Arhive pentru ianuarie, 2012

Ai si tu acasa un detector de fum? (zi „da”!) Stii la ce foloseste? (te tachinez) Probabil pentru a detecta fum (nicio legatura cu minunata carte a lui Brett Pelham, (ne)cunoscuta de la cursurile de metodologie) Si la ce bun sa afli de prezenta fumului in casa ta? Pentru ca nu exista fum fara foc, evident! (principiu pe care se bazeaza unele campanii media pline de onestitate)

Cand incepe detectorul sa faca bip-bip, trezind vecinii din blocul de peste drum? Cand sesizeaza focul. Si cum detecteaza focul? That is the ultimate question! Trebuie sa-ti explic: detectorul este fixat la un prag. E ca si cum, din clipa in care soacra ta iti vorbeste dincolo de 70 dB, printr-un procedeu misterios, pus la punct de socrul tau (ti-a vandut licenta), se evapora si revine la forma concreta numai daca admite sa nu mai tipe.

La fel e si detectorul. De la un anumit prag intra in functiune. Nu hotaraste el, detectorul, acest prag ci tu, omul (proiectantul). Daca vrei, pe o scala de la 1 la 10, poti fixa pragul la 1, la 2, la 5, unde vrei tu. si acum sa ne gandim: cu cat il fixezi mai sus oare sansele de a detecta un inceput de incendiu scad sau cresc? (poetii sunt invitati sa raspunda si ei, oricat de chinuitoare pare a fi problema)

Bravo, acesta e raspunsul! (citesc gandurile, de cand nu mai sunt mistic) Pe de alta parte, daca e fixat foarte jos (la 1, de exemplu) s-ar putea alerta inutil (pericolul de incendiu e real incepand cu nivelul 2). Dar tu nu stii niciodata sigur de unde vine fumul detectat (sursa lui poate fi o tigara, o ultima tigara, daca accepti dispozitia mea optimista) Asa ca, ce preferi: sa te alertezi inutil (sa nu fie niciun pericol-prag jos) sau sa nu te alertezi si sa te trezesti cu un pompier chipes in pat (prag inalt)

Prima situatie (detectorul face bip-bip desi nu e niciun pericol) se numeste fals-pozitiv (adica spune „atentie, atentie, exista foc in aceasta incapere” fara sa existe asa ceva, doar un pic de fum generat de luminarea aprinsa in memoria antrenorilor de la Steaua, constant umiliti de un iubitor de oi). Situatia in care detectorul e reglat pe un prag inalt („stai linistit, nu e niciun fel de foc”), de pilda pe nivel 5 si incendiul a inceput pe nivel 3 se numeste fals-negativ (crezi ca nu e niciun pericol cand, de fapt, bucataria va exploda in curand)

Revenind, ce preferi, un fals pozitiv sau un fals negativ? Te rog, concentreza-te! Logica este indicata in acest caz. Interesant, gandim la fel: falsul pozitiv este dezirabil. E si enervant, intr-adevar (alarma falsa!) dar e mai bine decat catastrofa produsa de un fals negativ.

Simti cumva ca incerc sa-ti spun altceva? Desigur, acesta este un articol despre psihologie iar eu iti vorbesc nu despre detectoare de fum ci despre niveluri innascute de sensibilitate la pericol. Unii oameni au praguri echilibrate, altii le au un pic mai sus (riscaaant!) si cativa le au mai jos. Poate iubita ta? Poate sotul tau? Nepotica? Bunicul? Fiul lui Mos Craciun? (sunt rau, stiu!)

Te enerveaza cei care au pragul mai jos (au sensibilitate nevrotica, intr-un limbaj clinic) insa nu te ajuta la nimic (si nici pe ei) Asa s-au nascut! (da, in timp se pot schimba unele lucruri insa vreau sa retii ca nu a fost alegerea lor) Selectia naturala prefera falsul pozitiv! Cei care nu au detectat pericolele reale (si-au imaginat ca nu exista, le-au ignorat etc.) nu au avut (la fel de multi) urmasi. De aceea exista, in zilele noastre, oameni care se ingrijoreaza degeaba, care isi fac in mod inutil probleme si care isi iau masuri de siguranta exagerate (nu lasa sacosa pe scaun, in bucatarie, de teama sa nu transfere astfel bacteriile achizitionate in metrou, cand sacosa a stat jos)

Stramosii nostrii se temeau de pradatori si de excludere sociala. Pradatori, dar mai frumos imbracati, exista si in zilele noastre. Iar excluderea sociala, desi avem Google + si Facebook, e traita mai subtil ca simpla respingere. Sunt bune niste detectoare de fum, nu? Le avem, oricum, toti, pur si simplu pentru ca existam. La unii reglajele sunt ok (la cei mai multi!) la altii pragurile sunt sau prea sus (mai rar) sau prea jos. Despre ultimii am scris azi, cu speranta ca ar putea fi mai bine intelesi (nu ca nu ar fi iritanti!). Cu efort personal si ajutor de specialitate, pragul poate fi  modificat de la -2 la +1 sau chiar mai sus, pentru cine aspira la o plimbare printr-o padure plina cu jivine fioroase, mai ales noaptea.

Daca nu ai ce face, astazi sau in zilele urmatoare, ai putea retine, iata, cateva nume: Plomin, Bouchard, Tellegen, Loechlin, McClearn. Cine au fost (si inca mai sunt, pentru ca nu au murit) acesti indivizi? Cumva linia de atac a lui Manchester United? (poate cea mai cunoscuta echipa de fotbal de pe glob) Sau membrii  unei trupe cu un succes fenomenal (umple stadioanele, dar nu cu microbisti ci cu iubitori de muzica)? Sa spun U2? (but i still haven’t found…you know)

Ai terminat facultatea de psihologie si nu au fost mentionati? Nu li s-a consacrat un curs special? Hmm, mi se pare un tratament nemeritat din urmatorul motiv minor: acesti cercetatori sunt responsabili pentru cea mai importanta descoperire din psihologie in ultimele decenii!

Da, ai citit bine. Niste anonimi au contribuit la psihologie, probabil, mai mult decat faimosii Freud si Jung (niciunul dintre ei psiholog, nota bene). Si ce anume au descoperit asa important? Sper sa-mi fac timp sa scriu mai pe larg deoarece consecintele sunt teribile pentru consiliere si psihoterapie (pentru o practica profesionala eficienta si bazata pe dovezi, nu pe intuitii personale si teorii imposibil de testat). Pe scurt, aceasta descoperire care nu a patruns in constiinta publica deocamdata si nici nu o va face usor, fiind extrem de contraintuitiva, spune asa:

Mediul impartasit joaca un rol modest sau niciun rol in felul cum este configurata personalitatea unui adult.

Sunt cam tehnic, acum? Iti traduc: cu exceptia unor copilarii in mod dramatic violente sau abuzive, conteaza foarte putin (sau deloc) ce personalitati aveau mama si tata, daca erau casatoriti sau divortati, daca fumau sau consumau zilnic cafea, daca te-au obligat sa-ti faci lectiile sau au privit performanta scolara intr-un mod relaxat, daca credeau in zane sau ecuatii diferentiale si o multime de alte elemente pe care le pot asocia cu stilul parental si relatiile interpersonale.

Toate aceste lucruri te-au influentat cand erai baietel sau fetita insa acum, la varste adulte, efectul lor masurabil asupra personalitatii tale este aproape nul. Acest rezultat uimitor al studiilor, avand ca punct de plecare faimosul „Minnesotta Study” (studiu care a durat mai mult de 20 de ani), va modifica radical felul in care ne intelegem vietile si impactul trecutului relational asupra psihologiei prezente. Iti las timp sa meditezi la el si, daca vei avea senzatia, la un moment dat, ca pune sub semnul intrebarii o buna parte din tot ce ai crezut (si realizat, daca lucrezi in bransa), nu dispera! Poti oricand sa negi rezultatele. Doar ca in acest caz, ma intreb eu acum, nu stiu de ce ti-ai dori sa mai vizitezi acest blog.

Eu propun o filosofie de viata bazata pe testarea realitatii si pe disponibilitatea de a accepta rezultatele stiintifice obtinute cu atentie si efort sustinut. Fara a fi unul dintre ei, ii admir pe cercetatori si le sunt recunoscator pentru sansa de a le folosi descoperirile, renuntand la orgoliul ridicol ca stiu eu mai bine. Noua disciplina a studiilor de genetica comportamentala ne pregateste, probabil, si alte surprize. Poate va fi necesar sa renuntam la teorii dragi, in care am crezut, cu dovezi anecdotice, multi ani. E deprimant, stiu (experienta pierderii) dar e si profund regenerator (asa simt eu). E ca si cum ne-am naste din nou! (si nu mai e nevoie de Pampers)

Urmatoarele randuri emana din simpatia pe care o am pentru oamenii care nu s-au impacat cu limitele realitatii si spera, intr-un mod irational (cum altfel ar putea fi speranta?), ca dedesubtul lumii noastre (sau deasupra ei) exista o alta, mai prietenoasa.

„Am fost la homeopat. Recunosc. Nu mai stiu exact de ce (dar asta nu e de mirare, s-a intamplat acum mai bine de 10 ani si de atunci, deoarece imbatranesc, m-am sclerozat, chiar daca nimeni nu e de acord cu asta, situatie care ma ingrijoreaza cu adevarat). Sigur nu era ceva grav, in plus eram si curios si, mai presus de toate, am fost sub influenta unei zeite (practicam transfigurarea in acele vremuri, adica un fel de negare romantica).

Imi amintesc de niste bobite colorate, simpatice („remedii”) pe care le-am luat constiincios, un timp (le-am inghitit fara alte intrebari). Mai imi amintesc de o doamna foarte draguta si un cabinet in centrul capitalei in care am fost primit si tratat cu atentie si respect (iar la sfarsit am fost taxat asa cum se cuvine, adica scump-in viziunea mea, hominid cu aversiune fata de pierdere). Imediat ce am iesit pe usa, in ciuda dialogului agreabil si a atmosferei foarte civilizate, am hotarat ca aceea a fost nu doar prima ci si ultima mea vizita. Acum, privind retrospectiv, realizez ca am avut o intuitie mistica.

Daca esti un fan al medicinii alternative, in general, si al homeopatiei, in special, poate ar fi bine sa te opresti aici cu lectura. Nu cred ca vrei sa afli, din urmatoarele randuri, de ce te consider un fraier. De asemenea, daca avem o relatie (virtuala) buna, de ce sa asisti la deteriorarea ei? (pentru ca nu vei putea citi cu detasare sau, mai direct spus, vei fi afectat(a) si, probabil, zdruncinata in credintele tale-dar asta numai daca pui pret pe ce scriu).

Mai trebuie sa spun ca un membru al familiei mele valorizeaza homeopatia si o multime de alti oameni, mai mult sau mai putin apropiati, sunt consumatori de servicii homeopate. Inca ma inteleg bine cu ei desi imi cunosc pozitia. Nu incerc sa le schimb optiunile dar, cand se iveste ocazia, cedez impulsului irezistibil de a invarti cutitul in ceea ce mi se pare a fi rana naivitatii.

Ceea ce am observat la majoritatea apropiatilor este, din punctul meu de vedere, uimitor: nimeni nu-mi poate spune pe ce principiu functioneaza homeopatia. Nici nu-i intereseaza astfel de subtilitati. Raspunsul standard pe care il primesc e din zona „Eu cred in ea si asta e tot ce conteaza!”. Ihm, conteaza foarte mult, mai ales ca nu doar „tu” crezi in ea.  Jumatate din populatia Belgiei, de pilda, cumpara produse homeopate. Din 100 de francezi, 36 sunt „utilizatori”. In India sunt 300 de spitale homeopate. Iar in US, in anul 2000, homeopatia a inregistrat vanzari de un miliard si jumatate de dolari.

Cum s-ar putea insela asa de multi oameni?

Ei bine, exact asta ma fascineaza pe mine, de la un timp. Faptul ca o persoana traieste cu o credinta in mod limpede contrazisa de fapte a inceput sa conteze mai putin in raport cu posibilitatea ca un grup de oameni (uneori urias ca dimensiuni) sa functioneze ghidat de dorinta ca realitatea sa fie intr-un anumit fel (desi constata zilnic, din pacate, ca este altfel), de idei fara suport empiric si, nu de putine ori, de iluzii. Asta e fascinant! Este ca si cum, pastrand proportiile, as trai in Germania, in jurul anilor ’40, observand ca semenii mei sunt convinsi ca evreii nu au calitatea de fiinte umane si merita exterminati (milioane de germani, intr-un fel sau altul, au crezut asta desi astazi, privind inapoi, pare nu doar ceva oribil ci si complet de neinteles). Sunt constient ca este o comparatie exagerata dar am ales-o in mod intentionat, pentru a dramatiza felul in care multi, foarte multi oameni se pot insela in timp ce cred ca ideile lor sunt corecte.

Astazi scriu despre homeopatie insa exemple sunt peste tot. De la numeroase scoli de psihoterapie, orientate de idei fanteziste sau imposibil de dovedit (despre care am scris de cateva ori) pana la milioane de americani convinsi ca exista fantome (42%) sau ca au fost rapiti de extraterestri, de la acupunctura care nu vindeca nimic pana la astrologia care nu prezice nimic (dar explica, retroactiv, totul), neuitand, fireste, de numerosi zei care se calca pe picioarele divine in panteonul dintr-un univers paralel si nici de prietenul meu Mos Craciun, subiect favorit si tolerant al tachinarilor mele de copil nerecunoscator, oriunde ne-am uita, cu un dram de atentie, putem identifica tot felul de credinte irationale, uneori inofensive, alteori periculoase si chiar mortale („noi nu ne vaccinam copiii, Dumnezeu nu e de acord!”).

Medicamentele homeopate datoreaza foarte mult apei (atentie, am inceput sa fiu ironic!). Mai exact, o solutie homeopatica foloseste un „ingredient” care a fost diluat de multe ori. De foarte multe ori! De atat de multe ori, de fapt, incat nu a mai ramas nicio molecula din el!

Ce inseamna asta? Ca solutia homeopata este, in realiate, apa. Apa chioara! Tocmai de aceea homeopatia are doua mari avantaje:

  1. Nu are efecte secundare
  2. Nu exista pericolul unei supradoze

Poti consuma oricat de multa apa, nu vei suferi din cauza aceasta (doar vei calatori intr-un anume loc cu o frecventa superioara iar rinichii vor munci mai mult decat de obicei). Medicamentele homeopate nu au nimic activ in ele (in afara de propria ta credinta, desigur!). Nu pentru ca spun eu asta ci pentru ca au fost testate. O analogie frecventa se face intre vaccinuri si remediile homeopate. Insa analogia este gresita: in timp ce  primele contin miliarde de fragmente de virusi cele din urma, sau majoritatea lor, nu contin nici macar o molecula din faimosul ingredient activ. Aceasta realitate este incontestabila si homeopatii o accepta.

Dar de-abia acum urmeaza lovitura de teatru! (da, te poti pregati de ceva amuzant) Iata explicatia „stiintifica” (asimilata in stagiile de pregatire ale viitorilor psihoterapeuti, scuze, act ratat, homeopati): apa in care ingredientul a fost diluat nu este orice fel de apa ci este o apa speciala. Ups! Cum asa?

Iata cum: este o apa speciala deoarece s-a impregnat cu proprietatile ingredientului (cele care activeaza sistemul natural de aparare al corpului-o idee, altfel, foarte frumoasa). Dar ce inseamna ca „s-a impregnat”? Ce anume ii permite apei aceasta performanta? Oh, biet ignorant (vorbesc cu mine insumi, o boala mai veche, netratabila, desi am incercat si chiropractic si colonic-irigare colonica, vreau sa spun), afla aici si acum:

Apa are memorie!

Hmm, nici tu nu stiai asta? Si tie profesorii de chimie ti-au ascuns acest adevar transcendental? Conspiratia tacerii, asa pare! Da, apa are memorie  si isi aminteste moleculele cu care a fost in contact. Extraordinar! E ca atunci cand iti amintesti o mica tavaleala de weekend cu tanarul acela chipes (si un pic autist, conform stereotipului) de la departamentul IT, in timpul teambuilding-ului trimestrial? Da, ceva de genul acesta. Apa nu uita moleculele pe care le-a mangaiat (te rog, citeste fara subtextul pervers). Proprietatile lor vindecatoare se imprima cumva in apa (nu stim cum dar nu ne batem capul cu asta) astfel ca apa in care a fost ingredientul este infinit mai puternica decat apa in care este ingredientul (dilutia, daca nu te-ai prins, impreuna cu memoria apei, realizeaza aceasta magie).

Pentru cei care gandesc, ar fi totusi o mica problema: daca apa nu uita camforul sau belladonna (acesta e un tribut pentru Hahnemann, neamtul care a „inventat” homeopatia, undeva pe la 1800) atunci poate ca nu uita nici rahatul cu care a fost in contact „intim” in timp ce curgea printr-o glorioasa canalizare (ti-ar placea sa inghiti ceva remedii care „isi amintesc’’  clipele strengaresti de la toaleta din mall?).

Daca te-am oripilat cu aceste imagini ma grabesc sa compensez : apa isi aminteste doar ce vor homeopatii sa-si aminteasca! Cum? (de ce te freci la ochi, suntem deja in lumea lui Mos Craciun!) Uite-asa: apa isi aminteste moleculele ingredientului activ deoarece a fost, in timpul procesului de dilutie, agitata cu putere. Nici mai mult, nici mai putin. Zi si tu, nu simti ca suntem in avanposturile stiintei? (fii atenta, data viitoare, cand mai agiti cana cu ceai, e posibil ca ceea ce gandesti in acel moment sa fie captat de memoria apei-homeopatii nu spun asta dar eu sunt, cum ma stii, vizionar, presimt ca insesi gandurile pot fi imprimate in apa).

Poate ai vrea sa stii daca un singur studiu, din acela nesuferit, dublu-orb, cu grup de control si distributie randomizata, a dovedit ca homeopatia functioneaza? Daca esti fan nu cred ca vrei sa stii. Asa ca urmatoarea informatie nu e pentru tine: nici unul! Da, in 200 de ani nu a fost gasita nicio dovada stiintifica (nici macar studiul lui Benveniste, asta doar pentru connaisseuri, publicat in Nature , in 1988, nu a putut fi replicat, nici macar de echipa lui).

Conform legilor valabile in lumea aceasta homeopatia nu poate functiona. Conform experimentelor controlate placebo, nici nu functioneaza.  Cea mai rezonabila interpretare a tuturor investigatiilor pare a fi urmatoarea:

Homeopatia nu este nimic altceva decat placebo.

Dar acest lucru aproape ca nu mai conteaza. O uriasa industrie a inflorit in jurul ei. Milioane de  oameni, inclusiv oameni foarte educati (sau faimosi, vezi printul Charles, un suporter inflacarat) apeleaza la ea. Nu este uimitoare natura umana? Nu este aceasta o lume (sociala) de care nu te poti plictisi?

Ah, cat p-aci sa uit: in 2010 British Medical Association a votat, cu o majoritate coplesitoare, interzicerea homeopatiei, pe care au numit-o „witchcraft” (un fel de Harry Potter al medicinei). Insa medicii englezi nu sunt si legislatori. Oamenii politici iau astfel de decizii. Iar oamenii politici au si ei agendele lor. Mai pe scurt, vor sa fie (re)alesi. Slabe sperante sa tina cont de propunerile (informate) catorva doctorasi. Cumpara lumea granule, globule si tablete homeopate? Cumpara! Functioneaza economia? Creste PIB-ul? Daca oamenii vor sa cumpere de ce sa le interzicem aceasta placere? A murit cineva din asta? (da, a murit, poate revin cu alt articol-oamenii isi risca sanatatea nu pentru ca folosesc remediile, care sunt, cum am spus deja, inofensive, ci pentru ca renunta la tratamente reale).

Hai, gata, capul la fund! Si lasa inteligenta naturala a organismului tau sa-ti reveleze adevarul. In doze infinitezimale, desigur.”

Esti comandant de nava (nu, nu si viitor presedinte de tara deoarece esti cetatean britanic si acolo e pe baza de monarhie). Te intorci acasa dupa 4 ani de calatorii, prin toata lumea. Esti primit ca un erou deoarece, printre altele, ai capturat o corabie a Spaniei plina cu lucruri interesante pentru cei care ti-au finantat calatoria (o fundatie condusa de oameni caritabili). Suntem in 1744, intr-un deceniu in care Marea Britanie si Spania nu se inteleg prea bine (se bat de cate ori se intalnesc). Ai dus cateva lupte in cei 4 ani in care ti-au murit 4 oameni (da, ai citit bine). Altceva te ingrijoreaza: alti 1000 au murit de o boala necunoscuta. Nu mai intelegi nimic (si alti navigatori de cursa lunga raporteaza prezenta acestei boli in cazul voiajelor lungi)

Noi suntem acum in 2011 si stim ca boala respectiva se numeste scorbut, fiind rezultatul unei deficiente in vitamina C. Vitamina C produce colagenul, un fel de super-glue pentru muschi si vase de sange. Fara vitamina C, ligamentele, tendoanele, oasele, dintii, pielea, totul se degradeaza. Exact asta se intampla cu marinarii lui George Anson (tu, cel de sus). Evident, in cele din urma mureau, si spre disperarea medicilor britanici, care nu reuseau sa identifice cauza (nici nu aveau cum, vitamina C a fost izolata prima data in anii ’30)

Scorbutul era cunoscut, si temut, printre navigatori inca din 1497, deci de 250 de ani (primul caz consemnat, in urma calatoriei lui Vasco da Gama spre Capul Bunei Sperante). Oamenii mureau in chinuri groaznice. Imagineaza-ti cum erau perspectivele pentru un marinar care se imbarca pentru mai mult de 3 luni. Nu avea nicio garantie ca se va mai intoarce.

Acesta este un articol despre ignoranta si despre metodologia stiintifica. Vreau sa-ti arat cum gandirea stiintifica poate salva sute de mii de vieti in timp ce rugaciunile, leacurile babesti si medicina alternativa nu salveaza nimic ( cu toate acestea,in mod straniu, popularitatea lor nu scade!)

In 1746 un tanar medic pe nume James Lind, posesor al unei minti ascutite si, probabil, neinteresat de explicatii esoterice, a realizat primul test clinic controlat din lume. Nu a fost ceva iesit din comun, daca privim cu ochii gandirii abstracte din zilele noastre, insa pentru acele timpuri a fost ceva senzational (iti vine sa crezi ca gandirea stiintifica a patruns in medicina abia acum 3 secole iar zeci de secole inainte medicina nu a fost nimic altceva decat impostura?)

Lind, plimbandu-se pe Mediterana, cu nava Salisbury, a „beneficiat”, normal, de marinari care se imbolnaveau. Si a avut o idee geniala: i-a impartit in grupuri diferite si i-a tratat diferit! Intamplator sau nu, unul din grupuri a primit in dieta portocale si lamai. Pacientii din acest grup au fost singurii care s-au vindecat! (deoarece fructele contineau vitamina C, insa lucrul acesta urma a fi aflat peste mai mult de un secol)

Ceea ce era important fusese demonstrat: tratamentul cu portocale si lamai functiona (ulterior, dupa ce un gen de lamai mai mici, limes, a fost introdus in dieta marinarilor britanici, ei au ajuns sa fie numiti limeys, un termen care s-a extins apoi la toti britanicii-nu-l folosi, totusi, daca te plimbi chiar acum prin Londra!)

Nimeni nu stia ce anume fac portocalele si lamaile insa un lucru era sigur: tratamentul era bun! A fost nevoie de aproape 50 de ani, cu toate acestea, pentru ca Marina Britanica sa adopte recomandarile lui Lind (dezvoltate, dupa aceea, de Gilbert Blane) Tarziu, nu-i asa? Da, suficient de tarziu: in timpul celor 7 ani de razboi cu Franta, 1512 marinari au murit in lupte si 100 000 au fost ucisi de scorbut. Ignoranta ucide, esti de acord? (iar Dumnezeu, cumva de neinteles, nu intervine pentru a-i salva pe oameni de efectele necunoasterii)

Celelalte tari aspirante la suprematia navala au aflat si mai tarziu de „tratamentul cu lamai”, suficient pentru ca Marea Britanie sa-si adjudece tinuturi aflate la mare distanta, la care altii nu puteau ajunge deoarece mureau pe drum (de scorbut). De aici putem incepe o discutie interesanta despre colonii, politica si inteligenta aplicata, insa iti las tie aceasta placere (daca tot esti la Londra)

Am scris acest articol si pentru a-l anunta pe urmatorul. Intentionez sa scriu despre medicina alternativa (MA), extraordinar de prizata in zilele noastre. Din pacate, consumatorul de servicii de sanatate (ca si in cazul serviciilor psihoterapeutice) este foarte putin constient de eficienta MA, nefiind la curent cu experimentele controlate stiintific si rezultatele lor. Prin urmare, daca ai deja un medic homeopat, de exemplu, ai putea reveni pe acest blog pentru o intalnire cu galeata cu apa rece, pe care imi propun sa ti-o arunc in fata (sa nu zici ca nu ti-am spus!)

Nu mai am nicio indoiala ca metoda stiintifica este cel mai bun instrument descoperit de mintea umana de natura a ne ajuta sa ne apropiem de avdevar. Astazi nu se mai moare de scorbut deoarece, candva, cativa oameni capabili de gandire riguroasa nu au crezut in remedii ad-hoc sau in „vibratii”, cu atat mai putin in puterea pedepsitoare a unui zeu („mori pentru ca esti pacatos”) ci au stiut sa puna intrebarile corecte si sa accepte raspunsurile. Asta inteleg eu prin contact cu realitatea.

Metoda stiintifica, aici si acolo, acum si atunci, face diferenta intre viata si moarte. Daca am fi in secolul 17 si fiul tau ar urma sa plece pe mare, intr-o calatorie de un an, riscand sa nu-l mai vezi niciodata, poate ar fi intelept sa fii de partea stiintei. Faptul ca-ti petreci o ora, zilnic, in biserica, nu este suficient pentru a genera hidroxiprolina si hidroxilizina in organismul lui privat de vitamina C. Dumnezeu nu livreaza enantiomerul L al acidului ascorbic in urma rugaciunilor tale (si nicio sedinta de acupunctura nu ajuta, te asigur!)

Mai degraba, asa cum a procedat Lind, tanarul doctor scotian (si-a sabotat  inocent propria descoperire-dar asta e o alta poveste) caruia i-a trecut prin cap sa controleze variabila dieta (in loc sa-i hraneasca pe toti la fel), o doza sanatoasa de gandire stiintifica poate fi dezirabila. Dar pentru asta, ma gandesc, cineva trebuie sa ne ajute sa nu ne mai temem de ea si altcineva, probabil, sa ne ajute sa-i lasam in pace pe zei, pentru ca asta fac si ei cu noi (nu-si manifesta prezenta!). Altfel, versiunile moderne de scorbut ne vor priva de satisfactia de a ne vedea copiii crescand, poate, mai liber, adica eliberati de opinii eventual interesante dar incapabile sa vindece boli si sa salveze vieti.

In 1805, puternica armata alui Napoleon nu a putut invada Anglia (astfel incat azi sa se vorbeasca franceza la Bristol sau la Liverpool) deoarece marina britanica i-a blocat navele in porturi cateva luni. Si cum a reusit asta? Stii deja. God save the lemon-queen!

Am publicat acest articol in luna iulie si il reiau astazi pentru vizitatorii mai noi, neinteresati de arheologie dar suficient de imprudenti, ma gandesc, daca au revenit pe site tocmai astazi. Urmeaza ceva socant! Aceasta nu este o invitatie la a consuma „fructul oprit”, chiar este un avertisment onest pentru acei psihologi (sau parinti, sau tineri) care vor sa-si pastreze iluziile. Venerabililor, opriti-va aici cu lectura! La sfarsitul articolului ati putea descoperi ca nu mai aveti pe cine sa dati vina.

Pentru cei care s-au format in diverse scoli de terapie cu premise psihodinamice, in diferite grade asumate si aproape niciodata supuse unei examinari critice (in sensul de critical thinking) articolul urmator ar putea da ameteli recurente si, in cazuri extreme, atacuri de panica. Totusi, posibilitatea de a nu gusta fructul oprit, aflat, iata, atat de aproape, ar putea fi neinteresanta.

S-a intamplat, de-a lungul formarii, sa ti se spuna ca nu ti-ai integrat relatia cu mama si „mai ai de lucru” pe acesta tema? Sau ca nu ti-ai rezolvat rivalitatea nevrotica (developata intr-o situatie proiectiva) cu fratele tau? Sau ca nu l-ai iertat inca pe tatal tau pentru ca nu a venit la ceremonia de final de an? (in clasa a doua) Sau ca o contii inconstient pe bunica ta supraprotectoare? Sau ca te-ai identificat cu bunicul tau rezonabil si controlat? (care s-a contraidentificat, nu-i asa, cu tatal lui irational si impulsiv)

Si asa mai departe, numeroase variatiuni pe cateva teme psihologice avand in distributie un numar limitat de personaje, toti membri ai familiei tale. Cum ar fi daca toate aceste interpretari ar fi lipsite de un suport in realitate riscand, evident, sa fie gresite? (sau adevarate doar in mod intamplator, prezis de legile probabilitatii!) Pare ceva de neconceput pentru o multime de scoli de psihoterapie a caror intelegere a functionarii mintii umane se revendica, mai mult sau mai putin direct, de la Sigmund Freud, o figura culturala notabila in secolul trecut si, in acelasi timp, o incarnare spectaculoasa a pseudostiintei.

De la psihanaliza clasica pana la diferite scoli experientiale cu background teoretic psihodinamic, ideea ca parintii au o influenta considerabila asupra personalitatii copiilor si a problemelor cu care se confrunta, in viata adulta, pare ceva de domeniul evidentei. Numeroase modele terapeutice au fost construite de fondatorii lor (si duse mai departe de discipoli devotati)  plecand de la premisa ca dificultatile vietii adulte au radacini puternice in copilarie iar rezolvarea lor, de aceea, presupune reamintirea, retrairea,analiza si resemnificarea relatiilor incarcate emotional cu figurile semnificative (in special parentale).

Mult timp am crezut si eu lucrul acesta si am promovat acest tip de teorie, sedus de usurinta cu care putea explica orice (daca acum stai picior peste picior, cu dreptul deasupra stangului, inca ti-as putea demonstra legatura acestei posturi cu tendinta masculin-dominatoare cu care ai abordat acest articol, o ramasita neintegrata a relatiei cu tatal tau dornic sa aiba mereu dreptate). Insa chiar faptul de a explica orice, am invatat mai tarziu, este o vulnerabilitate uriasa a unei teorii. Cu alte cuvinte, o teorie prin intermediul careia interpretezi si explici cele mai triviale comportamente, nu mai zic de cele multiplu determinate, de fapt, nu explica nimic (in limbaj tehnic, nu este falsificabila).

Si daca ar fi fost asa, inca nu era grav (in fond, mintea este un sistem hipercomplex, foarte greu de masurat, e natural sa operam in baza unor intuitii-asa ar putea suna justificarea contrapopperiana). Eu, unul, insa, am facut o alta eroare, explicabila, partial, si prin circumstantele nasterii mele: nu am fost la curent cu cercetarea avansata din psihologie! (ai cuteza sa-i intrebi pe formatorii tai ultimele 10 carti de specialitate,cu date de aparitie 2006-2011, citite atent de ei?) Aceasta literatura nu este disponibila in Romania si e nevoie de un efort serios, in primul rand financiar, pentru a intra in posesia ei (identificarea articolelor stiintifice si cartilor relevante pentru domeniul care te intereseaza e in esenta o incercare temerara)

Cautand sa recuperez aceasta intarziere am aflat, vorba cantecului, si o serie de lucruri care ’’m-au scandalizat” (cum vei fi si tu, la sfarsitul articolului, daca vei avea puterea sa-l termini-acum te mobilizez subliminal, sper ca realizezi!). De mai bine de 20 ani, psihologia academica americana este zguduita de rezultatele extrem de contraintuitive ale unor cercetari de psihologie a personalitatii si genetica comportamentala, rezultate care arunca in aer credintele majoritatii psihologilor si cu atat mai mult ale oamenilor ghidati de propriile lor teorii intuitive, derivate din experienta personala (si semnificativ biasate, doar ca ei nu stiu asta!).

Intr-un articol precedent, m-am referit la aceste rezultate ca la cea mai mare descoperire in psihologie in ultimul sfert de secol: influenta mediului familial asupra personalitatilor adulte ale fostilor copii este aproape nedetectabila daca nu cumva chiar inexistenta (tehnic: mediul impartasit joaca un rol foarte modest sau niciun rol in raport cu personalitatea adulta). Cu alte cuvinte, stima de sine scazuta nu se datoreaza mamei tale exigente si critice iar starile depresive  nu au legatura cu lipsa de implicare emotionala a tatalui tau.

Oricat ar fi de tentant, cercetarea psihologica din ultimii ani nu permite culpabilizarea parintilor pentru dificultatile, nereusitele sau angoasele tale din prezent. Parintii au o legatura cu ceea ce experimentezi dar nu aceea pe care o presupui (vezi articolele viitoare!). Felul in care ai fost tratata de mama si modul in care tata s-a purtat cu tine, astazi, cand esti adult, nu mai reprezinta nimic (desi tu ai putea fi convinsa de asta, la fel si terapeutul tau, dar din motive diferite: tu ai nevoie de cineva pe care sa dai vina iar el este indragostit de propria lui teorie)

Vestea buna adusa de aceste cercetari tulburatoare este usor de extras: daca esti sau urmeaza sa fii parinte, poti sa te relaxezi! Influenta pe care o vei avea asupra personalitatii adulte a copilului tau este mult mai mica decat crezi. Faptul ca participi la seminarii de dezvoltare personala pentru a-ti imbunatati abilitatile de comunicare si ca ti-ai burdusit biblioteca, in ultimul timp, cu carti despre cresterea armonioasa a copiilor, este laudabil dar aproape lipsit de valoare. La fel de bine puteai face si altceva cu acei bani (sau cu acel timp). Copiii iti vor simti influenta cat vor fi in preajma ta apoi vor deveni ceea ce genele lor si grupurile de apartenenta vor face din ei.

Stiu, stiu, iti este aproape imposibil sa ma crezi (si nu insinuez ca ai fi o persoana conditionata cultural!) Te invit, de aceea, sa citesti singura literatura (in primul rand articole stiintifice!) tot mai bogata pe aceasta tema. Nu suntem nici pe departe prizonierii copilariei noastre! Dar, atentie, putem crede in mod eronat asta. Si, ca profesori sau formatori, le putem transmite si altora aceasta fantezie, nascuta prima data, se pare, in mintea unui doctor evreu intr-o Viena antisemita, fumator invederat si incapabil sa renunte la acest obicei care i-a adus, in cele din urma si moartea, in urma unui cancer la gat (sau o fi ispasit o povara transgenerationala?, intrebare amuzata special pentru amatorii de constelatii familiale)

Evenimentele nefericite din copilarie, cu exceptia celor absolut dramatice, nu exercita aproape nicio influenta asupra vietilor noastre adulte. Ne putem uita la parintii nostri cu ochi intelegatori, deoarece sunt in varsta si trebuie sa suporte restrictiile aduse de trecerea timpului. Daca au fost neatenti, distanti, neglijenti, dominatori, rigizi, suspiciosi, nedrepti, atotstiutori, persecutori, invazivi sau lipsiti de putere emotionala, astfel incat sa simtim nevoia sa-i salvam, lucrul acesta, azi, nu mai are aproape nicio importanta (si nici nu a avut, cu exceptia momentelor cand inca locuiam cu ei). Miscarile terapeutice care nu sunt constiente de acest lucru, fiind certate, printre altele, cu cercetarea psihologica de inalt nivel (ma refer in primul rand la scolile rupte de mediul universitar) nu fac decat sa perpetueze un mit, oferind consolare, pe termen scurt, asa-ziselor victime si derivandu-si avantaje financiare considerabile (plus elemente de statut pentru formatori), contribuie la adancirea unei iluzii cognitive extraordinar de vechi (aproape o suta de ani).

In timpuri in care putem trimite scrisori (electronice) stand intr-un parc, pe iarba proaspat cosita, poate ca este potrivit sa ne acomodam si cunoasterea, oricat de dureros ar fi lucrul acesta si oricat de iubite ne-ar fi teoriile carora ne-am dedicat ani din viata, daca nu intreaga cariera. Sunt constient ca o astfel de transformare nu e la indemana oricui. Confortul emotional poate fi un motivator mai puternic decat dragostea pentru adevar.

Am scris acest articol in primul rand pentru cei pasionati de cunoastere si pentru cei dornici sa schimbe ceea ce se poate schimba. Unele lucruri nu se pot schimba si trebuie sa invatam sa traim cu ele, fiind inalt heritabile (da, au venit de la parintii nostri care, la randul lor, le-au primit de la parintii lor si tot asa, pe o nesfarsita linie transgenerationala). Iar pentru a realiza diferenta intre ele (sa deosebesti ceea ce se poate schimba de ceea ce este foarte greu sau imposibil de schimbat) a sta conectat la psihologia stiintifica, asa cum poate fi ea cunoscuta prin intermediul jurnalelor acreditate si al cartilor aparute la edituri de prestigiu, ar putea fi o idee buna. Si numai pentru cine vrea sa unifice teoria cu practica:

  1. R. Plomin si D. Daniel, Why are Children in the Same Family So Different from One Another, Behavioral and Brain Sciences, 1987 (este un „clasic”)
  2. A. Tellegen , impreuna cu  D.Lykken si T. Bouchard, Personality Similarity in Twins Reared Apart and Together, Journal of Personality and Social Psychology, 1988, 1031-1039
  3. M. McGue si D. Lykken, Genetic Influence on the Risk of Divorce, Psychological Science, 1992, 368-373 (da, despre heritabilitatea divortului: daca ai un frate geaman, provenit din acelasi zigot, si el divorteaza, probabilitatea ca si tu sa divortezi creste de 6 ori, chiar daca nu stii nimic despre el)
  4. R. Hanson, The Psychological Impact of Sexual Assault on Women and Children: A Review, Annals of Sex Research, 1990, 187-232 (pentru cei care nu stiu ca exista o prognoza mai buna de recuperare, dupa un abuz sexual, la copii fata de adulti)
  5. W. Kaminer, I’m Dysfunctional, You’re Dysfunctional (o carte din 1992, o adevarata lovitura pentru industria de milioane de dolari a terapiilor si a scolilor de dezvoltare personala care ii fac vinovati, pentru problemele tale, pe parinti, pe educatoare si pe profesori, pe frati, inclusiv „sistemul”, sexul si rasa)
Construit de Sorin