Arhive pentru martie 23rd, 2012

  1. Making Up the Mind, Chris Frith, 2009, Blackwell Publishing. In mod intentionat incep enumerarea titlurilor din aceasta sectiune cu profesorul emerit de la University College London, Chris Frith, acum in varsta de 80 de ani (sotia lui este Uta Frith, un nume semnificativ in psihologia dezvoltarii). Cartea pe care a scris-o si-a pus o amprenta puternica asupra mea si nu pentru ca Frith are acel gen de gandire limpede la care sunt foarte sensibil (oricat ar parea de ciudat, o simt in corp) ci pentru ca a reusit sa-mi arate, intr-un mod convingator, cum anume creierele noastre creeaza doua iluzii extraordinar de puternice: anume ca suntem intr-un contact direct cu obiectele din lumea fizica si ca lumile noastre mentale sunt private. Altfel spus, creierul este creatorul mintii iar mintea pare ceva personal si unitar. Insa nu este nici una nici alta.

Cu o doza noua (si autoadministrata) de endorfine  (m-am intors dintr-o scurta alergare, „scurta” deoarece promovez moderatia) circuland prin corp pun in practica, acum, o idee ceva mai veche, anume de a introduce o categorie noua: BIBLIOTECA SCOLII (DE PSIHOLOGIE).

Inauntrul acestei categorii voi face publice, unul cate unul, titlurile (in limba engleza) din biblioteca personala pe care le pun la dispozitia celor pasionati de psihologie (pentru imprumut, desigur, generozitatea mea, sau posesivitatea, depinde cum privim, au niste limite). Intentionez sa-i sprijin pe cei mai tineri, in special, dornici sa devina profesionisti (si nu doar absolventi de psihologie cu pretentii ridicole). Cei mai in varsta nu vor fi discriminati, promit solemn (doar sugerez in acest fel in ce directie se indreapta preferintele mele, sau, mai degraba, temerile).

Am in jur de 500 de carti in limba engleza,  majoritatea noi si foarte noi (adica din ultimii ani). Uneori ma gandesc, capturat de un sentiment grandios, ca ar putea fi una din cele mai valoroase biblioteci particulare din Bucuresti, dar imi revin repede din aceasta fantezie. Oricum ar sta lucrurile, sunt disponibil sa impart, temporar, aceasta comoara adunata cu ajutorul unor oameni care au acceptat sa transporte cateva kilograme in plus peste ocean, si nu mi-au cerut nimic in schimb, si al altor oameni care m-au ajutat deoarece acesta era jobul lor (si i-am platit). Si unora si altora le spun:

MULTUMESC!

Exista deja o serie de indivizi a caror sete de cunoastere ma face sa-i apreciez, beneficiari ai bibliotecii, si vreau sa-mi extind serviciile dincolo de acesti „profitori” simpatici, testati in prealabil la indicatorii „minte deschisa” si „curiozitate epistemica”. In fond, daca doar cativa oameni se pot bucura de cele mai  bune minti ale momentului, unde este distractia?

Last but not least, vreau sa le multumesc in mod special celor care au sacrificat glucoza, timp si inteligenta pentru a scrie cartile respective. Fara ei m-as afla si acum intr-o cutremuratoare ignoranta (nefiind constientizata). Probabil fara sa stie ca exist si eu pe aceasta modesta planeta, au aprins (in sensul neuronal) cateva luminite in jeleul aflat in cutia craniana si mi-au permis sa fiu incantat, aproape zilnic, de ceea ce pare a fi magia realitatii si este doar o splendida intamplare.

MULTUMESC! (nominalizarile, in curand)

Rosa Parks. Iti spune ceva numele acesta? (dar de Adrian Mutu ai auzit?) Rosa (care a murit intre timp, in 2005, la 92 de ani) se plimba si ea cu autobuzul in 1955, intr-o zi de decembrie. Nimic neobisnuit, nu-i asa? Ce poate fi extraordinar in a merge cu autobuzul? De fapt, neobisnuit nu era faptul ca circula cu un mijloc de transport din sistemul public ci ca statea pe un scaun. Hai ca asta-i buna! Ce este iesit din comun in a sta pe un scaun, in autobuz? E normal sa stai pe scaun, daca sunt scaune libere.

Ei bine, in 1955 nu era chiar normal. Era ceva de netolerat daca traiai in Alabama, daca erai o femeie de culoare si daca scaunul era in primele 10 randuri ale autobuzului. Rosa Parks intrunea toate aceste 3 conditii. In mod deliberat s-a asezat pe scaunul interzis.

Pe vremea aceea Afro-Americanii („negrii”) erau considerati, in mod oficial, cetateni de mana a doua (poate cum sunt considerati, uneori, romanii, in unele state vest-europene?). Exista o lege segregationista care ii obliga pe cetatenii de culoare sa ocupe doar ultimele 10 scaune din autobuz si, eventual, cele 10 din mijloc, insa numai daca erau libere. Primele 10 erau rezervate „albilor” si „negrii” nu aveau voie sa stea pe ele chiar daca in autobuz nu era picior de alb.

Este exact ceea ce Rosa Parks nu a respectat. A refuzat sa mai asculte de o lege stramba. S-a revoltat si s-a asezat, intentionat, pe un scaun aflat in primele 10. „Nu m-am asezat acolo pentru ca eram obosita fizic. Obosisem sa renunt mereu la demnitatea mea”, a spus Rosa, mai tarziu.

Asa a inceput totul, cu o femeie care nu a mai acceptat injustitia. Nu stiu daca aceasta poveste (reala) este spusa in scolile americane. Nu stiu daca ea mai pare de actualitate in zilele noastre, mai ales daca avem norocul de a face parte dintr-o clasa sociala valorizata. Insa eu unul, de cate ori imi amintesc de ea, ma emotionez. Rosa Parks nu avea un IQ de 130 minimum (da, am si eu prejudecatile mele). Nu era o femeie incredibil de sexy. Era un om obisnuit. Dar a avut ceva minunat: a fost curajoasa!

Dupa „incidentul Rosa Parks” si un an de boicot al autobuzelor din Montgomery, Alabama, Curtea Suprema de Justitie, in 1956, a anulat legea segregationista fata de care Rosa Parks luase atitudine. Astazi cetatenii americani de culoare se pot aseza oriunde in autobuz. Asa este normal, evident. Au fost insa timpuri cand lucrul acesta era anormal si reprezenta o infractiune. Iar un om a indraznit sa spuna „nu”. In memoria acelui om, in fiecare an, pe 1 decembrie, Asociatia Americana a Transportului Public le propune calatorilor sa lase liber primul scaun din autobuz (cel din spatele soferului). Pentru ca asa a inceput totul.

Se stie ca barbatii cu chelie sunt mai virili. Sau sa fie doar un mit? Hai sa ne gandim putin: un barbat, pe masura ce inainteaza in varsta, este mai putin viril (sexul de la 20 de ani nu mai este echivalent cu sexul de la 50 de ani, cu exceptia, cred, a batraneilor tantrici). De asemenea, pe masura ce anii trec, se inregistreaza un declin al testosteronului (din pacate, se pare ca multe altele intra in declin).

Iar cu parul nostru, oare, inaintand in varsta,  ce se intampla? Da, cade (uneori se prabuseste). Si acum sa punem impreuna toate aceste observatii empirice: anii trec, parul cade, testosteronul scade, potenta devine mai mica. Barbatii cu chelie sunt mai virili decat cei care nu si-au pierdut podoaba capilara?

Oh, da, bineinteles, normal, categoric!

Ti-ai propus vreodata sa slabesti? (si ai reusit sa mentii diferenta pe termen lung?) Daca as avea nevoie de un sfat, mi l-ai da? De pilda, daca as fi supraponderal (dar nu sunt si nu voi fi niciodata!) si as vrea sa mai ard din grasimi, ai crede ca este o idee buna sa ma apuc de alergat?

Hai sa presupunem ca ai spus „da”. Am urmatoarea problema: este mai bine, dimineata, sa mananc si apoi sa alerg sau mai intai sa alerg si apoi sa mananc? Daca alerg pe stomacul gol, organismul, pentru a furniza energie, este obligat sa apeleze la rezervele de grasime (in special cele din zona abdomenului). Insa pana imi pune la dispozitie aceasta energie e posibil sa renunt (sa ma opresc din alergat). Pe de alta parte, daca mai intai mananc si abia dupa aceea alerg voi avea energie pentru a-mi indeplini programul sportiv de dimineata.

Off, nu reusesc sa ma hotarasc! Asa ca am apelat la studii. Dar studiile sunt contradictorii. In varianta „stomacul gol”, totusi, se pare ca, pe termen lung, sunt arse mai putine calorii, deoarece programul se scurteaza (nu ai energie disponibila pentru a putea alerga). Daca stomacul este gol organismul arde mai intai carbohidratii, dupa aceea proteinele si abia la sfarsit grasimile. Insa pana ajunge la grasimi e posibil sa te fi oprit deja, fiind obosit.

Poate ca un mar sau o banana, inainte de a incepe alergarea, ar putea fi salvatoare. Sau o para? Doua portocale? Cateva cirese? Sau o feliuta de paine cu gem de cirese? Poate si cu putin unt? Eventual o jumatate de ou fiert? Dar de ce sa ne incurcam cu jumatati? Mai bine unul complet! Cu adevarat un mic dejun sanatos! Ah, parca mai era ceva… (mi-am amintit: sa cumpar un DVD cu „Forrest Gump”)

Construit de Sorin