Arhive pentru decembrie, 2011

Te-ai intrebat cate ore pe zi petreci in natura? (in medie, desigur) Probabil stii deja cate ore petreci cu fundul pe un scaun si cu ochii in calculator dar in afara celor patru pereti, oricat de frumos decorati, stii cate ore stai? (fara aer conditionat, fara caldura de la centrala de apartament)

Esti curios sa afli? Vrei sa faci (ulterior) acelasi calcul pentru copilul tau? Daca obtii numere mici (o jumatate de ora sau chiar o ora), ce crezi, ele ar putea fi alarmante sau securizante? Fireste ca scriu acest articol din perspectiva psihologiei evolutioniste, adica stiu ce fel de medii si ce fel de activitati creierele noastre se asteapta sa gaseasca (fiind proiectate in acest sens de selectia naturala). Intrebarea mea este: daca nu le primesc, daca sunt sistematic private de ele, care sunt consecintele pe termen lung?

Richard Louv a lansat termenul nature-deficit disorder in cartea lui din 2005, „Last child in the woods” si apoi a fondat Child & Nature Network, o organizatie dornica sa sprijine reconectarea copiilor cu natura (daca ai un copil de 5 ani si locuiesti in oras, de cate ori in viata lui a vazut o vaca sau un magar? – nu glumesc si nici nu vorbesc metaforic!). Eu nu sunt un fan al tehnologiei, in acest moment, dar as fi cu siguranta, undeva in viitor, daca as observa un echilibru sanatos in raportul tehnologie-natura. Cred ca dezvoltarea tehnologica, intr-un ritm tot mai accelerat in ultimii ani, ne instraineaza de dispozitiile noastre innascute (mostenite de la stramosii nostri care se simteau foarte bine in copaci si, dupa aceea, in savana africana) si ne supune, pe termen lung, unui pericol mortal (ca specie). Un copil care prefera sa stea mai mult in fata unei console sau a unui televizor si nu „afara” (remember the good old days of your outdoors childhood!) este un viitor candidat la sedentarism si toata seria de neplaceri, dificultati si chiar boli asociate cu asta.

Ii doresti un astfel de viitor? Si daca „nu”, ce exemplu ii dau tu? Fa calculul pe care ti-l propun! Poate esti un intelectual in fata caruia nu pot  decat sa ma inclin insa, daca nu-ti misti fundul de pe scaun sau din fotoliu, dincolo de admiratia pentru IQ, am motive serioase sa te evit, deoarece mi se pare ca traiesti intr-un mod iresponsabil. Nu cred ca este o idee buna, oricat am fi de talentati intr-o zona sau alta (adica indiferent de aptitudinile cognitive sau artistice), sa ne traim vietile in dezacord cu tendintele noastre naturale. Nu cred ca o astfel de absenta a armoniei ar putea duce, pe termen lung, la ceva bun.

Daca ma uit la psihologii si psihoterapeutii pe care ii cunosc si ii pun sa alerge trei minute (din fericire nu am aceasta putere!) ma tem ca, pentru unii dintre ei, ar fi necesar sa chem si salvarea, imediat. Cum s-a ajuns aici? (exemplul din profesia mea il poti replica si tu in profesia ta, mai ales daca esti medic, hi hi!) Ce fel de vrajitoare malefica ne-a facut sa uitam pentru ce fel de viata suntem proiectati? Eu ma bucur de cate ori aud ca un prieten sau un cunoscut si chiar un ilustru necunoscut isi cumpara o casa „pe pamant”, „in suburbii” (adica intr-un sat din apropiere). Insa ce folos daca nu locuieste in ea? (pleaca dimineata si vine seara, petrecand pe drum, in masina, in functie de trafic si de partea orasului in care lucreaza, una-doua ore) La ce bun daca nu-i permite copilului sa se joace „afara” sau nu stie cum sa castige lupta deja inegala cu Play Station 3 Slim? (doar 1.139 RON)

In US, in anii ’60, din 100 de copii 5 erau obezi. Astazi, din 100 de copii 20 sunt obezi. 20% obezi, copii obezi! New England Journal of Medicine (2005) avertizeaza ca, pentru prima data in istorie, copiii (deveniti adulti) ar putea  avea vieti mai scurte decat parintii lor. Nu te trec fiorii citind asta? Pe mine „da”, asa ca, fiind acum in fata unui laptop, fac singurul lucru pe care il gasesc rezonabil. Il inchid si plec in parc.

Olshansky, S.J., Passaro, D., Hershow, R., Layden, J., Carnes, BA., Brody, J., Hayflick, L., Butler, RN., Allison, DB., Ludwig, DS. 2005., A potential decline in life expectancy in the United States in the 21st century, New England Journal of Medicine 352:1103-1110.

Am publicat articolul urmator, initial, pe alt site si, dupa doar doua zile, l-am sters (deoarece contine cateva lucruri periculoase). Dar nu ma lasa inima si, iata, il re-public aici, cu riscul de a falimenta piata imobiliara. Mentionez doar ca ancorarea este un efect de priming iar priming-ul este studiat de mai bine de 30 de ani. Vedeta incontestabila este John Bargh, autorul unor experimente minunate.

Gandhi a trait aproape 80 de ani. Cineva care nu detine aceasta informatie si care este invitat frumos sa estimeze varsta lui Gandhi, fiind, mai intai, obligat sa ia in considerare un numar fie mic (35, poate parea plauzibil, te gandesti ca nici Iisus nu a trait mai mult), fie mare (144, acesta fiind deja absurd, oricat de puternic ar fi arhetipul yoghinului indian longeviv), este inclinat, inconstient, sa nu se departeze foarte mult de cele doua ancore (35 respectiv 144). Daca ai facut experimentul sugerat, probabil te-ai convins. Tversky si Kahneman l-au facut in mod sigur si au scris si o carte.

Dar ce este, in definitiv, o ancora? (a nu se confunda cu termenul similar din pseudostiinta NLP). Este o valoare particulara activata in mintea cuiva care este rugat (sau trebuie) sa estimeze o cantitate necunoscuta (varsta lui Gandhi, in exemplul citat). Iar efectul de ancorare nu e nimic altceva decat tendinta automata de a avansa o estimare apropiata de numarul initial. Nota bene, acest efect persista si in cazul celor care sunt constienti de el (noi doi?). Este nevoie de un efort cognitiv suplimentar pentru a-i rezista.

Imagineaza-ti ca vrei sa cumperi un apartament cu doua camere in cartierul Primaverii. Crezi ca vei evalua calitatea betonului si a armaturilor? Crezi ca vei face un calcul de rezistenta a materialelor si vei cere documentele tehnice folosite in momentul construirii casei sau blocului? Nu, negocierea incepe de la pretul fixat de vanzator. Sa zicem 120.000 de euro.

Ai innebunit, vrei sa dai 120.000 pe un banal apartament cu doua camere, fie el si in Primaverii? (vecin cu Ion Iliescu, steaua polara a politicii romanesti) Fireste, nu vei da 120.000, nu ti-a luat Dumnezeu (baiatu’ cu rezidenta celesta) mintile, insa undeva pe la 110.000, poate chiar 105.000, speri sa reusesti sa il scoti.

In realitate, apartamentul respectiv e posibil sa nu valoreze mai mult de 70.000, cu zona cu tot, insa lucrul acesta nu mai conteaza pentru creierul tau ancorat deja de numarul initial (120.000). De aici vei negocia in jos si te astepti sa fii fericit daca reusesti sa cobori pretul cu 10-15.000 de euro. La finalul tranzactiei avem doi oameni multumiti: cel care a vandut casa cu mai mult decat stie, in sinea lui, ca valoreaza si cel care a cumparat casa, tu, cu mult mai putin decat iti fusese cerut dintru inceput.

Se intampla tot timpul! Daca nu as fi pasionat de multiplele moduri in care mintile noastre sunt inselate si se autoinsala, activitate inalt consumatoare de timp, as intra chiar maine intr-o afacere cu imobiliare si in cativa ani, doar folosind efectul de ancorare, nu mai zic alte 10 tehnici de manipulare, cred ca as strange o avere frumusica. In paranteza fie spus, daca un absolvent de psihologie care nu si-a pierdut vremea la facultate cu materii putin relevante pentru viata reala renunta, cel putin pentru un timp, la valorile morale (pactul cu Mefistofel), nu vad cum nu si-ar putea asigura un trai confortabil nu doar pentru el ci si pentru urmatoarele generatii din familia lui, exploatand fara scrupule biasurile mintii umane (noroc, totusi, ca romanii e cinstiti).

Avem nevoie de un reper la care sa ne raportam si cel care ne vinde ceva, chiar fara a intelege aceste mecanisme, este gata sa il ofere (sigur ca exista modalitati de a contracara o ancora insa nu-ti imaginezi ca le voi face publice, iar in cazul in care vrei sa platesti pentru ele te informez ca sedinta de o ora costa 1.000 RON, negociabil). Nu ne descurcam prea bine in vid. Cautam ceva fix, ceva la care sa ne raportam. Mintea umana nu suporta incertitudinea (deoarece este asociata cu moartea: „Frate, ce-o fi aratarea asta care se apropie de noi?”-cel care a stabilit foarte repede ca e un tigru flamand, chiar daca l-a confundat cu o oaie avangardista, a scapat cu viata si a transmis genele mai departe in timp ce colegul lui de vanatoare, cu un nivel inalt de toleranta la incertitudine („Stau pe loc si ma dumiresc eu pana la urma!”) a sfarsit intre coltii fiarei si genele lui nu au ajuns pana la noi).

Ancora ne ofera un reper. Pentru creierul nostru primitiv nu conteaza ca e un reper neverosimil, exagerat sau absurd. Il ia de bun si incepe sa se adapteze la el: iubita ta iti spune ca isi doreste foarte mult un Louis Vuitton de 700 de euro iar tu, ei bine, nu esti atat de fraier incat sa-i cumperi geanta respectiva dar ti se pare ca iti pastrezi imaginea de gentleman daca ii oferi, in schimb, o alta de 450-500 de euro. Maiculita, e doar o geanta, cum sa dai mai mult de un salariu mediu brut pe economie (in Romania) pe asa ceva?

De fiecare data cand ti se cere sau iti propui tu sa estimezi ceva sau sa prezici un eveniment incearca sa-ti dai seama care este ancora care te ghideaza din adancurile mintii tale,eventual plantata cu dibacie acolo de un personaj care incarneaza principiile morale. Insa nu vreau sa fiu nedrept: o serie de ancore sunt interne in sensul de a fi autogenerate. Da, si eu si tu luam decizii raportandu-ne la ele. Cu toate acestea, macar din cand in cand, ar fi de folos sa ne cercetam, si poate sa ne revizuim, vechile ancore, pentru a alinia mai bine deciziile din prezent la realitate.

Ps Iti jur pe ce am mai scump (?) ca numarul mare de vizite afisat pe blog nu reprezinta o ancora ci o numaratoare corecta. E drept, as fi putut alege sa afisez numarul lunar de vizitatori unici, dar acela nu depaseste cateva mii, adica o cifra deloc impresionanta (cu timpul il vei uita pe „deloc”, deoarece mintea ta nu e obisnuita cu negatii-iar ce fac acum nu reprezinta o sugestie!)

Daniel Kahneman, Amos Tversky and Paul Slovic, eds. (1982) Judgment under Uncertainty: Heuristics & Biases. Cambridge, UK, Cambridge University Press

Am scris articolul urmator candva prin vara, ingrijorat de gradul de irationalitate observat, fara niciun efort, in jurul meu. Cum nu exista sanse ca respectivul nivel sa scada nu-mi ramane decat sa ma rog sa nu creasca. Ups, am spus „sa ma rog”?

Esti parinte si ai aflat ca fetita ta sufera de diabet juvenil. Cum ai aflat? Ai fost la doctorii in care nu crezi (stiinta ti se pare ceva extrem de limitat). Nu e o veste prea buna deoarece presupune, toata viata, dependenta de insulina. Din motive inca neclare (dar sigur nu Karmice, desi ai putea crede asta) sistemul imunitar al copilului tau percepe celulele din pancreas (acelea care secreta insulina) ca fiind straine si le ataca. Si le distruge, normal, soldatii imunitari nu stiu multe. Rezultatul: mult prea putina insulina in sange, deci excesiv de mult zahar in sange. Din fericire, exista solutii medicale.

Insa tu ai o viziune extinsa a realitatii (sunt ironic!) si cauti alte instrumente de a-ti ajuta fiica, astfel incat sa se poata bucura de ultima serie din Harry Potter. Fiind o persoana cu deschidere spirituala si avand un maestru, ii ceri sfatul. Daca-mi permiti o mica scamatorie semantica, il voi numi pe maestrul tau o autoritate spirituala, adica un om ale carui idei le consideri din start adevarate (nu simti nevoia sa le compari cu alte idei, pentru a afla daca sunt coerente sau sa le raportezi la cunoasterea stiintifica actuala)

CAZUL 1. Iar maestrul iti spune: „Fetita ta se va vindeca daca tu, timp de 100 de zile, intre orele 21 si 22, alergi in jurul blocului”. Fiind o autoritate, nici nu-ti trece prin cap sa chestionezi aceasta recomandare. Totusi, daca nu o faci, care crezi ca este scorul tau la un test de inteligenta? Sau, din 10 persoane care sunt dispuse sa puna in practica acest sfat, imbunatatindu-si, astfel, enorm, conditia fizica, cate dintre ele au un IQ mai mic de 80?

CAZUL 2. Maestrul iti spune: „Fetita ta se va vindeca daca tu, timp de 100 de zile, intre orele 21 si 22, stand in casa, mereu in acelasi loc, in fata fotografiei mele, te concentrezi pe propria ta imagine alergand in jurul blocului” Maestrul stie ce spune, nu poti fi atat de obraznic sau lipsit de credinta astfel incat sa-i ceri sa-si justifice afirmatia. Intrebarea cu IQ-ul ramane deschisa.

CAZUL 3. Maestrul iti spune ca fetita ta se va vindeca daca tu, timp de 100 de zile, intre orele 9 si 10 pm (pentru variatie!), rostesti, cu credinta, urmatoarele cuvinte: „ In acest moment alerg, mental, in jurul blocului si pancreasul copilului meu secreta insulina”.

CAZUL 4. Maestrul este mult mai evoluat decat maestrii anteriori si te sfatuieste, plin de iubire neconditionata dar mai ales stralucind din cauza inteligentei debordante, sa rostesti, timp de 100 de zile, intre orele 9 si 10 seara, anumite cuvinte (nu, nu cele din cazul 3, acelea sunt absurde). Cuvintele formeaza o rugaciune plina de forta pe care o adresezi Creatorului (off, nu cel care a creat diabetul copilului tau!)

Cu parere de rau te anunt ca imi este imposibil sa continuu articolul. Simt o energie straina care imi blocheaza degetele (chiar acum scriu cu mare greutate, aproape cu un efort supraomenesc) Asa ca te las pe tine sa tragi o concluzie, sa gasesti asemanari intre cele 4 cazuri si sa estimezi capacitatea de a gandi stiintific a celor care, iubindu-si maestrii, se comporta in acord cu ideile lor. Referintele la IQ sunt rautacioase, nu le asum, cred ca am fost posedat. Insa m-am eliberat, cred. Zic „cred” deoarece mai am de dat cateva ture.

Cineva se uita la televizor, urmarind o emisiune violenta (un film, cel mai adesea). Daca face asta in mod regulat devine, oare, o persoana mai violenta sau devine o persoana mai pasnica deoarece „isi descarca violenta” prin „identificare”? (am folosit ghilimele pentru a-mi sublinia scepticismul) Efectele asupra agresivitatii sunt mai mari sau mai mici daca acel cineva este un copil?

O intrebare veche de cand lumea: ce a fost mai intai, un copil agresiv care prefera sa urmareasca un spectacol violent la televizor sau emisiuni violente produse si programate de adulti iresponsabili care ii transforma pe ingerasi, putin cate putin, in brute?

Psihologii nu au stat cu mainile in san (in sanul cui?) si au realizat, la propriu, sute de studii. Iar concluziile sunt clare:

Copiii care urmaresc programe TV violente sunt mai agresivi decat copiii care nu fac asta.

Aceasta corelatie a fost obtinuta din nou si din nou si nu mai exista niciun dubiu in privinta ei. Dar sa nu ne grabim si sa ne amintim de metoda stiintifica (de metodologie): aceste rezultate sunt obtinute din designuri corelationale, adica nu spun nimic despre cauze. Un adult neobisnuit cu gandirea critica ar putea intelege din afirmatia de mai sus, care este incontestabila, ca violenta de la televizor face sa creasca violenta din lumea reala, deoarece ii face pe oameni (pe copii, in acest caz) mai agresivi.

Nu e deloc asa! Tot ce spun rezultatele obtinute in mod repetat e ceva de genul: copiii mai agresivi tind sa urmareasca, in raport cu copiii mai putin agresivi, programe TV violente. Off, n-am rezolvat nimic. Tot nu stim daca violenta din media, printr-un proces de invatare observationala (Bandura, si tu?) se transfera in realitate, amplificand agresivitatea naturala a copiilor. La naiba cu psihologia, nu e de niciun ajutor!

Insa ce-ar fi sa ne uitam la un design longitudinal? Daca am masura nivelurile de agresivitate la un moment initial, i-am alege pe copiii cu niveluri aproape egale si i-am masura din nou peste cativa ani, lasandu-i, intre timp, sa urmareasca ce emisiuni vor ei, inclusiv, fireste, (foarte) violente? Da, ar fi ceva! (e nevoie de rabdare si de longevitate: sa nu moara cercetatorii intre timp!)

S-au facut astfel de studii (parinti, ciuliti urechile!). Ele demonstreaza, negru pe alb, urmatorul lucru:

Copiii care urmaresc numeroase programe TV violente, peste un numar de ani, se angajeaza in comportamente mai violente decat copiii care au fost expusi la mai putina violenta TV.

Nu prea ai ce sa mai zici in fata evidentelor. Totusi, sa ne amintim de prietenul cu gandirea critica dezvoltata acasa (pentru ca scoala nu se ocupa de asta): el admite ca dovezile sunt puternice dar se intreaba daca nu cumva o variabila de personalitate nemasurata (sau o variabila sociala) nu ar putea explica rezultatele. Fir-ar sa fie, nu putea si lumea asta sa fie mai simpla? Puteam si noi sa ne orientam mai usor in ea si sa-l saltam chiar acum pe Gigel din fata televizorului, desi chelfaneala personajelor era in toi (sau sa-l lasam, linistiti, senini, zen, deoarece stim ca nu va fi afectat).

Nu vreau totusi sa te las mai confuz(a) decat erai acum 2-3 minute (cat ti-a luat sa citesti articolul). Exista un enunt agreat de cei mai multi cercetatori (nu ma refer la psihologia populara si „expertii” ei) iar el suna in felul urmator:

Violenta din media contribuie la agresivitatea copiilor, cel putin in anumite circumstante.

Cat reprezinta aceasta contributie, in procente, nimeni nu stie, deocamdata. Daca nivelurile de agresivitate crescute raman stabile dupa 20 sau 30 de ani, nici asta nu stie nimeni. Stiinta, inclusiv stiinta psihologica, avanseaza foarte incet si acesta e punctul ei slab desi, din alta perspectiva, e un atu (elimina judecatile grabite si se poate autocorecta). Daca m-ai intreba pe mine, eu ti-as recomanda o expunere mai mica la programe TV violente, si nu pentru ca am rezolvat enigma in jurul careia am construit acest articol ci pentru ca am motive serioase sa cred ca expunerea mai mica la programe TV, in general, mai degraba faciliteaza dezvoltarea normala a copiilor decat o inhiba sau o accelereaza. Insa despre acest subiect, in curand!

 

Huesmann, L. R., & Eron, L. D. (1986). Television and the aggressive child: A cross-national comparison. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.

Huesmann, L. R., Eron, L. D., Klein, R., Brice, P., & Fisher, P. (1983). Mitigating the imitation of aggressive behaviors by changing children’s attitudes about media violence. Journal of Personality and Social Psychology, 44, 899-910.

Huesmann, L. R., & Guerra, N. G. (1997). Children’s normative beliefs about aggression and aggressive behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 408-419.

Huesmann, L. R., Lagerspetz, K., & Eron, L. D. (1984). Intervening variables in the TV violence-aggression relation: Evidence from two countries. Developmental Psychology, 20, 746-775.

Huesmann, L. R., & Miller, L. S. (1994). Long-term effects of repeated exposure to media violence in childhood. In L. R. Huesmann (Ed.), Aggressive behavior: Current perspectives (pp. 153-183). New York: Plenum Press.

Huesmann, L. R., Moise, J. F., & Podolski, C. L. (1997). The effects of media violence on the development of antisocial behavior. In D. M. Stoff, J. Breiling, & J. D. Maser (Eds.), Handbook of antisocial behavior (pp. 181-193). New York: John Wiley.

Huesmann, L. R., Moise-Titus, J., Podolski, C., & Eron, L. D. (2003). Longitudinal relations between children’s exposure to TV violence and their aggressive and violent behavior in young adulthood: 1977-1992. Developmental Psychology, 39, 201-221.

Rowell Huesmann este psiholog social si conduce programul de cercetare a agresivitatii de la Universitatea Michigan. Este fostul presedinte al International Society for Research on Aggression.

 

In acest articol voi prezenta simptomele care ii permit unui psiholog clinician sa puna (sau nu) diagnosticul de depresie majora (sau episod depresiv major). In felul acesta vreau sa te ajut sa faci diferenta intre „depresia” din limbajul comun („ieri am fost depresiva toata ziua”) si depresia clinica, asa cum este evaluata in „biblia” tulburarilor mentale, DSM-ul, ajuns acum la editia IV-TR. DSM-V este asteptat in 2013 dar nu se intrevad schimbari semnificative pentru tulburarea depresiva.

Din lista de 9 simptome, pentru a fi siguri de existenta unei depresii majore trebuie sa identificam cel putin 5. Dar mai exista o conditie: oricare ar fi combinatia de 5, cel putin unul din simptome trebuie sa se afle pe lista fie in pozitia (1), fie in pozitia (2). Cu alte cuvinte, exista doua simptome fundamentale (care nu pot lipsi simultan):

  1. Dispozitie depresiva in cea mai mare parte a zilei (daca subiectul/pacientul nu raporteaza singur aceste stari de tristete, observatiile pertinente facute de cei apropiati sunt la fel de valoroase)
  2. Interes si placere considerabil scazute (aproape nicio activitate nu mai este perceputa ca fiind placuta sau interesanta)

Aceste doua simptome, ca si restul de sapte (pentru a  avea, in total noua), trebuie sa dureze cel putin doua saptamani. Daca stii pe cineva care afirma despre sine ca este depresiv, insa observi ca este interesat de o serie de activitati (in mod natural), se bucura de ele si le cauta in mod activ, poti fi sigur(a) ca nu este. Ar putea avea momente depresive, ca noi toti, ar putea fi intr-o situatie dificila, sau chiar imposibila, dar depresie clinica nu are.

Urmatoarele simptome sunt:

  1. Pierdere semnificativa in greutate, evident, in afara unei diete (aminteste-ti cand te-a parasit iubitul tau si ti-a disparut apetitul timp de cateva zile, slabind corespunzator)
  2. Tulburari de somn, anume insomnie (extrem de frecventa) sau hipersomnie (somn excesiv, 10-12 ore)
  3. Agitatie psihomotorie sau lentoare (faci lucrurile cu incetinitorul si te mobilizezi foarte greu pentru a le realiza, iar adesea chiar renunti sa le mai faci)
  4. Lipsa de energie si stare cronica de oboseala
  5. Sentimente de lipsa de valoare (inferioritate) si vinovatie excesiva („totul e din cauza mea”)
  6. Scaderea capacitatii de concentrare si dificultati enorme de a lua o decizie (inclusiv decizii minore, de zi cu zi)
  7. Ideatie suicidara recurenta, meditatii constante asupra mortii (nu in sensul spiritual al termenului de meditatie ci in sensul de ganduri repetate, spontane)

Toate aceste simptome, pentru a vorbi de depresie majora, trebuie sa fie separate de tabloul unei tulburari maniaco-depresive, nu trebuie sa fie efectul unei conditii organice si trebuie sa genereze o deteriorare evidenta a functionarii sociale si profesionale. De asemenea, atunci cand sunt asociate cu moartea unei persoane dragi, simptomele sunt mai degraba asociate cu doliul si nu cu depresia clinica (nu ar fi straniu sa pierzi pe cineva foarte important si sa fii trist doar cateva zile si apoi sa-ti reiei viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat?).

Cred ca acum poti spune ca esti in posesia unui instrument puternic de diagnosticare a depresiei, astfel incat, daca observi simptomele (5 din 9) la cineva din jurul tau sa-i sugerezi sa apeleze la un specialist (psihiatru sau psihoterapeut) inainte ca depresia sa se adanceasca. Fara sa vreau sa te ametesc, mai merita sa stii ca exista o serie de indicatori non si paraverbali care pot fi folositori pentru diagnostic: voce stinsa, monotona, debit scazut, mimica putin expresiva, plans facil (adica ii dau lacrimile foarte repede), postura garbovita, cu umerii lasati, capul plecat, tinuta vestimentara mai putin ingrijita. Insa acestea nu sunt simptome ci doar indicii.

Insomnia, dispozitia trista, plansul si tulburarile de concentrare sunt cele mai frevente (in 9 cazuri din 10) iar lipsa de reactie la stimuli alta data placuti e primul semn de alerta („nu mai am chef de nimic, nu-mi mai place nimic”). Am spus ca dispui acum de o resursa precisa de identificare si nu m-am referit doar la cei din jur. E valabil si pentru tine.

Construit de Sorin