Arhive pentru februarie, 2012

Crezi ca ar fi adecvat, intr-o zi de duminica de august (articol reluat, pentru echilibrul termic, si intr-o zi geroasa), cu o cromatica sufletesca inefabila, un articol sofisticat despre retele neuronale cu straturi ascunse multiple, in contextul unei discutii labirintice despre algoritmii genetici?

Nu trebuie sa raspunzi, fraza de mai sus a fost creata cu un alt scop. Din cele mai mult de 30 de cuvinte, cate dintre ele iti par a fi foarte rare in conversatiile zilnice? Trec saptamani in sir fara sa auzi cuvantul „algoritm”? Dar adjectivul „sofisticat”? Cat de des oamenii din jurul tau se refera la un comportament ca fiind „adecvat”? Si cand ai auzit ultima data pe cineva caraterizand o discutie drept „labirintica”?

Acesta este un articol despre relatii sexuale (nu si despre orgasm). Iti vine sa crezi sau laconicitatea (a nu se confunda cu „lacanicitatea”-termen inventat ad-hoc, cu trimitere la Lacan) ultimei afirmatii prefigureaza o dispozitie mentala predilect cinica? Ti se pare cumva ca vorbesc in dodii? (adica folosesc un stil excesiv de pretios)

Iata cateva date descoperite de cercetare (valabile pentru vorbitorii de limba engleza, dar cred ca putem extrapola):

  • Cele mai frecvente 100 de cuvinte acopera 60% din continutul unei conversatii
  • Cele mai frecvente 4.000 de cuvinte acopera 98% din continutul unei conversatii

Inainte de a discuta sensul acestor date uluitoare (in opinia mea inocenta si vag muribunda, i.e. deschisa catre schimbare) avansez o predictie: o ancheta sociologica realizata pe populatia acestui blog (in jur de 2.000-2.500 de persoane, lunar) nu va identifica printre ele niciun fotbalist (deoarece urmaresc emisiunile sportive, ma delectez infinit si etoxibenzenic-don’t ask!- cu platitudinile unor oameni care castiga, lunar, salariul meu la Universitate pe un numar elucubrant de mare de luni) dar va gasi cateva persoane cu doctorat (cel putin pe acelea pe care le stiu eu)

Vocabularul mediu al unui adult contine in jur de 60.000 de cuvinte. Cum doar 4.000 sunt folosite, constant, ne putem intreba ce rost au celelalte 56.000? La ce bun sa le inveti? (pana la 18 ani, copiii invata 18-20 de cuvinte pe zi, dupa calculele lui Geoffrey Miller, un psiholog care m-a fermecat si la adresa caruia imi vine sa fiu encomiastic)

Restul de 56.000 sunt bune pentru sex. (hi hi, ai dat recent peste o idee mai absurda decat asta?) Iata cum: exista o corelatie de 80% intre inteligenta generala si marimea vocabularului (vezi A. Jensen, 1998, The g factor, London:Praeger). Gemenii identici crescuti separat coreleaza in proportie de 75% la marimea vocabularului (efectele de mediu, prin urmare, au o contributie modesta) C a atare, un vocabular suficient de bogat este un indicator bun al inteligentei si functioneaza, in limbaj de specialitate, drept indicator de fitness (fitness mental, evident)

O femeie se uita la un barbat si nu are cum sa stie cat este de inteligent (pe cand un barbat se poate uita la o femeie intuind rezonabil cat este de fertila-vezi articole anterioare, daca le mai gasesti!) Inainte de a-i incredinta sanii si, mai ales, vaginul, cateva (multe!) conversatii sunt necesare. Studiile facute pe WAIS-R (un test de inteligenta) arat ca o persoana cu un IQ intre 80 si 90 nu intelege cuvinte precum „reluctant” sau „ponder” (ai anumite rezerve fata de aceste rezultate? Iti e dificil sa le cantaresti valoarea?)

Oamenii nu pot umbla cu testele de inteligenta la ei, din motive practice, iar oamenii preistorici sigur nu faceau evaluari de acest tip in constiinta lor (de care Julian Jaynes se indoieste). Nici nu este nevoie. Creierele noastre infereaza automat nivelurile de inteligenta prelucrand propozitiile interlocutorilor nostri ( nu ma refer aici, cum poate intelegi deja, la formele de inteligenta postulate de Howard Gardner). Cuvinte si structuri gramaticale, inainte de a elucida misterele intromisiunii (asa ca, daca vrei sa o seduci, o idee mai buna decat sa o plimbi cu un Audi A6 Limuzina, este sa ii vorbesti folosind mai mult de 4.000 de cuvinte, deloc emfatic dar elocvent si dezinvolt, pricepi, fratele meu?)

Strict pentru obiective legate de supravietuire nu sunt necesare prea multe cuvinte (revin:asculta-i pe fotbalisti, sunt deliciosi!) Este posibil ca selectia sexuala sa fi influentat decisiv evolutia limbajului si sa explice dimensiunile complet nepotrivite (sa zic „inadecvate”?) in raport cu necesitatile practice ale vietii de zi cu zi. Oricine poate supravietui cu doar 1.000 de cuvinte (daca voi spune, din nou, „fotbalistii” voi fi banuit de invidie ostila la adresa lor, deoarece au acces la femei foarte frumoase, insa aceasta atribuire e doar partial adevarata, cum as putea invidia o categorie extinsa de oameni din care doar cativa se pot mandri cu partenere excelent proportionate si IQ-uri controversate?)

Kanzi, celebra maimuta bonobo, acum in varsta de 31 de ani (nu glumesc!) nu a reusit sa invete mai mult de 200 de simboluri vizuale (si asta fiind neobisnuit de inteligenta). Primatele, in general, folosesc intre 5 si 20 de semnale. Doar noi, oamenii, ne permitem o comunicare luxurianta si, la prima vedere, inutila (asa-i, Mutule? Asa-i, Surdule?-linia de atac a Romaniei in meciul cu Franta)

Daca nu ai parte de prea mult sex ia-ti un dictionar de neologisme sau, si mai bine, citeste literatura de buna calitate (daca i-as spune unui profesor de literatura ca profesia lui, in ultima instanta, nu este o activitate orientata cultural ci sexual, oare m-ar banui de expunere non-liliputana la D.H. Lawrence?) Privesc nuantat psihologia evolutionista insa, in anumite cazuri, explicatiile ei imi par potrivite („adecvate”?). Poate ca marimea vocabularului, intr-adevar, este un fel de publicitate mascata facuta fitness-ului („iata ce inteligent(a) sunt!”, cu varianta „nu vorbeste cu mine, se inchide in el iar eu nu ma mai simt atrasa de el!”)

Nu stiu daca te-am convins, astazi, sa aloci jumatate din timpul alocat serialelor de la televizor unor carti bune sau, de ce nu, unor bloguri bune (de ce crezi ca a explodat aceasta forma de comunicare?). Eu ma intorc, deocamdata, la efectul Baldwin si posibilitatea de a seta conexiunile innascute prin invatare, trecandu-le in pozitia „dezactivat” sau „activat”. Hot topic, isn’t it?

Lucrurile scapa de sub control. Sotul tau te insala. Seful refuza sa te promoveze, desi meriti. Copiii isi iau zborul de acasa si uita sa te mai sune. Sau, fiiind adolescenti, intra in tot felul de necazuri. Un sofer nepasator iti taie calea. Un doctor te trateaza ca pe un obiect. In strainatate esti cetatean de mana a doua. Sunt prea pesimist?

Nu cred. Oamenii ne resping, uneori. Nu avem acces la job-urile pe care ni le dorim, uneori. Copiilor nu le pasa de noi, uneori. Nu stralucim (adica suntem medicocri). Nu avem suficienti bani (in termeni relativi: cineva cu un venit lunar de 2.000 E poate considera ca nu castiga suficient). Ne imbolnavim. Suntem loviti de ghinion. Viata este plina de astfel de intamplari. Ai putea nega asta?

Toate aceste lucruri sunt dureroase prin ele insele. Cum ar fi ca, pe langa ele, sa mai adaugi ceva, anume durerea provenita din ideea ca tu ai esuat, ca tu ai un nivel modest de competenta, ca tu nu esti atat de atragatoare astfel incat partenerul tau sa te doreasca in continuare, ca tu nu detii capacitatea de a-ti apara drepturile, ca tu ai o contributie insemnata la ceea ce ti se intampla.

Cine isi doreste sa reflecteze la viata lui si sa spuna „Am esuat. E din cauza mea.”? Nu este esecul suficient de dureros? De ce sa amplifici aceasta durere? Nu are sens. Si atunci, cum eviti asta? Unde gasesti o explicatie mai acceptabila? Ce anume poate fi consolator?

Stii la fel de bine ca mine. Nu spun noutati. Cumva, e natural ca lucrurile sa stea asa. Trebuie sa-ti interpretezi viata intr-un fel care sa doara mai putin. Trebuie sa fie vina altcuiva! Iata consolarea cel mai usor de obtinut. „Nu sunt responsabil. Este din cauza altora!”. Si, in categoria „altii”, ce persoane se califica cel mai bine pentru rolul de agenti cauzali ai neimplinirilor din viata ta? Cine sta la baza acestor lucruri rele din viata ta? Cine trebuie sa raspunda pentru suferinta ta din prezent?

Parintii!

Nu sunt de acord cu aceasta interpretare distorsionata a realitatii desi ii inteleg motivatia. Psihologia academica din zilele noastre demonstreaza ca rolul practicilor parentale in raport cu personalitatea adulta este extrem de mic, aproape nul. Insa aceasta este o forma de cunoastere detinuta de doar cativa cercetatori si practicieni. Cei mai multi oameni (marele public, cum se spune), media, Hollywood-ul si, din pacate, numerosi terapeuti, sunt inca prizonierii mitului influentei decisive a parintilor. Normal: ideea este foarte reconfortanta. Ea prinde imediat, se insereaza perfect in mecanismul atribuirii responsabilitatii (iar daca nu sunt parintii, cu siguranta e vorba de tara in care te-ai nascut, de sistem sau, pur si simplu, de rautatea oamenilor).

Si eu am crezut, fascinat de gandirea psihodinamica si orbit de propria mea aroganta cognitiva, ca problemele din prezent ale unui adult au radacini in copilarie si ca, pentru a fi rezolvate, e necesara o analiza atenta a relatiei parinte-copil. Am fost contaminat cu virusul freudian si, din fericire, m-am vindecat (adica l-am dezactivat, stii si tu ca e greu sa scapi de un virus odata ce a intrat in organism-gandeste-te la herpes simplex). Studiile de genetica comportamentala, la care, iata, revin in mod constant (deoarece sunt foarte putin cunoscute), m-au ajutat sa revin cu picioarele pe pamant (in lumea faptelor, cu alte cuvinte, coborand din cerul speculatiilor si ideilor greu de falsificat).

Practicile parentale influenteaza copiii in prezent (in timpul desfasurarii relatiei lor) si se sting, in timp. Faptul ca tata ti-a ars o palma la sase ani (singura data cand te-a lovit) nu mai are in prezent nicio importanta in afara de cea pe care tu insisti sa o atribui pentru a-ti rationaliza esecurile. Anxietatea ta din prezent nu este rodul tarziu al comportamentului hiper-protector al mamei tale. Eventual, genele care au facut-o pe mama anxioasa (si, ca reactie comportamentala, supraprotectoare) le-ai primit si tu. Dar acesta nu e un motiv sa o invinovatesti pe mama. Transmiterea genelor e un proces natural! Nu a fost o alegere a parintelui tau :”Ia, mama, de-aici, niscaiva gene anxioase, te vor ajuta in viata!”.

Credinta ca problemele din prezent ale adultilor sunt determinate de parentajul impropriu, inadecvat sau regretabil nu este sustinuta de cercetarile din psihologia care conteaza, anume cea stiintifica. Este sustinuta doar de idei fanteziste, teorii auto-indulgente si, bineinteles, de numere (cei care impartasesc aceste opinii sunt multi). Da, exista o interpretare genetica (intemeiata pe dovezi) a vulnerabilitatilor din prezent. La aceasta se adauga propriile tale decizii din prezent si, fireste, calitatea contextului (mediului) in care se intampla sa iei aceste decizii.

Este mult mai productiv, pentru a rezolva probleme actuale, sa te concentrezi pe datele situatiei prezente si sa-i lasi in pace pe parinti. Dar este mult mai tentant, stiu (mai ales daca terapeuta tau iti sugereaza, si ea, asta), sa spui „E din vina lor. Eu trebuie sa suport consecintele.” Nu vrei sa incerci sa rezisti ispitei?

Parintii sunt responsabili, intr-adevar, pentru ceea ce s-a intamplat dar nu si pentru ceea ce se intampla! Oricat ti se pare de contraintuitiv si indiferent de cati oameni din jurul tau (niciunul la curent cu cercetarile avansate!) iti spun acelasi lucru, intarindu-l, timpul a diluat efectele practicilor parentale! Este inutil sa-i acuzi pe parinti. De acord, de la ei au venit o parte din genele care acum iti creeaza tot felul de neplaceri dar asta nu a fost alegerea lor. Si ei au avut sarcina de a face fata acelor gene.

Iar mediul conteaza, desigur. Cel din prezent! Aminteste-ti mereu asta inainte de a-l condamna, pentru a nu stiu cata oara, pe tatal tau, si inainte de a o judeca pe mama ta. Incerc sa transmit clientilor mei aceasta intelegere. Ei nu au de unde sa stie aceste lucruri (nu le stiu nici unii specialisti). Ofer consultatii psihologice si sunt, simultan, si profesor. Ii invat ceva. Oamenii au dreptul sa stie ce au descoperit altii, in urma unor eforturi remarcabile . Mintile  noastre sunt biasate si este o copilarie sa ne asteptam la insight-uri in acest caz. Ne ajuta, din fericire, metodologia stiintifica. Eu nu sunt un om de stiinta, in sensul hard al termenului dar pretuiesc metoda stiintifica si incerc sa o integrez in viata mea. In ultima vreme, cine stie, poate si tu! Verificare: e posibil un gand bun la adresa parintilor? Poate si un telefon binevoitor? (sau un mail, pentru cei computer-friendly)

Presa de astazi (25 august 2011) ne-a adus la cunostinta demisia lui Steve Jobs. Da, cel de la Apple! Se pare ca boala lui, cancer la pancreas, a ajuns in faza terminala. Hmm, Steve are o avere de 8 miliarde de dolari si nu poate vindeca un amarat de cancer? Sper sa reuseasca, evident! (nu a reusit, n.m) Oare a incercat cura de broccoli?

Acesta nu e un articol despre iMac, iPhone si creatorul lor. Nici despre sanatate, desi ma voi referi la ea. Si nici despre broccoli. Urmeaza-ma, te rog:

Luam un numar mare de persoane, barbati si femei, de varsta mijlocie si ii intrebam de cate ori se delecteaza cu broccoli, la masa, intr-o saptamana respectiv intr-o luna. De ce facem asta? Deoarece intuim (simtim/am visat/ne-a spus un maestru spiritual) ca putem fi mai sanatosi daca introducem broccoli in alimentatia noastra. Fiind, insa, un pic sceptici, inainte de a redirectiona 1/3 din buget spre neasemuitele vegetale, studiem problema. E nevoie, totusi, de rabdare. Stiinta cere sacrificii. Asa ca revenim peste 5 ani la subiectii nostri. Si ce facem? Ii numaram! „Ia sa vedem, cine a murit intre timp?”

Rezultatele sunt urmatoarele: din 100 de consumatori saptamanali de broccoli a murit doar unul iar din 100 de non-consumatori (nici platiti nu acceptau sa manance scarboasa leguma-da, perceptiile difera!) au murit trei. Aha, 1 vs 3! Ce naiba inseamna asta? Inseamna asa: din punct de vedere statistic, consumul de broccoli nu are un efect semnificativ asupra longevitatii.

Oh, nu, nu poate fi adevarat! Sa ne mai uitam putin la date (adica sa facem niste acrobatii). Procentajul de 97% (au murit 3 persoane) poate fi divizat astfel: 99% femei si 95% barbati. Voila! Din 100 de barbati au murit 5. Acesta este un rexultat semnificativ (crede-ma, asa este!). Deci consumul de broccoli prelungeste viata, la barbati.

O clipa! Nu e chiar asa. Studiul nu spune asta. Studiul ne spune ca exista o corelatie semnificativa intre consumul de broccoli si longevitate. Corelatia nu este cauzalitate! (studentii care nu dorm invata lucrul acesta in anul 1, semestrul 1). Este posibil ca barbatii care au murit (cei 5) sa fi avut aceasta soarta din motive care nu au nicio legatura cu absenta acelor legume din alimentatia lor. este posibil chiar, desi poate nu vei crede, ca o alimentatie bogata in broccoli sa scurteze viata iar acest rezultat sa fie supracompensat, in studiul de mai sus, de alte variabile care nu au fost urmarite (de pilda, frecventa conflictelor maritale, mai ales la vegetarienii care, reprimandu-si agresivitatea-deoarece nu ucid animale-refuleaza intr-un loc sigur, anume in relatia lor).

Studiul nu ne spune nimic in termenii cauzalitatii. Si stii ceva? Nici nu ma intereseaza! (poate nici pe tine) Vreau sa punctez cu totul altceva. Hai sa consideram consumul de broccoli o expresie a stilului sanatos de viata. Da, consideram asta din start. Ai uitat de intuitie? (nu mai zic de maestrul spiritual) Suntem rationali asteptandu-ne ca un stil de viata sanatos (plenty of broccoli) sa prelungeasca viata.

Si acum sa inlocuim „stil de viata sanatos” cu „practici parentale sanatoase”. Altfel spus, exista un anume fel de a-ti creste copiii (cate manuale exista pe piata?) de natura a-i transforma pe prichindei in adulti echilibrati si sanatosi, tot asa cum broccoli, serviti saptamanal, prelungesc viata. Daca manaci broccoli, traiesti mai mult. Daca iti cresti copiii intr-un anume fel acestia vor deveni adulti sanatosi din punct de vedere psihologic.

Asa si este! Studiile arata in mod consistent urmatoarele: copiii crescuti cu afectiune si cu respect pentru nevoile lor sunt mai satisfacuti in relatiile lor, la adultete. Si acum verificarea (insa numai daca m-ai urmat/insotit pana aici). Sa inlocuim „consumul de broccoli” (un aspect al stilului de viata sanatos) cu „a creste copiii cu respect si afectiune” si „longevitate” cu „nivel de satisfactie in relatiile interpersonale”. Te rog, apreciaza faptul ca nu folosesc simboluri: X, Y etc. Observi ceva? (un mic ajutor: acesta este un articol din seria celor care intentioneaza sa atraga atentia asupra unui mit, extraordinar de bine inradacinat in mentalul colectiv: cel al influentei durabile al educatiei si stilului parental asupra personalitatii adulte)

Pofta buna! (sustin varietatea)

Cu ceva timp in urma (sa fie un an, sa fie mai multi?) unei grupe de studenti de la Master, fidel unui obicei pe care il am, i-am oferit o carte. In general, cartile pe care le aduc sunt apreciate (nu stiu daca si citite) si asa ma asteptam sa se intample si atunci. Dar s-a intamplat ceva neobisnuit. Nimeni nu a vrut-o!

Pentru a intelege mai bine ce vreau sa transmit trebuie sa vorbim un pic despre altceva. Cum ar fi ca un student de la Institutul de Marina (acela absolvit de presedintele nostru, altfel un maestru al diplomatiei) sa nu stie ce este acela un sonar? (un sistem de ecolocatie care foloseste unde mecanice pentru a localiza obstacolele subacvatice) Sau cum ar fi ca un inginer, absolvent de Autovehicule Rutiere (A.R., pe vremuri) sa nu stie ce face un arbore cotit? (converteste miscarea liniara a motorului in miscare de rotatie) Si cum ar fi ca un electronist, specializat in televizoare, sa confunde lampa catodica, de exemplu, cu bobina de deflectie verticala? Am I getting a little too obscure?

Dar cum ar fi ca un astronaut sa nu aiba nici cea mai vaga idee despre localizarea si functiile PLSS (primary life-support system)? Poate un pilot de elicopter e mai usor de iertat daca nu intelege ce este acela ax rotor? (axul care invarte placa superioara si paletele) Iar cel care iti repara frigiderul nu e obligatoriu sa inteleaga unde se gaseste compresorul si, mai ales, ce face el?

Nu ar fi de dorit, bineinteles! Din fericire, toate aceste lucruri se pot invata si, daca nu le-ai aflat la timpul lor, inca o mai poti face dupa ce, poate, ai intrat in pamant de rusine la confruntarea cu ele. A invata, chiar si mai tarziu, e un lucru bun (am o apreciere extraordinara pentru oamenii in varsta care mai vor sa invete si ma tem de varstnicii care s-au blocat in propria lor cunoastere vanitoasa)

Dar cum ti se pare cineva care nu vrea sa invete?

Si acum revin la studentii respectivi. Ei se formau in consiliere si psihoterapie. Eficienta acestor procese depinde de o serie de factori, unii dintre ei dificil de studiat (dar acesta nu e un motiv de fuga sau renuntare ci, eventual, de excitatie si provocare) Asa cum e necesar sa stii ce face axul rotor, daca vrei sa pilotezi elicoptere (si esti responsabil!) tot asa, cred eu, trebuie sa stii ce anume produce rezultate pozitive in psihoterapie (apropo, daca te formezi intr-o scoala oarecare, de tip psihodinamic, cognitiv-comportamentalist sau umanist, ti-a spus cineva asta?)

Manat de aspiratiile mele, se pare, nerealiste, le-am adus studentilor o carte nu foarte usor de gasit despre unul din elementele care participa la eficienta psihotarapiei. Si le-am si prezentat-o! (asa fac de regula,  promovez cartile pe care le imprumut) Stii ce s-a intamplat de data aceasta? Nu a vrut-o nimeni! (in cele din urma, cineva, mai mult din compasiune, a luat-o si a tinut-o cateva luni, si sigur a citit-o, zic eu, asa cum citeste si acest blog)

Faptul ca nu a dorit-o nimeni m-a surprins. Adica, vrei sa pilotezi elicoptere fara sa intelegi functia axului rotor? Vrei sa repari frigidere dar nu intelegi ce este acela compresor? Pentru a nu fi asa de tehnic (izgonindu-mi vizitatorii atehnici, sau doar speriati in scoala de profesori lipsiti de vocatie): vrei sa devii medic cardiolog fara sa stii ce sunt acelea ventricule sau atrii?

Atriile sunt pentru medicina cardiovasculara un fel de echivalent al efectului placebo pentru psihoterapie. Chiar asa se numea cartea, „Placebo: the belief effect”. Iar unul din capitole, din care am si citat, se numea „Psihoterapia-doar un placebo?” Cum sa nu vrei sa intelegi acest fenomen? Cum sa nu vrei sa stii daca in viitoarea ta profesie efectul placebo joaca un rol, sa stii ce pondere are si, eventual, sa il folosesti in favoarea clientului? De ce ar fi cineva asa de limitat? De ce sa nu vrei sa stii?

Exista, desigur, cel putin un raspuns, legat de ceea ce, in literatura de specialitate (citita de cine?) se numeste the scientist-practitioner gap. In tarile cu traditie indelungata (UK, USA, si, evident, si la noi – cum am putea rata ceva negativ?) absolventii scolilor de formare stiu foarte putin despre metodele de cercetare si, ceva si mai uimitor, nu sunt constienti de evaluarile independente ale diferitelor forme de terapie. E ca si cum specialistul in televizoare nu considera potrivit sa stie ce face tubul catodic cu fluxul de electroni (daca esti inginer: il accelereaza sau nu?)

Practicienii, pe care ii inteleg, fiind si eu unul dintre ei, sunt condusi de o sublima aroganta si nu gasesc necesara intelegerea gradului in care diferiti factori (efectul placebo e doar unul din ei) participa la generarea unui rezultat pozitiv. „E suficient ca clientul se simte mai bine”, vei auzi adesea. Dar te-ai gandit ca clientul se simte bine temporar, pentru a-i face placere terapeutului, si dupa un timp se va simti mai rau? Sau te-ai gandit ca clientul are nevoie sa creada ca se simte bine pentru a-si justifica investitia? (iti vine sa crezi ca s-au scris carti pe aceasta tema, desigur, extrem de cunoscute in Balcani) E posibil ca clientul sa se simta mai bine din alte motive, diferite de cele estimate (sau atribuite narcisic) de terapeut?

Cercetatorii vin si pun astfel de intrebari! (mai sunt si altele dar nu vreau sa-ti stric ziua, mai ales daca esti in bransa) Crezi ca practicienii ii iubesc pentru asta? Nicidecum: nu-i suporta! Sunt alergici la ideea de verificare riguroasa. Resping posibilitatea de a se insela sau o admit doar teoretic, fara sa faca ceva in acest sens. in cazul in care ai uitat: si eu sunt practician, cu alte cuvinte asa eram si eu (si nu sunt mandru de asta dar imi asum public greselile cu speranta ca as putea fi un exemplu, in niciun caz unul de modestie) Insa am inteles, cu greu, ceva: practicienii au nevoie de cercetatori!

M-am imprietenit cu cercetarea, mai bine zis cu rezultatele ei. O lume noua s-a deschis pentru mine si, sper, s-ar putea deschide si pentru tine. Putem trece peste orgoliile noastre ridicole pentru a-i ajuta mai bine pe cei care ne solicita ajutorul. O cunoastere impresionanta, si uneori contraintuitiva, este oferita de oameni putin cunoscuti, lucrand precum furnicutele la experimentele lor. Atitudinile de tipul „stiu eu mai bine!” nu le gasesc productive si nu au cum sa produca rezultate durabile. Nu cred ca dogmatismul si fumurile cunoasterii (infumurarea, pentru inginerii de la paragraful doi) sunt de folos pe termen lung. Nu stiu daca merita sa traim absorbiti de minunatele noastre tehnici, achizitionate pe bani seriosi in sesiuni interminabile de formare (despre asta, in curand, un alt articol)

Practicienii si cercetatorii, in viziunea mea actuala, exista pentru a coopera. Iar mingea pare a fi in terenul practicienilor. Ei se pot deschide catre cercetare, pentru a-i asimila rezultatele, sau pot ramane in micuta lor combinatie de teorie, metode si tehnici despre care cred, sub influenta catorva zeci de biasuri, ca functioneaza. Studentii mei nu m-au ajutat sa facem acest pas si ma intreb cum e posibil ca la varste asa de tinere ferestrele cunoasterii sa se fi inchis (din fericire, nu toti studentii sunt la fel, adica m-am bucurat si de compania unor minti incantator de deschise). Cine sunt modelele lor? In ce fel un invatamant autoritar (incepand cu scoala primara) i-a privat de libertatea de a gandi? Cum este posibil sa ajungi sa te temi de cunoastere?

Unde incepe acest proces nevrotic ale carui consecinte le putem sesiza, mult mai tarziu, in plan social? Unde anume trebuie initiate primele schimbari? Si cine sa faca asta? Cum va reactiona sistemul, simtindu-se amenintat? (intrebare retorica, putem vedea cu usurinta cum reactioneaza sistemul in fata unor reforme) Prin „sistem” nu inteleg doar sistemul de invatamant ci si establishmentul scolilor de formare, pentru a ma pastra in perimetrul profesiei mele. Trebuie oare sa dispara o generatie prizoniera a propriilor reflexe? Sau seniorii de azi s-ar putea, intr-un splendid efort de vointa, schimba, in sensul de a se innoi?

Nu detin raspunsul la aceste intrebari dar le lansez cu speranta ca tu, oricine ai fi (poate ca si in alte domenii lucrurile stau la fel), meditezi la ele fara a lua in calcul, ca prima solutie, plecarea din Romania intr-o tara in care lucrurile sunt normalizate si ceea ce gandesti nu infricoseaza pe nimeni. Eu ma  voi proteja de dezamagirea mintilor tinere, prematur imbatranite, sau, poate, indoctrinate, spunand „la revedere” invatamantului universitar. De acum incolo ma pot bucura de privilegiul de a lucra cu cine doresc si fantasmez posibilitatea ca mintile investigative sa gaseasca drumul, daca vor considera ca nu e chiar o pierdere de timp (si, odata ajunse, vor rezista la primele teste-e bine de stiut!)

Pentru cei curiosi, un amanunt minor: un procent de pana la 30% din reusita unei psihoterapii se datoreaza unui anume factor. Din pacate, nu mi-l amintesc in acest moment dar simt ca-mi sta pe limba. Si nu-mi place asta.

Unul din ingerii mei pazitori, aflat in posesia puterii de a muta carti peste Canalul Manecii, mi-a daruit sambata (candva prin luna august 2011) o carte pe care vreau sa o promovez putin. In format hardcover a aparut, in UK, in mai 2011, deci acum cateva luni. Motivul pentru care scriu despre ea (separat de manifestarea publica a recunostintei pentru actiunile in mod persistent angelice) este urmatorul: imbina foarte frumos psihologia evolutionista (pe care, daca o ignoram, in aceste timpuri, e ca si cum nu am fi vazut niciodata un telefon mobil) si psihologia sociala. Altfel spus, e un exemplu perfect pentru ceea ce, in engleza, se numeste evolutionary social psychology, un curent nou in psihologie pe care il gasesc irezistibil si de care sunt, daca ma citesti cu atentie, semnificativ influentat.

Cartea contine in titlu cuvantul „sex” dar nu are  nici poze excitante (nu are deloc poze, de fapt) nici sfaturi pentru imbunatatirea vietii sexuale (orgasme multiple, frecvente, epuizante). Simt nevoia sa fac aceste precizari nu pentru latura lor nostima (sau, vai, dezamagitoare!) ci pentru a corecta o eroare catre care unii, am observat, sunt inclinati, anume aceea de a crede ca psihologia evolutionista e un fel de psihanaliza in epoca iPhone, adica un fel de ruminatie infinita pe teme sexuale.

In realitate, desi face adesea referire la femei atragatoare (0,70, mai stii?) si barbati potenti (in termeni de statut), psihologia evolutionista acorda putin spatiu sexului propriu-zis (copulatiei). Ceea ce precede momentul penetrarii si urmeaza acestuia, uneori ani de zile, reprezinta preocuparea psihologiei evolutioniste. Iar aceste lucruri, sper ca esti de acord, ne intereseaza pe toti (de ce crezi ca ieri Realitatea TV a trimis un elicopter la nunta unui baiat despre care se spune ca s-a imbogatit vanzand butelii?).

Si atunci cand cineva conecteaza psihologia evolutionista cu psihologia sociala si scrie frumos despre asta, chiar daca tatal lui a fost inchis la Sing Sing si chiar daca el a fost dat afara din liceu de doua ori, eu imi doresc sa il promovez in Romania. Nu, nu a ramas o persoana needucata, chiar a scris intre timp mai mult de 200 de articole stiintifice plus cateva carti.

Pe „back cover” cateva nume grele ale psihologiei americane sunt mai mult decat laudative la adresa cartii. Ii mentionez deoarece figureaza printre favoritii mei: Robert Sapolsky (el este biolog, acum la Stanford), Dan Ariely (Duke), Steven Pinker (Harvard), Daniel Gilbert (Harvard). Ei patru, eu, si, poate candva si tu, au/am citit aceeasi mini-capodopera.

Sex, murder and the meaning of life. Douglas Kenrick

Construit de Sorin