Arhive pentru octombrie, 2011

Aproape orice absolvent serios de psihologie (adica o persoana care n-a trecut ca gasca prin apa, apa Iordanului, daca e sa ma gandesc la ultima intamplare cu Gigi Becali, filosoful din Pipera) este la curent cu testul prajiturii („the marshmallow test”) realizat de Walter Mischel (cel care, publicand in 1968 „Personality and Assesment”, a initiat o unda de soc in psihologia personalitatii atat de intensa incat ecourile ei nu s-au stins nici astazi).

Experimentul i-a avut drept subiecti inocenti pe copilasii de la o gradinita aflata in campusul de la Stanford. Se stie, fara niciun studiu, cat de slabi sunt presolarii in materie de amanare a gratificatiei. Mischel le-a pus in fata o prajitura apetisanta, spunandu-le ca o pot manca oricand (chiar si imediat) sau, daca asteapta pana cand se intoarce fara sa se atinga de ea, vor putea manca doua (cea din fata lor plus inca una adusa de experimentator).

Ei bine, imagineaza-ti ca ai 4-5 ani si esti fata in fata cu delicioasa prajitura (o incarnare a Diavolului?). O mare tentatie, evident! Rezisti? Cedezi impulsului? Iti pui mainile la ochi astfel incat sa nu mai vezi ispita? (asa au facut unii copii) Sau treci la actiune, felicitandu-te pentru spontaneitate?

In studiul lui Mischel unii copii s-au abtinut (si, conform deal-ului, au primit inca o prajitura) iar altii nu au reusit sa astepte 15 minute. Cu alte cuvinte, unii au dat dovada de o capacitate de a amana recompensa (sau de a tolera frustrarea) mai mare decat altii. Si asta a fost tot.

De fapt, a existat o urmare. Walter Mischel trebuie sa fi fost un tip norocos. Propriile lui fete mergeau in acel timp la gradinita de la Stanford (si, ulterior, la scoala generala din campus-imagineaza-ti ca in campusul Politehnicii Bucuresti exista o gradinita si o scoala pentru copiii studentilor si ai profesorilor). Asa ca a primit vesti de la ele despre colegii lor care particisipasera la experiment. Si a facut exact acel lucru pe care il asteptam de la un cercetator: s-a gandit sa-i evalueze din nou pe fostii lui subiecti mai mici de 1.50 metri (retine ca aceasta etapa nu facea parte din designul experimentului, lucru putin cunoscut chiar si de catre specialisti).

Rezultatele au fost uluitoare. 12 sau 14 ani mai tarziu, cei care rezistasera ispitei erau adolescenti cu un nivel mai inalt de competenta sociala. Faceau fata mai bine stresului si frustrarilor, erau mai siguri pe ei insisi, mai demni de incredere si cu mai multa initiativa. Dar ceea ce era cu adevarat remarcabil era urmatorul fapt obiectiv: cei care asteptasera 15 minute fara sa manance prajitura aveau, la faimoasele teste SAT, scoruri cu pana la 210 puncte mai mari. Intelegi ce inseamna asta?

Capacitatea de a amana gratificatia la 4 ani era un predictor al performantei intelectuale la 16 ani.

Urmariti si mai departe (iata de ce sunt valoroase studiile longitudinale), „rezistentii la frustrare”, s-a constatat, aveau, in medie, salarii mai mari. Indexul masei corporale era scazut (nu erau supraponderali). Si totul putea fi prezis de la 4 ani? Intocmai!

Mai ramane sa ne intrebam daca la 4 ani, singuri in camera, copiii s-au comportat asa cum au facut-o (unii s-au abtinut iar altii nu) pentru ca fusesera educati in aceasta directie sau pentru ca asta era natura lor. Tu ce crezi? La varsta la care abia daca te stergi singur la fund capacitatea de a rezista unui impuls devorator („mmm, ce prajitura buna!”) este un efect mai degraba al socializarii (practici parentale eficiente) sau al dispozitiei naturale? (o disponibilitate mai mare pentru autocontrol). Repet, copilul era singur in camera cu prajitura si era urmarit printr-un geam de catre Mischel (sau colaboratorii lui).

Este limpede ca noi toti putem invata sa suportam intarzierea unei gratificatii si sa ne controlam impulsurile, adica suntem capabili de autoreglare. Insa pentru unii reusitele de acest tip ar putea fi mai usoare deoarece se nasc, pur si simplu, cu o forta a vointei mai mare?

La nivelul la care a ajuns cunoasterea psihologica in 2011, indiferent cum am defini succesul, stim ca exista doar 2 trasaturi care prezic in mod consistent rezultate pozitive (sanatate, cariera satisfacatoare, securitate financiara etc). Prima trasatura este inteligenta. Care crezi ca este a doua?

 

Fiind miercuri (ieri), am continuat cu un grup de iubitori ai psihologiei prezentarea clasificarii VIA (The Values in Action Institute, creat de fundatia Mayerson in 2000, initial pentru a sprijini cercetarea empirica a dezvoltarii pozitive la copii si la adolescenti). Cele 24 de trasaturi de caracter sunt grupate in jurul a 6 virtuti. Am dedicat un articol anterior virtutii numite intelepciune si urmeaza un altul despre curaj.

Insa inainte de a face asta vreau sa trec in revista cateva din criteriile urmarite de echipa condusa de Christopher Peterson (profesor la University of Michigan din 1986):

  • Omniprezenta (calitatile sunt universal recunoscute, aproape in toate culturile)
  • Sentimentul de implinire (faptul de a manifesta una din calitati/trasaturi este satisfacator prin el insusi)
  • Valoarea morala (trasaturile sunt considerate dezirabile prin ele insele)
  • Produc admiratie (manifestarea lor nu reprezinta o amenintare pentru altii si nu-i determina pe oameni sa fie gelosi ci, dimpotriva, sunt insufletitoare si inspiratoare)
  • Sunt trasaturi (sunt suficient de stabile, precum trasaturile de personalitate si permit identificarea unor diferente individuale)
  • Sunt masurabile (ceea ce le permite sa fie subiectul unei cercetari stiintifice)
  • Sunt distincte (nu se suprapun decat intr-o foarte mica masura)
  • Au un opus polar (o trasatura „negativa” corespondenta)

Hai sa luam un exemplu: „dragostea de cunoastere”, asociata cu virtutea intelepciunii. Ti se pare ca raspunde criteriilor de mai sus? Pentru a fi mai provocator: ti se pare ca se aplica si in cazul tau? Ca (fost) profesor, trebuie sa marturisesc, aici si acum, ca am urmarit mereu prezenta acestei trasaturi la studentii pe care i-am intalnit si m-am simtit recompensat atunci cand, nu foarte des, am dat peste ea.

Este ceva minunat sa ai un elev sau student dornic sa invete,  din interior motivat sa citeasca si sa inteleaga, neavand liniste pana cand nu se lamureste cu un subiect si, dupa ce finalizeaza, trecand imediat la altul. Dar de ce sa ne limitam la rolul social de student? Ca parinte, nu ai vrea sa ai un copil care sa aprecieze cunoasterea? Ca angajator (manager), nu ti-ai dori ca membrii echipei tale sa-si doreasca sa se perfectioneze (nu in sensul unui ideal nevrotic) si, pentru asta, sa vrea sa aprofundeze domeniul in care au ales sa se dezvolte? Iti doresti studenti, copii sau angajati apatici, plictisiti, inerti, rezistenti intelectual (adica rigizi si opaci) sau, la limita, detestand cunoasterea si desconsiderand evolutia cognitiva?

Din perspectiva opusa, vrei ca profesorii, parintii sau sefii tai sa fie insensibili la dezvoltarea cognitiva, convinsi ca deja stiu tot ce e de stiut si ostili fata de nou? Care e cea mai potrivita atitudine in cazul unui psiholog sau psihoterapeut in raport cu descoperirile din neurostiinte? O aroganta respingere a lor („ce mare lucru, niste sinapse si neurotransmitatori!’) sau o nevoie de a intelege aceste subtilitati biologice cu certe corespondente psihologice?

Dar in cazul unui utilizator Windows 2.0? (din 1987) Ar fi dezirabil sa afle ce e cu Windows 7 sau, macar, ce beneficii ofera Windows Vista? (2006) Sau, in cazul unui chirurg, ar merita sa invete cum pot fi extirpate trompele uterine folosind tehnologia laparoscopica? Evident ca intrebarile mele sunt retorice. Cu toate acestea, dragostea de cunoastere nu este nici pe departe identica la oameni. Ea poate fi universal valorizata insa nu este universal asumata. Si tocmai pentru ca manifestarea ei inca nu reprezinta regula, atunci cand intalnesc pe cineva care o incarneaza (si nu conteaza daca are 5 ani sau 35 de ani), sunt incantat.

Pare desuet sa vorbim despre virtuti in anul in care iPhone 4S se vinde deja in cateva milioane de exemplare la putin timp dupa lansare. Insa nu este! A-ti dori sa fii o persoana mai inteleapta (sau mai curajoasa) nu are nicio legatura cu aplicatia Siri. Si nici cu Android 4.0 Ice Cream Sandwich (sper ca IT-istii sa nu ma inteleaga gresit). E doar saltul fiintei tale din sfera abilitatilor sau talentelor (in mare parte innascute) pe un alt palier existential, al trasaturilor pe care le poti cultiva (si consolida) in mod constient. Si nu-mi spune ca intr-o zi oricum vom muri, deoarece stiu prea bine asta. Ma intereseaza insa nespus cum vom trai pana in acel moment.

DSM-IV-TR are in jur de 1,5 kg, de doua ori mai mult decat DSM-III. In curand (2013, desi era programat pentru 2012) va aparea DSM-V, dupa mai bine de 13 ani de cercetari, reuniuni profesionale si, de ce sa nu spunem,  dragalase conflicte de idei. Daca nu esti psihiatru, psiholog clinician sau psihoterapeut e posibil sa nu te intereseze „biblia” tulburarilor mentale. Ce zici insa de contrapartea ei pozitiva?

In „Character Strengths and Virtues”, pe care o cantaresc imediat, ochiometric (sau sa zic „manometric”?), da, tot in jur de 1,5 kg, poti gasi enumerate, definite, analizate si asociate cu numeroase studii nu mai putin de 24 de calitati (sau trasaturi pozitive de caracter), distincte si avand dimensionalitate (variaza pe un continuum si permit identificarea unor diferente individuale).

Pentru a-ti face o idee, m-am gandit sa prezint azi cele 5 trasaturi de caracter subsumate „intelepciunii” (una din cele 6 virtuti din lucrarea lui Seligman si Peterson). In cazul in care te intrebi ce diferenta exista intre „trasaturi” si „virtuti” iti sugerez o analogie: asa cum, referindu-te la un obiect, il poti numi „mobila” respectiv „scaun Barcelona”, adica poti alege, mental, un nivel mai abstract (prima referinta) sau mai concret (a doua referinta), tot asa trasaturile si virtutile pot fi asezate ierarhic, fiind mai convenabil, pentru un specialist in psihologie (sau un pasionat de psihologie, fara studii), sa opereze cu „entitati” mai bine definite, printre altele, si nu e deloc putin lucru, pentru ca pot fi masurate mai usor. Cum vei vedea imediat, poti spune cu mai multa siguranta daca unui student ii place sa invete si e mai greu sa stabilesti daca este sau nu intelept.

Iata, prin urmare, cele 5 trasaturi asociate cu intelepciunea:

  • Creativitatea (originalitate, inventivitate)
  • Curiozitatea (interesul, deschiderea catre experienta)
  • Mintea deschisa (judecata rationala, gandirea critica)
  • Dragostea de cunoastere (placerea de a invata)
  • Simtul perspectivei

Este limpede, sper, caracterul dominant cognitiv al acestor trasaturi. Aceasta proprietate impartasita de toate cele 5 calitati transforma „intelepciunea” intr-o virtute-cheie, in sensul de a le face pe celelalte 5 posibile (daca esti curioasa: restul de 5 virtuti sunt: curajul, umanismul, justitia, cumpatarea si transcendenta).

Hai sa reflectam un pic asupra curiozitatii (hmm, de ce crezi ca am ales-o?). Prin ea insasi este implinitoare. Altfel spus, iti place experienta de a cauta raspunsul la o intrebare sau de a trai o experienta noua. Totusi, in comparatie cu altii, cat de curioasa esti? (vezi, asa incep diferentierile) Sau, daca nu vrei sa analizam cazul tau, priveste un copil: dupa un „de ce?” pe o tema oarecare („de ce se misca norii pe cer?) urmeaza, mitraliate, alte „de ce”-uri care se nasc din chiar raspunsurile pe care le primeste? Cand se opreste din intrebat? (if ever) Pare imediat satisfacut, chiar de un raspuns grabit al tau, sau continua entuziast pana te epuizeaza?

Nu am ales intamplator acest exemplu. E de la sine inteles ca toti copiii sunt curiosi insa nu toti sunt la fel de curiosi. Pana in acest moment cercetarile par a sugera ca nivelul de curiozitate este stabil de-a lungul vietii. Altfel spus, un copil neamenintat de nimic si de nimeni, daca nu pune prea multe intrebari (nici macar in sinea lui), are sanse sa devina un adult neintrigat de lumea in care traieste,eventual multumit cu nivelul lui de cunoastere si, cine stie, destul de conformist.

Daca vrem sa fim si mai analitici decat, poate, ar fi cazul, putem defini curiozitatea drept recunoasterea, cautarea si reglarea activa a propriei experiente ca raspuns la provocarile mediului. Asta inseamna ca putem investiga curiozitatea din punct de vedere al intinderii ei (orizontala) sau al profunzimii ei (verticala). De asemenea, exista un prag diferit, probabil, de la om la om, si o disponibilitate diferita de a te angaja intr-o experienta recompensatoare (de cautare).

De exemplu: ai vrea sa stii ce fel de sms-uri primeste prietena ta? Sigur ca nu ai voie sa te uiti in telefonul ei dar ce te faci daca esti extrem de curios? (si nu gelos sau paranoid, atentie la variabile confundate!) Aproape ca nu-ti pasa ce ar putea sa-i scrie cineva la miezul noptii sau abia astepti sa intre la dus pentru un scurt „research”? (inca o data, mentionez ca am exclus, teoretic, alte motivatii-ce scuza minunata daca te prinde, nu-i asa?, „draga mea, iti scotocesc prin telefon nu pentru ca nu am incredere in tine ci pentru ca eu sunt, inca de mic, foarte curios si manifest astfel, fara sa-mi propun, virtutea intelepciunii!”)

Sa parasim terenul fierbinte al cuplului si sa intram pe teritoriul poate la fel de inflacarat, dar din alte motive, al relatiei parinte-adolescent. Cat de mult ti-ai dori sa-i citesti jurnalul? Desigur, nu vei face asta, dar in sinea ta poti sa recunosti: deloc, nu cine stie ce, moderat, destul de mult, „mor de curiozitate”.

Sau, si mai bine, sa ne indepartam de sfera relatiilor interpersonale, unde asa de multe interpretari sunt posibile („cum ai indraznit sa umbli prin lucrurile mele, cum poti fi asa de intruziv/nepasator/gelos/suspicios?”) si sa poposim in lumea fiintelor incapabile de articulare. De ce oare devin unii oameni de stiinta? Ce fel de persoana si-ar dori sa studieze melcii toata viata? (sau furnicile, albinele, termitele etc.) O persoana extrem de curioasa, desigur! Doar ca aici avem o curiozitate specifica (focalizata pe un anume domeniu, pe care il exploreaza in profunzime-un fel de echivalent al „Show all (sms) history”).

Curiozitatea specifica doreste sa sporeasca stocul de cunoastere specifica in timp ce curiozitatea diversificata (din pacate, boala de care sufar si eu) este axata pe cautarea noutatii. Ambele tipuri de curiozitate sunt sisteme orientate spre scop, cu diferenta ca al doilea tip este mai puternic asociat cu sociabilitatea si curajul in timp ce primul are legaturi mai stranse cu placerea rezolvarii de probleme. Ambele au, fireste, zonele lor vulnerabile: daca vrei sa distrugi un om curios expune-l in mod sistematic la stimuli repetitivi si neinteresanti.

Da, plictiseala poate ucide!

Iar libertatea de a-ti urma curiozitatea, normal, te scoala din morti, te insufleteste, te regenereaza (nici nu vreau sa ating aici spinoasa problema a obisnuintei sexuale din relatia de cuplu!).

Numita uneori si „deschidere la experienta”, curiozitatea bine definita se distinge totusi prin caracterul ei primar. Altfel spus, deschiderea la experienta este o dimensiune de ordin mai inalt a personalitatii (voi, cunoscatori intru Big Five, stiti foarte bine asta!), fiind intretesuta cu disponibilitati imaginative si, nu de putine ori, sensibilitati emotionale (vezi fateta „deschidere fata de emotii si sentimente”).

Nu as vrea sa inchei fara sa mentionez si pericolele asociate cu un nivel foarte inalt al curiozitatii. BTS iti spune ceva? Dar consumul de substante interzise? Dar oala care fierbe si destinul anumitor nasuri? Poate si unele intamplari cu pisici condensate de proverbe englezesti? Totusi, pentru a nu incheia pe un ton mortifer, subliniez ca trasatura pozitiva de caracter numita „curiozitate” este un ingredient esential al intelepciunii. Nu, nu este intelepciune. Curiozitatea este doar inceputul intelepciunii.

 

Nici nu s-a uscat bine cerneala (virtuala) a ultimului articol si am primit deja solicitari pentru bibliografie. Cum nu am timpul fizic pentru a raspunde, personal, celor interesati (si bucurandu-ma pentru deschiderea lor catre psihologia pozitiva), ofer aici, poate si spre beneficiul altora, cateva indrumari de lectura:

  1. Martin Seligman-Flourish Este nou-nouta (aprilie 2011) si contine teoria revizuita asupra fericirii (prima teorie, din 2002, era „authentic happiness theory”, aceasta este „well-being theory”). Schimbarea a fost sugerata de o studenta la masterul de Psihologie Pozitiva Aplicata (acela de 50.000 USD), Senia Maymin, o absolventa  (in matematica!) magna cum laudae de la Harvard. Avand mintea deschisa, in ciuda varstei, Seligman a acceptat ca oamenii pot fi fericiti atunci cand urmaresc succesul de dragul succesului (Federer nu mai are nimic de demonstrat dar se antreneaza in continuare pentru ca ii place sa castige).
  2. Christopher Peterson si Martin Seligman-Character strengths and virtues Aparuta in 2004, este piesa de rezistenta a psihologiei pozitive. Contine, in 800 de pagini, o clasificare (nu o taxonomie) a celor 24 de trasaturi pozitive de caracter (traducerea mea), identificate dupa o cercetare indelungata a calitatilor valorizate de oameni de-a lungul timpului, asa cum se vad ele in modelele religioase, practicile spirituale dar si felicitarile de Craciun sau necrologuri. Este o carte scumpa (70 USD sau 55 pe Kindle) dar merita investitia.
  3. Christopher Peterson-A primer in positive psychology Doar 400 de pagini, din 2006 (Oxford University Press),e scrisa de unul din „parintii” psihologiei pozitive, fost psiholog clinician si profesor la University of Michigan, un om care, spre sfarsitul carierei, a indraznit sa-si schimbe identitatea profesionala si sa renunte la preocuparile de o viata legate de depresie si demoralizare. Ar putea fi cel mai bun „textbook” scris pana in prezent pe tema psihologiei pozitive.
  4. Ed Diener si Robert Diener Happiness-unlocking the mysteries of psychological wealth (2008) O carte scrisa de un gigant al cercetarii stiintifice a fericirii (autoritatea nr. 1 in materie de cercetare) impreuna cu fiul lui, alintat de cunoscatori cu apelativul „Indiana Jones” al psihologiei pozitive (pentru studiile sale asupra fericirii realizate in tari exotice).
  5. Barbara Fredrickson-Positivity (2009) „Daca exista un geniu in psihologia pozitiva atunci acesta este Barbara”, spune Seligman. Nu mai am alte comentarii. Totusi: Barbara este autoarea teoriei broaden and build, conform careia emotiile pozitive extind si consolideaza resursele personale (iar rezultatele dureaza adesea mult dupa ce emotia pozitiva a disparut)
  6. 6. Charles Snyder si Shane Lopez-Positive Psychology (2006) Un foarte bun manual pentru studenti, deschis  catre abordarile traditiilor spirituale orientale (un capitol despre „mindfulness”) si avand sugestii pentru exercitii practice.
  7. 7. Jonathan Haidt-The happiness hypothesis Se gaseste, tradusa, si in limba romana (2008, Ed. Amaltea) Si daca tot sunt la traduceri:
  8. 8. Martin Seligman-Fericirea autentica (Humanitas, 2007-editia originala in 2002) Contine prima teorie despre fericire, acum depasita sau, mai bine spus, imbogatita si transformata. Insa pentru cine nu are acces la cartile in engleza este un inceput foarte bun.
  9. 9. Martin Seligman-Optimismul se invata (Humanitas, 2004, original 1998) Nu este o carte in mod explicit dedicata psihologiei pozitive dar o pot incadra acolo, prin natura temei abordate.
  10. 10. Sonja Lyubomirski-Cum sa fii fericit (Amsta Publishing, 2010, original 2007)
  11. 11. Mihaly Csikszentmihalyi-Flux (psihologia fericirii) (Humanitas, 2008, cu o intarziere de 17 ani, adica original 1991)
  12. 12. Idem –Starea de flux (Curtea veche, 2006, original 1997)
  13. 13. Idem- Afaceri bune:leadership, flux si gandire pozitiva (Curtea veche, 2006, original 2003)
  14. 14. Idem-Creativity:flow and the psychology of discovery and invention (1997, HarperPerennial) O carte minunata despre creativitate bazata pe 100 de interviuri cu oameni creativi din diferite domenii. Si o propozitie incitanta asezata la inceputul cartii: „We share 98 percent of our genetic makeup with chimpanzees”. Ai observat, sper, ca am incheiat capitolul traduceri:
  15. 15. David Lykken-Happiness (1999) Obligatorie, in opinia mea, fiind scrisa de unul din cercetatorii implicati in faimoasele studii pe gemeni de la Minnesota. Profesor emerit, a murit in 2006.
  16. 16. Richard Layard-Happiness (2006) Nu sunt incantat de ea (poate pentru ca autorul e economist) insa daca tot o am iar Positive Psychology Center de la Penn University o recomanda…
  17. 17. Daniel Gilbert-Stumbling on happiness (2006) Nu e propriu-zis de psihologie pozitiva dar e tradusa la noi („In cautarea fericirii”, Curtea veche, 2009) si figureaza pe lista PCC

Acestea sunt doar cartile din biblioteca mea. Mai exista o multime de carti de psihologie pozitiva („The optimistic child” e deja pe lista mea de achizitii: ma atrage in primul rand faptul ca Martin Seligman, autorul, are 7 copii-eu nu am decat copii simbolici, preluati direct din adolescenta- si ii creste in sistemul „homeschooling”, adaptand programa la calitatile fiecarui copil) si, cu siguranta, viitorul va aduce multe altele. Insa, daca a aparut si la tine o scanteie, poti incepe cu ceva din lista de mai sus.

 

Lucrul pe care il anticipam a inceput sa se produca si vreau sa-l opresc inainte de a lua proportii mai mari. Si ce anume se intampla? Cativa dintre cititorii site-ului imi solicita asistenta de specialitate. Nu e nimic neobisnuit pana aici. Clientii (pacientii) au nevoie de persoane calificate. E natural sa mergi catre cineva despre care crezi ca te poate ajuta. Exista, insa, in cazul meu, o particularitate:

Nu mai ofer servicii de psihoterapie! (decat in mod exceptional)

Povestea mea de dragoste cu psihoterapia s-a incheiat, dupa aproape 15 ani.  Am devenit intens constient de limitele psihoterapiei si sunt irezistibil atras de alte zone ale psihologiei, in mod explicit orientate catre crestere, implinire si viata traita in mod pozitiv.

Psihologia clinica, de mai bine de 60 de ani, opereaza cu un model negativ al omului. Prima data cand i-am cunoscut pe clinicieni am fost socat: pentru ei, toti oamenii, in diferite grade, erau nevrotici! Astazi, daca imi acorzi 10 minute din viata ta, iti pot demonstra, la randul meu, ca esti o fiinta plina de angoase si imperfectiuni, erodata de „defecte” de care nu esti constient sau pe care nu ti le recunosti, traind, ca toti semenii tai, in negare. Nu sunt tocmai genul de om pe care ti l-ai dori in preajma. Dar aceasta nu e decat o latura a personalitatii mele, educata si consolidata in timp.

Din fericire, nu doar ca m-am plictisit de ea dar am descoperit ceva mult mai interesant, de care (aproape) uitasem. Exista si un mod pozitiv de a ne raporta la natura umana! Psihologia poate studia nu doar boala si modalitatile prin care oamenii se pot vindeca sau, macar, recupera ci si variatele feluri in care oamenii pot fi sprijiniti pentru a inflori.

Aceasta este noua mea ocupatie!

Pot numi asta, cu un termen vag, „dezvoltare personala”. Da, ofer servicii de dezvoltare personala, adica lucrez acum focalizat pe calitati, pe ceea ce este bun, pozitiv si frumos, cautand solutii de crestere si nu de ameliorare sau diminuare a simptomelor. Nu pot spune ca practic psihologia pozitiva deoarece nu am absolvit masterul de la Penn (nu costa decat 50.000 USD). Dar ma regasesc perfect in principiile acestei noi perspective in psihologie. Sigur ca psihologia pozitiva se suprapune, partial, peste psihologia umanista, insa e ceva care le diferentiaza puternic si la care eu sunt sensibil: psihologia pozitiva este riguroasa: isi operationalizeaza termenii si isi testeaza, cu grija, teoriile (stiai ca faimoasa piramida a nevoilor a lui Maslow nu a fost niciodata confirmata in urma unor studii empirice?)

Psihoterapeutii actuali (si viitori) vor continua sa asiste persoanele care se confrunta cu tot felul de probleme psihologice, de la depresie si tulburari somatoforme pana la fobia de avion si tulburarea afectiva bipolara. Sper doar sa fie constienti de limitele interventiei lor si sa nu-si propuna lucruri imposibile (cum mi-am propus si eu, manat de o combinatie de entuziasm, idealism si ignoranta). In schimb, oamenii care nu se confrunta cu probleme serioase au sansa de a fi indrumati catre cea mai buna viata pe care o pot trai. Psihologia populara, vorbitorii motivationali si o serie de persoane charismatice (uneori dubioase moral) isi rezervasera aceasta zona. De aproape un deceniu, in primul rand in Statele Unite, exista o alternativa. O alternativa serioasa! O ramura inca tanara a psihologiei (psihologia pozitiva) studiaza, cu mijloacele stiintei, ce inseamna o „viata buna”, ce inseamna sa fii fericit si care sunt conditiile (sau institutiile) care pot facilita atingerea celor mai inalte sopuri ale vietii.

M-am blindat cu cele mai bune carti aparute si, apeland si la experienta personala, am initiat un experiment de grup orientat de teoria si metodele psihologiei pozitive (plus unele inovatii personale). Sunt sigur ca in viitor aceasta oferta se va extinde si, chiar si in Romania, oamenii vor fi interesati nu doar ce cei care „ii trateaza pe nebuni” (un stereotip complet nefericit dar puternic in mentalul colectiv) ci si de cei care i-ar putea ajuta sa inteleaga ce este aceea o viata traita cu sens sau cum anume se poate intra in starea de flux, uitand de trecerea timpului si fiind intens satisfacut de ceea ce faci.

Voi promova intens psihologia pozitiva si m-as bucura sa o faca si altii. Psihoterapia va continua sa existe pentru ca este nevoie de ea. In 1945 nicio afectiune mentala nu putea fi tratata. In 2011 lucrurile stau mult mai bine dar nu excelent. Exista, acum, in jur de 15 tulburari care pot fi ameliorate vizibil, fie cu ajutorul terapiei, fie cu ajutorul medicatiei, fie prin actiunea lor combinata. Singurele afectiuni care par a se vindeca pentru totdeauna par a fi atacul de panica si fobia de sange. La toate celelalte exista riscul de recadere (in cazul depresiei exista un risc de recadere de 50% pentru urmatorii doi ani dupa „vindecare” si de 80% pana la sfarsitul vietii).

Insa a aplica psihologia doar la deficiente, tragedii si boala este prea putin. Un depresiv, in mod  profesionist ajutat, se ridica din abisul in care se prabusise dar nu zboara (matematic vorbind, ajunge de la -20 la -3, ceea ce este foarte acceptabil, sau chiar la 0). Psihoterapia nu stie nimic despre aripi deoarece nu le studiaza. Insa aripile exista si se prefigureaza si o stiinta a zborului. In actualul climat de prosperitate economica (in raport cu anii ’50) poate ca a sosit timpul unor preocupari pozitive. Care sunt cele mai bune lucruri pe care le pot face cu viata mea? In ce fel pot genera o diferenta semnificativa? Ce inseamna sa fii o fiinta implinita?

Sper ca iti pui astfel de intrebari. Ele nu sunt noi. Fireste ca nu le-a formulat psihologia pozitiva. Diferitele filosofii si traditii spirituale incearca de mult timp sa raspunda la ele. Elementul de noutate al psihologiei pozitive este metodologia stiintifica. Este bine ca stii ce anume ii poate face pe oameni fericiti dar e si mai bine sa poti dovedi asta (altfel afirmatiile tale sunt lipsite de temeiuri si un om constient nu le va lua in serios).

De aici nu rezulta, cel putin in ceea ce ma priveste, ca refuz sa privesc in partea intunecata a mintilor noastre. Doar am scris o carte pe nume „Umbra”, nu? Rezulta doar ca aleg sa ma focalizez pe ceea ce este potential pozitiv si libertate de crestere. Ii voi indruma pe cei cu tulburari anxioase sau depresive catre colegii mei. E paradoxal sa fac asta, tocmai acum cand mi-au devenit clare toate modurile in care pot fi ajutati. Dar am si eu nevoie de provocarile mele!

Voi continua sa mai scriu despre consiliere si psihoterapie, in primul rand pentru cei care vor sa invete de la un altul, economisind timp. Si in acest domeniu, ca si in altele, exista specialisti adevarati si impostori, oameni bine pregatiti si vanzatori de iluzii, romantici incurabili si profesionisti care citesc poezie doar in timpul liber. Clientii au dreptul de a fi informati insa este si responsabilitatea lor de a deveni consumatori educati. Societatea noastra avanseaza in aceasta directie, destul de lent, e adevarat, dar se misca. Vor veni zile cand medicii vor fi dati in judecata pentru malpraxis  iar sefii cu tulburari de personalitate vor plati daune pentru hartuire sexuala. Nu maine si nici poimaine.

Dar vor veni si zile (sau poate visez) cand copiii vor fi incurajati in scoala sa-si dezvolte cele mai bune calitati ale lor si sa-si caute acele rute profesionale aflate in armonie cu potentialul lor (sper sa-mi fac timp sa scriu despre proiectul Geelong Grammar School-sau poate cauti tu singura). Vor veni zile cand corporatiile (pe care le ironizez pentru ceea ce sunt acum dar in al caror potential de schimbare cred) vor fi interesate nu doar de profitul actionarilor ci si, in mod real (si nu ipocrit, ca acum) de nivelul de satisfactie cu propria lor munca al angajatilor. Cred ca toate aceste lucruri sunt posibile. Cu un amendament: este nevoie si de implicarea ta!

Construit de Sorin