Arhive pentru septembrie 10th, 2011

Anxifobita. O adevarata calamitate. Milioane de oameni, in toate colturile urbane ale lumii, sufera de ea (da, ciudat, in zonele rurale sunt raportate mai putine cazuri, nimeni nu intelege de ce). Si tu, tu vindecatorul, ai gasit un remediu. Original, bineinteles. Functioneaza? (intreaba cineva mai timid) Desigur! Nu exista nicio indoiala!

„Am vindecat deja 200 de cazuri” (spui tu, si spui adevarul: exista testimoniale!) Sunt si cazuri care nu raspund la tratament? Da, din pacate exista. Acestea sunt cazuri complexe, probabil transgenerationale, e nevoie de interventii terapeutice (ah, am uitat sa precizez, tu ai creat un preparat pe baza de plante de apartament-se administreaza oral, o capsula pe zi, imediat dupa prima excretie)

Cate cazuri nu au raspuns la tratament? (si nu pentru ca sunt constipati) In studiul pe care l-ai facut: 75! Bun, deci 200 s-au vindecat si 75 nu. Un raport destul de bun, nu-i asa? 200 de oameni duc, in sfarsit, vieti normale si iti sunt foarte recunoscatori. 75 se confrunta cu probleme mai dificile dar sa ne pastram sperantele, un terapeut competent (pe nume Peter) ii va ajuta. Important, in studiul pe care l-ai facut (doar esti om de stiinta), este ca 200 de oameni s-au vindecat de anxifobita, aceasta maladie extrem de rezistenta la orice tratament conventional. Iar tu, ei bine, tu esti artizanul, micul vrajitor din spatele acestui succes (sau serii de succesuri, pentru a cita o tanara si promitatoare femeie animal politic)

Exista, totusi, un ghimpe. Unul mic. Un psiholog (Amicul Ghimpe, pe numele lui, rau prevestitor) ti-a solicitat o completare la studiul tau. Zice sa accepti un grup de control (a nu se intelege gresit) pentru a fi sigur de calitatea medicamentului minune pe care il prepari in bucatarie (deocamdata). Grupul e format din pacienti suferinzi de anxifobita care nu primesc tratament (de exemplu, cei de pe lista de asteptare (bucataria ta nu e foarte spatioasa). Nu se stie cine l-a invatat (umbla vorba ca unul Canuta om sucit) niste treburi metodologice (pe la facultatile acelea unde se pierde timpul).

Ai acceptat (generozitatea ta e imensa, aproape nelimitata). In grupul de control 50 s-au vindecat si 15 nu. S-au vindecat 50 pur si simplu, fara tratament? Da! Oricum, 50 cu 200 nu se compara! Sau se compara? Ghimpe zice ca „da” si zambeste malefico-sibilinic (zambete din zona Sibiului).  Te priveste in ochiul stang (studentii in anul 1 stiu de ce) si spune: „Medicamentul dvs. nu are nicio valoare”.

Extraordinar, iti vine sa-i arzi una moftangiului! Cum asa? Doar s-au vindecat 200! E o re-a-li-ta-te! Intr-adevar, 75 nu s-au vindecat, desi au luat medicamentul, insa de ce sa ne concentram pe cazurile negative? De ce sa nu avem o atitudine constructiva, tovarasi? De ce sa fim mereu pesimisti si critici? De ce sa nu luam ceea ce este bun si valoros dintr-o metoda? Vietile a 200 de oameni sunt din nou normale si nimeni nu poate sa nege asta. Esti siderat, intr-o formulare mai siderurgica, de concluzia de otel astral a junelui Ghimpe (nu am mentionat ca e tanar). Poate de aceea tinzi sa fii si mai iertator: in fond, la varsta lui, e normal sa spuna prostii mai mari decat Catedrala Neamului, in curs de amenajare, nu departe de monumentul Eroului Manelist, cazut definitiv sub masa)

In loc de incheiere: Fiedler si Freytag, Journal of Personality and Social Psychology, 2004. Si cateva calcule: 200 din 275 (200+75) rata de vindecare inseamna 72.7% (cei care au primit tratamentul). 50 din 65 (50+15) rata de vindecare inseamna 76.9% (cei din grupul de control, care nu au primit tratamentul). 76.9 e mai mare decat 72.7. In traducere: tratamentul nu are nicio valoare, deoarece ai sanse mai mari sa te vindeci daca nu faci nimic.

200 de cazuri de vindecare pare ceva seducator si chiar este. Daca nu ai grup de control. Daca nu intelegi metodologia cercetarii. Daca nu gandesti suficient. Daca nu ai un prieten cu o minte ascutita. Da, un pic intepatoare. Face bine la circulatie si opreste propagarea ideilor stupide. Ideilor, am zis, u stupid nice little healing thing!

Se iau cativa copii inocenti si un psiholog suspect de o boala numita „inteligenta superioara”, director la Institute of Cognition and Culture at Queen’s University Belfast. In Irlanda de Nord, pentru cei care au detestat profesorul de geografie. Se pun impreuna in ceea ce vom numi „experiment stiintific” (cu variabile masurate, grup de control, chestii din astea plictisitoare). Cu ce scop? Pentru a intelege cum anume ajung oamenii sa vada semne.

Nu ti s-a parut niciodata ca Dumnezeu iti vorbeste? Sau, macar, unul dintre ingerii lui cu drept de practica? Sau, intr-un plan mai apropiat, un parinte decedat? Sau Universul ca intreg, daca nu crezi intr-o fiinta infinita ci doar in realitatea unitara si bine intentionata? Eu am crezut mult timp si chiar si acum mai sunt vizitat de astfel de ganduri, doar ca nu le mai iau in serios.

Sau gresesc? Nu cu mult timp in urma, de pilda, mi s-a intamplat urmatorul lucru: eu sunt fan suc de portocale. „Fan”, in acest caz, este un eufemism, pentru o cvasi-dependenta (dar pot renunta oricand, nu-i asa?-precizare pentru cititorii mei deschisi catre psihostimulante si halucinogene). Beau un litru de suc de portocale, cu adevarat natural. Numai ca sunt lenes si nu-l fac eu, asa ca trebuie sa-l faca altcineva (si uneori nu-i convine) sau sa-l cumpar. Era necesar, prin urmare, sa strabat unele distante astronomice (pentru mine, un mare amator de calatorii) in cautarea neasemuitului lichid. Normal ca m-am intrebat de ce trebuie sa urc dealul Arsenalului pana la Mega Image, de exemplu, cand supermarket-ul aflat la 2 minute de casa mea ar putea oferi un serviciu similar. Mai bine de 3 saptamani m-am automotivat sa merg la directorul supermarket-ului si sa-i propun. Si  ce crezi ca s-a intamplat? Nu a mai fost nevoie. Dupa 20 de ani de existenta, respectivul magazin a inceput sa vanda suc de portocale facut pe loc. Tu cum ai interpreta asta? Eu cred ca Dumnezeu ma iubeste desi eu nu-l iubesc, intrucat nu pot iubi pe cineva pe care nu-l cunosc (ci doar, eventual, imi imaginez asta)

Jesse Bering. Asa il cheama pe psihologul din primul paragraf. Psiholog evolutionist, prin urmare ateu. Si foarte inteligent, sper ca nu ai uitat (daca nu ma crezi-necredinciosule!-citeste The Belief Instinct, 2011, W.W. Norton&Co.). Iata ingrozitorul experiment in care i-a manipulat, cu nerusinare, pe copii:

Exista 3 grupe de copii (3-4, 5-6 si 7-9 ani). Ei intra intr-o camera unde li se spune ca vor participa la un joc (camera e laboratorul lui Bering de la Universitate, probabil la un subsol). Copiii sunt rugati sa ghiceasca in care din cele 2 cutii aflate in fata lor se gaseste o bila. Ei indica asta punand mana pe cutie. Au voie, dupa ce au pus mana, sa se razgandeasca. Pot face asta de 4 ori (4 teste). Si cam asta e tot.

Extraordinar, pe ce dau unii banii! De fapt, nu e chiar asa. In ambele cutii se afla cate o bila (dar copiii nu stiu asta-urat, urat, psihologul pacaleste aceste suflete nevinovate!). Unui copil i se „demonstreaza” ca a facut o alegere gresita fiind invitat sa priveasca in cealalta cutie: „Uite, bila este aici, nu in cutia aleasa de tine!” (sunt dezgustat de minciunile acestor adulti ingeniosi). Si mai e ceva. Copiii sunt impartiti in doua grupuri, grupul experimental (numit si Printesa Alice, vei intelege imediat de ce) si grupul de control.

Copiilor din grupul P.A. (Printesa Alice) li se spune ca in camera exista o o printesa invizibila care ii place si vrea sa-i ajute sa castige (adica sa ghiceasca corect). Pe un perete se afla chiar un portret al printesei (ciudat de asemanator cu stereotipul vehiculat de povesti). De asemenea, in camera mai se gaseste o veioza (evident, pusa acolo cu un anume scop de acest psiholog lipsit de sensibilitate). Am uitat ceva? Desigur (imbatranesc!-doar corpul, nu si sufletul meu nemuritor si atemporal): copiilor din grupul P.A. li se mai spune ca printesa le va da un semn daca vor alege cutia in care nu se afla bila (in intervalul in care se pot razgandi)

Si acum fenomenele: copiii din grupul P.A. pun mana pe o cutie si, exact in acel moment, tabloul cu printesa se prabuseste (sau veioza incepe sa lumineze bezmetic). Wow! Tu nu ai „vedea” aici un semn, o incercare disperata a printesei de a-ti spune ceva? (ca ai ales gresit si trebuie sa pui mana pe cealalta cutie) Este onest din partea mea sa-ti spun ca veioza era controlata de la distanta cu o telecomanda iar tabloul era tinut cu ajutorul unui magnet de un complice al lui Bering, aflat in cealalta camera-un student la Master, presupun, unul din aceia care uraste copiii)

Predictia a fost urmatoarea: copiii din grupul P.A. care vor vedea tabloul prabusindu-se (sau veioza luminand haotic) vor crede ca printesa comunica astfel cu ei, deoarece au ales gresit cutia, si isi vor muta mana pe cealalta cutie. Copiii din grupul de control (carora nu li s-a spus nimic, despre nicio printesa) nu vor face asta. Exact asta s-a intamplat dar nu cu toti copiii din grupul P.A., ci doar cu cei din grupul 7-9.

Exista o explicatie, bineinteles, si ea are legatura cu dezvoltarea cognitiva si o teorie (relativ) noua (Piaget, nu te supara, frate!) numita teoria mintii (daca iti duci copilul la un psiholog de copii si acesta nu a auzit de teoria mintii sfatul meu este sa-l duci mai bine la McDonalds, deoarece ar putea fi mai castigat).

Pentru a putea intelege ca exista o fiinta invizibila careia ii pasa de tine ( vrea sa ghicesti cutia!) si comunica prin anumite semne cu tine ai nevoie de un anumit nivel de dezvoltare mentala. Vreau cumva sa spun ca oamenii religiosi au minti mai dezvoltate decat ateii? Te rog, nu te grabi, e posibil sa spun exact contrariul.

Citeste mai intai raspunsurile copiilor la intrebarea „de ce crezi ca a cazut tabloul?”:

  • 7-9: deoarece printesa Alice vorbeste cu mine prin intermediul acestui semn
  • 5-6: deoarece printesei nu-i placea inaltimea la care statea tabloul (sau: pentru ca asa a vrut ea, sa dea tabloul jos)
  • 3-4: deoarece nu fusese bine prins! (iti vine sa crezi ca acesti prichindei au dat raspunsul cel mai „stiintific”?)

Pentru a crede in semne e nevoie de un anumit nivel de sofisticare mentala, adica de o teorie a mintii mai evoluata: eu stiu ca printesa vrea sa aleg corect, mai stiu ca ea stie ca am ales gresit punand mana pe aceasta cutie si stiu ca ea stie ca eu stiu sa descifez semnele pein care incearca sa comunice cu mine.

Teoria mintii, in esenta, se refera la capacitatea mintilor umane de a accepta ca exista si alte minti (cu intentii sau credinte diferite-daca esti un prieten mai vechi al blogului inactiv, poate iti amintesti de Sally). A sti ca tu stii ca eu stiu ca stii (orice, de pilda ca te-am inselat, deoarece testosteronul a invins oxitocina) este o posibilitate mentala permisa de dezvoltarea mintii (sunt capabil sa-ti atribui ganduri-imi pare nespus de rau dar cainele tau nu poate face asta, oricat de mult ai fi convins de contrariu!). Copiii de 5-6 ani, si cu atat mai mult cei de 3-4 ani, nu puteau atribui lui Alice ganduri referitoare la ei, deoarece mintile lor inca nu atinsesera nivelul de dezvoltare care permite asta. Cei de 5-6 ani puteau infera ca Alice are ganduri („nu-i place cum sta tabloul”) dar nu puteau gandi ceva de genul urmator:

„Printesa stie ca eu nu stiu ca am ales gresit iar eu stiu ca printesa stie”

Pentru cei foarte curiosi: se pare ca performanta maxima pentru un om, in acest moment, este sa functioneze la nivelul 7: eu stiu ca tu stii ca stiu ca stii… intelegi, da? Cei mai multi oameni nu pot trece de nivelul 4. Daca ti-a placut sahul ai putea intelege mai usor: voi muta nebunul la d5 astfel incat el sa creda ca intentionez sa-i atac tura iar el va sti ca, de fapt, nu vreau sa-i atac tura ci, peste 2 mutari, sa-i atac regele, si atunci se va intreba ce urmaresc in realitate, se va gandi ca vreau sa-i atac regele, isi va proteja regele, crezand ca astfel imi dejoaca planul iar eu chiar ii voi ataca tura, mutare pe care si el a anticipat-o dar a decodificat-o corect, in realitate gresit, ca fiind inselatoare. Daca undeva pe parcurs te-ai pierdut nu ai motive de neliniste, esti doar un om normal!

Normali erau si copiii din studiul lui Bering. Doar cei capabili sa atribuie intentii au putut „vedea” semne. Cu alte cuvinte, pentru a crede in mod serios in zane, ingeri sau alte fiinte invizibile (dar profund interesate de bunastarea noastra) si a te comporta ca atare („a-ti muta mana pe cealalta cutie”) e nevoie sa ai o teorie a mintii si cineva sa te asigure (sa spun cumva „sa te indoctrineze”?) ca exista entitati supranaturale. Pentru a „citi” evenimentele naturale” intr-o cheie mistica (Dumnezeu i-a pedepsit pe japonezi cu ultimul tsunami deoarece sunt imorali, lacomi etc etc) trebuie, mai intai, sa poti atribui intentii (dorinte, sperante, emotii) unei minti aflate in afara ta.

Altfel spus, istoria noastra evolutionista ne permite, de la o anumita varsta mentala, sa acceptam ca exista si alte minti iar in aceste alte minti se afla continuturi diferite de ale noastre. Creierele noastre au aceasta capacitate. Putem atribui dorinte si intentii cuiva din afara noastra, tot asa cum, avand pozitia bipeda, putem alerga. Insa in acelasi fel in care cineva poate alerga fara un scop anume (doar de dragul de a alerga) tot asa cineva poate atribui intentii unor minti care nu au astfel de intentii sau, si mai interesant, unor minti care nu exista.

Nu stiu daca sunt explicit. Spun ca facem asta (atribuim intentii) pentru ca putem face asta. Daca nu te poti hotari intre caracterul trivial sau obscur al ultimei afirmatii o reiau:

Atribuim intentii pentru ca putem atribui intentii!

De aici nu rezulta ca intentiile pe care le atribuim sunt corecte si cu atat mai putin ca mintile carora le atribuim intentii exista in realitate. Este, prin urmare, acest mecanism psihologic, selectat evolutionist, o posibila si uriasa sursa de iluzii? Sa intrebam o ciuperca!

Sai, mai bine, sa-i intrebam pe copii de 7,8 sau 9 ani din studiul lui Bering. Ei erau convinsi ca printesa Alice comunica, cifrat, cu ei. Puteau descifra semnele. Stii si tu pe cineva care crede in semne si chiar se orienteaza dupa ele? (nu-mi spune, chiar tu sa fii o astfel de persoana? Off, cum ai ajuns pe acest blog?) Poate ca aparitia neasteptata a sucului de portocale este felul in care Dumnezeu (sau un zeu minor al portocalelor) imi vorbeste iar eu, vai de capul meu, psiholog amator, refuz sa accept? Poate ca vietile noastre ar fi mult mai bune daca ne-am antrena sa citim semnele sau macar i-am aprecia mai mult pe cei care deja o fac? (astfel incat ei, macar, sa duca vieti mai bune)

Sau evolutia ne joaca, fara sa-si propuna (normal!) o farsa de proportii cosmice? Totusi, tabloul lui Alice chiar a cazut in momentul alegerii. Luminozitatea lampii chiar a inceput sa varieze intr-un mod evident pentru oricine. Evenimentele naturale, vreau sa spun, chiar se produc. Nu ar putea fi in spatele lor o minte, eventual mintea unei fiinte iubitoare? (nici nu vreau sa ma gandesc la una demonica). Copiii de 4 ani nu-i atribuiau intentii referitoare la ei lui Alice. Dar copiii de 8 ani faceau asta. Off, cum de-am uitat, copiii din grupul de control (non-Alice, adica nu li se spusese nimic, despre nicio printesa) nu si-au schimbat optiunea, adica nu au interpretat caderea tabloului ca un semn (un semn de la cine? Pentru ei nu exista Alice).

Vrei sa tragi tu concluziile in urma acestui articol pe care deja il percep ca excesiv de lung? Insa inainte de a decide, aminteste-ti, te rog, ca insusi articolul ar putea fi un semn, o comunicare secreta intre tine si cineva care se foloseste de degetele mele (partial, si de neuronii mei). Salutari printesei Alice!

Imagineaza-ti ca traiesti intr-o societate in care e obligatoriu, cand mergi pe strada, sa ai un cercel in ureche (nu doi, ci unul). De cand te-ai nascut ti s-a spus asta, ti s-a repetat in mod constant ca „asa procedeaza toata lumea” si „asa e bine” si, evident, ti s-a implantat unul, fara consimtamantul tau, in cadrul unei ceremonii din care nu ai inteles nimic deoarece erai prea mica (o persoana prea mica, pentru cititorii foarte corecti din punct de vedere politic)

Legislatia sanctioneaza nerespectarea regulei, mai intai cu amenda, apoi cu cateva zile de inchisoare si, daca esti recidivista, cu pedepse tot mai aspre. Pe strada, politistii realizeaza controale de rutina (cumva inutile, deoarece aproape nimanui nu-i trece prin cap sa iasa din casa fara onorantul cercel in ureche).

Numai ca tu esti altfel. Te intrebi: care este sensul acestei reguli? Cei din jurul tau te avertizeaza ca o astfel de intrebare e un fel de blasfemie. De sute de ani oamenii ies pe strada cu un cercel in ureche. Exista chiar si o carte foarte veche (deci respectabila) in care scrie, negru pe alb, ca a purta un cercel in ureche e un lucru bun, sanatos, corect, moral, decent (si alte atribute inalt dezirabile) Ce te-a apucat? Ce-i cu intrebarile acestea copilaresti? Nu ai lucruri mai bune la care sa te gandesti? Ce rost are sa ai dubii in raport cu o traditie splendida?

Esti altfel, ziceam. Intretii, in sinea ta, unele idei (deformate, desigur) despre turma sau bancul de heringi (via Kierkegaard). Te atrage originalitatea si raspunsul creativ la provocarile Vietii. In plus, ai descoperit placerea enorma de a gandi si ai aflat ca exista o resursa care te poate ajuta sa gandesti bine (o abilitate care poate fi exersata, pe nume inteligenta). Asa ca, fiind pe deasupra si curios, intr-o noapte, prudent, iesi pe strada fara cercel. Vrei sa vezi ce se intampla! Povestea asta se numeste „experiment” (ai aflat la cursul de critical thinking skills, tinut in particular de un profesor cam ciudat). Din fericire, nu intalnesti nicio patrula a politiei. Te intorci acasa si astepti sa se intample ceva. Cateva minute, cateva ore, cateva zile.

Si nu se intampla nimic!

Deodata lumea iti apare altfel. Pe de o parte iti vine sa razi cu lacrimi, nebuneste, pe de alta parte te intristezi, vazand cati oameni in jurul tau sunt prizonierii unei iluzii. Ai sentimentul ca ai scapat de o povara, cu alte cuvinte te simti un om mai liber. Credeai, ca toata lumea, intr-o regula fara sens iar acum te-ai eliberat de ea. Parca esti o fiinta mai usoara (desi, fizic vorbind, nu s-a intamplat nimic cu corpul tau-de fapt, s-a intamplat, nu mai duci cu tine greutatea cercelului). Ai vrea sa-ti impartasesti experienta cu altii si chiar incepi sa o faci (desi e riscant, te-ar putea da pe mana autoritatilor). Cei mai multi incep sa se teama de tine („nu e normal”) sau, plini de bune intentii, vor sa te aduca inapoi pe calea cea dreapta (si cunoscuta). Avertismente, predici, morala, incercari subtile de convingere, rugaminti, in sfarsit, tot tacamul. Sunt insa si cativa care te crediteaza si incep, pe cont propriu, sa examineze si ei regula (poate chiar sa faca mici experimente, in toiul noptii). E adevarat, sunt in majoritate tineri si poti fi cu usurinta acuzat de manipularea unor constiinte inocente. Interesant este ca oricine iese pe strada fara cercel in ureche se intoarce nevatamat (si nici nu i se intampla ceva in urmatoarele zile). Sentimentul de relaxare incepe sa se raspandeasca. Oamenii devin mai amuzati si incep sa faca glume pe seama regulii (intre ei, bineinteles, doar nu cu politistii sau judecatorii).

Ramane totusi o intrebare, la care nici tu si nici tinerii (sunt cativa si mai in varsta, pentru a respecta adevarul istoric) dornici de o viata mai libera nu puteti raspunde:

Daca sanctiunea pentru nerespectarea regulei este administrata dupa moarte?

Fiind prieten cu Alexandra si Irina (see the name letter effect) am asistat, la un moment dat, la urmatoarea conversatie:

A: Irina, sa stii ca te vei simti mult mai bine daca scoti furia asta din tine. Nu e sanatos sa o tii inauntrul tau.

I (mirata): Care furie, Alexandra? Nu sunt furioasa. Ce te-a apucat?

A: Ba esti, deoarece tatal tau te-a abandonat.

I: Draga mea, nu m-a abandonat ci a murit. E o diferenta.

A: E o diferenta pentru mintea ta rationala. Pentru fetita din tine este un abandon. Fetita din tine nu-si reprezinta corect realitatea. Ea este furioasa deoarece tatal ei, care ii promisese ca va avea grija de ea, a plecat fara sa-i pese.

I: E interesant ce spui insa, crede-ma, nu sunt furioasa. Sunt trista. Mi-e dor de el. Merg in casa in care a locuit si nu-l mai vad. Imi lipsesc umorul lui, sclipirea aceea din ochi si mintea mereu limpede. Intelegi, nu sunt furioasa ci trista!

A(perseverenta): Ba esti furioasa, Irina, dar negi asta! E normal, sa stii, e un mecanism de aparare, daca ti-ai admite furia fata de el ar fi prea mult pentru tine.

I (care incepe sa se infurie): Alexa, am 39 de ani, nu sunt o fetita care se simte furioasa pe tatal ei. El a murit pentru ca era bolnav, nu pentru a fugi de nu stiu ce responsabilitati presupuse de tine in raport cu o fetita pe care ti-o imaginezi. Hai sa incheiem aceasta discutie, devine absurda.

A (fericita): Vezi, vezi? Ti-am spus ca esti furioasa. Singurul fel in care iti poti experimenta furia, acum, este prin deplasare. Esti furioasa pe el si o indrepti asupra mea. Negarea si deplasarea, acestea sunt mecanismele tale nevrotice. Ar fi mult mai bine pentru tine sa-ti accepti pur si simplu furia. E ok sa fii furioasa pe tatal tau.

I (stupefiata): Alexandra, te-ai gandit ca e posibil sa fii, in acest moment, extrem de rigida si sa-ti fie asa de draga teoria ta incat sa nu mai fii in contact cu ceea ce eu simt cu adevarat? E oare posibil ca acum sa nu ai incredere in ceea ce simt eu? Cum ar fi daca ti-as spune ca acesta este un semn al tendintei tale paranoide latente, pe care o negi, bineinteles? Te rog, vreau sa incheiem acest subiect. Sunt iritata, intr-adevar, acum, dar in raport cu tine, nu cu tatal meu. Ma simt neinteleasa si respinsa. Am impresia ca vrei neaparat sa ma introduci intr-o teorie in care tu crezi, si e ok ca tu crezi in ea, dar stii ce, experienta mea e mai importanta decat teoria ta.

Am crezut in teoriile psihodinamice si le-am predat studentilor mei. Not anymore. Am simpatii printre persoane implicate, intr-un fel sau altul, in psihanaliza sau alte scoli de terapie intemeiate, in diferite grade, pe gandirea de tip psihodinamic. Cred ca ii suntem datori lui Freud pentru drumul deschis in psihologie. Dar stiu, pe de alta parte, ca teoriile psihodinamice:

  • Nu pot fi testate
  • Sunt incapabile sa prezica ceva corect

Cineva imi spunea recent ca e o mare diferenta intre credintele mele din prezent (in materie de psihoterapie) si cele din trecut. Asa este. Poate pentru ca nu stau pe loc? Poate pentru ca in trecut ma asezasem confortabil intr-o teorie care era mereu adevarata, indiferent ce ai fi facut? (vezi mai sus: Daca Irina e furioasa si recunoaste asta, teoria e corecta. Daca nu recunoaste asta inseamna ca neaga, deci teoria este, din nou, corecta. Poti gasi ceva mai securizant? Indiferent cum este realitatea, tu, cel care operezi cu teoria psihodinamica, ai mereu dreptate. Hmm, sa fie asta o aparare impotriva fricii de esec cognitiv si a anxietatii teribile asociate cu o lume nesigura ? Zic si eu)

In trecut nu stiam mare lucru despre teoriile probabilitatii (nici acum nu stiu desi lucrez la asta). Eram prea sigur de ideile mele sau ale altora pe care nu indrazneam sa le examinez profund (fara mila, in traducere). Refuzam sa-mi testez afirmatiile intr-un mod riguros si eram, ca oricine altcineva (sunt si acum) prizonierul biasului de confirmare. Ii dispretuiam pe sceptici si eram mandru de cunoasterea mea, inaccesibila sarmanelor suflete care inca mai au indoieli.

Intre timp am inteles ca am lumina electrica in casa si pot folosi un laptop deoarece unii oameni stiu si pot gandi intr-un anumit fel. Ei au emis ipoteze pe care le-au testat temeinic. Le-au pastrat pe cele care s-au confirmat in mod repetat (numeroase observatii) si le-au aruncat la gunoi pe cele care au fost infirmate. De ce ar vrea cineva sa pastreze gunoiul in casa?

Am inceput sa fac, voios, curatenie. Asa au disparut din viata mea o serie de idei in care credeam si, din pacate, si oameni care nu au putut face fata noului meu mod de a fi. Sunt incomod si, in general, nu menajez pe nimeni. Daca spui o prostie e posibil sa-ti spun asta direct sau, in functie de circumstante, intr-o forma asa de voalata incat sa crezi ca te laud. Stiu ca avem nevoie de ancore psihologice si de tipare intr-o lume imprevizibila. Stiu ca suntem inclinati catre economie cognitiva (sunt dragut, vreau sa spun ca ne este lene sa gandim). Stiu ca a decreta ca un lucru este asa cum spui e mult mai usor decat a cerceta daca chiar asa este (si a fi orientat in cercetare de repere clare, protejate de biasuri). Stiu ca lumea, vazuta in toata goliciunea ei, in tot absurdul ei cotidian (nu mai zic istoric), este infricosatoare.

Insa nu stiu prin ce intamplare stranie, sau providentiala, am descoperit ca in lumea aceasta, asa cum este, se poate trai relaxat si, uneori, frumos. Poate ca procesul de maturizare psihologica inseamna sa accepti ca nu stii mare lucru. In acest caz cred ca sunt foarte avansat (Socrate, beware, I’m coming!). Sau poate ca nu. Poate ca terapeutii de orientare psihodinamica (si psihanalistii, pentru a fi pedant) detin adevarul iar eu, ori noi, celelalte maimute, suntem inca, sau iremediabil, copii. Sunt gata sa cred asta. Ofer 10.000 de euro pentru o dovada (nu-mi permit mai mult, cu restul platesc un specialist pentru Irina si furia ei ingropata, negata, deplasata si ubicuitinilata-ultimul mecanism a fost descoperit recent, intr-o scrisoare pierduta de Freud si recuperata, telepatic, de Jung, din inconstientul colectiv). Pana atunci folosesc intensiv serviciile REBU (unde, am auzit, au un CEO nou, o anume Antigona).

 

Ma indrept spre telefon sa o sun pe prietena mea X si, uimitor, exact in acel moment sunt sunat de ea (si nu sunt indragostit de ea, altfel aceste cazuri ar fi, nu-i asa, mult mai dese). Cine s-ar putea indoi, in aceasta situatie, de comunicarea telepatica dintre noi? Ei bine, acela sunt eu (ea nu, fiind o persoana, cum sa zic frumos, mult mai intuitiva).

Nu ti se intampla si tie? (cu prietenii si rudele, vreau sa spun, probabil cu dusmanii nu porti conversatii periodice via smartphone) Nu e aceasta o dovada a existentei unui nivel subtil de comunicare? Nu este, imi pare rau (desi as vrea sa fie). Poti verifica usor:

Gandeste-te la toate situatiile in care te-ai apropiat de telefon pentru a suna pe cineva (nu doar pe X) si acel cineva nu te-a sunat exact in acelasi timp. Nu cumva sunt mai multe? Poate chiar…foarte multe? Si atunci, daca la un numar asa de mare de evenimente se intampla uneori si situatiile de mai sus nu putem spune ca ne-am putea astepta la ele? Cu alte cuvinte, daca iti extinzi atentia la multimea evenimentelor („a intentiona sa suni pe cineva”) si nu te limitezi la un caz izolat, ai putea remarca transformarea miraculoasa a comunicarii misterioase (la nivel cuantic, desigur) intr-un caz simplu (si plictisitor) de coincidenta statistica.

Suntem pacaliti de propriile inclinatii mentale. Vreau sa spun ca avem tendinta puternica de a uita non-evenimentele (ceea ce nu s-a intamplat: m-am apropiat de telefon pentru a-l suna pe Y si Y nu m-a sunat in acelasi timp) si de a ne aminti cazurile favorabile. Se numeste perceptie selectiva si suntem cu totii sub influenta ei (dar nu stim, majoritatea dintre noi, ca exista, adica nu suntem constienti de ea). Rezultatul: incepem sa traim intr-o realitate personala, in care lucrurile nu sunt asa cum sunt ci asa cum credem, ne place sau ne asteptam sa fie.

Inca nu ma crezi? (de fapt, nu pe mine ci calculul probabilistic) Iti propun un experiment: gandeste-te intens, cat de mult vrei (si 10 ore, daca ai timp) la o persoana cu care nu ai vorbit pana acum la telefon, apoi ridica-te de pe scaun (din pozitia de meditatie) si indreapta-te spre telefon. Repeta acest exercitiu de cate ori vrei. Iar in clipa in care persoana respectiva te suna, inainte de a-i forma numarul, da-mi si mie de stire. Poti fi sigur ca, exact in acea clipa, ma gandeam la tine.  Cu admiratie.

Construit de Sorin