio indoiala ca exista si oameni care nu gandesc), sa nu ajunga, intr-un fel sau altul sa intre in dialog (interior) cu un filosof existentialist.

„Ghidul” de mai sus propune un astfel de dialog. Desi se refera adesea la „nothingness” nu are nimic nihilist. Suntem fiinte muritoare, poate chiar „abandonate” intr-un Univers indiferent, traind vieti in ultima instanta absurde, si, cu toate acestea, sau mai bine-zis in ciuda acestei realitati (care poate fi negata, vezi diversele povesti cu zane pentru adulti), suntem capabili sa alegem sa experimentam viata. Vrei sa stii si in ce mod?

Intr-un mod curajos!

Stiind ca nu sunt chiar un novice in materie de meditatie, cineva ma roaga sa-i ofer un subiect,o chestiune, o tema de meditatie. O persoana mai mult decat norocoasa, ma gandesc, din moment ce m-a imputernicit sa-i raspund intr-un moment special (m-a prins intr-o dispozitie incantatoare). Asa ca i-am recomandat si, simultan, iti recomand si tie, daca esti macinata de astfel de intrebari, urmatoarele lucruri:

Observa deteriorarea si degradarea, adica inaintarea mortii.

Poti face asta privind cu atentie un batran sau, daca nu gasesti cu usurinta persoane in varsta, te poti auto-monitoriza, observand cum nu-ti amintesti lucruri pe care le-ai invatat sau, mai grav, lucruri pe care le-ai studiat temeinic si ar trebui sa le stii. Memoria se degradeaza si ea, nu e necesar sa fii Daniel Schacter pentru a intelege asta, insa procesul nu e la fel de izbitor ca ruinarea treptata a unui corp (o prietena din industria frumusetii, constienta ca isi poate achita ratele la banca gratie iluziilor pe care le vinde in fiecare zi femeilor, va inclina acum, aprobator, capul).

Moartea ne aminteste de conditia noastra naturala iar asumarea acestei conditii, cel putin asta este experienta mea, ne poate vindeca de frica. Nu de frica adaptativa, evident, aceasta este o frica buna, ci de un puhoi de frici nejustificate, sadite cu grija sau, mai frecvent, cu o necumpatata inconstienta, de educatorii pe care i-am intalnit, cu sau fara voia noastra, de-a lungul timpului. Suntem animale sofisticate, chiar foarte sofisticate, cativa dintre noi, dar, inainte de aceste fineturi, suntem, si ramanem, animale. Prin urmare, si cu tot regretul, vom muri.

Cred ca e bine sa stim asta. Pe mine acesta cunoastere, pe langa faptul ca pare a ma vindeca de frica (si, astfel, pot spune lucruri care tulbura, sperie sau irita o multime de oameni, inclusiv autoritati pline de propria lor importanta), ma scuteste si de o zbatere absolut inutila, livrandu-mi un sentiment de relaxare foarte placut. Probabil asa traiesc toate animalele, cu exceptia celor chinuite de prezenta excesiva a oamenilor, in proximitate.

Nu vad nimic nedemn in a accepta ca suntem animale si ca vom muri, intr-o zi, pentru totdeauna. Dimpotriva, credinta ca suntem mai mult, in sensul nu a unei diferente de grad ci a unei diferente de natura, o gasesc o aparare interesanta, dar ridicola, fata de angoasa imposibil de ocolit pricinuita de gandul mortii (nedus pana la capat, din pacate).

A ne atribui suflete nemuritoare si, implicit, a postula existenta unui zeu (diferit in functie de geografia locului), sunt, in viziunea mea de animal dotat, dintr-o stranie intamplare, cu lobi frontali, iluzii puternice, mecanisme ingenioase de protectie in raport cu o realitate lipsita de intentii si scopuri.

Zeul este o negare a mortii si, implicit, a realitatii.

Cu moartea pe moarte calcand, nu-i asa? Nu este, imi pare rau, e doar o poveste frumoasa din seria „pentru adulti”, o continuare la varste considerate productive a seriei incepute cu Cenusareasa, Harap Alb si cateva fete frumoase si harnice dar din nefericire sarace. Este dincolo de orice indoiala ca vom muri si aproape sigur nu vom renaste sau nu va ramane o parte din noi neatinsa de procesele entropice. Este ceva chiar atat de rau?

Meditatia constanta asupra acestui subiect, nu neaparat cu ochii inchisi (se poate si pe un blog), poate fi, de la un punct incolo, reconfortanta prin rezultatele ei (in care nu intra si puterile paranormale, precizare pentru yoghinii inca frustrati de statul inutil pe cap). Cand stii ca nu ai semnificatia pe care ti-o acordai, cand realizezi ca nu esti cu mult deosebit de un bou sau o vaca (o spun cu multa simpatie pentru aceste animale), cand intelegi ca te iei prea tare in serios, oare nu te poate face asta mai destins, mai relaxat si mai linistit? Oare nu-ti este mai usor sa spui ceea ce crezi, simti sau gandesti, fara sa te mai temi de judecata unor semeni la fel de lipsiti de insemnatate, in marea schema a lucrurilor, ca si tine?

Oare viata nu ar putea deveni mai simpla si mai usoara?


1. The Seven Principles for Making Marriage Work, John Gottman,1999, Three Rivers Press. Scrisa de un cercetator care poate prezice divortul cu o acuratete de 91% urmarind 5 minute din conversatia unui cuplu, si nu pentru ca este clarvazator ori profet ci pentru ca si-a dezvoltat „o grila de lectura”. In carte explica nu doar in ce consta aceasta ci si ce pot face oamenii pentru a-si salva sau imbunatati mariajele.

Vrei sa cunosti, fara a fi citit cartea, un element crucial? Este admiratia pentru partenerul sau partenera ta.

Construit de Sorin