Arhive pentru martie 8th, 2012

Ma intreb periodic: ce sens are ce fac acum? Sau, intr-o alta varianta: acesta este locul in care vreau sa fiu? De exemplu, fiind pe un stadion (nu am mai fost de mult timp dar voi merge neaparat pe National Arena) si urmarind un meci de calitate proasta (sustinut de cativa tineri cu un vocabular de 2.000 de cuvinte si conducatori prudenti de Audi sau BMW) ma intreb daca vreau cu adevarat sa fiu acolo. Ma intreb daca are sens sa raman. Si-mi raspund onest: nu! Si atunci ce trebuie sa fac?

Sa plec, fireste! As putea ramane, doar am platit biletul, insa daca raman simt ca fac ceva fara sens. Poate sunt doar un tip impulsiv, unul care nu are rabdare cu tinerii intelectuali de pe teren? Insa de ce ar fi un lucru inteligent sa am rabdare cu ei? Nu exista nicio garantie ca isi vor reveni (suntem deja in minutul 60, adica s-au scurs doua treimi din timpul regulamentar si nu s-a intamplat nimic semnificativ in joc). De ce sa am rabdare? Viata cui se iroseste daca eu am rabdare?

Nu vreau sa insinuez ca o relatie de cuplu ar fi asemenea unui meci de fotbal (sau de handbal feminin) sau ca am putea muta analogia in planul carierei sau, si mai grav, in relatiile parental-filiale. Cu toate acestea, in situatiile in care nu e vorba de un altul intr-un rol de asistat (copil, parinte in varsta, pacient), ce faci cand realizezi ca locul tau nu este acolo sau ca locul tau nu mai este acolo, desi o vreme indelungata a fost?

Ce datorie ai fata de viata ta despre care, sper, ai aflat intre timp ca este finita? Cum, inca nu ai aflat asta? Ah, am inteles, crezi in povestea consolatoare cu spiritul nemuritor si viata care continua intr-o alta dimensiune sau chiar pe Pamant, dar alta data? (teoria reincarnarii) Stii insa foarte bine ca nu exista dovezi in sprijinul acestei teorii si ca ea poate fi acceptata doar in baza unui act de credinta.

Si atunci, accepti ca te-ai putea insela? Accepti ca ai putea avea o idee gresita despre realitate in acelasi fel in care antecesorii nostri privati de telefoane mobile credeau ca fulgerele reprezinta furia zeilor? Si daca accepti ca e posibil sa fi mizat totul pe un numar necastigator („exista, in mine, ceva vesnic, de natura spirituala”-o senzatie pe care nu am uitat-o, pe care inca o mai am doar ca acum realizez ca e produsa de creierul meu) nu ar fi o decizie inteleapta sa te gandesti cum ai putea petrece cel mai bine timpul care ti-a mai ramas pe Pamant?

Si gandindu-te la asta, ai trata cu aceeasi lejeritate clipele, orele sau lunile traite fiind intr-un loc nepotrivit cu sinele tau autentic sau facand ceva fara sens? Din clipa in care ai deveni intens constient de absurditatea prezentei sau actiunilor tale nu ai spune „stop”? Si nu ai simti ca acest „stop” e, cumva, perfect natural, adica se potriveste foarte bine cu cine esti tu?

Am inceput cu o referire la o activitate mundana, din zona divertismentului (cum se face ca Messi nu se accidenteaza dar vedetele noastre locale, Dodel&Co, merg periodic la infirmerie?) insa acesta este un articol de factura existentialista. Daca tu esti aici, pe acest blog, voind, de fapt, sa fii in alta parte, ei bine, si tu, acum, faci ceva lipsit de sens! Daca 8 ore din viata ta le petreci intr-un loc care nu te provoaca intelectual (sau in alte feluri), nu te inspira, nu te implineste si, mai mult, te epuizeaza psihic (sau fizic), loc numit „job”, atunci acele 8 ore sunt ore fara sens, timp pretios pierdut, timp din propria ta viata (ah, fericito, iti place la nebunie ceea ce faci, scrie-mi cum ai procedat, promit sa popularizez strategia!)

Am crezut aproape 2 decenii ca viata are sens si ca Realitatea (majuscula nu este intamplatoare) se indreapta catre ceva. Cu alte cuvinte, Universul avea un scop si oricine, inclusiv eu, avea un rol de jucat pentru atingerea acestui scop. Un rol prestabilit, sa ne intelegem! (Cum adica stabilit de cine? De parintii lui Mos Craciun!). Astazi mintea mea este diferita: viata nu are niciun sens si este responsabilitatea fiecarui om sa-i dea unul!

Doar ca aceasta actiune (a da sens vietii tale) nu e un lucru usor. As putea spune, oare, „incredibil de greu”, mai ales daca nu ne asista nimeni in aceasta incercare? Este mult mai simplu, sau mai tentant, sa primesti sens de la cineva din afara ta. Altfel spus, sa-ti spuna cineva (Mama, Tata, educatoarea, dirigintele, cercul de prieteni, popa, politistul, politicianul, formatorul in psihoterapie, maestrul spiritual) ce trebuie sa faci cu viata ta, ce e potrivit sa simti si, foarte important, cum trebuie sa gandesti!

Ti se pare ok?

Eu mi-am petrecut mai bine de jumatate din viata pe bancile diferitelor scoli (acum regret ca nu am chiulit mai mult si pactez, rusine, rusine, cu adolescentii si studentii care fac asta!) dar niciodata nu am avut o ora (un seminar) de „gandire”.

„Copii, in urmatoarea ora nu studiem nici fizica, nici geografia, nici literatura ci ne gandim, cu mintile noastre, la vietile noastre!” Esti la curent cu noua programa scolara (nu doar in Romania), s-a introdus undeva aceasta disciplina? Exista o ora speciala in care nu studiem chimia ci avem libertatea de a intreba la ce ne foloseste studiul chimiei si chiar de a marturisi o anumita inclinatie personala de a nu-i acorda atentie? Exista undeva, inserata in orarul sofisticat al unui elev, o ora dedicata incurajarii gandirii lui originale si stimularii capacitatii de a pune intrebari cu sens ba chiar, oh, Doamne, ce urmeaza sa spun, deja se sparie gandul, chestionarii autoritatii?

Vei spune, probabil: „Ha, Adrian, inca un rebel!”. Poate ii preferi pe conformisti? Votezi cu mersul pe burta (sau pe varful picioarelor), cu obedienta, cu teama de a spune, in mod curajos, ceea ce gandesti? Pentru ce fel de beneficii? Parintii nostri s-au temut sa spuna un „NU” regimului comunist care a otravit mentalul colectiv pentru multi ani (au trecut 20 si inca nu ne-am eliberat de efecte, inca avem sechele si rani deschise) Oare noi, generatiile de astazi, suntem mai curajosi? Ne putem impotrivi coruptiei, manelismului (in sens metaforic, stii la ce ma refer), muncii de mantuiala, superstitiei, gandirii infantile, autoritatii irationale, nonvalorii? Oare noi putem fi altfel?

Si daca am fi altfel, lucrul acesta se va intampla dintr-o data? Va veni fiul lui Mos Craciun sa ne izbaveasca? Sau avem fiecare de depus un efort, de purtat o cruce personala, de raspuns, in fiecare zi, situatiilor in care vietile noastre, pe nesimtite sau in mod strident, isi pierd sensul? Eu am renuntat la credinta uluitor de reconfortanta ca cineva, in cele din urma, va aranja lucrurile (adica Universul are o tendinta innascuta catre armonie) si am acceptat ca traim, de fapt, intr-un Cosmos indiferent, caruia nu-i pasa de aspiratiile noastre, caruia nu-i pasa, mai exact, de nimeni si de nimic deoarece nu detine aptitudinea de a-i pasa. Este un Cosmos fara Creator insa este, din alt punct de vedere, o lume minunata, deoarece permite fiintelor care il populeaza, cele apte sa gandeasca rational si sa fie constiente, le permite, ziceam, sa fie creatoare de sens.

Daca nu as intelege asta as fi un candidat tipic pentru depresie severa (insotita, eventual, de suicid, de preferinta unul lent-pe baza de tigari, alcool sau droguri, la alegere). Dar inteleg! Imi este foarte limpede ca suntem fiinte fragile, ca avem de infruntat, in fiecare clipa, hazardul (simti anxietatea amplificandu-se?) si ca, din fericire, putem alege sa ne construim vietile in acord cu ceea ce consideram a fi semnificativ. Nu exista nicio garantie ca vom reusi. Dar cat de frumos este sa incerci!

Construit de Sorin