Arhive pentru noiembrie, 2011

Fiind unul dintre cei care, mult timp, am crezut ca inauntrul spiritului nostru stau, adormite, puteri exceptionale, gata de a fi trezite de comuniunea cu o fiinta suprema, fie ea si impersonala (Universul armonios ca intreg), am ramas, dupa ce am abandonat aceasta credinta copilareasca si profund consolatoare, cu o simpatie speciala pentru cei aflati in continuare in grupul din care m-am desprins. Incercand sa-mi potrivesc faptele cu dispozitiile, ii avertizez, prin urmare, pe cei pe care ii numesc „mistici”, „visatori”, „poeti” sau, intr-o nota vadit ironica, ca sa nu zic agresiva, „copiii lui Mos Craciun” (asteptat in mai putin de o luna), ca urmatorul articol nu reprezinta o lectura placuta si poate fi cu usurinta inlocuit cu lecturi din Carl Gustav Jung (suspectat, de unii rauvoitori, ca suferind de o psihoza netratata), Alister McGrath, teologul de la Oxford care a simtit nevoia sa-i dedice o carte intreaga vestitului ateu Richard Dawkins („The Dawkins Delusion?”), Pierre Teilhard de Chardin, cunoscutul parinte iezuit sau, daca am facut trecerea spre aceasta zona, cele mai noi speculatii post-New Age (o recomand pe minunata Rhonda Byrne, autoarea unei carti, „The Secret”, vandute in 4 milioane de exemplare, o incarnare splendida a lipsei de intelegere a stiintei combinata cu sclipiri de nonsens).

Dupa aceasta enorma introducere, tu, cititorul devotat si, probabil, sceptic (sau asa sper eu, in naivitatea mea), ai putea ramane nesatisfacut (dar poti compensa sexual, fiind duminica) de continutul articolului. Sa incercam, totusi, avand ancora orgasmului non-intelectual ferm stabilita in viitorul apropiat.

Ai auzit cumva de Sfanta Treime? Conform doctrinei ortodoxe, Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt trei entitati distincte (persoane) si, cu toate acestea, una si aceeasi Fiinta (Dumnezeu). Merita sa notam, termenul de „sfanta treime” nu apare in Sfanta Scriptura. Cum e posibil sa avem, simultan, 3 entitati si o singura fiinta?

Este un mister!

Natura acestui mister mi-a inspirat articolul de fata. Gandeste-te la familia ta: tatal tau, mama ta si tu, fiul sau fiica. Ai fi de acord sa afirm ca voi trei, desi diferite, sunteti una si aceeasi fiinta? Din teribilism, ai putea raspunde „da”, insa ce te faci cu situatia in care tatal tau, una cu tine, are o relatie sexuala cu sotia ta iar tu (sa presupunem ca esti un barbat) ai, in aceeasi noapte, o relatie identica, insotita de sex oral, cu mama ta? Oribil, stiu, sunt un depravat cinic posedat de un daimon, ruda indepartata, si iremediabil cazuta, a celui din sinapsele lui Socrate.

Insa nu asta ar fi consecinta logica? Stim foarte bine ca trei lucruri, sau fiinte, nu pot fi unul sau una singura si, in viata de zi cu zi, suntem cu totii suficient de rezonabili pentru a tine cont de aceasta modeste intelegere a aritmeticii. Cumva, cand pasim pe teritoriul imaterial, logica este suspendata iar raspunsul care ne inchide gura, ca sa nu mai punem intrebari, si, probabil, si mintea (minte deschisa vs inchisa), are de-a face cu misterul.

Oh, Dumnezeule care ai inventat matematica si cea mai importanta lege a logicii (legea noncotradictiei)! Cum sa rezolv aceasta dilema? Te rog, nu ma trimite la doctrina catolica a Sfintei Treimi, nu cred ca mai rezist unei noi provocari intelectuale!

Este 3 egal cu 1? Poate pentru tine insa eu am probleme serioase in a accepta asta. Nu sunt de acord ca un comerciant de fructe sa-mi dea un kilogram de portocale atunci cand ii cer si ii platesc trei, invocand argumentul sfintei treimi. Cand imprumut unei studente pasionate de psihologie 3 carti care nu se gasesc la bibiloteca facultatii, fiind nu doar scumpe ci si extrem de noi, am unele rezerve in a accepta restituirea doar a uneia, intrucat cele 3 sunt, de fapt, una singura. Am o intuitie paranormala, chiar acum, ca asa gandesti, si procedezi, si tu (in caz contrar nu vad cum ai putea supravietui).

Nu cred ca ti-am comunicat ceva nou. Poate ai imbratisat pozitia misteriana, facand o separare neta intre domeniul material, sau al realitatii cotidiene (in care, ce surpriza, traim mereu) si domeniul spiritual, sau non-material, in care aceste lucruri de neinteles, nu vreau sa le spun vrajitoresti, sunt posibile. Ok! In acest caz te consider pregatit pentru cateva mistere proaspete. Daca ma vei gasi in continuare ironic, te conjur la mai multa compasiune: ai putea, dimpotriva, sa vezi in ceea ce urmeaza un exercitiu creativ, facilitat de renuntarea la facultatile critice.

Cei trei care sunt unul? (Sfanta Treime) Dar ce spui de cei doi care sunt unul sau cele doua care sunt una? (fuziunea contrariilor, unitatea polaritatilor) Ah, le stiai deja? Bine, ce spui de cei patru care sunt doi? (impatrita dualitate) Dar de cei doi care sunt trei? (dualitatea treimii) Dar de cei cinci care sunt unul? (incincita unitate) Poate de cei trei care sunt, de fapt, sase? (treimea sextupla)

Incepe sa-mi placa domeniul spiritual. Insa, vezi, am reflexe proaste: nu ma rezum la primele trei cifre. Cumva mintea mea se extinde spre 4, 5, 6, nici nu vreau sa ma gandesc unde ar putea ajunge (cei 3 care sunt 100, the hundredfold trinity, pentru tinerii mormoni in costume elegante care imi dau biletele cand ma prind in parc, in ceea ce pare a fi o contemplare a cerului dar este, in realitate, o incercare deghizata de vaporizare a norilor, tehnica invatata de la Richard Bach, un fost maestru din tinerete, distribuitor de pescarusi cu creier minuscul)

Nu stiu daca te-a amuzat aritmetica mea spirituala insa, in cazul in care nu ai tinut cont de avertismentul de la inceput, te rog, nu-mi trimite o carte a profesorului Staniloaie sau stenograma conciliului de la Niceea (325). Ii rog si pe Martorii lui Iehova, care resping doctrina sfintei treime, sa se abtina de la mesaje aprobatoare. Tot ce am incercat sa transmit, astazi, neinspirat de duhul cel bun al claritatii intelectuale, are de-a face cu statusul misterului. Status nepotrivit, in opinia mea:

Misterul reprezinta esecul nostru de a intelege realitatea.

Nu exista nimic iesit din comun intr-un aspect al realitatii pe care il numim misterios. Cunoasterea de care dispunem este inca limitata. Poate in viitor vom intelege mai multe. Sau, in unele cazuri (Big Bang-ul), nici viitorul (progresul cunoasterii) nu ne va lamuri. Recunosc, exista mai multa frumusete in a numi ignoranta „mister”. Si cred ca putem face asta, daca suntem, in acelasi timp, constienti de pretul platit:

Esti dispus(a) sa renunti la onestitate pentru a avea impresia unei lumi mai frumoase?

Fiind, probabil, lipsit de sensibilitate, prefer adevarul si sinceritatea, chiar insuportabile, unor iluzii frumoase, pline de mister. Din acest motiv nu cred ca oamenii care sufera (sa zic copiii pentru care UNICEF nu are niciodata fonduri suficiente?), pot fi vindecati cu literatura mistica sau poezii romantice. Cei trei care sunt, de fapt, unul, nu intervin, in mod curios, in vietile celor bolnavi de malarie. Nici cei sase care sunt, in mod misterios, patru, nici cel doi care sunt cinci si nici alte identitati amuzante dintr-un punct de vedere si absurde de-a binelea din altul.

Poate o inclinatie de a vedea misterul mai bine tinuta sub control ne-ar putea ajuta pe toti, nu doar cativa privilegiati din tarile occidentale, sa ne bucuram de o calitate mai buna a vietii. Putem pastra tripletii sau cvadrupletii in zona protejata a basmelor pentru copii, desi o prietena mistica e convinsa ca, lasat de capul meu, as fi in stare sa arunc dubii letale si asupra industriei povestilor pentru minti aflate in stadiul preoperational (acela in care predomina gandirea magica,precizare pentru psihologii care l-au fentat pe Piaget).

A crede ca un lucru este misterios nu este un fapt si nu transforma acel lucru intr-un mister, tot asa cum a crede ca Mark Zuckerberg este un salvator al omenirii adolescentine nu este totuna cu contributia reala a ingeniosului tanar care a lansat Facebook din camera lui de camin de la Harvard, pe 4 februarie 2004 (pentru a intelege cat sunt de in urma cu tehnologia, mentionez ca atunci nu aveam un computer personal si cred ca nici adresa de email consultata zilnic-am recuperat, profund rusinat, cate ceva). Mi se pare mai fair sa recunoastem ca sunt cateva lucruri sau fenomene pe care nu le intelegem, deocamdata, in timp ce sunt altele, destul de numeroase, prinse intr-o retea coerenta si sustinute de dovezi convingatoare.

Ca 1 si 3 nu sunt identice ne-ar putea spune si un copil de 7 ani. Insa de ce, intr-un anume caz, unii dintre noi refuza sa accepte o aritmetica simpla, ei bine, da, iata un mister adevarat!

Sunt intrebat, periodic, ce cred despre testele proiective. Intrebarile vin de la persoane care nu citesc situl (unele nici nu au idee de existenta lui). Daca l-ar citi, apeland si la o minima intuitie, ar obtine raspunsul. Nu as putea promova psihologia de orientare stiintifica (pe care o diferentiez de psihologia plina de fantezii personale, de speculatii, de prejudecati sau de momente lirice, mai potrivite pentru facultatea de literatura) si, simultan, sa consider testele proiective ca avand vreo valoare, alta decat aceea de a functiona ca generatoare de ipoteze. Dincolo de aceasta reusita, mai apropiata de imaginatia psihologului decat de realitatea subiectului, testele proiective, asa cum poti citi in orice manual de gandire critica aplicata in psihologie (specie a cunoasterii aproape necunoscuta in randul absolventilor de psihologie), au o valoare extrem de modesta (folosesc un eufemism).

Pentru a ne distra impreuna, iti propun un experiment. Eu sunt un psiholog clinician iar tu esti clientul meu. Ti-am aplicat TAT-ul, test in urma caruia a reiesit, limpede-limpede, ca ai tendinte agresive. Cum niciun test proiectiv nu este relevant prin el insusi, iti aplic si „petele de cerneala” (Rorschah, pentru vizitatorii inocenti). Iata cateva categorii de raspunsuri:

  • „Vezi”, peste tot, lupte, pocnituri, bufnituri, scrasneli, fortare, rupere, distrugere, explozie, intensitate, razboi. Interpretarea mea este mult usurata de raspunsurile tale: este foarte clar, dinamica lui (a ta) inconstienta este construita pe agresivitate. Exact cum a iesit la TAT!
  • Oferi raspunsuri din care lipseste agresivitatea. Temele tale sunt calme, pacifiste, nonconflictuale, meditative, linistitoare. Interpretarea mea: „subiectul isi neaga in mod sistematic agresivitatea”. Este limpede ca ai tendinte agresive daca citim pe invers raspunsurile. Imediat sub suprafata senina a constiintei tale se gasesc pulsiunile involburate de tip agresiv, pulsiuni pe care le reprimi consumand, evident, foarte multa energie. Ai multa agresivitate, e limpede, asa cum a reiesit si din TAT!

Pete de cerneala, arbori, propozitii incomplete (testul completarii de propozitii), case sau persoane pe care le desenezi sau orice alte genuri de stimuli deschisi la mai multe interpretari, ca urmare a ambiguitatii, toate aceste probe proiective au aproximativ aceeasi valoare. Cu putina bunavointa, un psiholog clinician experimentat iti poate pune orice diagnostic cu ajutorul unui test proiectiv fiind capabil sa-l confirme prin intermediul altuia. Mai mult, testul proiectiv, prin chiar natura lui, nu poate fi infirmat!

Daca ai inteles, gratie unui profesor bun, caracteristicile metodei stiintifice si, de asemenea, nu-l gasesti pe un anume Popper peste masura de indigest, poti trage singur concluzia in privinta testelor proiective (iar daca te intereseaza studiile prin care au fost invalidate, am o lista lunga pe care ti-o pun la dispozitie-sugestie: incepe cu Chapman& Chapman, 1967, e foarte nostim!). Unii psihologi clinicieni vor protesta, afirmand ca testele proiective sunt mai apropiate de arta decat de stiinta. Uff, asta ziceam si eu: sa fie studiate la Litere sau la Institutul de Arte Frumoase, sa fie ecranizate, dramatizate sau versificate fara rima, adica in vers alb.Alb imaculat, la fel ca valoarea lor stiintifica.

Faptele vorbesc, aproape asurzitor: nu mai citesc, de la un timp, carti in limba romana. Sper sa fie un fenomen temporar, mai ales daca sunt ajutat. Dar nu sunt. O prietena a ideilor pe care le propag, priceputa la a citi intentii si dorinte ascunse (dar nu ca urmare a unor traininguri intensive cu strabunicul Freud), mi-a facut recent cadou, inspirata, cred, si de un articol pe care il gasesti pe site, avand ca tema diferite tipuri de caca, inclusiv caca de elefant (titlul articolului), o carte incantatoare a lui Stephen Law, profesor de filosofie la Heythrop College, University of London.

Fara permisiunea autorului, ma voi referi, intr-o maniera vag creativa, la un fragment din carte (pentru amatori: „Believing Bullshit”, iar pentru puritani: da, un astfel de titlu a fost acceptat de o editura prestigioasa, in speta Prometheus Books). Cartea este foarte pe gustul meu, blocat, fireste, in f(r)aza anala. Mai putin metaforic: Law analizeaza, cu o minte sprintena (IQ peste 130, presupun) 8 strategii la care oamenii recurg pentru a-si apara teoriile si credintele ridicole (nu vreau sa dau exemple concrete deoarece te-ai putea recunoaste rapid si atunci te-am pierdut de musteriu).

In continuare, ma disociez complet de caracterul stralucitor al dialogului pe care il voi prezenta si imi asum toate poticnelile care mai raman, precum un gargaun (vespa crabro) care da tarcole unei plante deja dichisite de Mama Natura. Dialogul are loc intre David si Maria (numele biblice sunt intamplatoare). David crede despre caini un lucru uimitor, anume ca sunt spioni de pe planeta Marte (Venus, in text, dar mi-am permis, spuneam, unele libertati). Ei, cainii, se afla aici intr-o misiune de recunoastere. Le transmit informatii semenilor de pe Marte astfel incat, la un moment dat, Pamantul sa poata fi invadat si luat in stapanire dupa o lupta mai scurta decat cea din Vietnam (sau, influentat de temperaturile de azi, asociate cu desertul, incurc razboaiele?).

Maria, dimpotriva, crede despre caini ca sunt ok, ca nu e nimic neobisnuit in a fi caine si ca, oricat de mult l-ar respecta pe David ca persoana, pe acest subiect a luat-o putin razna. Ba, pentru a fi onest pana la capat, crede ca ceva periculos se intampla cu mintea lui David (si evalueaza posibilitatea de a-l evita, o vreme).

Maria: Cainii sunt niste animale inocente, la fel ca oricare altele, de exemplu ca motanul tau birmanez, draga David. Nu ai de ce sa te temi. Nici macar nu pot vorbi, cu atat mai putin sa comunice cu cineva de pe Marte.

David: Maria, Maria, cum poti fi atat de naiva? Cainii vorbesc dar nu in prezenta noastra! Ei se cenzureaza in mod deliberat cand suntem noi de fata. Insa daca iesim din casa, sau, mai sigur, daca plecam de-acasa, incep sa transmita date echipei de pe Marte din care fac parte.

Maria: David, sunt siderata de ce aud! Si chiar daca ar fi asa, ceea ce oricum mi se pare absurd, daca ar transmite, cum zici tu, informatii, cainilor de pe Marte, aceia nu ar putea trai acolo. Marte nu este o planeta prietenoasa pentru viata. Nu exista viata pe Marte, David!

David: Asa este, draga prietena, din pacate ignoranta, nu exista viata pe Marte, adica la suprafata planetei ci dedesubt, in niste buncare speciale. De aceea sondele spatiale nu i-au descoperit pe caini. Ei nu stau la suprafata ci si-au amenajat habitatul in interiorul planetei. De aceea nu pot fi vazuti. Dar exista, fii sigura de asta!

Maria: Bine, as putea accepta si aceasta idee, desi deja mi se pare mult prea mult, insa in acest caz te rog sa-mi explici cum comunica, probabil in timp real, cainii de pe Pamant cu cei de pe Marte. Am si eu un caine, il spal, il mangai, il duc la veterinar si nu am gasit pana acum niciun dispozitiv de transmitere a datelor. Nu e nicaieri, pe suprafata corpului, ceva nenatural sau nepotrivit.

David: Ti-am spus ca esti naiva insa acum incep sa cred ca nici cu tehnologia nu esti la curent. Cainii transmit informatii cu ajutorul unor dispozitive implantate in creierul lor, de aceea nu ai gasit nimic compromitator. Sunt foarte avansati tehnologic, ar trebui sa te gandesti la asta.

Maria: Veterinarul la care merg face radiografii cainilor si nu a detectat niciun dispozitiv, David, mi se pare ca mergi mult prea departe chiar si pentru mine, o persoana cu o minte deschisa si dornica sa invete lucruri noi.

David: Normal ca nu le-a detectat, Maria, nu ti-am spus ca sunt mai avansati din punct de vedere tehnologic? Dispozitivele pe care le folosesc sunt din materie organica, de aceea nu pot fi distinse de neuronii obisnuiti. De aceea nu apar intr-un camp de raze X. Tu crezi ca sunt ca noi, in Epoca de Piatra? Crezi ca iPhone-ul tau e cine stie ce mare realizare tehnica?

Maria: Off, nu cred ca ne putem intelege rational. Si daca ar fi cum spui tu, dispozitive organice implantate direct in creier, de ce nu sunt detectata semnalele electromagnetice transmise in directia Marte?

David: Maria, tu chiar nu pricepi sau iti place sa contrazici oamenii? NASA nu detecteaza semnalele deoarece, asa cum ti-am mai spus, cainii folosesc o tehnologie extraordinar de avansata, mult peste energiile de care suntem noi constienti in acest moment. Sunt niste energii subtile, noi inca nu putem intelege, suntem prea limitati.

Pentru cititorii mai intoleranti poate e bine sa opresc fabuloasa conversatie aici. Iar pentru cititorii cu o inclinatie catre analogii si metafore, proprietari norocosi ai unei inteligente discriminative foarte pamantene, nu gasesc necesar sa mai adaug ceva.

Un cuvant de multumire pentru Stephen Law, un om care  nu doar se intreaba cum e posibil ca oamenii educati sa consume diferite forme de bullshit, uneori servite impecabil, si cu ajutorul unui marketing foarte bun, ci ne invita (si ne ajuta) sa ne folosim mintea rationala, acest produs incantator al evolutiei naturale. Cei care ma intreaba cum pot trai fara Mos Craciun trebuie sa stie ca disparitia simpaticului batranel a actionat o cortina secreta (ridicand-o) in spatele careia pot fi vazute, in fiecare zi, la orice ora, aspectele delicios de absurde ale existentei umane.

 

Pe site pot fi citite, pana in acest moment, aproximativ 400 de articole. Google Analytics ma informeaza care este cel mai citit. Sa fie unul despre nivelurile de constiinta (cainele tau stie ca este un caine?) sau despre cel mai enervant domeniu al cunoasterii pentru unii psihoterapeuti, anume neurostiintele? Sau sa fie un articol despre unul din numeroasele biasuri care ne propulseaza intr-o realitate personala (si iluzorie), indiferent daca suntem angajati Romprest sau doctori in psihologie?

Nu! Cel mai citit articol („Draga mea, ce rost are sa discutam atat?”) se refera la neobisnuitele intamplari din relatiile de cuplu. Mai pe scurt, la dragoste! (si alti demoni) Sunt obligat, astfel, sa tin cont de realitate si sa scriu mai mult pe aceasta tema. Da, acesta este un promo! Urmeaza un articol despre parteneri care aproape ca-si scot ochii atunci cand se cearta si, cu toate acestea, au relatii stabile si fericite. Lumea e un loc interesant, ti-am mai spus asta?

Un fenomen care m-a impresionat, de-a lungul anilor, la studentii-psihologi (si, ulterior, la absolventi), a fost remarcabila cunoastere a experimentelor clasice din psihologie. Era suficient sa rostesc 1-2 cuvinte cheie si, imediat, cu o expresie entuziasta, imi erau relatate, daca nu experimentele, macar concluziile lor.

Daca nu ma crezi poti incerca si tu cu prietenul tau psiholog (oh, nu mai zic cu formatorul in psihoterapie!). Prezic  o rata de succes fenomenala cu Garcia si aversiunea conditionata fata de gust, Mischel si prajiturile, Loftus si falsele amintiri (in special tinerii orientati psihanalitic isi vor aminti fidel cercetarea numitei Elizabeth, pe care o stimez din acelasi motiv pentru care il apreciez si pe Gottman: amandoi au licenta in psihologie si matematica), Muzafer Sherif si Pestera Hotilor, Wertheimer si miscarea aparenta, fara a-i uita, evident, pe Tversky (mort), Kahneman (viu, tocmai a publicat o noua carte formidabila) si victimele lor, dublu incadrate.

In acest context voi povesti, usor stingherit, experimentul lui Coyne din 1976, replicat de Joiner, 1999, McNeil& Arkowitz, 1987, Sacco& Dunn, 1990. Experimentul e foarte simplu:

Un numar de subiecti sunt invitati sa vorbeasca la telefon, 20 de minute, cu o serie de interlocutori. La celalalt capat al firului sunt persoane depresive insa subiectii nu stiu asta (am atras atentia, in repetate randuri, asupra dispozitiilor manipulative, specifice, am impresia, cercetatorilor-pur si simplu nu inteleg cum sunt lasati sa-si duca proiectele diabolice la bun sfarsit, comitetele de etica ce pazesc?). Cum ar veni, tu vorbesti cu un nene 20 de minute, despre ce vreti voi.

Dupa incheierea conversatiei, subiectilor li se masoara dispozitia. Nu simti si tu ca vor fi mai plini de viata, mai increzatori, mai optimisti, mai voiosi, mai dornici sa initieze activitati, adica, intr-un cuvant, mai fericiti?

Vai, nu! Dupa cele 20 de minute de conversatie cu un depresiv subiectii se simteau, in medie, mai anxiosi, mai deprimati si mai ostili decat cei care vorbisera, tot 20 de minute, dar cu persoane care nu sufereau de depresie. De asemenea, dorinta subiectilor de a vorbi si alta data cu partenerii lor nefericiti era mai mica, prin urmare respingerea fata de persoanele depresive era mai mare!

Si asta dupa doar 20 de minute? Oare cum este sa vorbesti nu 20 ci 60 de minute, zilnic? Fireste ca persoanele care se confrunta cu aceasta boala nu au nicio vina pentru reactia pe care o starnesc in cei apropiati (familie, prieteni, colegi). Nu asta incerc sa subliniez. Vreau doar sa privim cu onestitate realitatea: o persoana deprimata tinde sa fie mai putin placuta, starneste uneori ostilitate si respingere in cei din jur si, surpriza, devine si mai deprimata (si un om normal se intristeaza cand observa ca este respins!).

Este sau nu un cerc vicios? Daca parintele, sotia, sotul, unul dintre prieteni (nu si seful, acesta poate suferi fara sa-ti pese) sunt prinsi in ghearele acestei afectiuni, care este cel mai bun raspuns comportamental in cazul tau? Esti mereu alaturi de ei cu riscul de a-ti strica in mod regulat dispozitia? Ii eviti ca sa te protejezi si sa nu ajungi la fel? Sau cauti o cale de mijloc (Siddartha, baiatule, la asta te refereai?) astfel incat nici ei sa nu se simta abandonati dar nici tu sa nu te „incarci” peste pragul tau de toleranta?

Ar mai fi cateva lucruri de spus insa realizez ca ma deprima usor subiectul (hmm, oare de ce?). Asa ca voi lua o pauza. Dar revin!

Coyne, J. C. (1976). Depression and the response of others. Journal of Abnormal Psychology, 85, 186-193.

Co-editor la Screening for Depression in Clinical Settings: An Evidence-Based Review si The Interactional Nature of Depression si co-autor al  Father Knows Best: The Use and Abuse of Power in Freud’s Case of Dora and of Relationships in Chronic Illness and Disability.

Construit de Sorin