Arhive pentru septembrie 16th, 2011

Pisicile care au inceput sa citeasca acest articol sunt invitate sa se opreasca si sa se reintoarca la ocupatiile lor obisnuite (which are, I guess, doing nothing). Acesta este un articol cu titlu inselator, pentru oameni.

Ideea principala, in jurul careia voi gravita un timp, inainte de a ma intoarce la treburile mele uzuale (suspect de asemanatoare cu…, poate e mai prudent sa nu spun), este urmatoarea:

Un om este responsabil in totalitate pentru experienta lui.

Sa-ti dau un exemplu, tampito! (te rog sa te gandesti la o persoana, nu la o femeie) Da, ai citit bine, tocmai te-am facut o persoana tampita. Cum  adica nu intelegi? Stupid people, do you get that? (esti prea tanara pentru a-l fi apucat pe Brucan?) Am afirmat despre tine ca esti o combinatie sofisticata de neghiobie si cretinism, cu mici puncte de tembelac (pentru ca ma citesti, nu din alt motiv).

Hai sa presupunem ca te simti insultata (de fapt, de ce sa presupunem?). Poate nu insultata, macar neinteleasa, usor desconsiderata sau tratata incorect (politic). Insa pentru usurinta iti propun sa ramanem la insulta. Te simteai bine  iar acum te simti rau (sa admitem ca te inscrii in normalitate si a te simti insultata e o traire neplacuta).

Si totul e din vina mea, nu-i asa?

Ti-am facut ceva (te-am insultat) si ti-ai pierdut starea de bine. Ai toate motivele sa fii suparata, e ca si cum te-as fi deposedat de ceva pretios (binele tau interior). Ti-am furat binele! (iata-ma, hotul de emotii pozitive, infractorul care a transcens Codul Penal si scapa nevatamat). Hai totusi sa ne gandim un pic mai profund (vezi, am incredere ca nu esti chiar batuta in cap, in special in zona frontala). Tot ce am facut eu a fost sa rostesc (de fapt, sa scriu) cateva cuvinte. Pentru aceste cuvinte (scoaterea lor din mine, ca sa zic asa) sunt responsabil.

Tu ai citit aceste cuvinte si ai inceput sa te simti intr-un anumit fel. S-o luam incetisor:

  1. Cine este responsabila pentru faptul ca te-ai asezat in fata computerului?
  2. Cine este responsabila ca ai intrat pe acest site? (si ai ales acest articol)
  3. Cine este responsabila pentru faptul ca ai celule fotoreceptoare? (si poti citi)

Si mai sunt si alte intrebari de acest tip dar nu am timp de ele, sper (oare de ce?) ca ai prins ideea. Sa mai facem un pas: tu citesti afirmatia mea si incepi sa te simti insultata. Esti atenta? Tu incepi sa te simti insultata. Adica emotia este creata de tine (desi, probabil, nu stii cum). Eu doar ti-am transmis cateva cuvinte (poate iti faceam cu ochiul, simultan, cine stie?). Tu ai receptat aceste cuvinte si ai adaugat ceva (emotia).

Faptul de a te simti insultata este contributia ta.

Ghici cine este responsabila pentru contributia ta? Ai inteles, draga si stralucita mea persoana cu, poate, suflet nemuritor sau macar incantator de iubitor si tolerant cu indivizii de teapa mea? A te simti insultata este experienta ta si este produsa, in totalitate, de tine. Esti responsabila pentru ea. Esti autoarea experientei tale! Repet, pentru cei care citesc in stare de somn:

Esti autorul (tu, barbate!) sau autoarea (tu, femeie!) experientei tale!

Si tu, copilule, bineinteles! (iar voi, pisicile care nu ati tinut cont de sugestia mea si ati ajuns cu lectura pana aici, da, e valabil si pentru voi). Nu avem unde sa fugim. Suntem 100 % responsabili pentru experientele noastre. In acest punct, ii rog pe cititorii inteligenti sa observi ca nu spun ca suntem complet responsabili pentru circumstantele/contextele in care ne traim experientele (ci doar pentru unele, create tot de noi). De exemplu, nu este responsabilitatea ta intamplarea de a te fi nascut intr-o Romanie corupta si primitiva (sau intr-o Californie la fel de corupta doar ca la un nivel mai subtil, intrucat e mai rafinata).

Oare m-am facut inteles? Experienta ta de a te simti insultata de mine (sau iubita, dar nu cred ca simti asta-desi ai putea remarca, de ce crezi ca, fara sa-mi ceara nimeni, scriu, moca, un articol?) Din realitate vin tot felul de stimuli (precum cuvintele mele) si tu raspunzi, in felul tau personal, la acesti stimuli. Acest raspuns iti apartine. Asta inseamna ca esti responsabila pentru el:

A accepta ca raspunsul tau este al tau.

Sunt limpede sau trebuie sa-ti desenez? Orice fel de senzatie, emotie, sentiment sau gand ai avea, aceste continuturi psihologice vin de undeva dinauntrul tau, sunt produse de tine (cel mai adesea, fara sa stii cum dar asta nu este o scuza!), iti apartin si esti responsabila pentru ele. Viata ta este acest joc infinit (sanchi, e finit!) intre tine si realitate.

Stii sa te joci frumos?

Pentru pisici, soareci si alte fiinte vii interesate, voi reveni cu un articol(articol preluat de pe alt site) in care voi analiza in ce fel o persoana jefuita pe o alee intunecata (din cauza crizei, normal!) de o alta persoana plina de energie si aflata temporar in posesia unui obiect de bucatarie (un cutit), numita, pentru usurinta adresarii, „hot”, este, de asemenea, responsabila pentru experienta ei. Or I have already done that? Right, Tom? Without comic violence, please!

 

Realitatea. Nu-i asa ca stii cum este? Nu in cele mai mici detalii, evident (doar nu esti om de stiinta), ci in mare. The big picture. Supravietuiesti si chiar te descurci frumos in realitate. O cunosti. Esti in contact cu ea. Acest contact se numeste experienta. Experienta ta. Tu intri in interactiune cu realitatea si ceea ce rezulta este experienta ta.

Si acum gandeste-te la cineva care poarta ochelari cu lentile roz. Cum va fi pentru el (ea) realitatea? Roz, desigur! Altcineva priveste prin ochelari gri si percepe realitatea, cum altfel, gri. Pentru putina variatie, din cand in cand, schimba intre ei ochelarii. Insa mereu, fiecare, se uita la realitate printr-o pereche de ochelari, adica prin intermediul unor lentile.

Experienta noastra este realitatea  filtrata de lentilele noastre.

Intr-o zi, insa, purtatorul de ochelari roz (sau gri, sau verzi, sau portocalii cu picatele albe) are o revelatie. Ii trece prin cap sa-si dea jos ochelarii. Si ce vede? Vede realitatea, normal, doar ca altfel! Ce metafora slaba, cred ca spui in sinea ta, eu mi-am dat seama de mult de asta si am renuntat la ochelari. Felicitari, felicitari! Presimt ca ma poti intelege in continuare.

Asa cum ne uitam la realitate prin intermediul ochelarilor (la care putem renunta) in acelasi fel ne uitam prin intermediul ochilor (urechilor s.a.m.d.) Ei, ce faci cu ochii? Renunti si la ei? Ma tem ca nu e o idee prea buna.

Si ochii sunt un fel de lentile.

Crezi ca am terminat? Realitatea e filtrata de ochelarii roz si, intr-o zi minunata, evrika!, realizezi asta si ii dai jos. Insa raman ochii. Nu-i poti da jos dar macar poti deveni constient de felul in care ei distorsioneaza realitatea (cu ajutorul unui specialist, nu-ti imagina, plin de naivitate, ca poti face asta singur). Ce te faci insa daca propriile tale mecanisme mentale sunt un fel de ochelari roz? Te-ai gandit vreodata la asta? Daca te gandesti acum, cu adevarat, senzatia pe care o prezic este de infiorare. Asa cum nu poti renunta la ochi nu poti renunta nici la mecanismele mentale (adica la mintea ta). Asta vreau sa spun, desi putini ma cred, atunci cand afirm ca traim intr-un ocean de iluzii. Vreau sa spun ca percepem lumea printr-un set de lentile psihologice, unele dintre ele prost calibrate. Altfel spus, experienta noastra este rezultatul intalnirii dintre realitate si mintea noastra plina de biasuri.

Majoritatea oamenilor cred ca lumea este asa cum le apare. Cu o expresie folosita de Gilovich si Ross putem numi asta realism naiv. Nu este deloc asa. Percepem lumea distorsionat deoarece mecanismele noastre mentale, asemenea ochelarilor roz, distorsioneaza lumea. Problema este ca pe ochelari ii putem vedea deoarece sunt in afara noastra in timp ce propriile minti ne raman invizibile. Aici este sediul iluziei, indiferent de varsta pe care o avem, de sex, de statut social sau de pregatire profesionala.

Am contabilizat, pana in prezent, in jur de 300 de biasuri (lentile psihologice) si nu am terminat numaratoarea. Specialistii in psihologie nu sunt feriti desi unii isi inchipuie cu o delectabila aroganta asta. Psihanalistii cred ca au decodificat mintea cand, in realitate, s-au impotmolit in propriile lor iluzii. La fel psihologii clinicieni, atunci cand devalorizeaza predictia actuariala in favoarea esotericului simt clinic (si a biasului de confirmare, pentru connaisseuri). Insa nu e totul pierdut. Exista cateva sperante micute, venind dinspre stiintele cognitive, gandirea critica, psihologia evolutionista si psihologia sociala. M-as bucura ca aceasta intelegere sa se extinda astfel incat, treptat, sa ne vindecam de ceea ce stramosii nostri cu si fara coada au propagat, incercand si izbutind doua lucruri simple: sa supravietuiasca si sa se reproduca. Ti se pare ca lipseste ceva? Da, lipseste Mos Craciun! Fii si tu intelegatoare cu mine, am renuntat la El deoarece era o lentila care incepuse sa ma incomodeze. Poti incerca si tu. E la promotie!

Desi poate nu par, urmatoarele intrebari sunt serioase:

  • In ce an suntem?
  • Cine este presedintele Romaniei?
  • Cum se numeste moneda nationala aflata in circulatie?

Poate esti obisnuita cu intrebari ceva mai provocatoare (de exemplu, este moartea sfarsitul identitatii? ) dar te asigur ca la fel sunt si cele de mai sus. Trebuie doar sa-ti ofer contextul potrivit. Iata:

Imagineaza-ti ca esti un subiect aflat sub hipnoza in cabinetul unui terapeut care crede in vieti anterioare (si isi face publicitate in acest sens, inclusiv prin scrierea unei carti). Nu suntem in 2011 ci in 4011 (da, inca mai exista psihoterapie, spre mirarea unora). Tu esti o persoana care a imbratisat credinta destul de populara, in acest moment, a reincarnarii. Crezi cu sinceritate ca ai trait si alta data, cu alte cuvinte ca ai o esenta spirituala apta sa locuiasca in multe corpuri (asa cum ai, in garderoba, mai multe rochii sau tricouri; pot sa spun si chiloti?).

Cum e si firesc, vrei sa stii cine ai mai fost. De aceea te afli in cabinetul terapeutului specializat in regresia sub hipnoza in vieti anterioare. Astfel descoperi ca ai trait in Romania, acum 2000 de ani (pe vremea lui Adrian Nuta, un mare admirator al judecatilor neverificate si al intelegerii publice a psihologiei in cel mai needucat mod cu putinta). Era o tara destul de trista, din care 3 milioane de romani deja plecasera. Acolo traiai tu, fiind, cum altfel, o femeie frumoasa (acum, in 4011, esti un barbat chel cu o burta respectabila, expresia vie a exercitiilor fizice pe care le realizezi mental, prin sofisticata tehnica a vizualizarii, mai exact)

Dincolo de schimbarea brusca, dar confortabila, de identitate, de sentimentele pe care le ai si de ceea ce iti amintesti precis (ce ciudat, seful tau actual, pe care il detesti, iti era, pe atunci, tata-cum se limpezesc brusc toate legaturile karmice!) mai exista cateva mici informatii pe care un sceptic, ratacit nu se stie cum in cabinetul importantului hipnotizator, ar dori sa le afle. Astfel se explica intrebarile de mai sus.

Doar ca aici avem o mica problema. Tu nu stii raspunsul la ele! Stii ca te afli undeva in jur de anul 2000 dar e imposibil sa-ti amintesti cine locuieste la Cotroceni (nici macar nu intelegi ce inseamna „Cotroceni”). Esti si tu uluit de faptul ca nu stii ce fel de bancnote se afla in circulatie desi, culmea, ai cateva in portofel.

Ce rezulta din aceste esecuri? Poate ca regresia in vieti anterioare este o farsa? Poate ca mintea ta, incurajata si de sugestiile terapeutului, foloseste propriile informatii, memorate sau imaginate in aceasta viata (4011), pentru a fabrica o poveste? (eventual una draguta, compensatoare pentru stima de sine). Altfel de ce nu ti-ai aminti un lucru atat de simplu (cum se numesc banii) stiut, probabil, si de un copil de 10 ani? De ce povestea ta se prabuseste brusc atunci cand este testata? Poate pentru ca nu se intemeiaza pe nimic solid, adica e doar o fantezie personala? (sustinuta, desigur, si de hipnotizator)

Nu e nevoie sa asteptam anul 4011. Aceste experimente au fost deja facute de un cercetator pe nume Nicholas Spanos, cu subiecti canadieni (daca nu ma crezi citeste Multiple identities and false memories, 1996). Insa cine sa fie interesat de studii stiintifice, mai ales cand ele dezvaluie fragilitatea credintelor noastre? Unde anume in media sunt promovate aceste descoperiri? In ce fel de scoli de psihologie numele acestor oameni (care dezvrajesc lumea) sunt mentionate si asezate la loc de cinste? In ce grupuri de prieteni sunt incurajate gandirea critica si cercetarea pasionata a adevarului? Cine doreste sa afla daca credintele care ii sunt dragi (si in care a investit, eventual, ani din viata lui) se bazeaza pe elemente solide din realitate sau sunt, de fapt, copilaresti, adica la fel de veridice precum credinta unui prichindel de 4 ani in existenta lui Mos Craciun? (precizare neintamplatoare, in curand, prin bunavointa editurii, imi apare cartea despre domnul de mai sus)

E posibil ca noi sa fi avut si alte identitati, in alte timpuri, in alte locuri. Desi ar fi interesant, nicio dovada serioasa in acest sens nu exista. Exista, insa, spaima noastra abisala si, uneori, insuportabila, ca aceasta viata ar putea fi singura pe care o avem si ca, atunci cand vom muri, vom muri pentru totdeauna. Off, cum ziceai ca se numeste presedintele acela? Il(uz)i(on)escu?

Construit de Sorin