Arhive pentru septembrie, 2011

Pisicile care au inceput sa citeasca acest articol sunt invitate sa se opreasca si sa se reintoarca la ocupatiile lor obisnuite (which are, I guess, doing nothing). Acesta este un articol cu titlu inselator, pentru oameni.

Ideea principala, in jurul careia voi gravita un timp, inainte de a ma intoarce la treburile mele uzuale (suspect de asemanatoare cu…, poate e mai prudent sa nu spun), este urmatoarea:

Un om este responsabil in totalitate pentru experienta lui.

Sa-ti dau un exemplu, tampito! (te rog sa te gandesti la o persoana, nu la o femeie) Da, ai citit bine, tocmai te-am facut o persoana tampita. Cum  adica nu intelegi? Stupid people, do you get that? (esti prea tanara pentru a-l fi apucat pe Brucan?) Am afirmat despre tine ca esti o combinatie sofisticata de neghiobie si cretinism, cu mici puncte de tembelac (pentru ca ma citesti, nu din alt motiv).

Hai sa presupunem ca te simti insultata (de fapt, de ce sa presupunem?). Poate nu insultata, macar neinteleasa, usor desconsiderata sau tratata incorect (politic). Insa pentru usurinta iti propun sa ramanem la insulta. Te simteai bine  iar acum te simti rau (sa admitem ca te inscrii in normalitate si a te simti insultata e o traire neplacuta).

Si totul e din vina mea, nu-i asa?

Ti-am facut ceva (te-am insultat) si ti-ai pierdut starea de bine. Ai toate motivele sa fii suparata, e ca si cum te-as fi deposedat de ceva pretios (binele tau interior). Ti-am furat binele! (iata-ma, hotul de emotii pozitive, infractorul care a transcens Codul Penal si scapa nevatamat). Hai totusi sa ne gandim un pic mai profund (vezi, am incredere ca nu esti chiar batuta in cap, in special in zona frontala). Tot ce am facut eu a fost sa rostesc (de fapt, sa scriu) cateva cuvinte. Pentru aceste cuvinte (scoaterea lor din mine, ca sa zic asa) sunt responsabil.

Tu ai citit aceste cuvinte si ai inceput sa te simti intr-un anumit fel. S-o luam incetisor:

  1. Cine este responsabila pentru faptul ca te-ai asezat in fata computerului?
  2. Cine este responsabila ca ai intrat pe acest site? (si ai ales acest articol)
  3. Cine este responsabila pentru faptul ca ai celule fotoreceptoare? (si poti citi)

Si mai sunt si alte intrebari de acest tip dar nu am timp de ele, sper (oare de ce?) ca ai prins ideea. Sa mai facem un pas: tu citesti afirmatia mea si incepi sa te simti insultata. Esti atenta? Tu incepi sa te simti insultata. Adica emotia este creata de tine (desi, probabil, nu stii cum). Eu doar ti-am transmis cateva cuvinte (poate iti faceam cu ochiul, simultan, cine stie?). Tu ai receptat aceste cuvinte si ai adaugat ceva (emotia).

Faptul de a te simti insultata este contributia ta.

Ghici cine este responsabila pentru contributia ta? Ai inteles, draga si stralucita mea persoana cu, poate, suflet nemuritor sau macar incantator de iubitor si tolerant cu indivizii de teapa mea? A te simti insultata este experienta ta si este produsa, in totalitate, de tine. Esti responsabila pentru ea. Esti autoarea experientei tale! Repet, pentru cei care citesc in stare de somn:

Esti autorul (tu, barbate!) sau autoarea (tu, femeie!) experientei tale!

Si tu, copilule, bineinteles! (iar voi, pisicile care nu ati tinut cont de sugestia mea si ati ajuns cu lectura pana aici, da, e valabil si pentru voi). Nu avem unde sa fugim. Suntem 100 % responsabili pentru experientele noastre. In acest punct, ii rog pe cititorii inteligenti sa observi ca nu spun ca suntem complet responsabili pentru circumstantele/contextele in care ne traim experientele (ci doar pentru unele, create tot de noi). De exemplu, nu este responsabilitatea ta intamplarea de a te fi nascut intr-o Romanie corupta si primitiva (sau intr-o Californie la fel de corupta doar ca la un nivel mai subtil, intrucat e mai rafinata).

Oare m-am facut inteles? Experienta ta de a te simti insultata de mine (sau iubita, dar nu cred ca simti asta-desi ai putea remarca, de ce crezi ca, fara sa-mi ceara nimeni, scriu, moca, un articol?) Din realitate vin tot felul de stimuli (precum cuvintele mele) si tu raspunzi, in felul tau personal, la acesti stimuli. Acest raspuns iti apartine. Asta inseamna ca esti responsabila pentru el:

A accepta ca raspunsul tau este al tau.

Sunt limpede sau trebuie sa-ti desenez? Orice fel de senzatie, emotie, sentiment sau gand ai avea, aceste continuturi psihologice vin de undeva dinauntrul tau, sunt produse de tine (cel mai adesea, fara sa stii cum dar asta nu este o scuza!), iti apartin si esti responsabila pentru ele. Viata ta este acest joc infinit (sanchi, e finit!) intre tine si realitate.

Stii sa te joci frumos?

Pentru pisici, soareci si alte fiinte vii interesate, voi reveni cu un articol(articol preluat de pe alt site) in care voi analiza in ce fel o persoana jefuita pe o alee intunecata (din cauza crizei, normal!) de o alta persoana plina de energie si aflata temporar in posesia unui obiect de bucatarie (un cutit), numita, pentru usurinta adresarii, „hot”, este, de asemenea, responsabila pentru experienta ei. Or I have already done that? Right, Tom? Without comic violence, please!

 

Realitatea. Nu-i asa ca stii cum este? Nu in cele mai mici detalii, evident (doar nu esti om de stiinta), ci in mare. The big picture. Supravietuiesti si chiar te descurci frumos in realitate. O cunosti. Esti in contact cu ea. Acest contact se numeste experienta. Experienta ta. Tu intri in interactiune cu realitatea si ceea ce rezulta este experienta ta.

Si acum gandeste-te la cineva care poarta ochelari cu lentile roz. Cum va fi pentru el (ea) realitatea? Roz, desigur! Altcineva priveste prin ochelari gri si percepe realitatea, cum altfel, gri. Pentru putina variatie, din cand in cand, schimba intre ei ochelarii. Insa mereu, fiecare, se uita la realitate printr-o pereche de ochelari, adica prin intermediul unor lentile.

Experienta noastra este realitatea  filtrata de lentilele noastre.

Intr-o zi, insa, purtatorul de ochelari roz (sau gri, sau verzi, sau portocalii cu picatele albe) are o revelatie. Ii trece prin cap sa-si dea jos ochelarii. Si ce vede? Vede realitatea, normal, doar ca altfel! Ce metafora slaba, cred ca spui in sinea ta, eu mi-am dat seama de mult de asta si am renuntat la ochelari. Felicitari, felicitari! Presimt ca ma poti intelege in continuare.

Asa cum ne uitam la realitate prin intermediul ochelarilor (la care putem renunta) in acelasi fel ne uitam prin intermediul ochilor (urechilor s.a.m.d.) Ei, ce faci cu ochii? Renunti si la ei? Ma tem ca nu e o idee prea buna.

Si ochii sunt un fel de lentile.

Crezi ca am terminat? Realitatea e filtrata de ochelarii roz si, intr-o zi minunata, evrika!, realizezi asta si ii dai jos. Insa raman ochii. Nu-i poti da jos dar macar poti deveni constient de felul in care ei distorsioneaza realitatea (cu ajutorul unui specialist, nu-ti imagina, plin de naivitate, ca poti face asta singur). Ce te faci insa daca propriile tale mecanisme mentale sunt un fel de ochelari roz? Te-ai gandit vreodata la asta? Daca te gandesti acum, cu adevarat, senzatia pe care o prezic este de infiorare. Asa cum nu poti renunta la ochi nu poti renunta nici la mecanismele mentale (adica la mintea ta). Asta vreau sa spun, desi putini ma cred, atunci cand afirm ca traim intr-un ocean de iluzii. Vreau sa spun ca percepem lumea printr-un set de lentile psihologice, unele dintre ele prost calibrate. Altfel spus, experienta noastra este rezultatul intalnirii dintre realitate si mintea noastra plina de biasuri.

Majoritatea oamenilor cred ca lumea este asa cum le apare. Cu o expresie folosita de Gilovich si Ross putem numi asta realism naiv. Nu este deloc asa. Percepem lumea distorsionat deoarece mecanismele noastre mentale, asemenea ochelarilor roz, distorsioneaza lumea. Problema este ca pe ochelari ii putem vedea deoarece sunt in afara noastra in timp ce propriile minti ne raman invizibile. Aici este sediul iluziei, indiferent de varsta pe care o avem, de sex, de statut social sau de pregatire profesionala.

Am contabilizat, pana in prezent, in jur de 300 de biasuri (lentile psihologice) si nu am terminat numaratoarea. Specialistii in psihologie nu sunt feriti desi unii isi inchipuie cu o delectabila aroganta asta. Psihanalistii cred ca au decodificat mintea cand, in realitate, s-au impotmolit in propriile lor iluzii. La fel psihologii clinicieni, atunci cand devalorizeaza predictia actuariala in favoarea esotericului simt clinic (si a biasului de confirmare, pentru connaisseuri). Insa nu e totul pierdut. Exista cateva sperante micute, venind dinspre stiintele cognitive, gandirea critica, psihologia evolutionista si psihologia sociala. M-as bucura ca aceasta intelegere sa se extinda astfel incat, treptat, sa ne vindecam de ceea ce stramosii nostri cu si fara coada au propagat, incercand si izbutind doua lucruri simple: sa supravietuiasca si sa se reproduca. Ti se pare ca lipseste ceva? Da, lipseste Mos Craciun! Fii si tu intelegatoare cu mine, am renuntat la El deoarece era o lentila care incepuse sa ma incomodeze. Poti incerca si tu. E la promotie!

Desi poate nu par, urmatoarele intrebari sunt serioase:

  • In ce an suntem?
  • Cine este presedintele Romaniei?
  • Cum se numeste moneda nationala aflata in circulatie?

Poate esti obisnuita cu intrebari ceva mai provocatoare (de exemplu, este moartea sfarsitul identitatii? ) dar te asigur ca la fel sunt si cele de mai sus. Trebuie doar sa-ti ofer contextul potrivit. Iata:

Imagineaza-ti ca esti un subiect aflat sub hipnoza in cabinetul unui terapeut care crede in vieti anterioare (si isi face publicitate in acest sens, inclusiv prin scrierea unei carti). Nu suntem in 2011 ci in 4011 (da, inca mai exista psihoterapie, spre mirarea unora). Tu esti o persoana care a imbratisat credinta destul de populara, in acest moment, a reincarnarii. Crezi cu sinceritate ca ai trait si alta data, cu alte cuvinte ca ai o esenta spirituala apta sa locuiasca in multe corpuri (asa cum ai, in garderoba, mai multe rochii sau tricouri; pot sa spun si chiloti?).

Cum e si firesc, vrei sa stii cine ai mai fost. De aceea te afli in cabinetul terapeutului specializat in regresia sub hipnoza in vieti anterioare. Astfel descoperi ca ai trait in Romania, acum 2000 de ani (pe vremea lui Adrian Nuta, un mare admirator al judecatilor neverificate si al intelegerii publice a psihologiei in cel mai needucat mod cu putinta). Era o tara destul de trista, din care 3 milioane de romani deja plecasera. Acolo traiai tu, fiind, cum altfel, o femeie frumoasa (acum, in 4011, esti un barbat chel cu o burta respectabila, expresia vie a exercitiilor fizice pe care le realizezi mental, prin sofisticata tehnica a vizualizarii, mai exact)

Dincolo de schimbarea brusca, dar confortabila, de identitate, de sentimentele pe care le ai si de ceea ce iti amintesti precis (ce ciudat, seful tau actual, pe care il detesti, iti era, pe atunci, tata-cum se limpezesc brusc toate legaturile karmice!) mai exista cateva mici informatii pe care un sceptic, ratacit nu se stie cum in cabinetul importantului hipnotizator, ar dori sa le afle. Astfel se explica intrebarile de mai sus.

Doar ca aici avem o mica problema. Tu nu stii raspunsul la ele! Stii ca te afli undeva in jur de anul 2000 dar e imposibil sa-ti amintesti cine locuieste la Cotroceni (nici macar nu intelegi ce inseamna „Cotroceni”). Esti si tu uluit de faptul ca nu stii ce fel de bancnote se afla in circulatie desi, culmea, ai cateva in portofel.

Ce rezulta din aceste esecuri? Poate ca regresia in vieti anterioare este o farsa? Poate ca mintea ta, incurajata si de sugestiile terapeutului, foloseste propriile informatii, memorate sau imaginate in aceasta viata (4011), pentru a fabrica o poveste? (eventual una draguta, compensatoare pentru stima de sine). Altfel de ce nu ti-ai aminti un lucru atat de simplu (cum se numesc banii) stiut, probabil, si de un copil de 10 ani? De ce povestea ta se prabuseste brusc atunci cand este testata? Poate pentru ca nu se intemeiaza pe nimic solid, adica e doar o fantezie personala? (sustinuta, desigur, si de hipnotizator)

Nu e nevoie sa asteptam anul 4011. Aceste experimente au fost deja facute de un cercetator pe nume Nicholas Spanos, cu subiecti canadieni (daca nu ma crezi citeste Multiple identities and false memories, 1996). Insa cine sa fie interesat de studii stiintifice, mai ales cand ele dezvaluie fragilitatea credintelor noastre? Unde anume in media sunt promovate aceste descoperiri? In ce fel de scoli de psihologie numele acestor oameni (care dezvrajesc lumea) sunt mentionate si asezate la loc de cinste? In ce grupuri de prieteni sunt incurajate gandirea critica si cercetarea pasionata a adevarului? Cine doreste sa afla daca credintele care ii sunt dragi (si in care a investit, eventual, ani din viata lui) se bazeaza pe elemente solide din realitate sau sunt, de fapt, copilaresti, adica la fel de veridice precum credinta unui prichindel de 4 ani in existenta lui Mos Craciun? (precizare neintamplatoare, in curand, prin bunavointa editurii, imi apare cartea despre domnul de mai sus)

E posibil ca noi sa fi avut si alte identitati, in alte timpuri, in alte locuri. Desi ar fi interesant, nicio dovada serioasa in acest sens nu exista. Exista, insa, spaima noastra abisala si, uneori, insuportabila, ca aceasta viata ar putea fi singura pe care o avem si ca, atunci cand vom muri, vom muri pentru totdeauna. Off, cum ziceai ca se numeste presedintele acela? Il(uz)i(on)escu?

Triunghiul isoscel are tendinte homosexuale? Este prima luna a primaverii insotita de celule gliale? Sunt studentii la psihologie recesivi? Cam asa este intrebarea din subtitlul articolului. Un pic absurda, vreau sa spun.

Cred ca fidelitatea este uneori un lucru bun si alteori un lucru rau (binele si raul fiind, evident, relative). Pentru a afla cand este sanatoasa si cand este nevrotica, ma gandesc, este potrivit sa stabilim mai intai pe cine serveste ea (precizez abia acum, ma refer la fidelitatea sexuala, desi exista si fidelitati emotionale sau spirituale).

In serviciul cui se afla fidelitatea?  Hai sa exploram impreuna:

  1. In serviciul posesivitatii si narcisismului Este insuportabil pentru mine, partener al tau, sa stiu (sau sa-mi imaginez) ca iti oferi parti ale corpului unei alte persoane (exclud roluri profesionale de tipul maseur, cosmeticiana, ginecolog) Pur si simplu nu accept sa te atinga si altcineva. Oare de ce? Ce este atat de grav daca tu experimentezi senzatii placute in relatie cu un altul/o alta? Ce anume pierd eu atunci cand tu te simti bine cu altcineva? De ce sa te oblig sa te simti bine doar cu mine? Cine sunt eu astfel incat sa-ti cer sa-ti limitezi viata? De ce nu sunt de acord sa te bucuri mai mult daca ai acest potential? In ce fel ma doare pe mine satisfactia ta traita alaturi sau impreuna cu altcineva? De ce gasesc potrivit sa te amenint cu despartirea sau alte sanctiuni? Ce este atat de recompensator pentru mine in a te sti o persoana frustrata? Daca viata este intr-adevar scurta (cel mult 100 de ani) de ce sa ma opun sanselor pe care le ai de a fi, in diferita grade, un om multumit? Cum anume evoluez eu daca iti interzic sa experimentezi viata in feluri pe care le gasesti excitante si interesante? Ce se schimba in mine, intr-un sens pozitiv, ca urmare a libertatii pe care ti-o refuz? Cum devin eu o persoana mai sigura pe sine daca pentru asta e necesar ca tu sa nu faci anumite lucruri? De ce ma ranesc alegerile tale? De ce este asa de greu sa accept felul tau de a experimenta viata cand esti partenerul sau partenera mea dar nu am nicio problema atunci cand esti doar o prietena sau au amic? De ce, in secret, imi doresc exact acea autonomie spre care tu aspiri si pari gata sa ti-o asumi? De ce simt nevoia sa fiu proprietar al corpului tau? Oare l-am creat eu? Am pus eu impreuna oasele, muschii, nervii si capilarele? Am gandit eu arhitectura sistemului nervos? Reglez eu productia de hormoni si controlez numarul moleculeleor de hemoglobina? Evident ca nu dar de ce ma comport ca si cum as fi stapanul si creatorul tau?
  2. In serviciul cresterii Iata ce inteleg prin acest tip de fidelitate. Mai intai, insa, le propun cititorilor mai conservatori sa se opreasca aici (vreau sa va protejez, dragii mei: exista riscul ca aceste idei sa fie inregistrate in MLD si sa fie, ulterior, greu de sters din circuitele neurale din hipocamp; asa ca, de ce sa riscati inutil?)

Mai intai vreau sa clarific ceea ce inteleg eu prin sensul unei relatii. Cu alte cuvinte, la ce sunt bune relatiile? Ma gandesc asa, in aceasta seara de primavara: doi oameni intra intr-o relatie pentru a-si sprijini reciproc starea de bucurie. Adica eu am o relatie cu tine deoarece ma intereseaza starea mea de bucurie, pe care vreau sa o conserv, sa o recuperez sau sa o amplific si starea ta de bucurie, pe care vreau si imi face placere sa o sprijin. In mai putine cuvinte, vreau sa fii o persoana fericita cu mine!

Frumos, nu-i asa? Nu simti si tu la fel? Vrei sa spui ca tu intri si ramai intr-o relatie pentru a-l chinui pe celalalt? Pentru a-l desconsidera, umili, destabiliza, ignora, neglija, dispretui sau critica distructiv? Pentru a-l rani? Pentru a nu-i recunoaste nevoile? Pentru a-l pedepsi cand indrazneste sa le articuleze? Pentru a-l condamna si frustra, daca se poate constant? Pentru a-l face sa se simta o persoana inadecvata si nedemna de dragoste? Pentru a-l face sa sufere?

Vezi, esti si tu de acord cu mine! Relatiile exista pentru a ne sprijini reciproc bunastarea (well-being-ul, pentru cititorii mei de la Princeton, inca nelivrati zeului Bacchus, atat de popular in acest campus) Si atunci, daca viata te cheama spre o experienta pe care majoritatea inaintasilor nostri au agreat sa o numeasca „infidelitate” si tu te intorci in relatia noastra simtindu-te mai bine, fiind o persoana mai relaxata, mai densa (in sensul de a fi integrat o experienta), mai disponibila (pentru mine) si fiindu-ti si mai usor sa ma iubesti, de ce sa ma opun acestei curgeri a energiilor Vietii? De ce sa fie o intelegere sociala la care nu am fost prezent si un principiu abstract mai importante decat o experienta reala? De ce sa fiu (sa fim) prizonierul unor cuvinte? De ce sa nu evaluam realitatea nevoilor noastre cu mintile acestui timp, cand asa de multi oameni (in tarile civilizate) traiesc mai bine decat regii de acum 3-4 secole? De ce sa nu propunem o noua intelegere (unii ar spune „revolutionara” iar altii ar numi-o, cred, „nepotrivit de liberala”-am evitat cuvinte mai dure) mai apta in a surprinde extraordinarele intamplari din ultima suta de ani? Nu cumva ceea ce azi ni se pare „de nagandit” maine va fi o normalitate, tot asa cum dreptul femeilor de a vota, pe la 1900, parea ceva  fantezist iar astazi toti gasim lucrul acesta absolut natural? („toti”, in aceasta fraza, e un fel de a spune ca site-ul nu e citit in tarile arabe)

Cred ca fidelitatea sanatoasa este expresia unui angajament de a sprijini starea de bine a celuilalt, simultan cu a ta. Alfel spus, a fi fidel inseamna a fi fidel acestui angajament! Urmeaza un exemplu despre care cred, in ciuda profilului pe care ti-l atribui, ca te va infricosa. Vreau sa spun asa:

Daca partenerul tau are o relatie sexuala cu o alta femeie, cu un pinguin si cu un extraterestru, simultan, si se intoarce la tine simtindu-se excelent si dornic sa-ti sprijine starea de bine, fiind mai disponibil pentru a investi in ralatia voastra si avand un nivel superior de energie, gata sa o impartaseasca, liber, cu tine, el a fost fidel angajamentului pe care l-a luat. Nu te-a inselat si nu s-a inselat nici pe sine (exclud, bineinteles, varianta unor BTS-uri intergalactice). Pe de alta parte, daca se intoarce apasat de vinovatie, condamnandu-se aspru pentru ratacirea lui de o noapte (cu referinta directa, probabil, in primul rand la pinguin), fiind astfel incapabil sa participe la procesul bunastarii tale, el nu a respectat angajamentul initial deci a fost, ne obliga logica sa conchidem, infidel. Sper ca observi cum doi oameni (citeste in oglinda „partenera ta”) pot avea exact acelasi comportament si, cu toate acestea, unul sa fie fidel iar altul infidel.

Mai am cateva lucruri de spus pe acesta tema (a cuplului) dar iti las timp sa metabolizezi (eventual sa scuipi dezgustat) ideile de mai sus. Desi am promovat acest site (articol publicat initial pe alt site) sunt constient ca o expunere prea mare a vizitatorilor la unele idei cu potential exploziv ar putea diminua audienta in crestere si nu-mi doresc lucrul acesta. Pe de alta parte, adanc in sinea mea, sper ca ti-am deschis gustul pentru o examinare originala a unor formule, conventii si chiar stereotipuri comportamentale pe care le-am mostenit pe o (cvasi)infinita linie evolutionista. Nu avem multe zile de petrecut pe aceasta frumoasa planeta (stiu, prietenii lui Mos Craciun si ai Printesei Alice sunt de alta parere!) si poate ar merita sa ne alegem fara prea multi intermediari felul in care dorin sa participam la aceasta aventura. Vreau sa spun, daca exista o cale mai buna pentru a fi (relativ) fericiti, de ce sa nu o cautam? Sa lasam triunghiurile isoscele pe seama specialistilor in pete de cerneala si venirea primaverii printre celulele cu rol de hranire din creier pe seama celor care nu inteleg neurostiintele, temandu-se foarte tare de ele. Iar voi, studenti recesivi, atentie la mutatii! Reformulez: atentie la mutari! Pionul incepe sa creada ca e posibil sa devina regina.

Daca te-ai nascut si traiesti in Romania, priveste in jurul tau. Care este credinta religioasa dominanta? Este crestinismul, bineinteles! (iar inauntrul lui cei mai multi credinciosi nu sunt catolici sau protestanti ci ortodocsi).

Acum sa ne imaginam ca te-ai nascut si traiesti la sud de Marea Caspica. Esti unul din cei aproape 70 de milioane de iranieni. Privesti si tu in jur si descoperi, uimitor, o majoritate religioasa, doar ca nu crestina ci, de data aceasta, islamica.

De ce sa ne limitam la Orientul Mijlociu? Hai sa mergem in al doilea stat al lumii, dupa numarul de locuitori. Te-ai nascut si traiesti in Golful Bengal (si nu in Casmir, unde sunt mici probleme). Religia predominanta, acum, este hinduismul (ai vorbit cu zeul Shiva, astazi?)

Nu as putea uita un stat despre care se spune ca ar detine arme atomice, desi e micut. Da, Israelul. Nu esti un imigrant nascut in strainatate, esti „sabra” (adica nativ, te-ai nascut aici). din 100 de oameni aflati in jurul tau, 75 sunt evrei iar 20 arabi. Asta inseamna ca religia dominanta este iudaismul (pentru a nu complica lucrurile hai sa presupunem ca esti „traditionalist” si nu „ultraortodox”).

Observi ceva interesant? Dupa cum te-ai nascut si ai crescut intr-o alta zona de pe glob religia ta este diferita (si remarca, te rog, ca am exclus varianta in care ai fi un african primitiv, inchinandu-te unui zeu animist confectionat din coaja de banana). De ce nu sunt numerosi adoratori ai zeului Vishnu si in Romania? De ce in America mijlocie nu domina Islamul? De ce in tara in care se afla cele 2 moschei sfinte (Meca si Medina) nu sunt majoritari crestinii (Martorii lui Iehova, de pilda)? Daca gandesti cu o minte libera, raspunsul pare a fi simplu:

Religia este o chestiune de geografie.

Dar nu e periculos sa fie asa? Periculos pentru sufletul tau, vreau sa spun! (de dragul comunicarii admit ca exista o entitate speciala numita „suflet”) Este imposibil ca toate religiile sa fie corecte. Crestinismul spune ca Iisus este singurul fiu al lui Dumnezeu si ca cei care accepta asta vor fi salvati (vor primi, dupa moarte, printr-un fel de agentie de turism condusa de ingeri, un bilet dus cu destinatia Paradisul). Evreii religiosi nu sunt de acord. Ei spun ca Mesia inca nu a venit (adica Iisus a fost un impostor). Nu a venit dar este asteptat! Musulmanii admit ca Iisus a fost un mare profet dar, sorry, not exactly the son of God! Pe Dumnezeu il cheama de fapt Allah si el a vorbit prin gura unui taran analfabet pe nume Mahomed (suficient de ager pentru a se insura cu o femeie bogata). Hindusii, la randul lor, stiu ca adevarul le apartine iar ceilalti gresesc (daca ai dubii incearca sa traiesti la granita cu Pakistanul).

Niciuna dintre aceste religii nu dispune de dovezi convingatoare in sprijinul afirmatiilor facute, in afara unor idei care se gasesc intr-o carte veche si sunt induse copiilor inca de la varste mici. Si chiar daca ar detine adevarul nu ar fi posibil ca toate sa fie corecte in acelasi timp. Prin urmare, unele gresesc. Dar care?

Nu e un pic angoasant? Daca nu te-ai nascut in partea norocoasa a lumii? Daca Iisus chiar nu este fiul lui Dumnezeu iar tu, baptist practicant din Texas (Dallas, pentru nostalgici), ai pariat pe cine nu trebuie? Daca dimpotriva, crezi precum vaca (nu e o insulta, vaca e un animal sacru in India) in zeita Kali iar Kali e doar una din intruchiparile Diavolului? Cu alte cuvinte, sufletul tau ar putea fi salvat doar de Iisus insa tu (sau, poate, doar geografia) ai ales sa te inchini altcuiva? Si, la o adica, de ce nu ar fi zeul-banana din jungla ecuatoriala adevaratul creator al Universului? Tu intelegi ce miza extraordinara se afla in joc? (sunt sigur ca intelegi, nu-mi imaginez ca vizitatorii acestui site nu ar avea o inteligenta mult superioara mediei-fac aceasta afirmatie in special pentru prietenii psihologiei sociale). Ceea ce se va intampla milenii in sir cu sufletul tau depinde, se pare, de locul in care te-ai nascut si de educatia religioasa pe care ai primit-o (si pe care nu o examinezi critic, fiind adult, deci nu ai nicio scuza!)

Daca te-ai nascut in ( sau ai ales) religia gresita?

Te-ai gandit la asta? Daca Iisus nu s-a nascut din relatia sexuala a unei tinere cu un fel de fantoma, daca nu a mers pe apa si, mai ales, daca nu a inviat din morti? Ce te faci? Daca evreii cu tichiuta au dreptate? Totusi, nu ar putea fi baietii care citesc Coranul (si, ocazional, trec cu avioanele prin cladiri de birouri) mai aproape de adevar? Daca doar ei vor fi salvati de adevaratul Dumnezeu? (pe nume Allah)

Vezi, in loc sa fiu la aceasta ora la biserica din cartier, ascultand o predica usor plictisitoare dar binefacatoare pe termen lung, stau in fata laptopului si lansez intrebari ciudate si usor anxiogene. Oare de ce fac asta? Pentru ca-mi pasa de sufletul tau? Si daca-mi pasa, de ce nu-ti spun pur si simplu raspunsul corect la cea mai importanta intrebare a vietii?

Nu am ajuns asa de departe (sa detin raspunsuri absolute) deoarece inca nu m-am dumirit cum este cu geografia. Ma intriga radacinile sud-asiatice ale lui Krishna si cele bethleem-ice ale misterioasei trinitati crestine. Cei 5 stalpi ai Islamului, localizati printre camile, sunt in mod egal interesanti. Insa elementul cu adevarat uimitor, de departe, mi se pare posibilitatea ca religia careia un om i se dedica sa nu fie alegerea lui ci rezultatul unei combinatii de intamplare (nasterea intr-un anumit loc) si actiune parentala (prin extensie, culturala) deliberata.

Au copiii dreptul de a nu fi indoctrinati?

Daca as fi trait la inceputul secolului trecut, as fi intrebat daca femeile nu cumva au si ele dreptul de a vota. Intre timp aceasta problema s-a rezolvat (ce bine, totusi, ca m-am nascut spre sfarsitul secolului! Sau ma bucur degeaba?) Visez, probabil precum baba la tinerete, la o civilizatie in care copiii sa traiasca fara ca cineva sa le introduca idei religioase in cap, sa-i ajute sa-si dezvolte propriile disponibilitati afective si mentale, sa le trezeasca dragostea pentru cautarea adevarului si sa nu mai amestece muntii, dealurile sau campiile (adica geografia) cu afacerea infloritoare a salvarii sufletelor. Riul Iordan ar putea curge linistit prin Palestina, fara alte fantastice legaturi. La fel, tinerii munti Himalaya ar putea ramane senini in starea lor de (aparenta) nemiscare, netulburati de neintelegerile domestice dintre Shiva si Shakti. Poate planeta ar fi un loc mai frumos daca zeii s-ar imputina. Nu e exclus sa scriu aceste randuri sub influenta unui spirit rauvoitor dar ma consolez cu gandul ca voi fi absolvit, la marea judecata, deoarece nu a fost vina mea (ci a demonului!). Sau poate acesta e punctul in care ajunge cineva care s-a tot intrebat daca educatia nu e, de fapt, indoctrinare si, daca e asa, cum s-ar putea schimba lucrurile cu o doza mai mica de alcaloizi piperidinici toxici, consumati fara masura de un baiat in Atena, in jur de 7 mai, acum cativa ani.

Construit de Sorin