Arhive pentru septembrie 8th, 2011

Din cand in cand aud, citesc sau mi se vorbeste despre „energii spirituale”, despre sufletul care influenteaza sau conduce corpul, avand energie si, bineinteles, despre energia lui Dumnezeu (si a locotenentilor Lui, diferite tipuri de entitati astrale sau puteri cosmice). Si tot din cand in cand, dar tot mai rar, ii intreb pe autorii acestor afirmatii uimitoare, urmatorul lucru: „Imi poti spune, te rog, ce este energia?” Sunt politicos, sper ca observi. Gandeste-te si tu un pic la asta:

Ce este energia?

Atentie, nu ce ti se pare tie a fi enegia! E posibil sa operezi cu o definitie personala dar asta e o atitudine mai degraba autista sau infantila (in lumea ta particulara lucrurile sunt asa cum vrei tu sa fie). Exista o definitie stiintifica a energiei si singura cu adevarat valoroasa in sensul dezvoltarii cunoasterii si transformarii calitatii vietii. Daca inginerii care au proiectat acest laptop din fata ta nu ar fi cunoscut-o, computerul ar fi disfunctional. Incerc sa-ti spun ca teoriile care contin conceptul de energie au fost testate si au trecut cu bine testele. Prin „energie” chiar se intelege ceva anume. Acest inteles este stabil si este cunoscut de oamenii de stiinta. Cu putina bunavointa, si de noi, ceilalti.

In cazul in care, reflectand mai serios, constati ca, de fapt, nu stii ce este energia sau stii ce este dar esti dispus sa verifici, iata, iti ofer ocazia:

Energia este o proprietate a materiei in miscare.

Mai citeste o data definitia si observa, te rog, ca energia nu poate fi separata de materie. Un sistem material oarecare, avand energie, poate produce schimbari in alt sistem. Si atunci, daca definim „spiritul” ca pe ceva non-material, cum am putea vorbi de „energii spirituale” fara a fi incoerenti? E adevarat, cuvintele pot fi asezate in orice ordine dar asta nu inseamna ca aceasta ordine coincide cu realitatea. De exemplu, pentru cuvintele din propozitia „exista triunghiuri cu patru laturi” nu vom gasi, oricat de perseverenti am cauta, nici un corespondent in realitate. Cu toate acestea, nimeni nu ne impiedica sa formulam aceasta propozitie si chiar sa credem in ea.

La fel stau lucrurile cu energiile spirituale. Sunt triunghiurile cu patru laturi de care unii oameni, operand cu definitii neclare sau gresite, se agata si, in unele cazuri, le venereaza.

Energia este o cantitate fizica scalara. In sistemul international ea se masoara in „joule”. In fizica relativista energia si masa sunt echivalente (aminteste-ti faimoasa formula a lui Einstein si cauta sa evoci de asemenea, daca mai este posibil, definitia corecta a „masei”-la care ma voi referi, poate, intr-un alt articol, dedicat „materiei”, un alt concept insuficient sau eronat inteles, adesea privit in mod dispretuitor de misticii certati cu fizica de clasa a noua)

Fiind o proprietate a materiei in miscare, energia nu poate fi separata de miscare. Iar „miscarea” ce este? ceva ce se produce in spatiu si timp. Prin urmare, energia este mereu legata de timp! Si atunci, ce sens au propozitiile referitoare la sufletele care traiesc in afara acestei lumi materiale, adica in afara spatiului si a timpului? Cum poate avea sufletul energie daca el exista in afara timpului? Si daca exista in timp, cum putem vorbi de timp in afara unui univers material?

O particula materiala se misca de „aici” spre „acolo” (intre doua puncte aflate in spatiu) si, pentru aceasta miscare, are nevoie de timp. Timpul nu exista separat de spatiu, ne-a invata acelasi, genial, Albert Einstein (care nu a fost deloc mistic). Materia, spatiul si timpul sunt legate intre ele, altfel spus, sunt interconectate. Daca sufletul este imaterial, logica si cunoasterea stiintifica ne constrang sa admitem ca nu este supus curgerii timpului (fiind nemuritor, nu-i asa?) si atunci ne putem intreba cum ar putea avea energie din moment ce energia se defineste prin timp?

Incerc sa luminez aceste contradictii si sa arat cum folosirea lejera a conceptului de energie, alimentata de emotii personale si dorinte de inteles (de pilda, sa existe ceva in noi care nu moare niciodata), ne propulseaza direct intr-o lume iluzorie, populata cu ingeri, demoni si alte figuri mitologice care, atunci cand se supara, arunca fulgere pe Pamant (nu te mira, acum 2.000 de ani, pe vremea lui Iisus, adica, oamenii erau convinsi de originea divina a fulgerului).

Nu as incheia acest articol fara a mai puncta o caracteristica esentiala e energiei, de asemenea neinteleasa sau ignorata:

Energia nu are directie.

Impulsul (notat conventional cu „p”) are directie, deoarece este o cantitate descrisa de o sageata (un vector). Dar energia nu are directie. Asta e totuna cu a spune ca energia se misca aleator. Cu alte cuvinte:

Energia este asociata cu intamplarea.

„Trebuie sa existe ceva, spun unii, nu neaparat un Dumnezeu, dar o energie care sa ne creeze”. Da, bineinteles, chiar exista! Nu este o energie spirituala (aceasta este o contradictie in termeni) ci o energie si atat. Miscarea ei intamplatoare produce totul,chiar si aceste ganduri ceva mai ordonate si recunoscatoare gandirii stiintifice, adica unui fel de a gandi atent, clar si necontradictoriu. Sigur ca avem nevoie de poezie, mai ales daca suntem romantici incurabili. Dar e bine sa nu confundam ceea ce ne imaginam sau visam cu ochii deschisi cu realitatea verificabila. Viata pe norisori albi ar putea fi sufocanta.

 

Senzatii si perceptii. Memoria. Atentia. Gandirea. Motivatia. Afectivitatea. Iata ce procese psihice pot fi studiate in cadrul capitolului 2 al unui manual de psihologie pentru clasa a X-a din 2000. Lipseste „vointa”, observ imediat. Si „reprezentarile”, ai putea adauga tu, daca suntem de-o varsta. Pe vremea mea (noastra), cine dadea la admitere o proba din psihologie era obligat sa invete cum e cu intensitatea efortului volitiv si imaginile intuitive ale obiectelor care apar in absenta acestora (poti inlocui „a invata” cu „a memora”).

Am fost surprins, ulterior (dupa admitere), constatand cum in manualele americane de psihologie „vointa” nu beneficiaza de un capitol separat (si, crede-ma, nu am citit doar unul care ar fi putut fi o exceptie). Hmm, tocmai ei, pragmaticii, sa nu fi considerat ca fiind necesara studierea mecanismelor prin care ne incordam pentru a face fata obstacolelor? Ah, sa nu-ti imaginezi ca fiind vorba de un manul pentru liceu strucura lui nu este urmarita si la facultate. Imi aduc aminte, cu nostalgie, cum incercand sa inteleg manualul dupa care invatam, la 27 de ani, ma intrebam ce reusesc sa priceapa adolescentii de 16-18 ani (inca ma mai intreb!)

Am fost curios, evident, si am cercetat si manualele britanice. O abordare diferita si, cu toate acestea, un capitol separat consacrat vointei lipsea. Nu e curios? Oare noi, romanii, avem nevoie sa izolam, didactic vorbind, acest proces psihic pentru a-l intelege mai bine? Si inca nu-l intelegem deoarece nu-l stapanim la un nivel satisfacator? Sa fie unul din efectele (perverse!) ale Mioritei? Sa fie o alegere in oglinda cu tendintele noastre colective catre obedienta, pasivitate si „lasa-ma sa te las”? Oare de aceea (printre altele) suntem ultimii in Europa (la concurenta cu vecinii care cultiva castraveti, dar nu la Kozlodui) in orice clasament? (mai putin la km de autostrazi si tuneluri prin munti, unde conducem detasat)

Acesta nu este un articol despre vointa. Vreau doar sa spun ca sunt incapatanat si imi era greu sa o spun din prima. Daca se intampla sa ma intereseze ceva cu adevarat (exista si interese de tip „bullshit”) sunt in stare sa consum orice fel de resurse, inclusiv ale altora, pentru a ma lamuri, a intelege, a face lumina. Stiu, suna mai bine daca ii spun „perseverenta”. Sau sa fie „perfectionism”? Poate curiozitate scapata de sub control? Sau nevoie nevrotica de cunoastere? Vezi ce grea e psihologia personalitatii? Cum stii ca ceea ce masori este exact ce vrei sa masori? (asta in cazul fericit in care dispui de un instrument de masura)

Sunt darz, persistent sau staruitor? Sunt ambitios si indaratnic? Capsoman, eventual? Sau, intr-o cheie mai flatanta, pasionat de cunoastere? Eu am renuntat la cautarea acestor raspunsuri (weak will, i suppose) si daca tu ai vreo idee fixa, da-mi, te rog, de stire, insa intr-un mod obstinat. Fiind tenace sau pur si simplu pasionat vreau sa-ti marturisesc, astazi, cum acord sens vietii mele, cu speranta ca esti la curent cu viziunea mea dinamica asupra realitatii (pe scurt, pentru noii vizitatori, cred ca realitatea nu are sens, nu doreste nimic, nu se indreapta in nicio directie)

Sensul meu are de-a face cu libertatea. Nu stiu de ce (si adesea ma incomodeaza aceasta pozitie) imi doresc pentru oameni existenta unui gen particular de sansa. Mai direct spus, vreau ca oamenii sa aiba posibilitatea de a gandi liber. Tot fara sa-mi fi propus, am o sensibilitate pentru copii (insa de la 2-3 ani in sus, cum stiu prea bine cei apropiati!). Pur si simplu imi plac foarte tare copiii, fie si numai pentru motivul ca inca nu au inceput sa produca bullshit (dar o vor face). Din aceasta combinatie neplanificata a iesit un sens care imi orienteaza viata. Am si eu o cauza pentru care lupt (adica imi mobilizez, din cand in cand, resursele). Stiu, pe de alta parte, aproape cu certitudine, urmatorul lucru:

Toate cauzele pentru care luptam sunt deja pierdute.

Daca ai devenit brusc insuportabil de trista, in acest moment, opreste-te din citit si apuca-te repede de altceva. Ne-am intalnit prea devreme. Altfel, afirmatia de mai sus este perfect consistenta cu o perspectiva existentialista asupra vietii. Aminteste-ti, de exemplu, ca Soarele se va stinge si nu vor mai fi oameni pe Pamant (desi eu cred ca, inainte de acest eveniment cert, cel putin un asteroid bezmetic va face „buf!”)

In aceste conditii (cauze deja pierdute, indiferent de natura lor) am ales sa actionez pentru a proteja mintea copiilor. Crezi ca ma intalnesc cu mogaldetele si vorbim tot felul de lucruri? Nicidecum, eu nu lucrez cu copiii. Lucrez cu parintii lor! (mai ales cu potentialii parinti, deoarece cu actualii e deja dificil) Speranta mea este urmatoarea: intelegand, pe cont propriu, ce placut si important este sa gandesti cu mintea ta si sa descoperi realitatea, ghidat de propria ta experienta, intr-o zi, cand vor fi parinti, tinerii de azi vor dori sa creeze contexte potrivite pentru copiii lor astfel incat si prichindeii, crescand, sa pretuiasca libertatea de a gandi.

Daca ai inteles in ce fel sunt pasionat, dau sens vietii si ma trezesc dimineata pentru a actiona in serviciul unei cauze deja pierdute iti va fi usor sa realizezi (dar nu si sa accepti, mai ales daca te vei simti vizat) in ce directie merge furia mea si agresivitatea manifestata, din fericire, doar la nivel de idei impartasite, din lipsa de masa musculara suficienta.

Sunt indignat si dezgustat de indoctrinarea copiilor si a tinerilor!

Avand tangente cu psihologia, de cativa ani buni, am remarcat ca exista numeroase feluri de indoctrinare, cea religioasa fiind doar cea mai vizibila. Mecanismele psihologice ale indoctrinarii sunt cu atat mai fascinante cu cat cei care incearca sa modeleze mintile tinere intr-un anumit sens, aprobat si valorizat de ei, sunt, nu de putine ori, bine intentionati. Copiilor trebuie sa li se transmita valori, nu-i asa?  Trebuie sa invete ce este bine si ce este rau, ai ceva de obiectat? Trebuie educati si socializati! (pentru ca sunt niste mici brute, niste animale iresponsabile, corect?)

Gandindu-ma la acest subiect si fiind suficient de norocos pentru a avea mici momente, intamplatoare, de luciditate, am ajuns la urmatoarea idee pe care ma grabesc sa o impartasesc aici cu tine, altfel o uit (deoarece am si eu o varsta!). Cred ca am inteles cum poate fi identificat un climat (sau o persoana) favorabil sau conceput limpede in directia indoctrinarii:

Intrebarile sunt descurajate!

O persoana interesata sa te faca sa gandesti intr-un anumit fel, adesea intr-o pozitie de autoritate, nu-ti va permite sa pui intrebari sau te va sanctiona daca o vei face (pana la a te exclude din grup) sau se va infuria (cu sanse mari de a deveni irationala) sau, in cazul unor strategii mai subtile, se va victimiza si va suferi.

In orice proces de indoctrinare intrebarile sunt periculoase.

Aplica acest criteriu, incepand de azi! Observa cum reactioneaza si cum se comporta oamenii care vor ceva de la tine atunci cand le pui intrebari, cand ai indoieli, cand vrei sa examinezi subiectul din mai multe perspective, cand cauti explicatii alternative, cand soliciti motive convingatoare si temeiuri puternice, pe scurt, cand esti inteligent!

Inteligenta, gandirea corecta (la care se ajunge prin exercitiu, nu e un drept din nastere), cercetarea rationala si examinarea atenta a afirmatiilor, mai ales a celor extraordinare (un batran burtos aduce cadouri copiilor, in luna decembrie, dar nu tuturor, adica ii cam sare la numaratoare pe cei din familii sarace si un alt batran, sau poate tanar, dar sigur nu femeie, va oferi cadouri adultilor, dupa moarte, dar nu tuturor ci in functie de anumite criterii, mai ales geografice)-iata cateva arme letale in lupta deschisa si de guerila cu indoctrinarea.

Bisericile, moscheele, templele, da, acestea sunt locuri in care indoctrinarea este asumata si, cel putin din acest punct de vedere,ma inclin, deoarece jocul este cinstit (insa nu vreau ca statul sa construiasca o catedrala extrem de scumpa din banii mei, dupa cum nu vreau sa cumpere avioane de lupta din aceiasi bani-si daca o face sa nu fie mirat ca nu-mi declar toate veniturile). Insa in forme acoperite, mascate, infrumusetate sau rationalizate indoctrinarea se petrece acasa (in familii), la scoala (generala, liceu, facultate), in corporatii (aici s-au gasit niste nume frumoase) si, pentru a nu fi considerat partizan, in scolile de formare in consiliere si psihoterapie (domeniul in care, de bine de rau, am acumulat ceva ce pare a fi competenta)

In cazul in care nu ai prins ideea acestui articol, din motive legate de IQ-ul tau sau al meu, revin si inchei: este despre libertatea de a pune intrebari celor care incearca sa ne vanda ceva (idei, mai exact). Te simti in siguranta cu acesti oameni? Vrei sa stii mai multe? Iti merge mintea? Sau, daca esti in situatia urmatoare, cauta sa faci ceva:

De ce ti-e frica sa pui intrebari?

Legislatia europeana si nord-americana s-au dezvoltat si violenta fizica a parintilor asupra copiilor este incriminata. Avansand, cele mai democratice societati sunt preocupate de corpurile copiilor si nu mai admit abuzurile fizice. Exista un consens tot mai larg privind practicile abuzive (bataia, mai pe romaneste) ale parintilor si o constientizare superioara a drepturilor copiilor. De ce sa ne oprim la corp? Eu merg mai departe:

Cred ca este potrivit sa protejam si mintea copiilor, nu doar corpul!

Stiu ca nu sunt singur in aceasta idee dar nici de aglomeratie nu ma pot plange. In anii 1900-1950 parea ceva normal ca femeile sa nu poata vota. Iti vine sa crezi? Inclusiv femeile acceptau asta (nu toate, bineinteles). Daca am fi acum in 1920 si eu as scrie un articol despre dreptul la vot al femeilor as parea bizar, neadaptat sau, in cel mai bun caz, nonconformist. Suntem insa in 2011 si scriu nu despre recunoasterea dreptului la vot al femeilor, castigat intre timp, ci despre recunoasterea dreptului copiilor la propria lor minte. Oricine ai fi, nu ai voie sa abuzezi de corpul unui copil si, in acelasi fel, cred ca nu ai voie sa abuzezi de mintea unui copil! Oare tu intelegi asta? (nu tu, cel care citesti, ci tu, cel sau cea care nu citesti)

Propun in locul indoctrinarii copiilor cu idei neverificate stimularea continua a gandirii lor si sustinerea curiozitatii lor naturale. Vezi, nu sunt doar ostil (luptator) ci si constructiv. Nu am putea oare trai intr-o lume mai buna daca mai multi oameni ar putea gandi independent, daca ar fi incurajate libertatea si originalitatea gandirii? Nu cumva mai multe minti libere ar face sa apara, eventual, forme mai interesante si creative de co-existenta sociala? Sunt de acord, o minte lasata mai mult in voia ei, mai putin controlata si influentata, deci mai spontana si mai autentica, ar putea fi si generatoare de haos. Insa eu, unul, avand o natura de jucator, accept asta. Am ales sa risc. Tu?

Scrisul de mana. Vreau sa spun, sper ca mai scrii si tu, din cand in cand, pe hartie (nu doar prin intermediul unei tastaturi). Stiai ca e foarte periculos? Serios, scrisul tau poate fi examinat de un grafolog si cele mai ascunse trasaturi de personalitate, pe care incerci sa le maschezi cu mari eforturi, vor fi dezvaluite.

Ce poate fi mai natural decat a crede ca cineva care iti evalueaza scrisul isi poate da seama „cum esti de fapt”? In Statele Unite, bastionul pragmatismului pe aceasta planeta, o serie de banci angajeaza grafologi pentru selectia de personal. Doar nu-ti doresti, tu, cetatean american cu bunici din Porto Rico sau Strehaia, ca finantele tale sa fie in grija unui psihopat impulsiv, inclinat catre a fugi pentru totdeauna cu banii tai pe o insula mare si primitoare! (Insula Mare a Brailei, de exemplu) E nevoie de proceduri riguroase si de incredere in selectia de personal iar bancile americane exact asta fac, tocmai de aceea nu dau faliment (sau informatiile mele sunt gresite?)

Si europenii sunt la fel de avansati. Cele mai mari companii de pe batranul continent angajeaza si ele grafologi. Protectia intereselor clientilor pare a fi ceva planetar. Putem dormi linistiti, banii nostri sunt in siguranta. E adevarat, exista unele studii razlete (si complet neinteresante!) care afirma despre arta descifrarii personalitatii prin scris ca are o valoare apropiata de zero.

Extraordinar, cata obraznicie! Cum poate cineva ignora evidenta? Daca si corporatiile, modele de eficienta si rationalitate, folosesc grafologi, cum ar putea cineva sa mai pastreze unele dubii? Mai mult decat atat, sa scrie negru pe alb ca validitatea acestor evaluari este „virtual zero”? (concluzia unei meta-analize, pentru conformitate vezi Personality and Individual Differences, 1989, „Predictive validity of graphological inferences, Neter si Ben-Shakar)

Psihologi sceptici si inchisi la minte, nu-i asa? Absolut de acord, imi vine sa spun, le lipseste deschiderea mentala caracteristica persoanelor evoluate, capabile de intuitii la care oamenii de rand (psihologi cu capetele patrate) nu au acces. Cu toate acestea, unii psihologi candidati, nu peste mult timp, la diverse forme de ajutor social (din cauza dizabilitatilor) par a avea mici sclipiri de ingeniozitate. De pilda, intr-un studiu despre validitatea grafologiei, expertului i s-au prezentat mai multe stiluri de scris, fiind rugat sa le interpreteze. Nimic neobisnuit pana aici.

Insa acesti psihologi imorali nu joaca cinstit! Acelasi scris a fost prezentat expertului la intervale diferite, printre altele, spunandu-i-se ca e vorba de o alta persoana. Insa era aceeasi persoana (e ca si cum, daca acest articol ar fi scris de mana iar tu ai fi grafolog, ti s-ar arata primul paragraf si al patrulea ca si cum ar fi fost scrise de alti oameni) Acelasi scris si esantioane diferite! Ce a facut expertul?

A oferit interpretari diferite, nelegate intre ele! E ca si cum, analizand paragrafele 1 respectiv 4, ai spune ca (1) este tipic pentru o persoana constiincioasa, harnica si metodica iar (4) reflecta un individ dezorganizat, indisciplinat si lenes.

Daca te intereseaza si alte studii mai poti incerca Journal of Applied Psychology, 1989, Ben-Shakar, Bar-Hillel, Ben-Abba si Hug). Insa eu cred ca nu are sens. Daca bancile americane si companiile europene folosesc grafologi probabil stiu ele ceva. Sau poate nu? Poate irationalitatea are un asemenea grad de raspandire incat, uneori, pare normala? Poate suntem doar niste „maimute goale” (nu eu, nu eu am zis ci unul Desmond Morris!) incercand inca sa gandim corect sau nici macar atat, crezand pur si simplu ca, daca gandim, automat o facem si bine?

Am scris astazi despre grafologi si in mod intentionat nu ofer o mostra personala de scris (daca il analizeaza si descopera ca, in secret, ii admir pe expertii autoproclamati in evaluarea trasaturilor de personalitate?). As scrie, maine, despre petele de cerneala desi, sincer sa fiu, nu-mi vine (cunosc o serie de oameni care au investit intr-o formare de acest gen si ma tem ca ar putea vizita acest site). In plus, in fiecare an, sunt aplicate, in toata lumea, aproximativ 6 milioane de teste Rorschach. Da, ai citit bine, sase milioane! Cerneala sa fie! Daca se poate, eventual, si un strop de inteligenta.

Deoarece m-am format intelectual printre ingineri am invatat sa apreciez gandirea riguroasa. Nu am aplicat-o mereu, probabil din neputinta, dar am apreciat-o de fiecare data cand am intalnit-o. Fiind constient ca va suna straniu, trebuie sa spun, totusi, ca in perimetrul stiintelor zise „umaniste” (mai exact, al psihologiei) am intalnit-o, parca, mai rar. Sa fie doar un bias al mintii mele? Sau, tocmai pentru ca nu o stapanesc ,unii tineri devin interesati de psihologie? („unii” este scris cu bold pentru a nu lasa loc pentru generalizari pripite, realizate de lectori aflati in stari alterate ale constiintei)

Nu stiu care sunt cauzele specifice (sa fie necesara o cercetare?) dar imi apare acum limpede faptul ca, in acest domeniu profesional, oamenii se tem de logica. Pur si simplu nu inteleg cum irationalul poate avea un statut mai inalt decat ratiunea. De fapt inteleg, doar ca nu mi-e usor sa articulez. Suntem creaturi irationale, inclinate catre a urma linia minimei rezistente (a face economie cognitiva, cum spunea o psihologa pe care o admir, doar ca de pe alte plaiuri).

Putem gandi rational, avem acest potential, insa e nevoie de antrenament. Imi poti indica, te rog, unde anume in scoala, liceu sau facultate este realizat acest antrenament? Care sunt acele ore la care gandirea este exerssata in mod deliberat, astefel incat erorile catre care este predispusa sa fie identificate si corectate? Tu la ce disciplina ai invatat despre diferenta dintre cauze necesare, cauze suficiente si factori contributori? (si, spune-le, daca nu-ti cer prea mult, si unora dintre studentii mei, dornici sa devina practicieni fara a-si lamuri, mai intai, legatura dintre cunostinte declarative si procedurale si deficitul neconstientizat de cunostinte conceptuale-articol scris pe vremea cand inca mai aveam studenti, fiind profesor in sistemul public, platit regeste cu 200 de euro pe luna) Ce profesor ti-a explicat eroarea mijlocului exclus sau definitia circulara? La ce materie ai realizat ca parintii tai erau prinsi, fara sa-si dea seama, in eroarea determinarii? (de unde te-ai si ales cu o persistenta vinovatie) Cine si-a facut timp pentru a lumina greseala tragica a operarii cu absoluturi („nu ma asculti niciodata”) sau a intra in aspectele mai subtile ale, permite-mi sa scriu in engleza intrucat suna mai frumos, damnation by faint praise? (in atentia studentilor care solicita recomandari) Si cum as putea uita eroarea raului mai mare? (numita si „revenirea la Pollyanna”, paranteza pentru amatori de literatura americana pentru copii)

Cate erori am enumerat? Ah, doar 6? Nu cred ca vrei sa stii cate sunt! (oh, le stii deja, felicitari, te rog, fa-mi o vizita sa pun mana pe tine si sa urlu, precum poetul, „este”). Lasand la o parte astfel de cazuri ciudate (pardon, minunate!), oare ce ne putem astepta de la oamenii (nu ma refer acum doar la unii psihologi, fie ei tineri sau experimentati) care, in mod curent, sunt prizonierii acestor erori de gandire, propagand in mod inocent idei proaste, realizand judecati precare si, cel mai grav, luand decizii care influenteaza, uneori decisiv, alte vieti?

E un articol excesiv de existentialist? (din acela cu „responsabilitate”, „optiuni de viata”, bla-bla-bla) Sau e doar felul meu de a-mi impartasi preocuparea, probabil nevrotica, pentru o intrebare de genul:

Cat de bine gandesti?

Cu alte cuvinte, nu cu ce fel de informatii operezi (asta este o alta mancare de peste sau, dupa caz, de fructe de mare) ci cat de bine reusesti sa realizezi o operatie mentala? Te-a evaluat cineva? Ai un prieten priceput la rationamente inductive, deductive si analogice? Stii pe cineva apt sa monitorizeze calitatea (si nu cantitatea) gandirii? Te-ai intersectat vreodata cu un om care sa numeasca discursul tau „verbiaj” si sa sustina o astfel de afirmatie cu argumente? Mai presus de toate, se intampla sa stii ceva despre orientarea metacognitiva? Adica, in traducere:

Stii ca nu stii?

Esti constient de granita dintre ceea ce stii si ceea ce nu stii? (dar iti imaginezi, nu, nu cu aroganta, ca stii) Cine te-a insotit in cunoasterea, dezvoltarea si, acolo unde era cazul, modificarea acestor procese cognitive? Terapeutul tau, poate? Sau este si el victima nestiutoare a acelorasi capcane logice? Profesoara ta preferata? Cumva aceea care credea ceea ce dorea sa creada? Scuze, o confund, cred, cu cea a carei gandire era contaminata de sperante si frustrari.

„Adrian, exagerezi cu logica!”, mi se sopteste cu bunatate. Insa nu stiu cum se face dar cei care ma avertizeaza se inscriu in categoria celor prinsi in flagrant, altfel spus confruntati cu afirmatii contradictorii din propriul discurs sau cu termeni definiti nelijent si neclar. Mai am pana la exagerare, abia ma adaptez la o lume noua, in care am intrat prin bunavointa unor minti stralucite, care au impartasit cu mine, dintr-o generozitate care ma depaseste, ceva din  intelegerea lor extinsa si dintr-o umanitate la care, evident, pisica lui Thorndike sau unele primate mai apropiate de noi, inclusiv din cele fara coada, nu vor avea acces.

Privind cu acesti ochi noi lumea din jur ma ingrozesc, pe alocuri. Ma gasesc inconjurat de irational (nu ca eu n-as fi!), de la spatiul academic in care ma invart pana la spatiul politic in care altii se rotesc, asezandu-ne vietile pe traiectorii nu din cele mai favorabile (fac acrobatii verbale pentru a nu induce panica, sper ca observi)

Ei si ce, n-a fost mereu asa? Ba da, bineinteles, doar ca eu, acum, sunt in mod acut constient de asta! Si, cu riscul de a face valuri, ma exprim public (nomina odiosa, pentru moment). Poate ca ar merita sa propun si unele solutii? Am inceput deja, imi stresez studentii cu critical thinking skills! (cel mai greu e la aplicatii, nimanui nu-i convine sa-i fie sifonata imaginea de sine). Scriu, iata, pe un site care sper sa depaseasca, peste o vreme, audienta blogului meu, despre importanta  si calitatea unei gandiri cu atribute de tipul:

  • Coerenta
  • Relevanta
  • Precizie
  • Claritate
  • Falsificabilitate

„Nu-mi spune tu mie cum sa gandesc!”, ar putea fi replica ta. Nu esti totusi curios sa afli daca gandesti bine? Crezi ca e posibil sa te inseli, uneori? Poate sa-i inseli, fara sa-ti propui, si pe altii? Ai vrea sa descoperi, peste un timp, ca unul sau mai multe destine au fost deturnate de ideile tale lipsite de temeiuri sau de judecatile tale puternic biasate? (de pilda, iluzia controlului si iluzia superioritatii, pentru a numi doar doua mai frevente-peste tot in lume, psihologii sociali au demonstrat asta, fara mila pentru noi, muritorii de rand) Poate exista si un alt fel de a trai, mai armonios, nu in declaratii pompoase ci de-a binelea, intr-o cultura a dialogului civilizat si rational?

Senzatii au si papagalii vecinei mele, emotii au si cainii de pe strada pe care am promovat-o acum un an dar ganduri, dupa toate testele, se pare ca au doar oamenii. Fiind ceva nu tocmai abundent, propun sa ne ingrijim mai atent de ele. Stiu prea bine ca nonsensul este adesea comic dar la fel de bine stiu ca este si periculos. O invitatie la gandire atenta poate parea desueta sau neinteresanta cu totul. Reflecteaza  cu mai multa grija inainte de a decide asta. Si nu uita: nu ne-am nascut invatati, am deprins nu fara efort limbajul (furand din zbor cuvinte) iar gandurile, din clipa in care au inceput sa ruleze prin cap, au ramas preponderent o afacere privata, interna. Poate e timpul unei dez-valuiri! Iesirea din maya, pentru amatorii de nonsens cu zeitati hin-duse.

Construit de Sorin