Arhive pentru octombrie 1st, 2011

Ieri  (articol reluat) le-am vorbit studentilor mei despre soareci iar saptamana trecuta despre veverite (mai exact, despre Chip si Dale). Cursul pe care il tin este despre psihologia cuplului. Simti si tu ca ceva nu se potriveste? Poate am o incredere excesiva in capacitatea tinerilor psihologi de a gandi analogic? Ne-ar putea invata ceva soarecii si veveritele? Cu alte cuvinte, exista ceva la animale care sa poata fi pus in corespondenta cu natura umana? Nu sunt oamenii „suflete nemuritoare” pe care este inadecvat sa le comparam nu  doar cu soarecii, nici cu veveritele,  nici macar cu maimutele? Sau, poate, noi, oamenii, suntem si noi animale, adica organisme biologice?

Sa-ti povestesc despre simpaticii soricei. Se numesc „soareci de preerie” si sunt una din cele 3% specii de mamifere monogame (nu sunt sigur ca oamenii figureaza pe aceasta lista). Sunt dominant ierbivori, traiesc 1-2 ani, sunt vanati de coioti si vulpi. Da, sunt fideli pe viata (cu mici exceptii, evident, asa e peste tot in lumea viului).

Aceasta ultima caracteristica i-a atras in mod special pe cercetatori. Imagineaza-ti: dupa 24 de ore chinuitoare (pentru mascul) are loc, in sfarsit, fabuloasa intalnire sexuala si, dupa ce se consuma, cei doi parteneri raman impreuna toata viata. Cum sa nu-i studiezi? Cum sa rezisti ispitei de a vedea ce anume alimenteaza si mentine fidelitatea?

Mai trebuie sa-ti spun ceva despre verisorul soarecelui de preerie, pe nume montane vole.Desi sunt 99% identici din punct de vedere genetic, ultimul are un comportament sexual care poate fi catalogat cu usurinta drept promiscuu. Altfel spus, o diferenta ca de la cer la pamant intre cei doi.

Ce au soareci de preerie si nu au verisorii lor imorali? Un suflet de calitate mai buna? Trasaturi de personalitate mai sanatoase? Sunt educati in medii (soricesti) mai solide din punct de vedere moral? Ma tem ca nu. Raspunsul cercetatorilor este descurajator (deprimant?). Soarecii  de preerie au oxitocina si receptori pentru oxitocina in creierele lor micute. Verisorii nu au. Iata si demonstratia:

Montane voles au fost injectati cu oxitocina. Degeaba! Comportamentul lor nu s-a schimbat. Au alergat in continuare din floare in floare (apreciaza, te rog, exprimarea poetica intr-un caz flagrant de dezordine amoroasa la ordinul Rodentia). Soarecilor de preerie, in schimb, li s-a blocat oxitocina (si vasopresina, pentru siguranta), cu ajutorul unei substante antagoniste (asa cum, la oameni, receptorii opioizi sunt blocati cu metadona). Ah, acesti oameni de stiinta lipsiti de scrupule!

Rezultatele? Brusc, foarte dragutii soricei au initiat comportamente identice cu ale verisorilor destrabalati. Nu se mai deosebeau prin nimic din punct de vedere al comportamentului sexual. Devenisera infideli! (au fost si cateva procese rasunatoare de divort). Si totul s-a datorat unei substante? (o nonapeptida, pentru ca are 9 aminoacizi) Se pare ca da!

Fidelitatea, cel putin la soarecii de preerie, este mediata chimic. Stii incotro bat, nu-i asa? Nu, nu, nu, la oameni fidelitatea nu are nicio legatura cu oxitocina si genele care permit crearea ei (si a receptorilor pentru oxitocina, de asemenea) Larry Young, profesor la Emory University School of Medicine, sa-si vada de cercetarile lui, inclusiv cu soareci transgenici (vezi articolul din Nature, 1999) si la fel sa faca Cushing si Carter de la Departamentul de Biologie al Universitatii Maryland (Prior exposure to oxytocin mimics the effects of social contact and facilitates sexual behaviour in females, 1999)!

Fidelitatea este expresia unui angajament psihologic luat de oameni maturi, cu un nivel inalt de integrare sociala si forta morala. Nu are nicio legatura cu genele mostenite de la stramosi pe care nu i-am cunoscut (deoarece au trait acum un milion de ani) si nu este influentata de hormonii sau neurotransmitatorii care circula, fara sa stim, prin capetele noastre. In plus, oamenii nu sunt soareci!! E adevarat, oxitocina e oxitocina.

Ai vrea sa stii cati psihologi sunt in toata lumea? Iti voi spune, cu mentiunea ca datele mele sunt din 2004 (Saul Kassin, Psychology, 4th edition). Aproximativ o jumatate de milion (cum ar veni, intreg sectorul 5,  metafizic condus  de primarul care este). 40 000 sunt doar in Statele Unite. Iti spun si cat castiga (americanii), daca vrei. Poate ca nu vrei, pentru e evita activarea sistemului limbic, amygdala dreapta si cortexul cingulat.

Totusi, merita sa stii ca 35% lucreaza in universitati si colegii de 4 ani. 18% lucreaza pentru companii private. 9% sunt in sectorul non-profit (ONG-uri) iar 7% sunt in scoli. 10 % sunt in serviciul guvernamental (federal sau local). Si mai sunt cei care functioneaza pe cont propriu, adica au o practica privata. In America suntem, da? Ei sunt 21%. Deci unu din cinci!

Ce fac asa de multi psihologi in universitati? Cercetari! Am o mare admiratie pentru acesti oameni deoarece, gratie lor, unii ca mine pot aplica descoperirile in viata de zi cu zi (plus placerea de a afla lucruri rezonabil de sigure despre cum ne functioneaza sufletele nemuritoare) Stiai, de exemplu, ca masinile de pompieri incep sa nu mai fie rosii si devin lime-yellow? Pentru ca au facut brusc o pasiune pentru galben? Nu! Pur si simplu obiectele galbene sunt mai usor de detectat in intuneric decat cele rosii (accidentele s-au redus la jumatate). Data viitoare cand urmaresti un film american cu pompieri (pe AXN, eventual) fii atent si la culori. Si cand le vei vedea si in Romania, vei sti ca suntem la acelasi nivel cu unchiul Sam.

Deoarece oamenilor le place sa se asocieze, la fel au procedat si psihologii americani. Asa a aparut APA, in 1892 (acest articol incepe sa semene a curs interesant de Istoria Psihologiei?). in 1900 avea 150 de membri (nu era prea mare concurenta, as zice). Nu-ti imagina ca toti cei 40 000 sunt inrolati in APA. S-a intamplat ceva neasteptat (oare?) in 1988: a aparut APS (American Psychological Society), o organizatie formata din psihologi desprinsi din APA (da, schisma!), specialisti cu o orientare stiintifica mai pronuntata (in 2004 APS a devenit Association for Psychological Science). Cu alte cuvinte, si in Statele Unite exista psihologi cu preferinte pentru experienta clinica subiectiva respectiv cei care cred ca practica profesionala trebuie intemeiata pe teorii testate in mod riguros. Cum poate banuiesti, aceasta separare a fost initiata de psihologii clinicieni (cel mai numeros grup) si nu a facut decat sa materializeze ceea ce se stia inca din 1949 (modelul Boulder de training in domeniul clinic) si ajunsese cunoscut ca the scientist-practitioner gap (sau mai degraba un canion, cum inspirat se exprima Carol Tavris).

Ma intreb, cu neuronii mei S.F., oare vom avea si in tara noastra o fragmentare a Asociatiei Psihologilor, la un moment dat? Oare psihologii de la Spiru Haret, forma ID (aceea care a generat un urias scandal), manati de idealurile stiintifice in care au fost formati si de dragostea pentru adevar se vor regrupa intr-un mioritic si hazliu APS romanesc? Sau consilierii si terapeutii inclinati catre a-si aseza practica mai mult pe studii controlate decat pe intuitii personale si bias de confirmare vor indrazni sa chestioneze aspectele confuze (scuze, am vrut sa scriu „complexe”) ale propriei lor discipline? Nu ma astept la astfel de miscari tectonice, evident, doar incerc sa ofer un criteriu pentru copiii nostri interesati de acest domeniu minunat, un criteriu prin care sa poata stabili evolutia noastra in directia diversitatii si a adevarului relativ, scapat din stransoarea monopolului unei organizatii, oricat de numeroasa sau binevoitoare ar fi.

Razboiul clinicienilor in USA nu a fost sangeros iar astazi „artistii” (cei care cred ca practica clinica este in mod esential o arta) si „oamenii de stiinta” (cei care cred ca practica clinica poate fi aparata de irationalitate printr-un control mai aspru, stiinta fiind prin excelenta un set de metode prin care ne protejam de propriile noastre iluzii) coexista, fiecare cu agenda, domeniile de interes si jurnalele proprii. Preferinta mea este asumata public, ma bucur sa-i citesc pe cei din prima categorie insa am incredere in ceea ce spun cei din a doua, stiind acum mult prea bine, de exemplu, ca hipnoza nu ne poate ajuta sa ne amintim evenimente adanc ingropate (eventual din vietile anterioare, pentru amatorii de carticele simpatice) deoarece memoria este reconstructiva iar Elizabeth Loftus inca vie.

Din pacate, si la noi, ca si in State, educatia publica este facuta de specialisti mai degraba apropiati de realismul naiv (vezi Lee Ross, 1996) si putin iubitori de gandire critica (pentru un echivalent al lui Dr. Phil incearca Urania!). Psihologia populara, nu peste mult timp, va exploda si la noi, aducand cu sine o cantitate astronomica de interpretari gresite si credinte iluzorii sau pur si simplu simpliste. Cum vom sti ca nu e suficient sa ascultam casete cu mesaje subliminale pentru a ne spori increderea in sine si a ne mobiliza resursele creatoare (o industrie de milioane de dolari pe an)? Cine ne va proteja de seminariile exotice si de workshop-urile de dezvoltare personala in care dificultati de o viata vor intra intr-un proces „spiritual” de volatilizare? Am trecut deja prin etapa „sa consumam pipi, intre doua posturi yoghine secrete!”, de ce am fi imunizati la urmatorii virusi ai lipsei de informatie stiintifica si ai bolboroselii sofisticate? (psychobabble, minunatul termen din limba engleza)

Ma surprind tentat de cel mai nou rol de profesor solicitat de timpurile noastre, de negasit in facultati, anume cel de intelegere publica a psihologiei. Este un rol nesuferit, pentru unii, deoarece le ameninta teoriile, credintele, organizatiile si, nu in ultimul rand, profiturile. Media sigur nu are nevoie de asa ceva deoarece nu face audienta. Mai mult, ce om sanatos ar dori sa intre in disonanta cognitiva, acceptand sa-si puna sub semnul intrebarii idei despre care e convins ca sunt adevarate? Pe de alta parte, nu pot sa-mi refuz placerea de a  arata cu degetul iluziile colective si a striga, cu o inocenta pierduta, „iata, iata, imparatul e gol!”.

Si toate acestea in conditiile in care am crezut ca psihologia este in primul rand o arta si am scris chiar cateva carti in acest sens. Not anymore! Psihologia este o stiinta, inca departe, ca nivel de siguranta, de stiintele „hard” (fizica sau chimie), dar nu mai putin o stiinta in sensul de apropiere treptata de adevar, prin intermediul unor instrumente care ne apara de tendinta innascuta de a ne pacali singuri. Stiu ca numeroase minciuni sunt necesare  in lupta eterna cu nesiguranta si imprevizibilul acestei lumi, si cateva sunt chiar fascinante (deoarece le-am trait), dar mai stiu ca, pe termen lung, adevarul ar putea fi un pariu mai bun. Cumva, este ca la religia lui Pascal, intoarsa pe dos: daca Dumnezeu exista, jocurile sunt deja facute insa daca Dumnezeu nu exista totul devine, acum, important si valoros. Acest moment, acest loc, acest gand, aceasta emotie. Clipesti?

Se da timpul inapoi si se ia o pisica infometata, impreuna cu cetateanul Thorndike (a nu se confunda cu cetateanul Kane sau, si mai grav, Bush). Pisica este asezata intr-o cusca a carei usa este blocata cu un carlig. In raza vizuala a matei, destul de aproape de cusca, este plasata strategic o bucata apetisanta de peste (fiind post, pisicuta isi permite doar delicatese din peste). Si se urmareste ceea ce as putea numi spectacolul manifestarii inteligentei la animale.

La inceput, pisica intinde labele printre gratii, incercand sa ajunga la peste. Ups! O mica eroare de estimare a distantei (pestele a fost plasat in mod sadic un pic mai departe). In cele din urma pisica (sau motanul, pentru cei familiarizati cu conceptul de „creier roz”) renunta la acest comportament si initiaza un altul. De fapt, altele, in timp ce se invarte prin cusca. La un moment dat, din intamplare, atinge carligul intr-un fel care determina deschiderea usii. Pesteeeee!

Etapa doi. Se ia aceeasi pisica infometata si se pune in aceeasi cusca (nu s-a saturat, evident, era doar o bucatica de somon). Spectatorii, priviti, va rog! In linii mari, pisica face aceleasi lucruri si, la un moment dat, izbeste din nou carligul cu labuta (observa diminutivul!) iar usa, surpriza, se deschide. Urmeaza, imediat, recompensa.

Etapa trei. E nevoie sa o descriu? (m-am cam plictisit) Etapa patru, cinci si tot asa, pana cand, dupa un numar de teste, pisica invata sa apese carligul imediat ce este introdusa in cusca. Inteligenta mata, nu-i asa?

Nu chiar. Comportamentele ei nu au nicio legatura cu inteligenta. In cele din urma (daca chiar vrei sa faci tu experimentul inarmeaza-te cu rabdare!) reuseste sa fie eficienta, insa nu pentru ca gandeste ci pentru ca invata, prin incercare si eroare, sa elimine comportamentele irelevante. Pisica nu intelege in niciun moment natura problemei cu care se confrunta si solutia simpla (doar pentru noi, oamenii) la aceasta problema banala. Deoarece comportamentul care conduce la succes este recompensat (pesteeee!) invatarea actiunilor este intarita. Thorndike a numit asta legea efectului iar experimentul pe care l-a realizat este un caz de conditionare instrumentala.

Pisicile nu gandesc, imi pare rau sa spun asta, avand in gand, in acest moment, cateva persoane care sunt convinse ca nu-i asa. Cateva experimente simple (sau , pur si simplu, observatii in contexte naturale) demonstreaza fara dubii acest lucru. „Adrian, de unde stii tu ca nu gandesc? Ai acces la mintea lor?”, ma intreaba prietenii mei iubitori de animali (si complici la unele crime petrecute prin abatoare). Stiu pentru ca am auzit de Thorndike. Si de Skinner. Si de Kohler (cel care, impreuna cu cimpanzeul Sultan, a evidentiat un inceput de cognitie la maimutele mari).

Suntem inselati de lucrurile simple pe care le realizeaza animalele noastre de casa, fara sa realizam masura in care acestea sunt conditionate sau calibrate genetic (pre-wired). Nu faptul ca animalele nu gandesc (decat rudimentar, cateva) ma preocupa. Comportamentele lor pot fi prezise cu usurinta. Ma tem ca oamenii nu gandesc in masura in care cred ca o fac. Aceasta posibilitate imi da fiori (mai ales cand ma gandesc la faptul ca si eu sunt om!).

Iar fiorii m-au condus pe un drum pe care, mergand, incep sa inteleg prezenta masiva a irationalitatii in vietile noastre (pe cei pe care ii cunosc mai indeaproape ii delectez periodic cu bias-uri). Pana la cele mai inalte niveluri (decizii cu impact asupra a milioane de oameni) irationalitatea (evit sa spun „prostia”, pe care o definesc altfel) se manifesta triumfal si, din pacate, dramatic. Deoarece zona mea de (aparenta) expertiza este psihologia, ajutat de cateva minti stralucitoare, incep sa realizez, cu un amestec de groaza si uimire (un fel de sentiment numinos) modul in care irationalitatea s-a insinuat, a prins radacini si apare, in zilele noastre, ca o doamna respectabila, pe care este politicos sa o saluti. Dar nu este deloc asa.

Cum se intampla mereu in stiinta, ideile fanteziste, copilaresti sau proaste nu rezista la testul timpului. Dupa un numar de ani, in contactul aspru cu realitatea, caliatatea lor indoielnica (sau jalnica) incepe sa fie vazuta. Folosesti cumva proceduri medicale din secolul 17? Sper ca nu! Medicina adevarata a inceput pe la 1900. Cu toate acestea, medici au existat tot timpul iar oamenii i-au respectat, crezand ca stiu ce spun. Ghici cati au murit nu pentru ca nu au fost tratati ci tocmai pentru ca au fost tratati?

Fizica, chimia, biologia sunt, intr-adevar, stiinte mai puternice deoarece datele cu care opereaza pot fi inregistrate mai usor prin masuratori. Psihologia si aplicatiile ei de care sunt interesat (consiliere, psihoterapie) nu pot avea un alt destin daca vor sa nu faca parte din categoria tratamentelor cu lipitori. Intrebarea mea este: putem oare sa ne dezlipim de teoriile noastre intuitive, atat de indragite? (deoarece sunt ale noastre, asemenea unor copii). Putem accepta ca mintile noastre sunt, uneori, inselate de propriile lor mecanisme perceptive, mnezice sau emotionale? Si daca „da”, oare ce-ar insemna asta? Cumva sa ne supunem teoriile unor teste? Poate si sa ne supunem felurile de a gandi, de asemenea, unor teste? Nu de alta, dar e posibil sa fim, cand si cand, precum pisica lui Thorndike. Sau  a lui Schrodinger? (le incurc putin, probabil pentru ca mi-a scazut fosforul din sange). Carligul, carligul, unde e carligul?

Se ia un barbat si se asaza intr-o pozitie de putere. Sa-i spunem B1. Se ia un al doilea barbat si se asaza „dedesubt” (citeste, te rog, in cheie ierarhica mai intai, si abia dupa aceea in sens simbolico-anal). Sa-i spunem B2.

B2 are o sotie si o amanta. Sa-i spunem amantei B3, insa nu pentru ca ar fi un al treilea barbat ci pentru ca a mostenit o banca americana (nu una falimentara, din zilele noastre, ci una prospera, din anii ’20). Avand nu doar un ascendent ci si o mare forta de convingere, B1 il determina pe B2 sa divorteze de sotia lui si sa se insoare cu amanta. Evident, ii prescrie amantei (pe care nu o cunoaste direct!) sa se desparta de sotul ei si sa se marite cu B2. Poate doar intuitie psihologica remarcabila?

Desigur, fiind vorba de B1, insa nu doar atat. Si un mic interes financiar: B2 ar putea folosi o parte din fondurile aduse de noua lui sotie pentru a sprijini firma lui B1, la care B2 e deja actionar. Totusi, de ce divorteaza B2? Deoarece nu indrazneste sa puna sub semnul intrebarii „adevarul” formulat deja de B1 („tu esti un homosexual latent si, daca vei ramane in acest mariaj, vei deveni unul manifest”-sa nu uitam, suntem in anii ’20, cand homosexualitatea era o boala, iar 100 de ani mai tarziu, pentru unii bravi aparatori ai drepturilor animalelor, mai ales in decembrie si aprilie, inca mai este!)

Efectele:

Sotia lui B2 si sotul lui B3, abandonati si nereusind sa faca fata divortului, mor. Da, mor cu adevarat! La putin timp dupa oficializarea legaturii, B3 divorteaza de B2. Coplesit de sentimentul esecului si de vina, B2 nu-si mai revine niciodata, dezvolta o depresie de intensitate psihotica si are cateva tentative de suicid. Sa numaram impreuna: patru vieti distruse.

Am o imaginatie bogata sau sa fie doar rezultatul neasteptat al unei fripturi de miel fantasmate dar refuzate ca urmare a unui fior venit dinspre mutele Athos? (unde, sa nu uitam, nemuritorul Jiji a fost in pelerinaj zilele acestea, pentru a solicita, printre altele, si un mic sprijin divin dezinteresat pentru meciul de maine) Nici, nici! Tot ce povestesc s-a intamplat deja desi mult timp faptele nu au fost cunoscute, deoarece corespondenta care le dovedeste a fost secretizata aproape 35 de ani.

Sa dam si cateva nume:

  • B3: Angelika Bijur
  • B2: Horace Frink
  • B1: Sigmund Freud

Acel Freud? Ihm! Si unde se afla aceste faimoase scrisori? In Libraria Congresului American. Cine a reusit sa le tina ascunse desi, iata, nu definitiv? Maria Bonaparte si Anna Freud. De ce? Deoarece „nu erau de interes stiintific”!

Totusi, Frink era psihanalist iar Freud i-a stabilit orientarea sexuala in urma unor interpretari. Sa fi gresit, in acest caz, Maestrul dependent de cocaina? Sa fi gresit si in altele? De pilda, in cazul adolescentei Dora sau in cazul Pankeev (The Wolf Man), cel care visase 6-7 lupi albi (de unde si numele), de fapt caini, cum insusi Freud a recunoscut mai tarziu? (poate revin cu minunat de arbitrara interpretare freudiana a acestui vis, in functie de cum dorm in noaptea aceasta)

In Statele Unite anii ’80 si ’90 au fost ani de razboi (nesangeros, cum le sade bine ganditorilor) pe tema marelui Freud, genialul intemeietor al psihanalizei (regina pseudostiintelor, zic unii carcotasi). S-au folosit toate armele. Ghici cine a castigat?

Daca nu gresesc, fiind sub influenta unor mesaje stereotipe primite cu ocazia sarbatorilor (cei care-mi cunosc intoleranta sau nu-mi scriu nimic sau se intrec pe ei insisi in materie de originalitate), suntem in 2011 si in Romania Frank Cioffi, Frank Sulloway, Peter Swales, E.M.Thornton, ca sa nu mai zic de Frederick Crews (tatal lor, in sens freudian, bineinteles!) ar putea parea linia de fund (incredibile dictu) a echipei Manchester United, cvasi-campioana a Angliei. Deoarece nu au fost tradusi in limba romana, sub nicio forma nu neg (doar reprim) posibilitatea de a fi cunoscuti in cercurile psihoterapeutice (mai ales cele de orientare cognitiv-comportamentala).

Este psihanaliza deja in declin in Statele Unite?

Sau infloreste? Si ceea ce se intampla la ei, asemenea unui iPhone 4, va ajunge, la un moment dat, si la noi? Si daca da, cum ar fi bine sa procedez: sa strang bani pentru a-l face pe Steve Jobs un pic mai fericit (cu conditia sa nu-i recidiveze cancerul la pancreas) sau sa investesc intr-o splendoare de telefon mobil cu baterie reincarcabila din 3 in 3 ore?

Nu am publicat intamplator acest articol astazi. Ma intereseaza intr-un mod budist detasat (sic, sick!) perceptia colectiva a figurilor investite cu autoritate si procesele, uneori abrupte, de dez-vrajire(debunking, pentru singurul meu cititor de la Vanderbilt). Si eu am fost vrajitor si viata m-a purtat, in neintentionata ei curgere, spre locul in care mantaua, matura (in anumite cazuri) si textele esoterice sunt depozitate pentru a fi, ecologic, reciclate. Inteleg, prin urmare, si suisul si coborisul. Si impart aceasta intelegere cu tine, intr-un fel seductiv, sper, altfel de ce ai fi citit acest text pana aici?

Azi este Sarbatoare, aminteste-ti! Eu sarbatoresc sansele pe care Viata ni le ofera din nou, anume acelea de a gandi pe cont propriu, de a ne exersa puterea de observatie, de a ne testa credintele si a accepta faptele, de a coopera acolo unde o singura minte pare a fi in mod dramatic insuficienta si de a nu lua prea tare in serios puzderia de autoritati psihiatrice sau ecleziastice, academice sau politice, desi puterea lor de a contamina mentalul colectiv este de domeniul evidentei. Cu putin ajutor de la zeitatile tehnologiilor digitale, plus un sprijin mefistofelic in buna traditie inaugurata de Faust, nu pentru mult timp!

Curiosii care nu au rabdare sa o citeasca pe Lavinia Edmunds in Unauthorized Freud (Penguin, 1999) se pot rezuma la articolul din The Guardian (”The Masters’s Mad Move”), 30 ianuarie 1999.

Acesta este un articol publicat, initial, pe un alt site (in calitate de invitat).

Cursurile mele la facultate se apropie de final si, odata cu ele, implicit, si rolul de profesor.Un impuls nazdravan m-a acaparat astazi si asa le-am vorbit studentilor despre bullshit. Am dat exemple concrete si, desi am fost atent, nu sunt sigur ca nu am fost chiar eu unul dintre ele. Deoarece Newton nu a trait tocmai degeaba, adica sub efectul unei inertii foarte placute, ma grabesc, iata, sa impartasesc aceste ganduri si cu tine. Cum as putea sa te privez de acest spactacol anal-itic?

Exista trei tipuri de bullshit, intr-o clasificare pedanta:

  • Bullshit minor
  • Bullshit moderat
  • Bullshit de elefant

Bullshitul minor este atunci cand tu ma intrebi „Ce mai faci?” iar eu raspund „Bine!” (sau invers). Mi se pare inofensiv si, pana la un punct (sa zic o gramajoara?) acceptabil. Bullshitul moderat este peste tot, prin urmare nu e usor de identificat. Meseria mea ma biaseaza puternic in directia cuplurilor, familiilor si scolii (de la gradinita pana la facultate, studiile doctorale fiind incluse). Revin putin mai jos. Bullshitul de elefant e mai rar dar mai periculos. In plus, fiind mare, uneori curatenia dureaza ani in sir.

De pilda, bullshitul de elefant iti cere sa mori pentru tara ta (sa fii erou). De ce, insa, ma intreb exact ca un bou (ca sa rimeze cu „erou”), de ce nu ar fi mai interesant sa traiesti pentru tara ta (ii rog pe soldatii din Afganistan sa-mi raspunda prin sms). Tot bullshitul de elefant iti spune sa mori pentru Iisus, Allah sau Shiva, in functie de locul geografic in care te afli. Un drac impielitat se intreaba, bine adapostit in capul meu, daca nu cumva e o optiune mai inteleapta aceea de a trai pentru Dumnezeu (indiferent de versiune). In sfarsit, acelasi bullshit de elefant e de parere ca trebuie sa fii un om bun (sau corect, iubitor, calm, bland etc.) Nu ai putea, totusi, sa fii asa cum esti? (aici fac o diferenta, sper, fina, intre experienta, adica ceea ce simti, si comportament, adica ceea ce faci-pentru subtilitati de genul acesta citeste-i, te rog, pe altii sau chiar pe mine, in alte contexte)

Fiind aproape sigur ca sinele este schimbator (si, pentru a-i deruta pe unii romantici, scriind Sinele cu majuscula) nu vad cum ar putea cineva reusi sa fie, acum, altfel decat este. poate incerca, bineinteles. Credinta ca s-ar putea transforma e ceea ce eu numesc bullshit de elefant. Daca acum esti furios nu poti fi calm. Poate vei fi calm peste 30 de minute sau maine la aceeasi ora. Acum esti furios. Asa esti tu, acum. Acesta este Sinele tau. Poti incerca sa nu mai fii furios dar nu vei reusi. Ceea ce vei reusi, eventual, este sa pretinzi ca nu mai esti furios (daca esti foarte bun iti poti ascunde furia chiar de tine insuti, o performanta cu adevarat deosebita in care am o remarcabila expertiza si eu)

Suntem, in diferite grade, producatori de bullshit. Mintim!

A minti este o a doua natura. Se invata in familie si se exerseaza la scoala. Cei mai competenti primesc dreptul de a aparea la televizor si de a lua decizii cu impact social. Studiourile TV sunt locuri perfecte pentru a vedea bullshitul in toate splendoarea lui (poti incepe cu cabina de machiaj). Dar nu la ele si oamenii care le populeaza vreau sa ma refer acum ci la ceva mult mai apropiat de mine, anume la parinti si profesori.

Familiile si scolile, mi se pare, contin o abundenta de bullshit. Parintii pretind ca simt altceva decat simt iar copiii se modeleaza dupa ei (vezi teoria invatarii social-cognitive, daca esti mai sceptic). Profesorii pun in circulatie cantitati impresionante de bullshit cu ajutorul unor cursuri sau ore neinteresante, plictisitoare pana la starea de somn delta si lipsite de relevanta practica. Nu e de mirare sa elevii chiulesc iar studentii, daca li se permite, lipsesc. Uimitor este ca acesti oameni tineri, inca incomplet contaminati, reusesc sa reziste si sa mai pastreze, pe ici pe colo, urme de curiozitate, de interes cognitiv sau, in cazuri rarisime, de pasiune.

De ce nu se intampla, practic, nimic? (asta in cazul in care perceptia mea este corecta si nu este o alta forma de bullshit, generos gazduita de acest site cu-minte) Deoarece dimensiunile fenomenului il fac sa para normal. Dar eu nu-l gasesc normal! Mi se pare dezgustator si sunt revoltat (si nu ma intreba ce fac, deoarece acum scriu!) Am sentimentul ca a spune adevarul (singurul fel in care ne putem vindeca de bullshit) este o intreprindere atat de periculoasa incat cei care sunt inclinati sa o faca, privind putin in jur si observand lipsa de reactie, pasivitatea si, adesea, colaborarea entuziasta intru bullshit a semenilor prefera pozitia mai sigura, si mai comoda, de observatori binevoitori (si, eventual, detasati, adica o forma ceva mai sofisticata de bullshit spiritual, achizitionat in ashram-uri, locuri de retragere si manastiri Zen)

Inteleg prin bullshit moderat orice evaluare a unui aspect al realitatii prezentata ca un adevat absolut. „Nu ma iubesti”, imi spui tu. De unde stii? M-ai bagat in fMRI si mi-ai studiat sistemul limbic in timp ce te vizualizam? Ai un device prin care imi poti masura sentimentele? Esti genul de psiholog sufocat de propria lui omniscienta aroganta in timp ce pretinde ca este smerit? Nu ai de unde sa stii daca te iubesc, daca te-am iubit sau daca te voi iubi dupa ce asta micu’, Messi pe numele lui, ii sufla cupa cea mare lui Alex Ferguson (cel care a castigat tot ce se putea castiga pe aceasta planeta si ar fi cazul sa-i mai lase si pe altii).

Ceea ce tu stii, eventual (daca nu dormi sau nu ai consumat recent diferite substante psihostimulante),este daca te simti sau nu iubit(a). Acela este adevarul tau emotional! Nu este bullshit. Ti-as fi recunoscator daca mi-ai spune deoarece astefel relatia noastra are o sansa de dezvoltare. Tu imi spui cum te simti si eu iti spun cum ma simt. Pare simplu si usor insa e complicat si dificil. De aceea bullshitul este ispititor. Cam toata lumea il produce, la un nivel moderat, zilnic. Intr-o astfel de ambianta culturala, cu numeroase modele de rol si gratie unei conditionari cu debut de la primele respiratii, a minti ajunge sa ne defineasca. Suntem fiinte care mint. Nu am fost mereu asa si nu e necesar sa ramanem asa.

Putem spune adevarul, din cand in cand.

Il poti ruga pe profesorul tau sa-ti explice in ce fel ceea ce preda la curs are o minima legatura cu viata reala, admitand ca esti un student atat de idiot incat te miri si tu cum ai intrat la facultate dar, daca tot ai intrat si, mai ales, dai si niste bani, ai vrea sa te alegi cu ceva. Ii poti spune partenerei tale ca intentionezi sa te vezi cu o alta femeie, poate chiar sa faci unele lucruri necuvenite insa extrem de placute, deoarece nu-i mai suporti permanentele reprosuri, acuzatii si judecati sau, pur si simplu, nu o mai placi, si asta de mult timp, scutind-o astfel de indoieli si ideatie deloc paranoida, poate chiar de o cheltuiala insemnata cu un detectiv particular chipes.

Cu siguranta sunt deformat de practica profesionala dar nu ma pot impiedica (lipsindu-mi autocontrolul) sa nu remarc bullshitul tulburator din relatiile de cuplu, confuzia dintre realitate si dorinta, incercarile mereu reinnoite de a-l schimba pe celalalt sau pretentiile comice ca lucrurile sunt ok cand gunoiul de sub pres incepe sa rivalizeze cu Mont Blanc-ul pe care un tanar pe care il stiu il va escalada in curand (daca il va lasa partenera de cuplu!)

Parinti care inca nu stiu sa spuna „Te iubesc” (desi chiar asta simt) dupa cum alteori sunt incapabili sa spuna „Ma tem pentru tine” sau „Imi vine sa te lipesc de perete”, educatori si profesori care ar pleca primii de la propriile lor ore, parteneri care se suspecteaza, se controleaza sau incearca in zadar, dar perseverent, sa fie altcineva decat sunt, plus bloggeri si terapeuti dornici sa fie faimosi si sa salveze umanitatea (not me, not me!), iata un mix ciudat si apetisant, un fel de mancare pe care il puteti servi (dumneavoastra, domnule si dumneavoastra, doamna!), va rog, in aceasta dupa-amiaza sau, daca nu aveti timp, fiind ocupati cu bullshitul personal, intr-una din zilele urmatoare despre care ati aflat, sper, ca sunt putine (adica nedepasind, in medie, 365 ori 80).

Aceasta este o mostra stilizata din ceea ce vorbesc cu studentii mei la facultate si, din motive care imi raman obscure, pare sa-i intereseze. Fiind sfarsit de semestru si de an universitar, le-am vorbit si despre moarte, subiectul meu adorat, asigurandu-i ca vor muri, lucru pe care, dragul meu cititor, ti-l aduc si tie la cunostinta desi, daca esti precum cei mai multi oameni, in proportie de 90% nu ma vei crede. Pana atunci, insa, mai avand de petrecut cateva clipe pe aceasta piatra mai mare numita planeta Pamant, iti propun sa-ti ridici antenele si sa detectezi bullshitul din jurul tau (stiu ca ai vrea sa incepi cu seful tau si tocmai de aceea te invit sa fii mai creativ). Nu, sub nicio forma nu ma gandesc sa incepi cu tine. Incepe cu mine! Un articol din seria bullshit de elefant, cu mici sclipiri, dureroase, de adevar. Sau invers.

Construit de Sorin