Arhive pentru noiembrie, 2011

Articolul urmator a fost publicat, initial, pe un alt blog (ghici care?). Intre timp l-am sters de acolo, din motive care imi scapa (rezistente la psihanaliza, analiza jungiana si alte forme nostime de irosire placuta a timpului). Avand insa o anumita substanta, l-am transferat aici (ups, am zis „transfer”?). Il recomand mai ales psihologilor care, inghesuiti repede intr-un colt, nu pot oferi o definitie pentru genetica comportamentala.

„David Wechsler s-a nascut in comuna Lespezi, in judetul Iasi dar nu a apucat sa se bucure de dulcele dialect moldovenesc deoarece parintii lui, evrei, au emigrat in America. Acolo David a studiat psihologia. Placandu-i masuratorile, probabil, a pus la puncte cateva scale pentru inteligenta. Daca ai terminat si tu facultatea de psihologie probabil stii ce inseamna WAIS si WISC (altfel nu-mi dau seama cum ai promovat, deoarece copiatul este imposibil si notele nu se dau pe pile).

Hai sa presupunem ca ai fost testat acum 10 zile cu un WAIS-III (o colectie de 13 teste pentru care ai alocat doua ore si o suma frumusica, pentru expertul care ti-a administrat acest test al abilitatilor mentale-exista si varianta WAIS-IV  insa nu ne incurcam acum in detalii). Ai raspuns la mai multe tipuri de intrebari, de la ce inseamna „prezumtios” (din pacate, nu ai stiut!) si care este capitala Frantei pana la itemi de gandire matriciala. Comprehensiunea verbala, organizarea perceptuala, memoria de lucru si viteza de procesare au fost cei 4 factori de grup evaluati prin aceasta scala. Una peste alta, ai obtinut 110. Adica ai un IQ de 110.

Totusi, daca nu ai fost in cea mai buna forma? Daca erai deprimat, dupa ultima cearta conjugala? Daca erai obosit, pentru ca nu dormisesi bine in noaptea precedenta? Sau, pe de alta parte, daca erai excitat de asistenta expertului? (o studenta in anul terminal, interesata de psihometrie). Nu putem fi siguri ca acel rezultat te caracterizeaza. Asa ca ai repetat testul astazi. Azi ai obtinut 115 (a lipsit studenta si gandesti mai bine cand nu ai exces de sange in alte organe). De fapt, diferenta de 5 puncte este exact media variatiilor pentru o persoana. Poti da testul si saptamana viitoare dar iti spun de pe acum ca nu vei obtine mai mult de 115. Impaca-te cu acest scor! (din 10 oameni doar 3 il obtin)

Si acum sa ne gandim la doi gemeni identici („clone”), crescuti separat. Si sa-i botezam: G1 si G2. Ei participa la un studiu condus de cativa psihologi remarcabili de la Universitatea din Minnesota. Se vad acum pentru prima oara. Timp de 7 zile vor fi testati in multe feluri, inclusiv medical. Printre altele, trebuie sa raspunda si ei la WAIS-III. Retine, te rog, amanuntul ca au crescut in familii diferite. Iata rezultatele: G1-100. G2-106. O diferenta de 6 puncte. Este ca si cum ar fi una si aceeasi persoana testata la cateva zile distanta. Dar cum e posibil asa ceva? Poate e doar o intamplare.

Din fericire, la studiu au participat numeroase perechi de gemeni (si cativa tripleti). Diferenta medie pentru monozigoti (din acelasi ou) crescuti separat este doar cu putin mai mare decat diferenta dintre doua testari ale aceluiasi individ (tu, in exemplul de mai sus). Cum se explica aceasta curioasa similaritate a testelor IQ? Daca luam la intamplare doi oameni de pe strada diferenta medie este de 18 puncte. In cazul tau a fost de 5 puncte. Iar la gemenii identici crescuti separat (in alte familii) de 6 puncte. Daca educatia familiala conteaza asa de mult (cum ne inchipuim noi) de ce diferenta medie la gemeni nu se apropie mai mult de diferenta medie dintre doi straini? Care sunt acei factori care determina extraordinara similaritate a nivelurilor de inteligenta? Ce anume ii face incredibil de asemanatori nu la culoarea ochilor ci la ceva mult, mult mai complex (si destul de greu de definit)?

Genele!

Scolile la care au mers, meditatiile pe care le-au facut (if ever, in USA), cartile pe care le-au citit, conversatiile avute cu parintii lor adoptivi, toate aceste elemente joaca un rol foarte modest (aproape nul) in explicarea diferentelor individuale (atentie, studiile de genetica comportamentala se refera la heritabilitate!- adica la proportia din variatia totala a unei trasaturi, in acest caz inteligenta, care poate fi atribuita influentei genetice intr-un grup-heritabilitatea nu spune nimic despre un individ particular, de exemplu despre seful tau)

Cand au fost masurati cu cel mai bun test de evaluare a inteligentei generale (faimosul factor g), Matricile Progresive Raven (daca crezi despre copiii tai ca sunt foarte inteligenti, si, evident, nu pentru ca sunt ai tai si esti subiectiv, iti recomand matricile colorate, dar numai daca ai o buna toleranta la frustrare si dezamagire), gemenii identici crescuti separat au corelat in proportie de 0,78. Vrei sa stii si coeficientul de corelatie la gemenii identici crescuti impreuna? Poftim: 0,76 (nu e greseala de tastare)

Este influenta mediului impartasit mai mica decat credem noi, parinti si psihologi depasiti de cercetarea avansata? Da, am scris cateva articole in acest sens si voi mai scrie, probabil, deoarece radacinile mitului influentei familiei asupra personalitatii sunt extraordinar de puternice. Teoria lui Freud este gresita! (dar nu toata lumea a aflat asta) La fel de eronate sunt teoriile behavioriste (un adult este expresia intaririlor pozitive si pedepselor la care a fost expus in copilarie).

Aceste teorii sunt dinozaurii psihologiei!

Heritabilitatea a numeroase trasaturi de personalitate este in jur de 0,50 (si nu este fixa, adica se poate modifica in timp-nota pentru tinerii psihologi). Da, exista si gene care predispun la depresie! Dar heritabilitatea nu este totuna cu sentintele fatale sau destinul implacabil. Mediul raspunde pentru restul de 50%. Doar ca nu in felul in care ni se pare noua!

Iata unul din studiile care au revolutionat psihologia:

Bouchard TJ Jr, Lykken DT, McGue M, Segal NL, Tellegen A (1990). „Sources of human psychological differences: the Minnesota Study of Twins Reared Apart”. Science 250 (4978): 223.

Si cateva mai noi, pentru cei excesiv de curiosi:

Bouchard, T. J., Jr. (2009a). Authoritarianism, Religiousness and Conservatism: Is „Obedience to Authority” the explanation for their clustering, universality and evolution? . In E. Voland & W. Schiefenhövel (Eds.), The Biological Evolution of Religious Mind and Behaviour (pp. 165-180). Dordrecht, Heidelberg, London, New York: Springer.

Bouchard, T. J., Jr. (2009b). Strong Inference: A Strategy for Advancing Psychological Science. In K. McCartney & R. Weinberg (Eds.), Experience and Development: A Festschrift in honor of Sandra Wood Scarr. London: Taylor and Francis.

Johnson, W., Nijenhuis, J. T., & Bouchard, T. J., Jr. (2008). Still just 1 g: Consistent results from five test batteries. Intelligence, 36, 81-95.

Bouchard, T. J., Jr. (2007). Genes and human psychological traits. In P. Carruthers, S. Laurence & S. Stich (Eds.), The innate mind: Foundations for the future (Vol. 3). Oxford: Oxford University Press.

Johnson, W., te Nijenhuis, J., & Bouchard, T. J., Jr. (2007). Replication of the hierarchical visua-perceptual-image rotation model in de Wolff and Buiten’s (1963) battery of 46 tests of mental ability. Intelligence, 35, 69-81.

Johnson, W., Bouchard, T. J., Jr., McGue, M., Segal, N. L., Tellegen, A., Keyes, M., et al. (2007). Genetic and environmental influences on the Verbal-Perceptual-Image Rotation (VPR) model of the structure of mental abilities in the Minnesota Study of Twins Reared Apart. Intelligence, 35, 542-562.”

„The Bell Curve” are aproape 900 de pagini si cantareste, la o prima aproximare, in jur de 1 kg. Ma deconcerteaza acesti parametri fizici si ezit sa ma apuc de ea. Pe de alta parte, interesul meu pentru inteligenta (structura, ipostazieri, putere de predictie a succesului in viata), plus cunoasterea imensului scandal (pardon, dezbatere!) pe care aparitia acestei carti l-a generat in US, si nu doar in lumea academica, aproape imediat dupa aparitie (octombrie 1994), ma imbie (sau ma obliga?) sa o citesc.

Rezist cu stoicism. Sau, strateg innascut, incerc sa-mi iau avant cu ajutorul tau (ti-am povestit suficient despre tehnicile de motivare bazate pe angajamentul public?). Asa ca, uite, mai gravitez putin in jurul subiectului inainte de a-i sari la jugulara (cea mai buna metoda de asimilare, prin sorbirea sangelui autorilor, in acest caz usor macabra, deoarece unul dintre ei, numitul Richard Herrnstein, a murit cu o luna inainte de aparitia cartii-iar Charles Murray, celalalt autor, avand in vedere ce a urmat, ar putea considera asta un noroc).

Gravitez, ma invart, ma rotesc si, poftim, te intreb:

Poti fi mandra pentru faptul ca esti o persoana inteligenta?

Premisa mea este indiscutabila, am stabilit deja ca esti, gratie unui criteriu in care se intalnesc toate principiile validitatii: esti in vizita aici! Dupa aceasta captatio benevolentiae (nu te mira, inclinatiile personale m-au apropiat de psihologie, in niciun caz psihologia nu are un urias potential manipulativ!), indraznesc sa ofer si un raspuns, in timp ce tu, sper, nu ai intarziat cu cel personal.

Mi se pare ridicol sa fii mandra de inteligenta ta in acelasi fel in care gasesc ridicola placerea de a fi britanic, elvetian sau, fireste, roman (mai ales in Italia). Cu exceptia misticilor care cred, fara niciun temei serios, ca sufletele nemuritoare isi aleg tarile de nastere, nici un om dotat cu o inteligenta medie (nu insinuez nimic) nu ar putea gandi ca are vreun merit mersonal in nasterea lui.

A te naste in Romania, Japonia sau Canada este o intamplare si este absurd sa te umfli in pene (sau, dimpotriva, sa fii stingherit) pentru cetatenia ta. In acelasi fel, am impresia, este absurd sa fii mandru de IQ-ul tau. Nu ai facut nimic pentru a-l detine. Sau ai facut? Daca ma cunosti de ceva timp, poate sesizezi acum o modesta provocare a unei discutii nesfarsite de tipul nature or nurture. Vreau sa o stopez din start: este dincolo de orice indoiala ca inteligenta este heritabila. Si sunt gata sa accept nivelul inferior al estimarilor: 40% (nivelul superior este 70%). Asa ca, mai departe, ma refer doar la componenta genetica, pentru care, sper ca accepti, chiar nu ai niciun merit.

Si atunci de ce te mandresti? Sau de ce iti este rusine? Esti mandra de ochii tai albastri? Oricat ar fi de frumosi, draga mea, nu ai niciun motiv sa fii asa fericita (nu ma refer la privilegiile catre care ti-au deschis drumul). Nu ai depus un efort personal pentru a intra in posesia lor. Tot asa, stralucirea naturala a parului sau absenta acestuia (observa ca nu am scris „acesteia”) nu ti se datoreaza si este irational (comic, in viziunea mea) sa te feliciti sau sa suferi.

Nu s-a intrunit, undeva, un juriu care sa fi votat calitatea ta de a fi romanca, moldovean, unguroaica, sarb (Martinovici, inca erou?), blonda, saten, inalt, scund (Bock?) sau, in sensul pe care l-am subliniat deja, inteligent. A avea un IQ de 140 (still waiting!) sau unul doar pe jumatate nu reprezinta un prilej de mandrie, de jena, de timiditate, de extaz sau de rusine. Este doar un fapt natural! Ah, te poti considera norocoasa fiind blonda cu ochi albastri (btw:nu platesc intalnirea!) sau ghinionist cand te uiti la statura ta potrivita pentru filmele cu Alba ca Zapada, poti invoca, recunoscator, sau resentimentar, soarta (Santa Claws, maybe-what, is something missing?), dar e absurd sa te mandresti sau sa-ti fie rusine („Mi-a fost rusine ca sunt roman”, mai aud pe cate cineva si-mi vine sa-i aplic o tehnica Zen: aceea cu bastonul).

Daca felul meu de a gandi este eronat, din motive asociate cu zeita Fortuna si ruleta cosmica, te rog, nu ma lasa in intuneric! Poate exista ratiuni puternice pentru a fi mandru de cetatenia ta innascuta, de parul tau natural, de forma nasului tau sau de componenta heritabila a inteligentei tale. Eu nu le vad si cred ca trebuie sa repet testul Raven sau sa-l inlocuiesc cu un WAIS-IV (desi nu stiu daca il detine cineva in Romania).

Sau a fi o persoana inteligenta, in sine, poate chiar nu are o conotatie valorica (dar conteaza foarte mult ce faci cu aceasta inteligenta, indiferent de nivelul ei!). Este posibil ca un francez sa te dispretuiasca, deoarece esti roman, fiind prizonierul unui stereotip nefericit, dar mi se pare dramatic, in acelasi caz, ca tu sa faci asta, inauntrul tau.

A fi roman sau francez e ok, tot asa cum a fi barbat sau femeie e ok, tot asa cum a fi copil sau varstnic e ok si in acelasi fel in care a avea un IQ de 160, 115 sau 65 este ok. Doar ca un copil nu are ce cauta intr-un amfiteatru universitar iar o persoana cu un nivel de inteligenta scazut ar fi bine sa nu ia decizii care influenteaza alti oameni, eventual pentru multi ani (decizii politice). Altfel, un roman poate circula fara nicio problema prin Franta, daca respecta regulile locului, si la fel poate face un francez pe una din numeroasele noastre autostrazi.

Daca cineva isi bate joc de nationalitatea ta, sau de inaltimea ta, sau de felul in care arati iar tu intelegi calitatea acestor atribute de a fi naturale, exista sanse ca suferinta sa fie mai mica (dar nu poate fi evitata, daca esti un om sensibil si aspiri la o lume mai buna). Tot asa, daca cineva rade de inteligenta ta, in componenta ei innascuta, a fi pe deplin constient ca nu ai o vina in asta poate fi o protectie buna.

Eu admir inteligenta inalta in actiune si nu IQ-ul prin el insusi. Mi-e teama de inteligenta scazuta aflata in situatia de a decide in chestiuni care o depasesc si ma distrez, recunosc, in situatiile cotidiene in care „g”-ul (multumesc, Spearman!) creeaza un al doilea HBO Comedy, genul „reality show” (in care si eu sunt distribuit, fara voia mea). Dar dincolo de asta, ca sa inchid cercul in timp ce imi sta pe retina clopotul lui Gauss, Murray si Herrnstein, a fi mandru, sau rusinat, de nivelul inteligentei tale, mi se pare lipsit de sens. Si a trai o viata cu sens, daca iti mai amintesti, ar putea fi o intreprindere mai interesanta.

Ce ar fi mai potrivit, intr-o zi friguroasa de noiembrie, decat un articol despre sinucidere? Am gusturi minunate, stiu. Insa tocmai am aflat ca, in fiecare an, pe micuta noastra planeta suprasaturata de ecologisti, mai ales in guverne, se sinucid 800.000 de oameni. Aproximand putin, 2.000 pe zi sau 100 pe ora. De fapt, pana sa termini acest paragraf de citit, undeva in lume un om isi pune singur capat zilelor.

Un om se sinucide la fiecare minut.

Halal instinct de supravietuire, nu-i asa? Unde sunteti, voi, psihologi evolutionisti? Aveti si pentru acest fenomen o explicatie de tipul just so? (exista, bineinteles!)

Exista cateva idei gresite (sau, cel putin, insuficient testate) care circula in legatura cu sinuciderea. Se crede, de pilda, ca nu e bine sa vorbesti cu cineva despre sinucidere (cineva deprimat, care deja se gandeste la asta) deoarece se va simti astfel mai liber sa comita actul. Nu este asa! A vorbi cu o persoana deprimata despre gandurile ei (inclusiv despre sinucidere) creste probabilitatea ca ea sa solicite ajutor si sa renunte la intentia distructiva. Sigur, pentru a face asta trebuie nu doar sa intelegi cum functioneaza mintea umana (sa fi urmat un curs bun de psihologie, nu unul din acela care-ti trezeste ideatia criminala, stim noi la adresa cui) ci si sa nu te sperii de subiecte precum „moartea”, indiferent daca este nedorita sau fantasmata. Consilierea si psihoterapia de calitate abordeaza in mod curajos aceasta problematica, o articuleaza si o fac, astfel, mai inteligibila, deci mai apta pentru a fi gestionata in mod rational.

Pe de alta parte, oamenii care vorbesc mult despre sinucidere (isi declara in mod repetat intentiile) se confrunta cu un risc mai mare de punere in act.Credinta eronata este ca oamenii care te plicisesc cu scenariile lor autodistructive de fapt nu vor trece niciodata la actiune, pe principiul „cine spune nu face”. Nu este asa! Daca cineva vorbeste adesea despre sinucidere si nu este ascultat, nu este luat in serios, este ignorat sau ironizat („las’ ca stim noi ca nu vrei decat atentie”), va fi mai inclinat sa treaca la actiune.

Acum vreau sa-ti reamintesc un fapt: de cand citesti acest articol s-au mai sinucis doi oameni (nu-i asa ca nu simti nimic?). Oare de ce varste? In US sinuciderea este a treia cauza de mortalitate la copii, adolescenti si tineri adulti, mult mai mare decat la alte categorii de varsta (ai si tu un adolescent? Sigur i-a trecut prin cap asa ceva, doar ca nu ti-a spus-un test excelent pentru increderea in parinti si disponibilitatea de a comunica)

Sa fie toti depresivi? (depresie clinica) Da, depresia este factorul major de risc insa nici pe departe nu este singurul. Din 10 oameni care se sinucid intre 2 si 4 nu se califica pentru diagnosticul de mai sus. Adica cineva din grupul tau de prieteni care merge la film, nu plange si nu se plange, tocmai a venit din vacanta si doarme bine (problemele cu somnul sunt unul din criteriile pentru depresie) s-ar putea sinucide? Intocmai! (psihologia nu e o chestie simpla, nu stiai?)

Dar de ce sa faca asta? Iata cateva motive, pe care ti le enumar in ordinea descrescatoare a riscului: lipsa de speranta, abuzul de substante, schizofrenie, homosexualitate (reflecteaza mai mult inainte de a respinge, brutal sau subtil, un gay sau o lesbiana), somajul, boala fizica agonizanta care care produce desfigurari, pierderea unei persoane iubite (aici intra si divortul), tulburarea de personalitate de tip borderline si, nu o sa ma crezi, tulburari de anxietate precum atacul de panica sau fobia sociala (da, oamenii care se simt foarte usor stingheriti, jenati sau umiliti in public au ideatie suicidara)

De aici nu rezulta ca depresia prezice mai bine sinuciderea decat consumul de droguri sau istoria familiala (daca ti-a placut cursul de metodologie stii si de ce). Exista un singur predictor foarte bun. Nu, imi pare rau, nu il gasesti in testele proiective (desi unele sustin, in mod arogant, asta) si nici in judecata clinica a unui expert (psiholog clinician, asta vreau sa spun). Te-am facut curioasa? (acord facut cu „persoana”, ma gandesc la tine nu ca la un barbat sau femeie ci ca la o persoana) Exista un mod prin care poti sti, cu mai multa siguranta, daca scorpia aceea din biroul alaturat te va scuti pentru totdeauna de prezenta ei azotat-sulfuroasa? (trec peste fantasmele pe care le intretii, self-indulgently, in raport cu seful tau) Iti spun, cu riscul de a te dezamagi:

Cel mai bun predictor al unui suicid este o incercare anterioara.

Nereusita, normal! Mai mult de o treime din cei care se sinucid au mai avut cel putin o tentativa. Asa ca daca stii trei persoane care au incercat, te poti astepta ca una din ele, cel putin, sa incerce din nou (nu e nevoie de niciun profil de personalitate, e suficient sa detii aceasta informatie statistica). Exista si alti predictori, evident, dar nu au aceeasi putere. De exemplu, daca esti un psiholog bun (si nu unul amator cu pretentii de primadona) stii ca potentialul suicidar al unui borderline este mai mare decat al unei persoane cu depresie majora (si poti citi si studiul Kelly T.M. et al.,Journal of Personality Disorders, 2000) Mai stii ca nu apatia ci agitatia intensa este un predictor mai bun si iti amintesti, sper (de la ce curs?) ca barbatii se sinucid de trei ori mai des dar femeile incearca de trei ori mai mult.

Pentru fiecare sinucigas competent (acum sunt cinic doar pentru a-ti reaminti, iarasi, ca, de cand citesti articolul, mai ales daca ai trecut si pe la toaleta-probleme cu vezica?- au murit, pentru ca au ales asta, un numar de oameni egal cu vecinii tai de pe palier, aflati acum acasa si studiind cum se spune „funie” in latina) exista 8-25 de incercari. Nu e usor sa pleci de pe Pamant, in pamant! (sau in Purgatoriu, intr-o nota contradepresiva-iti dai seama, daca sufletul tau chiar este nemuritor si  vesnic susceptibil la depresie?) De asemenea, pericolul pe care un om il reprezinta pentru el insusi este mai mare decat pericolul reprezentat de un psihopat. In traducere, cu date (NIMH, 2004, Suicide facts and statistics): doi oameni sunt victimele unei omucideri (cineva iti ia gatul!) si trei se sinucid. In ciuda acestui fapt, majoritatea filmelor americane (de un anumit gen) ne copleseste cu crime, intr-o incercare (tentativa?) probabil inconstienta de negare a realitatii.

Probabil ti-am stricat dispozitia pentru ce a mai ramas din aceasta zi de vineri (daca ai ganduri negre, te rog, vorbeste cu cineva, fie si numai pentru a critica acest articol!). Hai sa-ti dau si o veste buna: oamenii care sufera de depresie majora (sau de PMD, unde rata suicidului este de 15 ori mai mare decat a populatiei generale) se pot recupera, cu medicatie potrivita si ajutor psihologic de specialitate. Viata incepe din nou sa merite a fi traita. Vezi cum ti-am inseninat ziua? Te poti opri aici cu lectura.

Doar pentru masochisti si connaisseuri: exista o „ferestra blestemata” in procesul de recuperare a unui depresiv. Cateva studii (Hubbard, 1992, Isaacson, 1997, Meehl, 1973) arata ca riscul suicidar poate inregistra o crestere simultan cu initierea vindecarii. Adica incepe sa-ti revina energia si atunci te sinucizi? Ce straniu! Dar nu e asa: cum te-ai putea sinucide daca nu-ti vine sa te dai jos din pat si orice activitate, oricat de simpla, ti se pare extrem de grea? Problema aceasta nu este clarificata. Daca stii pe cineva (sau, fiind terapeut, ai in tratament) clinic deprimat care incepe sa-si revina, fii vigilenta, marele hop inca nu a trecut. Prietenul, colega sau pacientul tau dispun acum de ceva mai multa energie si sunt vizitati cam de aceleasi ganduri (poate nu la fel de intense sau frecvente) Better safe than sorry, stii expresia? (nu sunt fanul intelepciunii populare) E un moment bun sa tii cont de ea. Este contraintuitiv sa te gandesti ca o dispozitie mai buna poate corela cu un risc suicidar mai inalt. Insa de asta exista unii care cerceteaza si altii, nu la fel de obsesivi (pick me, pick me!) care folosesc rezultatele cercetarilor. Cu recunostinta.

Ma uit la un copac inca plin cu frunze magnifice, aflat, din fericire, exact in fata casei mele. Insa pana la el imi cad ochii pe „Love is never enough”, aflata pe traiectorie. O carte a lui Aron Beck (parintele terapiei cognitive si fost profesor la Penn, culmea, ca si Martin Seligman, parintele psihologiei pozitive). Nu am citit-o (ai avut vreodata urmatoarea problema, anume sa ai de ales intre 50 de ceva-uri si sa nu te poti hotari? Asa sunt eu cu cartile, in acest moment)

Prefer sa scriu. Da, despre cum poate fi viata a doi oameni reuniti, temporar, intr-o relatie de cuplu (sau un mariaj sfintit intr-o resedinta a lui Mos Craciun-poate ai observat, ii fac o publicitate constanta batranelului supraponderal). De pilda (mizez pe faptul ca ai trait/traiesti impreuna cu cineva), ai remarcat ca atunci cand ne referim la compatibilitate trebuie sa avem in vedere si obiceiurile de somn?

„Hai, Adrian, esti prea de tot cu compatibilitatea asta, de cand este somnul mai important decat filosofia generala de viata, decat valorile fundamentale ale unui om si sensurile elevate pe care le cauta inauntrul destinului personal”? (te aud, ti-am spus ca am senzori apatici, pardon, telepatici) Ei bine, somnul e foarte important! Hai sa ne gandim impreuna la urmatoarea situatie (ipotetica, fireste, asa ceva nu vom intalni in realitate):

El are nevoie, in mod regulat, de cel putin 8-9 ore de somn. In ziua care urmeaza unei perioade de odihna mai mici de 7-8 ore este terminat. Nu e bun de nimic toata ziua. Pur si simplu corpul lui ii solicita minimum 8 ore de somn, zilnic. Nu e nimic de facut. Biologie. Aici nu exista „dezvoltare personala” (si nici in alte zone dar nu intru in ele, pentru a-i menaja, deocamdata, pe cei care le vand oamenilor iluzii frumos impachetate).

Ea, pe de alta parte, dupa 4-5 ore este in picioare. Este „fresh” si pusa pe fapte mari (sex, de exemplu?). Efectiv nu are nevoie de mai mult (nu-mi spune ca nu ai intalnit pe nimeni, chiar asa de neexperimentat(a) esti?). Daca se culca la 2 noaptea nu are nicio problema in a se trezi la 7 dimineata (si a fi functionala intreaga zi). Avand aceasta nevoie de somn (redusa) de ce ar avea sens sa se culce la 11 noaptea? Ca sa se trezeasca la 4 dimineata? Nu are sens, evident!

Daca ii luam separat, cei doi sunt perfect ok cu nevoile lor individualizate de somn. Hai insa sa-i punem impreuna! Sa-i numim sot si sotie sau „prieteni” (in sensul de angajati intr-o relatie de cuplu). Mmm, incepe sa conteze compatibilitatea? Faptul ca se iubesc foarte mult ii va face sa-si restructureze nevoile de somn? Poate ca in primele luni de amor sublim, da, insa dupa o vreme vor reveni la tiparele lor esentiale (daca ai mai mult de 25 de ani poate te-ai prins ca asa se intampla intotdeauna-experienta indragostirii trece precum gripa).

Si cum vor negocia ei aceasta situatie? (pentru mine o relatie de cuplu se construieste in jurul unei arte a negocierii si compromisului inteligent) La ce intelegere vor ajunge? „Tu te culci la 2 noaptea si eu la 11 pentru a ne trezi amandoi la 7 am. Hai sa cedam fiecare : tu te vei culca mai devreme cu 1.5 ore si eu mai tarziu cu 1.5 ore, adica ne culcam amandoi pe la 0.30, cu putin sex recreational chiar inainte de a adormi, pentru a visa frumos!” Super-intelegere, nu-i asa?

Doar ca nu functioneaza! Corpurile nu tin cont de ce au hotarat, in urma unei discutii rationale, doua minti stralucite (IQ de la cat in sus?). Nevoile de somn sunt configurate, in mare masura, genetic. Ce fac oamenii realisti? Tin cont de ele! Degeaba iti propui sa dormi mai putin daca tu ai nevoie de mai mult. Si degeaba iti propui sa dormi mai mult (cu 1.5 ore, cazul ei), pentru ca nu vei reusi, doar te vei zvarcoli in pat, eventual enervandu-l, sau trezindu-l, pe celalalt.

Ti se mai pare ca similaritatea in planul nevoilor de somn nu conteaza prea mult? Spune-i asta unui partener epuizat, care incearca din rasputeri sa ramana treaz pentru a petrece, nu-i asa, „timp de calitate” cu iubita lui genul bufnita (sau invers, unei partenere care ajunge sa ia somnifere nu pentru ca are insomnii ci pentru ca vrea sa doarma mai mult).

Poate ca am exagerat un pic diferentele: nevoi de 9 respectiv 4 ore de somn. Dar ce zici de combinatiile 9-6, 8-6, 8-5 si chiar 9-7 sau 8-7? Poate ca te incadrezi si tu undeva! Si ce e de facut? (ca sa nu fiu doar un diagnostician alarmist) Oh, ceva incantator de romantic: fii constient de patternurile de somn ale iubitei sau iubitului tau inca de la inceputul relatiei (poti sa le si notezi, daca vrei sa procedezi stiintific). Si inainte de a spune „da” inaintea acelui faimos ofiter („ofiter”, Dumnezeule darwinian!) tine cont si de aceasta compatibilitate in suma algebrica pe care, probabil, o realizezi doar pe jumatate constient. Iti mai recomand sa faci calculul acesta intr-o zi cand esti odihnit!

Love is never enough, zice Beck, aflat pe lista de asteptare (cu Baumeister in dreapta lui, pe aceeasi traiectorie, mult mai atragator intrucat analizeaza felurile in care spiritualitatea si alcoolismul sunt modalitati de a fugi de responsabilitatea asumarii sinelui). Sa visezi la o familie minunata, de asemenea, nu este suficient. Cateva lucruri anoste, insipide, prin excelenta lipsite de romantism, inocenta sau fior mistic, par a fi importante. Azi m-am referit doar la unul: somnul. Mai sunt cateva, dar ma intereseaza, deocamdata, in ce fel de stare te vei baga, peste 9 ore (sau 13?) in pat. Eu plec acum, am o intalnire cu un baiat, unul Procust, sales manager in industria mobilei.

Pe vremea cand predam cursul de optimizare a comunicarii in cuplu (o tempora, o mores, oh morons!) le spuneam, invariabil, studentilor mei, cat de nepotrivit si periculos este sa lasi o problema nerezolvata adica, mai plastic vorbind, sa impingi gunoiul sub pres. E nevoie de o matura sau de un aspirator, nu simti si tu asa? Este necesar ca oamenii sa discute, poate nu imediat, cand sunt infierbantati (in celalalt sens!), si sa ajunga la un compromis rezonabil. O relatie de cuplu satisfacatoare nu este nimic altceva decat o serie de compromisuri, un sir de „mai las de la mine daca si tu renunti la ceva”.

Cuplurile in care conflictele sunt evitate in mod sistematic, in opinia mea, erau sortite esecului, pe termen lung. Intre timp, avand acces la studiile lui John Gottman, mi-am nuantat pozitia. Desi e limpede ca unele cupluri nu au nicio sansa sa evolueze frumos daca nu discuta subiecte importante sau sensibile (tabu) se pare ca exista cupluri care pot fi inalt functionale minimizand conflictele („conflict-avoiding marriage”, in terminologia lui Gottman).

Dar cum e posibil asa ceva? Cum e posibil ca o relatie sa prospere daca oamenii nu-si confrunta ideile, preferintele sau atitudinile si, mai ales, daca nu ajung la o intelegere? De fapt, partenerii ajung la o intelegere: ei cad de acord ca sunt in dezacord! Nu glumesc! Cei doi accepta ca au puncte de vedere diferite si ca cel mai bine este sa lase lucrurile asa.

Fiecare spune ce crede sau ce simte in raport cu un anumit subiect si asta e tot! Si functioneaza? Da! Exista totusi doua conditii care trebuie indeplinite:

  1. Regula de baza 5:1 este respectata (merita un articol separat: Gottman a descoperit ca in toate cuplurile stabile si fericite raportul intre momentele pozitive si cele negative este cel putin de 5 la 1 in favoarea celor pozitive). Degeaba sunt evitate conflictele, eventual intr-un mod foarte diplomatic, daca ratia plus:minus este 1:1 sau, si mai rau, 1:2, 1:3, 1:4 etc.
  2. Pentru ambii parteneri problema ramasa nediscutata (si nerezolvata, evident) nu este la fel de importanta ca alte aspecte ale relatiei lor pe care le gasesc valoroase. „Nu are rost sa facem prea mult caz din asta, sunt alte lucruri care conteaza pentru noi doi si nu are sens sa le punem in pericol intrand acum in conflict!”

Daca iti place foarte mult sa comunici vei gasi aceasta alternativa (evitarea conflictului) neatractiva. E semnul cel mai bun ca ai nevoie de un partener asemanator cu tine. Daca intamplarea a facut sa te casatoresti cu un minimizator al conflictului, in timp ce tu ai un alt stil de rezolvare a diferendelor (nu spun „mai bun” ci „diferit”), pregateste-te pentru suferinta!

Cuplurile fericite, in studiile lui Gottman, sunt cele cu stiluri asemanatoare de gestionare a conflictelor (ca sa nu te tin pe ace: sunt 3 stiluri, cel evitant, la care ma refer in acest articol, cel volatil, in care emotiile sunt intense iar cei doi nu se asculta unul pe altul –dar functioneaza!- si cel reciproc validant, care se invata la facultatea de psihologie-dar e greu de aplicat in practica deoarece presupune mult exercitiu)

Cuplurile evitante isi pondereaza atitudinile si nu dau multa importanta lucrurilor care ii despart, tocmai pentru ca pretuiesc mai mult lucrurile care ii unesc. Eu sunt un avocat al compatibilitatii si recunosc, aici si acum, ca pot exista, iata, si o serie de diferente ireconciliabile si nepericuloase (nu sunt bombe cu efect intarziat-dar nu uita niciodata de regula nr.1!)

„Ok, nu suntem de acord cu acest subiect. Am spus fiecare ce avem de spus. Hai sa o lasam asa!”-asa as putea rezuma filosofia cuplurilor care evita, in mod inteligent, conflictele. Dar asta nu inseamna ca frustrarile se acumuleaza si vor exploda intr-o zi? Cam asta ne spune teoria. Cam asta credeam si eu. Exista insa ceva mai bun decat teoria: realitatea! Realitatea demonstreaza, in anumite cazuri, ca predictiile teoriei sunt gresite prin urmare teoria este cel putin incompleta (ca sa nu spun altfel).

Exista oameni care pun „gunoiul” sub pres si, in timp, gunoiul dispare. Altfel spus, trateaza intr-un mod mai relaxat o problema („nu trebuie sa rezolvam asta chiar acum”-ai stat vreodata pana tarziu in noapte deoarece partenera ta insista sa rezolvati problema chiar atunci?) si, fiind mai putin tensionati, gasesc ulterior resurse pentru a o rezolva elegant (sau reusesc sa traiasca, fara mari nemultumiri, cu ea).

Aceasta descoperire tulbura toate credintele unui consilier de cuplu, mai ales daca a fost format intr-o orientare cu radacini psihodinamice. Repet, ea nu se aplica tuturor cuplurilor in care conflictele sunt evitate si in mod sigur nu e valabila in cupluri in care unul vrea sa-si impuna punctul de vedere si nu se lasa pana nu obtine ceva iar celalalt, chipurile mai intelept, cedeaza in mod regulat. Pentru a functiona este nevoie ca ambii parteneri sa aiba o filosofie asemanatoare, sa gestioneze conflictul in mod similar si sa nu se simta amenintati de caracterul nerezolvat al diferentelor de opinie. Mai mult, e necesar ca legatura dintre cei doi sa fie puternica, adica, simplu vorbind, ceea ce ii uneste sa fie mai important decat ceea ce ii desparte.

In acest caz are sens sa te intrebi: De ce sa ne certam? De ce sa pierdem vremea cu argumente? Nu conteaza asa de mult. Hai sa lasam lucrurile asa cum sunt! Ei bine, oricat ai fi de carcotas (sau de inclinat catre strabunicul Freud), nu ti se pare ca suna a inteligenta emotionala?

Evitarea conflictului, in anumite cupluri, pare a fi o adaptare sanatoasa la problema convietuirii in doi (sau a intimitatii in relatii de lunga durata). Cercetarile stiintifice (lucru foarte rar in materie de psihologie a cuplului, unde infloresc speculatiile si teoriile personale, eventual asezonate cu elemente literare) conduse de furnicuta Gottman (asa ii vad eu pe cercetatori, ca pe niste furnicute harnice si disciplinate) demonstreaza asta. Nu credeam in zilele mele de profesorat dar acum cred fiind mult mai inclinat sa accept realitatea.

Nu esti deloc de acord cu acest articol? Bine, am inteles pozitia ta. Mi-am spus si eu punctul de vedere asa ca iti propun ceva: hai sa lasam lucrurile asa!

Construit de Sorin