Arhive pentru august, 2011

 

Plecand de la aniversarea a 25 de ani de la terminarea liceului, eveniment (octombrie 2010) de la care am lipsit, sperand sa fiu iertat, sunt incitat sa meditez din nou (ca si cum nu as face asta zilnic) asupra trecerii timpului si a sfarsitului inevitabil care ne asteapta pe toti, intr-o zi speciala. Pentru multi oameni genul acesta de reflexivitate pare macabru (deci inspaimantator, de aceea il si evita) dar pentru mine a ajuns o reala placere (stiu, nu sunt normal) dar nu in sensul unei placeri masochiste, cum ai putea crede („a mai trecut o zi, ce bine, sunt si mai aproape de moarte”) ci altfel: perceptia mortii, fie ea si simbolica (o frunza cazand din copac, o etapa din viata finalizata), in cazul meu intensifica perceptia vietii prezente si arunca o lumina plina de prospetime asupra clipei. Printr-o stranie alchimie, pa care nu ma mai chinui sa o inteleg, moartea (sau perspectiva ei) devine totuna cu Viata (nu sunt impartial, am folosit majuscula doar in al doilea caz) iar atractia si spaima asociate cu ele se impletesc intr-o tesatura pentru care nu am cuvinte dar o gasesc delicioasa (fara sa-mi fie foame).

Ca si in cazul sedintelor de terapie sau dezvoltare personala, punctate de momente cruciale (separari, dolii, intalniri minunate) sau evenimente critice (adica pline de anxietate-recent o clienta pe care o asist a gasit curajul de a relua legatura cu tatal ei, pe care il evita de cativa ani, o intalnire reconfortanta pentru amandoi, ea si tatal ei, dar si pentru mine-din satisfactiile terapeutilor, voila!), intalnirea cu moartea, fie ea efectiva sau mediata semiotic, imi pare greu de distins de intalnirea cu viata mereu curgatoare, mereu avansand spre un scop inexistent (desi dorit sau fantasmat cu putere in cazul spiritualitatii de tip El Fugitivo). Intelegand principiul selectiei naturale (asa cum profesoara de biologie nu a stiut sa mi-l explice) mi-a devenit limpede lipsa de sens a vietii (adica nu curge spre ceva anume, nu are un scop de atins, scop aflat undeva in viitor) si importanta asumarii responsabilitatii de a-i da unul (in loc sa astept sa-mi vina de undeva sau sa caut inutil un asa-zis scop obiectiv, ascuns cu maiestrie de un Dumnezeu obsedat de control-ma refer la acel Creator care le ofera oamenilor liber arbitru apoi ii pedepseste, nefiind multumit de felul in care l-au folosit, so desperately human, don’t you agree?)

Mi se pare uimitor cum oamenii vorbesc despre libertate, imaginandu-si ca o au, in timp ce sunt convinsi ca intamplarile vietii sunt supravegheate de cineva. Daca esti mama unui adolescent, suficient de inteleapta, stii prea bine ca nu poate fi monitorizat tot timpul si ca, daca va dori cu orice pret sa fumeze un joint, oricum o va face (asa ca e mai bine sa o faca intr-un cadru sigur, cu permisiunea ta-sper ca nu intelege cineva de aici ca fac propaganda consumului de droguri, pe care le detest, deoarece nu rezolva nimic si adesea complica problemele). Evolutia vietii este asemenea unui adolescent. Nu exista un parinte, fie el si cosmic, un fel de politist universal care nu-si arunca, furios, cascheta, pentru ca nu are un superior, capabil sa supravegheze acest proces, sa-l dirijeze sau sa-l controleze. Acest Dumnezeu chiar a murit si nu o spun eu in premiera, si-au dat seama si altii iar Nietzsche a platit pentru felul vehement in care a comunicat aceeasi idee.

Viata experimenteaza, la nesfarsit, in toate universurile posibile in care apare (nu se bazeaza doar pe chimia atomului de carbon) iar noi, astazi, suntem copiii Ei, cu diferenta ca nu suntem nista tanci neajutorati si trebuie sa impartim responsabilitatea cu Ea (chiar acum inimile noastre bat, in afara controlului nostru constient, insa depinde de noi daca avem grija de ele, de pilda printr-un stil de viata armonios). Dumnezeul atotputernic ne-a parasit (Eli, Eli!) si bine a facut, zic, pentru a avea astfel sansa de a infrunta neprevazutul vietii din afara umbrelei protectoare a  parintelui care intervine cand „jocul” devine periculos (oare cum s-au simtit milioanele de evrei exterminate de nazisti in raport cu zeul lor inactiv?)

Suntem aici si acum, mai tineri sau mai in varsta, cu un sfert de secol trecut de la absolvirea liceului sau doar trei luni de la finalizarea ciclului Bologna, intrebandu-ne sau stiind deja ce sa facem cu vietile noastre, incotro sa o apucam, pe cine sa iubim intr-un mod angajat si unde sa ne temperam simpatiile, oferindu-ne o misiune sau inaintand in materializarea uneia sau, poate, ratacind confuzi de colo-colo, inclusiv prin workshopuri cu nume spectaculoase, cu speranta unei revelatii definitive.

Insa lucrurile nu sunt deloc asa, deoarece nu suntem fiinte unitare (gandeste-te doar la ultimul lucru pe care ai promis ca-l vei face si nu te-ai tinut de cuvant!) iar simtul unei misiuni, sau intuitia unei identitati profesionale, sau increderea intr-o relatie, toate acestea sunt sistematic sau ocazional atinse de dubii, puse sub semnul intrebarii, abandonate seara pentru a fi reluate dimineata. Nu e nimic patologic, doar natura umana etern lipsita de certitudini, conditia noastra fragila de fiinte biologice inzestrate recent cu gandire.

Daca exista un lucru pe care sa-l observ, sa-l stimulez sau sa-l recompensez in timp ce se produce, acesta nu poate fi decat experienta mereu reluata a unificarii cu Viata, lupta cu inertia si tendinta de a renunta, devotamentul fata de o cauza vitala si productiva, pasul inainte, chiar impiedicat,hulit sau neinteles. In grupurile pe care le conduc a puncta aceste clipe, a le provoca sau ale sustine a devenit, si nu pentru ca mi-am propus asta, o constanta, un exercitiu pe care noi toti, clienti si trainer, deopotriva, re-invatam sa-l facem, un fel de nasty but also sweet homework primit de la marele profesor fara chip si, daca ma gandesc bine, si fara gen. Un dirigente cosmic insotitor pe timpul „liceului”, luat de unii la bani marunti si dovedit la fel de inexistent ca patratul cu trei colturi. De unde vine, totusi, „tema pentru acasa”? Ea nu vine de undeva sau de la cineva, este pur si simplu provocarea acestei clipe. Si a acestei clipe. Si urmatoarea.

Oare este posibil ca o tija de metal de un metru sa-ti intre prin obraz, sa-ti strabata partea frontala a creierului, sa iasa pe partea cealalta si, cu toate acestea sa supravietuiesti? Te rog, nu incerca acest experiment acasa, nu de alta dar raspunsul e deja cunoscut: se poate. I s-a intamplat lui Phinn\eas Gage, un tip de 25 de ani care lucra pentru caile ferate americane prin 1848. Omul a supravietuit in mod miraculos dar nu a mai fost niciodata acelasi. In plus, a devenit un caz extrem de provocator in egala masura pentru neurostiinte si disciplinele consacrate studiului constiintei.

Bara de metal care i-a trecut prin creier, cu viteza, in urma unei explozii, a aterizat la 30 de metri departare, acoperita cu neuronii si celulele gliale ale lui Gage. Tanarul nu doar ca nu si-a pierdut cunostinta dar, transportat fiind in cel mai apropiat oras cu ajutorul unui car cu boi (un precursor pentru jeep-urile din zilele noastre), a coborat din „vehicul” pe picioarele lui si a fost capabil sa poarte o conversatie rationala.

Plaga s-a infectat, normal, si nu existau antibiotice insa Gage, dupa numai doua luni, s-a vindecat. Poate nu este cel mai bun termen. Vreau sa spun ca rana (avea o gaura in cap de 1.3 centimetri) s-a inchis dar Gage nu a mai fost niciodata acelasi. Inainte de accident era o persoana harnica, eficienta, energica, disciplinata, adica un om pe care te puteai baza (de aceea fusese numit conducatorul unei echipe). Dupa accident recuperarea fizica a fost perfecta (mai putin ochiul stang, fireste, prin apropierea caruia trecuse bara) iar abilitatile fizice erau neshimbate. Dar „el” nu mai era acelasi si acesta a fost motivul pentru care sefii lui l-au concediat.

Ce se intamplase? Gage devenise o alta persoana. Nu-i pasa de cei din jur, era indisciplinat si certaret,folosea un limbaj nu doar injurios ci si obscen (nicio femeie nu mai putea avea o discutie normala cu el). A murit 12 ani mai tarziu, dupa ce si-a incercat norocul in America de Sud, mai intai, apoi in California. Deoarece nu-si putea pastra nicio slujba, din cauza „noii” lui personalitati, in ultimii ani a fost ingrijit de mama si sora lui, stabilite la San Francisco.

Intamplarea a facut ca acest caz sa intre in atentia medicilor, ajutandu-i sa inteleaga mai bine creiereul, intr-o perioada in care Darwin se plimba prin insulele Galapagos privind uimit broastele testoase, asa de diferite unele de altele, desi traiau pe insule invecinate. In 1859, cand a publicat „Originea speciilor”, cartea care va zgudui toate mintile dispuse sa gandeasca (si a carei prima editie s-a epuizat intr-o zi) Gage, sau cine devenise el intre timp, era aproape de sfarsitul vietii (a murit in 1861, victima unui status epilepticus).

Este extraordinar, in cazul lui, cum o serie de procese psihice (perceptie, memorie, limbaj, inteligenta) nu au fost semnificativ alterate iar caracterul i s-a degradat intr-un sens atat de profund. Poate mai important decat faptul ca a supravietuit unui accident groaznic este felul in care s-a transformat si intrebarea pe care suntem obligati sa ne-o punem, asemenea celor care cerceteaza creierul (si scriu frumos despre el-vezi Oliver Sacks): exista o esenta personala?

Raspunsul este, intotdeauna, nu, iar cazul Phineas Gage este primul, in istoria moderna a neurologiei, care ofera temeiuri puternice in sprijinul lui. este frumos si confortabil din punct de vedere psihologic sa credem ca fiecare din noi are „un ceva special”, o esenta interna, o substanta misterioasa unica avand proprietatea iesita din comun de a ne asigura o identitate continua. Insa nimic nu dovedeste asta! Sustinerea acestei idei poate fi alimentata doar prin credinta si frica („daca nu am un suflet nemuritor totul se va termina atunci cand voi muri”).

Suntem asa cum suntem deoarece creierele noastre sunt asa cum sunt si interactionam cu un mediu pe care nu l-am facut noi ci l-am gasit la nasterea noastra. Atunci cand creierul este afectat, lezat sau distrus in diferite grade personalitatea se schimba in mod corespunzator, uneori pana la punctul in care devine de nerecunoscut. Ai ai avut ocazia sa vorbesti cu un bolnav de Alzheimer pe care sa-l cunosti inainte ca boala sa puna stapanire pe el? Unde crezi ca s-a dus sinele lui din urma cu 10 sau 30 de ani, cel care ii asigura identitatea de om sanatos? Ce s-a intamplat cu „sufletul” lui imaterial? Nu s-a intamplat nimic deoarece nu a existat niciodata.

Inca de pe la 20 de ani am fost impresionat de intuitia budista a iluziei continuitatii sinelui (nu si de alte credinte specifice acestei religii, in mod evident irationale, purtand amprenta ignorantei secolelor trecute). Cum au ajuns la aceasta intelegere, neavand posibilitatea de a scana creierul sau de a studia afectiunile neurologice intr-un cadru bine definit si protejat metodologic? Prin meditatie! Si-au studiat propria minte, au observat-o cu atentie si au tras concluzia spre care toate evenimentele interne (constientizate) aratau in mod consistent, din nou si din nou: nu exista un sine continuu.

Nu as vrea sa tragi de aici concluzia eronata ca nu exista un sine, adica noi, oamenii, suntem, de fapt, lipsiti de identitate. Nimic mai neadevarat. Avem identitati personale si e inalt dezirabil ca ele sa fie clare si flexibil delimitate (cunoscuta probleme a granitelor, in psihologie) insa aceste identitati nu doar ca nu sunt eterne (fiind dependente de durata de viata a corpului) dar sunt si, in diferite grade, transformabile, asa cum orice persoana care se confrunta cu o depresie accentuata poate confirma („nu ma mai recunosc, parca nu mai sunt eu, nu mai imi place nimic din ceea ce imi placea inainte, m-am schimbat si am devenit o persoana pe care o urasc”)

Nu ti se taie respiratia atunci cand observi ca felul de a fi, atitudinile, dispozitia si stilul de viata se schimba cu ajutorul unor substante chimice (cele care impiedica recaptarea serotoninei, bineinteles) sau cuvinte (in cazul unui sprijin psihoterapeutic)? Unde se duce sinele depresiv si de unde se intoarce sinele sanatos? De nicaieri, pur si simplu mintea, asemenea celulelor corpului, traverseaza diverse stadii, se schimba pe ici pe colo, uneori prin partile esentiale, renunta la obiceiuri proaste sau le amplifica, intretine alte seturi de ganduri, apte sa declanseze alte emotii sau se scufunda, tot mai mult, in prapastia unor dispozitii sau sentimente nefavorabile vietii.

Acest proces permanent nu este condus de nimeni dupa cum nici evolutia vietii nu asculta de o instanta transcendenta, dornica sa distruga si sa reconstruiasca maternitati in doar 30 de zile. Totul este o interactiune permanenta, imposibil de urmarit in toata complexitatea ei uluitoare iar in aceasta retea de procese „noi” parem a fi cineva, persoane cu un nucleu (eul/sinele) imuabil, aparat de periculoasa schimbare.

Nimic nu sta pe loc, cu adevarat, calugarii budisti sau taoisti au inteles foarte bine si chiar ideile nostre despre continuitate sau constanta sunt patternuri neuronale recreate („toate-s vechi si noua toate”, spune genialul poet). Nu exista un sine pe care sa il purtam de la o clipa la alta, asemenea unui tricou pe care il imbracam dimineata si il mai dam jos seara. Sinele este distrus si recreat in fiecare clipa, infinitezimal diferit, iar viteza teribila a acestor procese ne impiedica sa le sesizam (asa cum viteza de miscare a cadrelor pe ecranul televizorului ne ascunde natura statica a acelor imagini).

Cazul Phineas Gage demonstreaza intr-un mod tragic adevarul acestei idei (acolo schimbarile au fost nu infinitezimale ci masive) si la fel face orice afectiune neurologica, inclusiv dificultatile tale de a-ti aminti evenimente de la sase luni. Exista insa si ceva profund eliberator in aceasta intelegere de care cei mai multi oameni fug inspaimantati, anume intuitia imediata a caracterului deja prezent al mortii, realizarea concreta, experientiala a faptului ca moartea nu este un fapt aflat undeva, in viitor (cat mai departe, nu-i asa?) ci este puternic intretesuta cu viata, atat de profund incat e greu sa spui unde se termina una si incepe cealalta. Mie aceasta intelegere imi creeaza un sentiment imposibil de descris in cuvinte, ceva plin de prospetime si libertate, la care nu as renunta in favoarea securitatii iluzorii a sufletului etern. Si chiar daca as vrea sa renunt, acum stiu ca nu pot, deoarece este mai presus de dorintele mele. Pot doar sa il accept si uneori sa il impartasesc. Litere intr-un Cuvant, daca iti mai amintesti.

 

Acest articol a fost scris in octombrie 2010. Din pacate, nu am evoluat prea mult de atunci. Inca mai intorc capul.

Am avut aseara un vis cu o suedeza. Nu sunt sigur daca era chiar suedeza (putea fi daneza sau norvegiana) dar in mod limpede (daca as putea spune asta cu referire la activitatea onirica) era blonda cu ochi albastri (nu am putut evalua inaltimea, probabil din cauza absentei indicatorilor binoculari). Am realizat impreuna cateva lucruri scandaloase, cum ar fi a mangaia un catel, in timp ce dezbateam cunoscuta problema daca are sau nu suflet, sau a privi cerul nocturn executand o aritmetica simpla (numararea stelelor onirice).

De fapt nu e chiar asa, am nevoie de un pretext pentru acest articol, deoarece singurul lucru pe care mi-l amintesc din visurile precedentei nopti este propria mea bicicleta, probabil sub influenta unei informatii care m-a impresionat (in fiecare vineri la sfarsitul fiecarei luni, biciclistii din Timisoara se intalnesc in fata catedralei si pleaca, apoi, la o plimbare prin oras, promovand, astfel, fara sa-si propuna explicit, mijloacele alternative de transport-am o simpatie evidenta pentru biciclisti in dauna soferilor)

Sa fie un stereotip blonda scandinava cu ochi albastri? Nicidecum, e ceva real si exista si o explicatie evolutionista in acest sens. Da, este un articol despre blonde! Sa incepem insa cu peroxidul, o combinatie de oxigen si hidrogen foarte cautata da femei. De ce? Deoarece respectiva licoare, un pic mai vascoasa decat apa, daca e diluata si amestecata cu hidroxid de amoniu, faciliteaza implinirea unei aspiratii prezente si active in mintea tuturor femeilor: aceea de a fi atragatoare.

Adica totul e o problema de chimie? Nu chiar: si de fizica! (si, pe aceasta baza, de biologie, psihologie etc.) Combinatia chimica mai sus mentionata permite parului sa devina blond. Si ce-i cu asta? Ce e asa grozav in a avea parul blond, die el in mod natural sau artificial? De ce sa te faca parul blond mai atragatoare?  Nu ai putea fi mai atragatoare gratie caracterului tau frumos sau abilitatilor culinare sau stapanirii dezinvolte a cuplului Heisenberg-Bohr?

Hai sa gandim impreuna! Cu trecerea timpului parul se inchide la culoare, corect? Prin urmare, o echivalare inconstienta pe care o realizeaza creierul nostru este bruneta=batrana si, invers, blonda=tanara. Hei, nu ma refer la creierul nostru actual, cum te-ai putut gandi la asa ceva, ci la creierul stramosilor nostri vanatori-culegatori. E vorba de ei, nu de noi? Desi, poate, cu voia ta, un pic si de noi?

Ce-si doreste barbatul ancestral? O femeie tanara. De ce tanara? Pentru ca, fiind tanara, sunt sanse mai mari sa fie sanatoasa si, fiind sanatoasa, sunt sanse mai mari pentru copilul facut impreuna cu ea sa supravietuiasca. Tineretea este un indicator al sanatatii, sper ca esti de acord cu asta. Barbatul ancestral (o bruta inculta, bineinteles) asculta si el, cuminte, de imperativul evolutionist al propagarii genelor si are suficienta minte pentru a-si cauta o partenera care sa-i maximizeze, prin propriile ei gene de calitate, succesul reproductiv.

Si acum sa reluam: barbatul cauta, hamesit (ham ham!), o femeia tanara iar femeile tinere au parul mai deschis, prin urmare namila primitiva este in cautarea unei femei blonde. Femeile au „remarcat” asta (ghilimelele indica faptul ca ma refer la mecanisme inconstiente) si, pentru ca au si ele puternice interese reproductive, adica isi doresc un partener, au inceput sa devina mai blonde. Just like that? Intocmai, si de la un timp, nu doar in mod natural, ci si in mod artificial. Ele nu au asteptat inventarea peroxidului in 1812 si au inceput sa se vopseasca (nu stiu cu ce) cu mult inainte (exista dovezi din perioada Renasterii si chiar din vremea romanilor).

„Cautati blonde?” „Ei bine, ne facem blonde!” Este un joc foarte interesant, de tipul cerere si oferta, si nu sunt cinic acum, o sensibilitate reciproca a sexelor si o fascinanata cooperare, mai ales aceea din planul inconstient.

Ce facem insa cu prejudecata inteligentei mai scazute a blondelor? Chiar sunt blondele proaste? Da, sunt! Presimt ca majoritatea vizitatorilor mei, pe care ii presupun sofisticati si posesori de fibra morala, vor inchide acum blogul, profund indignati-iar cei mai paranoici vor spune „aha, s-a dat in vileag!”

Ok, am invata sa accept pierderea si, oricum, a fost o relatie, pentru mine, stimulativa. Da, repet, blondele sunt proaste (nu a fost o greseala de tastare) Dar nu proaste ci „proaste”! Am datoria sa ma explic, stiu, si ma achit de ea mintenas:

Cum ti se pare o adolescenta de 14-16 ani din punct de vedere al experientei de viata? Poate ca nu ai folosi atributul de „proasta” insa, daca esti o persoana realista, admiti, cred, ca este o tanara neexperimentata, inca naiva, si este ok sa fie asa (nu are cum, la acea varsta, sa fie altfel). Dar o tanara de 20 de ani? Un pic mai experimentata, evident, fara a se putea compara cu o femeie matura de 35 sau 40 de ani.

Cand sunt femeile la cel mai inalt nivel de fertilitate? (ma refer in primul rand la mediul ancestral dar informatia e la fel de valabila si in zilele noastre) La 15-20 de ani! Ce femei cauta huidumele cu creier de 1500 centimetri cubi? Femei tinere si, daca se poate, blonde! Dar cum sunt femeile tinere? Neexperimentate, normal! (n-au „trecut” prin viata) Si ce inseamna ca o femeie este blonda? Ca este tanara. Si cum am stabilit ca sunt tinerele? Vezi randul de mai sus? Deci cum sunt blondele? Ai inteles sau mai trebuie sa-ti spun o data, altfel? (nu e superioritate dezgustator-inginereasca, doar te tachinez putin, cu drag)

Si acum sa revenim la oile noastre scandinave, non-becaliene si foarte onirice sau nici macar, fiind imaginatie dirijata (dar nu in sens jungian). La scandinavi e cam frig asa ca oamenii se imbraca bine. Rezulta ca avem corpuri (de scandinavi) acoperite. Intr-un climat calduros este mai usor pentru barbati sa-si dea seama ce femei sunt tinere, adica au mai multi indici disponibili deoarece corpul este mai expus. Ce te faci, insa, daca esti un barbat suedez? (nu existau state pe vremea aceea, acum scriu retrospectiv) la ce te uiti? Care e principalul indicator? Sigur, aceasta este o intrebare fungiforma pluricelulara neotravitoare (cu ciuperci, pentru cine detesta biologia)

Barbatii „suedezi” aveau nevoie sa vada par blond. Si femeile” suedeze” ce-au facut, in sute de mii de ani? Au devenit mai blonde decat corespondentele lor din climatele mai calduroase! Pentru ca si-au propus? Nu, pur si simplu, genele femeilor blonde au avut mai mult succes si s-au reprodus mai bine decat restul genelor si astfel, in peninsula Scandinavica, din punct de vedere statistic, sunt mai multe blonde. Barbatii sunt multumiti, la fel si consoartele lor iar viata merge inainte (intr-o directie necunoscuta, imi place mereu sa precizez asta).

Cum spuneam, insa, intre timp s-a descoperit peroxidul. Si mai e o corelatie a parului blond, cu nivelul de estrogen, dar despre asta poate scriu altadata. Acum as da o raita pana la Blue Air,  curios cat mai costa un bilet pana la Stockholm. Desi, in zilele noastre, „suedezele” pot fi intalnite si pe continent. De asemenea, in reverii sau in vis. Recomand, totusi, realitatea. Dilema mea este: cu peroxid sau fara?

Dupa ultimele doua articole despre sexul evolutionist ascuns in verisorul lui recreativ, poate ca ar fi bine sa ma intreb unde sunt conceputi, de fapt, copiii. Estimarea mea este ca majoritatea sunt conceputi in pat si destul de putini pe mese din bucatarii deschise sau, sfinte sisoie, din biroul sefului (ca modalitate usoara si agreabila de promovare). Exista insa cineva care s-a intrebat, in anii ’90, in ce fel de paturi sunt conceputi copiii europeni (desi preocupat de subiecte exotice trebuie sa recunosc, umil, ca o astfel de intrebare nu mi-a trecut prin cap dar m-a facut atent cu privire la viitor). Raspunsul este ca unul din zece copii a fost lansat intru existenta (Noica, de ce te perpelesti?) intr-un pat de la Ikea (nu, nu la magazinul de prezentare, ci acasa).

E posibil sa nu fi auzit de Ikea? Sau, ca mine, sa nu fi fost acolo? (da, o sa ma duc direct in Suedia, dupa ce statul social mioritic, dar condus cu o mana de fier, oxidata deja, esueaza complet) Ikea este astazi un brand cunoscut practic in toata lumea interesata sa aiba mobila in casa. Dar nu a fost mereu asa. Nu a fost asa mai ales in 1943 cand un oarecare Ingvar Kamprad (observa initialele, IK, de aici IKEA), un tip cu simpatii naziste si probleme cu bautura, care i-au fost iertate, a inceput sa vanda mobilier simplu in comitat, folosind masina de lapte. Consecvent, la fel face si astazi (ma refer la calitatea simpla si functionala a pieselor de mobilier, masina de lapte a fost inlocuita cu camioane inspaimantatoare, mai ales daca vii din sens opus). Sunt adeptul stilului minimalist (priveste site-ul!) si nu suport prea usor casele (sau persoanele) opulente, pline de obiecte pretentioase (si zorzoane intelectuale). Ma bucur ca nu am prins, ca adult, maximalismul anilor ’8o desi in Romania acelui timp nu cred ca am fi putut vorbi de o astfel de tendinta.

Acest articol e despre moarte, ce credeai? Dar am inceput de departe, si in termeni de spatiu (Stockhlom si Marea Baltica), si in termeni de timp (1976, „testamentul unui dealer de mobiler”, elaborat de domnul Ingmar cu a carui reprezentanta am fost vecin, o vreme) Ce legatura are un brand care a prins foarte bine si la romani (nici nu era greu: produse ieftine si de buna calitate, nu mai zic de costuri ecologice) cu sfarsitul inevitabil al tuturor, mai in varsta, ca mine, sau mai tineri, ca tine? (e un compliment)

Ma gandesc asa: cum ar fi fost daca in 2003, cand 286 de milioane de oameni au vizitat magazinele Ikea (cum ar veni, toata populatia Romaniei, plus diaspora, a mers la Ikea, cu mic cu mare, de 14 ori, necumparand nimic, evident, au fost doar „iesiri in oras”), afacerea ar fi dat brusc faliment? Oare cum s-ar fi simtit Ingvar Kamprad, fiul dislexic al unor fermieri? (scuze daca era deja mort, e un amanunt neimportant pentru ce incerc sa demonstrez)

Putem sa numim falimentul unei afaceri in care am investit nu doar bani sau timp ci si emotii puternice pierdere. Nu suntem proprietari de branduri intiparite bine in mintile oamenilor dar fiecare avem „afacerea” noastra: un lucru de pret pe care te temi sa-l ratacesti sau sa-l pierzi, sa-ti fie instrainat sau furat (oare cum e sa fii, imi trece o interogatie existentiala prin cap, executor judecatoresc-am povestit intr-un articol anterior cum un astfel de executor a taiat cablurile RCS de pe strada, deteminandu-i pe inovatori sa le mute in copaci, unde au ramas pana azi, in amintirea indepartatilor stramosi de care tot vorbesc, absenti fizic dar prezenti spiritual alaturi de cablurile cu cea mai mare viteza de transmisie, optice fiind si in copaci stand, combinatia perfecta, am zis atunci, pentru Romania, ce paranteza lunga, sper ca nu a dat Joyce peste mine).

Vreau sa spun ca fiecare avem ceva de pierdut! Exista obiecte investite, persoane care ne sunt dragi si chiar idei sau visuri pe care le alimentam zilnic (sau doar noaptea). Ele pot fi pierdute, dintr-o data sau „dupa o lunga si grea suferinta”. Eu asez toate aceste pierderi ireversibile sub umbrela  viu colorata de „moarte” si ma gandesc, date fiind circumstantele, ca ar fi potrivit sa dispunem, sau sa cautam, de cel putin un mijloc puternic (eficient) de a-i face fata, atunci cand binevoieste sa-si intoarca fata si catre noi (orice urma de umor negru pe care o detectezi poate fi expresia unei psihanalitice identificari cu agresorul). Putem spera, dar degeaba, ca pierderile, despartirile, disparitiile sau separarile sa ne ocoleasca, imaginandu-ne ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile (pentru prietenul Leibniz, cel cu analiza matematica), protejati de puterea colosala a unui barbat cosmic si un pic misogin, vreme de multe secole.

Cred ca e mai bine sa fim pregatiti si recunosc, evaluand aceasta credinta, ca ma situez pe pozitia unui psihoterapeut pragmatic, obisnuit deja cu suferinta generata de pierdere si cu mult prea numeroasele iluzii la care oamenii apeleaza pentru a o suporta. Intre vindecare si prevenire aleg mereu preventia, ori asta, in acest caz, inseamna constientizare in avans, pregatire, informare, educatie, intelegere a mecanismelor vietii si mortii. Multi altii au descoperit America (de Sud) inaintea mea si nu fac decat sa repet, ca un papagal memetic, ce au spus si ei, deoarece sunt de acord:

Suferinta vine din agatare!

Oricat as parea de cinic (si chiar am niste neuroni cu aceasta dezgustatoare trasatura, selectati evolutionist, normal, nu e vina mea) sau, risc un cuvant, de realist, te invit sa-ti consulti experienta si sa vezi daca nu cumva o parte din suferinta ta, atunci cand ai pierdut pe cineva sau ceva, a izvorat din indisponibilitatea ta de a-l lasa sa plece (sau sa moara), deci din dorinta de a controla realitatea si de a o face, cum altfel, dupa chipul si asemanarea ta? Cu alte cuvinte, aceasta suferinta, nascuta din dorinta ta ca lucrurile sa fie altfel (desi ele nu sunt asa!), de exemplu ea sa nu fi plecat cu un alt barbat sau el nu fi murit, alimentata de ideea absurda ca in lume exista permanenta si stabilitate, continuitate si predictibilitate, aceasta suferinta, zic, ti-o provoci si o intretii singura, chiar in acest moment. Iar eu vin si spun ca e timpul sa-ti asumi responsabilitatea pentru ea, moment in care ma urasti sincer, din tot sufletul tau (dupa care ma vei iubi, dar nu stiu daca mai apuc clipa aceea1)

Tu suferi pentru ca te agati!

Nu doar de o persoana, evident, ci si de o idee, un gand sau o teorie. Metoda stiintifica m-a invatat un lucru fundamental despre viata si moarte. Am aflat ca nu serveste la nimic sa pastrez, in mintea mea, ca pe ceva pretios, o teorie pe care realitatea o infirma, tot mai convingator (dovezi puternice) si ca e mai inteligent sa-i dau drumul, adica sa o las sa moara deoarece astfel sunt sanse ca o alta teorie, un alt model al realitatii sa fie mai potrivit si mai ofertant. Sigur ca intr-o zi si acea teorie va fi detronata de alta insa acesta nu e un motiv de disperare (ce rost au toate aceste lucruri?) ci de bucurie, cel putin pentru mine, deoarece eu nu traiesc in acel viitor ci in acest prezent iar teoria mea actuala este cel mai bun lucru pe care il am tot asa cum mainile mele actuale sunt cele mai bune maini pe care le am, desi cu ele nu pot face KO nici un baiat tuns periuta care imi insulta o prietena dar il pot strange de testicule, daca reusesc sa le-apuc (dupa care ma voi spala o saptamana pe maini, ca un adevarat obsesiv)

Cred ca este nimerit sa invatam sa dam drumul ideilor, atunci cand realitatea ne bate la geam, pentru ca a sosit momentul sa fie schimbate (a aparut ceva mai interesant intre timp, vrei sa afli si tu?), deci sa imbratisam metoda stiintifica si astfel, putin cate putin, sa modificam  circuitele limbice, adica sa ne permitem sa dam drumul si persoanelor, inca iubite sau admirate sau detestate cu pasiune (a uri pe cineva nu e, ca intensitate, o legatura cu nimic deoasebita de a iubi, doar ca e mai obositoare). In loc sa ma agat de un punct de vedere sau o credinta, chiar daca am investit in ea sperante si asteptari, fiind recompensat din cand in cand, in loc sa tin cu dintii de ea, riscand sa-i pierd cand realitatea trage de ei cu forta unui stomatolog care ridica greutati in timpul liber, mai bine ii dau drumul de buna voie.

Insa nimeni nu renunta la nimic daca mai intai nu intelege logica acelei renuntari. Si desi scriu, sau vorbesc, deci predic asemenea teologilor pe care ii ironizez, simpatizandu-i in secret pentru dorinta de „altceva”, stiu prea bine ca nimic nu se compara cu puterea exemplului si cu forta unei experiente personale, traite macar o data. De aceea cred ca un copilas care pierde ceva, o jucarie preferata sau un animalut de care s-a atasat nu de o diversiune are nevoie (sa-i abati atentia de la ceea ce simte si tu, in mod clar, nu poti suporta), nu de un nou ursulet de plus sau caine jucaus are nevoie in acel moment ci de insotire, prea tehnic termen, de sprijin emotional pentru a trece prin suferinta lui prezenta si nu pe langa ea sau pe deasupra ei.

Pentru ca sunt deformat profesional, probabil, ma intreb mereu, cunoscand pe cineva, daca exista o mare suferinta din copilarie sau adolescenta pe care o poarta, nestiuta, in sufletul lui sau al ei, daca exista o pierdere inca vie, doar ca bine ascunsa, impachetata sau infrumusetata, daca se agata, fara sa-si dea seama, de o durere din trecut in care nu a fost acompaniat, pe care nimeni nu a vazut-o sau, vizibila fiind, nimeni nu i-a dat voie sa fie ci, dimpotriva, a izgonit-o cu cuvinte sau doar priviri dezaprobatoare.

Psihologii foarte buni, imi inchipui eu, sunt cei care vad aceasta suferinta si o scot la lumina, intr-un mediu pe care stiu sa il faca securizant si nu cei care te ametesc cu concepte obscure si teorii sofisticate, eventual publicate in articole sau carti pe care nici macar colegii lor nu le mai citesc, decat daca sunt obligati de formatori sau supervizori . Variabila timp este mereu importanta, cum poate marturisi orice om care functioneaza in lumea reala, unde exista timing, deadline si ultima zi de plata a facturii, asa ca am motive pentru a fi neincrezator in terapiile care nu se mai termina deoarece, nu-i asa, problematicile sunt foarte profunde si traumele bine ascunse. Sunt in egala masura suspicios in raport cu terapiile-miracol de un weekend sau doua sedinte, deoarece le asociez cu superficialitatea, cu o pronuntata sugestibilitate sau naivitate a clientului si o foarte omeneasca dorinta a specialistului de a mai castiga, usor, niste banuti. Precizez, pentru a fi bine inteles, ca disting serviciile de psihoterapie de cele de dezvoltare personala care, oneste fiind, nu-si propun sa repare vechi experiente traumatizante sau scenarii de viata perdante dar le pot localiza sau identifica, uneori chiar repede, cu metode comparabile cu un fMRI pe vremea lui Aristotel, cel care era convins ca rolul creierului este acela de a raci inima (sunt efectiv siderat de felul in care un om cu anvergura lui intelectuala, studiat inca, pe buna dreptate, in facultatile de filosofie, a putut sa creada o asemenea aberatie).

Suferinta si moartea nu sunt prietenii pe care vrei sa-i vezi, sau sa-i inviti in concediu, de acord, dar nici cunostinte vechi pe care sa le ignori sau sa le eviti. Te-ai gandit vreodata la cineva drag, sanatos si prezent in viata ta, ca si cum ar fi murit? Sunt peste masura de morbid, acum esti convinsa, totusi, ce spui de o astfel de meditatie? In fond, sunt doar niste ganduri, de ce sa te temi? (cunosc foarte putini oameni dispusi sa faca acest exercitiu) Nu vei atrage acest eveniment, te asigur, cei care cred in asa-zisa lege a atractiei sunt doar persoane care nu inteleg logica probabilista si, nu e exclus, nici o matematica mai simpla. Ti se pare de neconceput, ingrozitor, inacceptabil? Ei bine, eu as incepe sa fiu ingrijorat de aceasta reactie deoarece ea semnaleaza cantitatea uriasa de frica pe care o contii si care iti consuma multa energie, pentru a nu-i da voie sa iasa la suprafata. E ok sa te temi, la fel sunt si eu, la fel sunt si ceilalti oameni, e doar natura umana.

Insa de ce sa traiesti cu aceasta frica? De ce sa nu o lasi sa plece, sa se transforme, sa fie inlocuita cu altceva?(some extatic feelings or a rush of endorphins, for my  coming neurofriends) Stii cum e sa traiesti cu mai putina frica in tine? Stii cum e sa fii, macar cateva secunde, eliberat de frica?

Viata nu se teme de nimic.

Fericita de ea, de aceea isi permite sa inainteze, sa curga, sa fie mereu proaspata, sa se innoiasca, sa experimenteze, sa si-o ia, normal, sa avanseze, sa produca mici variatii (Darwin?), sa retina ce i se pare potrivit, sa preseze, sa filtreze, sa se divida numind asta „moarte”, sa se avante in necunoscut, sa piarda, sa renasca din propria cenusa, sa riste, sa piarda din nou, sa incerce altceva, din nou si din nou, fara a se opri pe o planeta, intr-o galaxie sau intr-un univers-copil! Nu i-am putea urma exemplul, daca tot o continem sau, in alta varianta, suntem una cu ea? Oare ne-am putea elibera de frica? (sau macar sa o micsoram) Cred ca lucrul acesta este posibil. Si mai cred ca el trece prin moarte. Prietena mea.

Doua magazine aflate pe aceeasi strada, unul in fata altuia, vand acelai articol pe care il cauti de mult timp, o bicicleta, insa la preturi diferite. La magazinul nr.1 costa 500 RON, la magazinul nr.2 costa 1.000 RON. De unde vei cumpara bicicleta? De la magazinul nr. 2, evident, si un copil de clasa a patra ar intelege asta. De ce? Deoarece esti un agent rational, un homo economicus,acel gen de persoana preferata de majoritatea teoriilor economice (postulat: oamenii sunt motivati de propriul interes si sunt capabili de judecati rationale prin care sa-si atinga scopurile)

Ce zici insa de urmatoarea situatie? Doua agentii loto aflate pe aceeasi strada, una in fata alteia, au urmatoarele oferte: la prima poti castiga un milion de euro cu o probabiltate de 89%, 5 milioane cu 10% si exista si un procent sa nu castigi nimic in timp ce la a doua , daca joci, castigi sigur (100%) un milion de euro. Ce alegi? (treci, te rog, peste conditia absolut bizara a acestor agentii perdante)

Daca semeni cu subiectii din studiul lui M. Allais, publicat in Econometrica, acum mai bine de 50 de ani, vei alege a doua loterie. Nu risti nimic si castigi un milion de euro, suficient pentru a-ti trimite copiii la cele mai buni universitati din lume, unde vor invata genul acesta de lucruri. Ce-i in mana nu-i minciuna! E adevarat ca dincolo exista 10% sanse sa castigi 5 milioane dar exista si o probabilitate de 1% sa nu castigi nimic, asa ca de ce sa risti? Oricum nu esti un om lacom, un milion reprezinta o suma frumusica, mai ales in vremurile astea de criza (oare cat la suta din cetatenii Romaniei, pe parcursul intregii lor vieti, nu ajung niciodata sa detina € 1.000.000?)

Nu esti un om lacom, ziceam, insa nu esti nici rational. Deoarece ai creierul pe care il ai (si eu sunt la fel, evolutionist vorbind), nu-ti dai seama ca tocmai ai dat cu piciorul sansei de a castiga cu aproape o jumatate de milion de euro mai mult (suficient pentru a-i insoti pe copiii tai la Boston sau Londra, inspectand magazinele in timp ce ei transpira prin biblioteci). De ce spun asta? Hai sa calculam impreuna castigul posibil daca alegi loteria nr.1. Pentru asta e nevoie sa facem un calcul probabilistic, genul acela de operatie la care generatii nesfarsite de stramosi nu s-au gandit niciodata, deoarece nu au avut nevoie (viata lor era mult mai simpla):

Castigul asteptat este de 890.000 (89% dintr-un milion) plus 500.000 (10% din 5 milioane) plus zero (1% din nimic), adica 1.389.000. Compara cu 1.000.000 si spune-mi ce alegere este mai avantajoasa! (pentru usurinta, da, sunt ironic, aminteste-ti situatia cu bicicletele) Alegerea inteligenta este aceea care ne poarta pasii in prima loterie. Insa aproape toti oamenii merg in a doua si nu trebuie culpabilizati (la fel as fi facut si eu, inainte de a intelege un pic mai bine probabilitatile)

De ce fac(em) asta? Deoarece creierele noastre nu au evoluat pentru a opera cu abstractiuni (ce altceva sunt numerele si operatiile matematice?) Aproape toate animalele disting intre „mult” si „putin”, adica dispun de un sistem built-in pentru comparatii, insa de aici pana la a calcula (procente, de exemplu) este un drum foarte lung, parcurs de un numar redus de primate. Pentru supravietuire si sex stramosii nostri nu au avut nevoie de prea multa minte. Pentru ei era mai potrivit sa evalueze rapid pericolele si sa o coteasca elegant din gata unui pradator, sa nu se incurce cu femeia sau barbatul altuia si sa stie cu precizie care sunt ciupercile acelea care te fac sa nu te mai scoli din patul de la Ikea (echivalentul preistoric, nu suedez, deoarece suntem in savana africana).

Cate generatii? 100.000, a calculat un cercetator curios. Nu-ti amintesti de acesti stra-stra-…..-strabunici? Nici eu, insa fii linistit, ei nu te-au uitat. Traiesc in tine, sub straturile neocorticale si de acolo, din intuneric, imi place sa spun, iau decizii, iata, de milioane de euro (nu stiu cum am putea cuantifica ani pierduti inutil sau chiar vieti blocate intr-o alegere pierzatoare). Credinta mea este ca aceste niveluri arhaice merita cunoscute si mai cred ca, lucrul acesta neintamplandu-se, conceptul de liber arbitru, excesiv de fluturat prin psihologie sau religie, este nu doar o gluma proasta, ci si foarte costisitoare. Mentionez ca scriu acest articol (septembrie 2010, n.m.) la putin timp dupa ce am aflat ca unii parlamentari refuza sa sprijine explicit o lege care taxeaza castigurile obtinute de vrajitoare, temandu-se sa nu fie blestemati de acestea (fine cunoscatoare ale inegalitatii lui Bell, recent promovate pe site, inclusiv pe versiunea cuantica  a site-ului, aceea care ii face pe oamenii din Taiwan sau Argentina, nu glumesc, sa-l acceseze).

Inca ne mai este frica de zeii din cer, pititi dupa cate un cumulonimbus sau cirrostratus, mai mergem la ghicitoare specialiste in carti (de Tarot) si inaintam prin ceata gandirii probabiliste, asteptand o masa de aer cald (dar nu tropical, te rog, Neptun sau care din voi va ocupati de meteorologie, nu mai suport temperaturile extreme). Suntem primitivi, nu mi-e teama si nici rusine sa o spun, in timp ce folosesc un dispozitiv de neimaginat in urma cu doar 50 de ani (cu o multime de functii pe care, fireste, nu le folosesc). Nici nu putem altfel, deoarece evolutia nu construieste din nimic ci din „materialele” pe care le are la dispozitie. Aceste materiale au fost chiar antecesorii nostri si as vrea sa le acordam respectul cuvenit, adica sa le recunoastem existenta ca nu cumva sa inceapa sa duca o viata periculos de secreta prin amygdala sau trunchiul cerebral. Mii de generatii traiesc acum sub forma de mecanisme si biasuri inclusiv, difficile est satiram non scribere, la cei care le studiaza. Cum ar veni, eu si tu, fericitii castigatori ai unui milion virtual la loteria cunoasterii.

Construit de Sorin