Arhive pentru august 29th, 2011

Barry Morrow era scriitor iar domnul Peek era tatal lui Kim. Iar Kim nu era nimic altceva decat o persoana cu handicap mental. Cu toate acestea, intr-un anume fel, Morrow a fost impresionat, a scris un scenariu pentru un film iar productia respectiva, despre care e posibil sa fi auzit, daca ai o varsta respectabila, ca mine, si-a insusit cateva premii Oscar(unul prin Dustin Hoffman pentru cel mai bun actor intr-un rol principal ). Rain Man, la el ma refer.

Kim Peek nu a ajuns intr-o institutie doarece tatal lui a realizat ca, in ciuda handicapurilor evidente, are si cateva calitati iesite din comun. De exemplu, poate citi doua carti simultan, cu cate un ochi, fiind capabil sa-si aminteasca perfect continutul. Imediat cand il intrebi? Desigur, insa si la oricare alt interval. Kim Peek memoreaza o carte pentru totdeauna.Destul de bine pentru cineva care nu se poate incheia la camasa. Investigat inclusiv de oamenii de stiinta de la NASA, Kim, care nu era extraterestru, dar avea un cap incredibil de mare (folosesc trecutul deoarece a murit anul trecut, la 58 de ani), suferea probabil de sindromul FG (o boala genetica rara) si nu de autism, cum apare in filmul lui Levinson.

Prodigioasa memorie a lui Kim se manifestase, conform marturiilor tatalui sau, inca de la un an si jumatate, varsta la care Kim deja retinea totul. Mai tarziu, „savantul-idiot” putea citi o carte intr-o ora fiind capabil sa si-o aminteasca aproape in intregime. Era insa foarte slab la sarcini de tip motor (de aceea era insotit mereu de tatal lui).

Am inserat aceste informatii spectaculoase deoarece vreau sa arat, dintr-o cu totul alta perspectiva, de ce afirm despre sinele nostru de fiecare zi ca este iluzoriu (ma refer la continuitatea iluzorie). Pentru psihologii interesati de procesul memoriei si pentru noii vrajitori din spatele fMRI procesarea in zone separate ale creierului a informatiei vehiculate de memoria declarativa este deja notorie. Nimeni nu stie cum reuseste creierul sa unifice piese diferite intr-un singur tablou unitar, dand impresia de continuitate. Only for cognoscenti: it’s the famous „binding problem”.

Mult timp aceasta separare nu a fost cunoscuta si a fost nevoie de pacienti cu tot felul de leziuni cerebarale pentru a realiza ca un fragment de informatie poate fi chiar violent separat si prelucrat in zone complet diferite. Iata cazul unei femei care nu-si mai putea aminti vocalele: in urma unui atac cerebral, fiind invitata sa scrie o propozitie simpla de genul „Emil Boc este un mare om de stat” (studiul la care ma refer foloseste un alt exemplu) ea putea sa scrie doar asa:

_m_l B_c _st_  _n  m_r_  _m d_ st_t.

Cred ca observi ceva interesant. Nefericita victima a accidentului nu-si putea aminti vocalele dar isi putea aminti locul acestora, ceea ce arata ca insusi locul este stocat intr-un loc diferit de cel alocat vocalelor. Metafora memoriei ca aparat de inregistrat (magnetofonul de pe vremuri, un obiect ciudat pentru generatia iPod) este de mult depasita. Creierul nu asaza informatiile in acelasi loc ci le proceseaza in paralel, in locuri foarte diferite (in cazul perceptiei, de exemplu, daca te uiti la un simplu patrat, liniile orizontale si verticale sunt procesate in zone separate). Printr-un truc pe care neurostiintele inca nu l-au descoperit (dar o vor face, evident, intr-un viitor apropiat) in cazul etapei de „reactualizare” specifica memoriei declarative (aflata in polaritate cu memoria implicita) creierul-vrajitor reuseste sa creeze o senzatie foarte neta de continuitate. Insa aceasta este doar senzatia care ajunge in constiinta. In realitate, asa cum iarba nu este verde, verdele fiind doar o experienta subiectiva, in capul nostru, nici amintirea nu este unitara (consoanele stau intr-un loc, vocalele in alt loc si Emilica al nostru, in curand, sper ca va sta si el in alt loc).

Nu am ales in mod intamplator sa scriu despre memorie dupa ce, ieri, m-am jucat de-a Tata Omida, invitat la cina cea de taina a invatamantului. In baza experientei mele pot afirma ca in scoala sunt consumate uriase resurse, in primul rand de glucoza si apoi de timp, cu lectii si cursuri pe care nimeni nu si le mai aminteste dupa 30 de zile. Nu supralicitez: intuitiile bunului Ebbinghaus, care s-a luptat cu silabele lipsite de sens pentru a putea scrie un tratat despre memorie au fost confirmate in timpurile noastre postmoderne. Fireste, daca tinerii uita in proportie de 90% ceea ce invata la clasa sau la curs, ne putem intreba de ce orele de la scoala sau de la facultate nu sunt altfel. Din pacate, desi sunt convins ca exista un raspuns la aceasta intrebare, nu reusesc sa mi-l amintesc.

 

In esenta, homeschooling inseamna sa inveti acasa, cu mama si tata (sau cu tutori). Este o alternativa educationala in tarile dezvoltate, legal recunoscuta in unele (Canada, USA, Franta, Norvegia, Elvetia, Australia) sau inacceptabila juridic, deocamdata, in altele (Spania, Grecia, Germania, China). Nu vreau sa scriu despre avantajele sau limitele acestui sistem, desi poate fi o dezbatere fascinanta, ci despre un studiu facut pe parintii copiilor aflati in homeschooling. Ce crezi, in raport cu media nationala, parintii acestor copii au mai degraba un nivel superior de educatie (master, doctorat) sau inferior? Si daca au (sau nu) cum se explica asta? De ce genul acesta de oameni prefera, intr-o proportie superioara, alternativele educationale? (de la gradinite pana la, daca se poate, liceu)

Acesta nu e un articol despre un fenomen asociat cu John Holt, sotii Moore sau Ivan Illich, filosoful austriac cu picioare bune (a strabatut America de Sud pe jos, folosind ocazional si autobuzul-sau poate invers!). Eu sunt intrebat de ce m-am retras din invatamantul universitar si raspunsul care ma scuteste de explicatii suplimentare este „salariul”. Desi este un raspuns corect, nu surprinde adevarata mea motivatie. M-am retras deoarece cred ca pot sa vad viitorul iar viitorul nu apartine institutiilor academice asa cum sunt acum (si nu par capabile sa se schimbe). Sper ca acei colegi profesori care ma citesc sa inteleaga aceasta afirmatie in spiritul ei global si nu ca o judecata de valoare a optiunilor personale (de a ramane, evident).

S-au schimbat foarte multe lucruri in ultimii 20 de ani (au aparut Internetul si telefoanele mobile sofisticate) si s-au schimbat enorm de multe lucruri in ultima suta de ani. Invatamantul de astazi (de toate gradele) este proiectat pentru acele timpuri adica este orientat spre trecut. Nu ar trebui sa ne miram deloc observand reactia noilor generatii. Acesti copii sau tineri s-au nascut in alte timpuri, sunt expusi la factori culturali noi (pot afla orice informatie in cateva secunde cu ajutorul unui motor de cautare, cunoscut si de nemuritorul Vanghelie) si este natural sa aiba alt gen de asteptari (adica sa se plictiseasca de moarte la ore). Ceea ce a fost potrivit sau functional acum 20, 40 sau 70 de ani astazi este depasit si trebuie inlocuit. Doar ca nimeni nu stie exact cu ce! (de aceea se fac tot felul de experimente educationale)

Matematica de la 8 la 9 si Geografie de la 9 la 10. Program inflexibil, ore fixe, cunostinte care trebuie comunicate si asimilate pe banda rulanta. Dar nu suntem la fabrica! Creierele noastre nu sunt facute pentru pachete etanse de invatare ci adora sa se interconecteze, adica sa asocieze tot ce se poate asocia! Cunostintele izolate, „servite” intr-o maniera abstracta, fara nicio legatura cu realitatea concreta, care este „acolo afara” sunt uitate rapid (sau recuperate greu, dupa ani de zile-o minoritate de studenti la psihologie intelege ce este aceea „tensiune electrica”-afirm asta pentru ca i-am intrebat)

Suntem intr-o perioada post-industriala in care infloreste sectorul tertiar (al serviciilor) si chiar cuaternar. Nu mai pregatim oameni pentru a-i trimite in fabrici si uzine, fie ele socialiste cu fata (in)umana sau capitaliste cu acelasi gen de chipuri. Oamenii au alte nevoi, traiesc in alte medii culturale, se bucura de un alt tip de confort, este o eroare sa-i expunem la acelasi fel de educatie.

Astazi totul este mult mai conectat, diversitatea prevaleaza si nu stii exact ce schimbare neasteptata iti va aduce ziua de maine. Cred ca rolul cel nou al educatiei este acela de a-i pregati pe copii si pe tineri pentru intalnirea cu viitorul, adica de a-i ajuta sa devina persoane cu niveluri inalte de flexibilitate si adaptabilitate, pentru a se putea integra cu succes in noile realitati. Nu putem face asta punandu-i (obligandu-i) sa faca exact ce am facut noi, cu mici modificari decorative. Predictia mea este ca in 10-20 de ani invatamantul, acolo unde decidentii politici vor intelege „soaptele timpului” va deveni de nerecunoscut. Iar acolo unde nu se va schimba frustrarea profesorilor (prost platiti, degeaba protesteaza) si a copiilor va atinge cote insuportabile.

Prin natura mea sunt un jucator doar ca nu pe mize mici (loto, cazino, poker-indiferent de sume, mizele sunt „mici”, adica nu au semnificatii mai inalte) asa ca am facut un pariu si Viata va demonstra daca este sau nu castigator. Pariul meu este ca invatamantul actual se prabuseste si, daca esti tanar, nu merita sa mai investesti resurse in el. Daca am gresit (vom vedea peste un numar de ani) e doar pierderea mea. M-as bucura ca sute de mii de tineri sa fie de fapt excelent asistati de educatia universitara actuala iar eu sa fiu un profet mincinos. Toate semnele indica, insa, contrariul. Cei mai competenti tineri nu doar ca nu raman in invatamant, ei nu raman nici macar in tara! (m-as bucura, totusi, sa se intoarca, la un moment dat, dupa ce isi traiesc implinirea pe alte meridiane)

Paradigma invatamantului actual (nu doar in Romania, se rog sa ma intelegi corect) este depasita de schimbarile culturale uluitoare si trebuie nu adaptata pe ici pe colo ci transformata radical. E nevoie de un invatamant mai apropiat de nevoile vitale specifice acestui nou secol, flexibil si atragator, practic si atent la capacitatea individului, sustinuta tehnologic, de a-si ghida, cel putin partial, propria dezvoltare. Le multumesc profesorilor care m-au adus pana aici (cativa imi sunt foarte dragi) si le spun, simultan, ca timpul lor cultural a trecut. A trecut  si timpul invatarii mecanice, bazate pe memorie, a trecut si timpul manualelor clasice, proiectate pentru fiinte liniare lipste de simturi si corp. Nu ma tem sa scriu public despre aceste lucruri, atingand vulnerabilitati si ranind orgolii, deoarece sper ca vocea mea, alaturi de ale altora, fie ele nestiute sau cu adevarat faimoase (Ken Robinson, de exemplu) vor genera, impreuna, acea masa critica responsabila pentru reusita unei schimbari. Probabil ca nu in fatidicul (pentru unii amatori de spiritualitate Alba-ca-Zapada) 2012 dar undeva in viitorul apropiat, pentru a avea copii inca echilibrati cognitiv si sanatosi emotional.

Dupa ce am locuit candva (pe vremea studentiei, un an) intr-o zona a Capitalei de unde puteam admira natura virgina (vacute, camp de porumb) au venit vremuri mai bune (oare?) si imi odihnesc oasele intr-un cartier cu o mare densitate de SUV-uri (a caror prezenta in oras o detest din tot sufletul-ii rog pe cititorii proprietari de asemenea matahale sa nu o ia personal, stiu ca sunt status symbols)

Cel care le intrece pe toate, reusind sa fie cel mai oribil, este un Hummer. Din ce motive rationale si-ar cumpara cineva asa ceva? Cantareste enorm (aproape 3 tone), este greu de manevrat (aproape 5 metri lungime) si, in plus, are nevoie de reparatii (conform Consumer Reports). Fiind un vehicul militar, locul lui este in Irak sau Afganistan, asa ca ce cauta la stop in Bucuresti?

It’s not beyond me, cunosc prea bine teoria semnalelor costisitoare din psihologia evolutionista dar, cu toate acestea, nu pot sa nu raman uimit (nu de dimensiunile dihaniei ci de natura umana care o proiecteaza, o vinde, o conduce si, iata, se benocleaza la ea) Ofer aceste mici consideratii personale pentru a intelege mai bine substanta din care s-a nascut acest articol.

As mai adauga, pentru a-ti face o imagine mai buna, ca sunt genul de om care stinge lumina intr-o incapere daca nu se mai afla nimeni in ea. Eco-friendly, imi spun eu, dornic de autoflatare desi ar putea fi vechi traume din timpul comunismului (unde sunteti voi, rationalizari de alta data?-tinerii de azi nu stiu ce-au pierdut) sau zgarcenie structurala.

Acestea fiind zise (sau intamplate sau fatal imprimate genetic) stateam ieri si ma gandeam la impozite si taxe, cu singura minte pe care o poate avea un psiholog (una inocenta, vreau sa spun). Mi s-a parut incurajatoare coincidenta descoperita spre seara (vezi articolul precedent al Dianei) si am decis sa-mi etalez si eu reflectiile economice-psihopupu, cu speranta ca oamenii cu MBA care inca mai simt un anume respect nu il vor retrage definitiv. In fond, sunt si eu consumator, traim intr-o democratie liberala (sau mi se pare?), piata libera e peste tot, inclusiv, interiorizata, inauntrul nostru, asa ca de ce sa nu aplicam increzatori lobii frontali unor fenomene aproape ubicue?

Iata-ma, deci, cugetand cu voce tare la problema taxelor si avand unele idei pentru care, imi inchipui, nu voi fi niciodata ales in Parlament (nu e nostim faptul ca, in perceptia publica, Parlamentul si Pompierii sunt in oglinda, adica fata de ultimii cetatenii romanii au un nivel inalt de incredere?).

Eu cred ca trebuie taxat consumul (si nu veniturile).

Folosesc acum o argumentatie simplificata, pentru a transmite mai usor mesajul meu (evident ca si veniturile pot fi impozitate, dar la un nivel scazut si, eventual, progresiv). Ma gandesc asa:

Daca cineva produce un bun oarecare, de exemplu o carte de psihologie (sau un Hummer), persoana (firma) respectiva trebuie lasata in pace (nu vine nimeni la ea sa-i ceara, ce zic eu aici, sa o forteze sa dea niste bani). Daca nu i se vand cartile (sau magaoaiele) e problema ei si, la un moment dat, va inceta sa le produca. De ce sa-i iau bani omului care munceste si produce ceva? (iar ulterior vinde) Munca e un lucru foarte bun, celulele noastre sunt fericite cand sunt puse la treaba iar viata este, in esenta, miscare. Cel care munceste si produce ceva, in ultima instanta, sprijina viata. El alege sa munceasca, poate chiar ii face placere sa munceasca, de ce sa-l pedepsesc pentru asta? (taxandu-l)

Stiu, stiu, trebuie sa avem totusi niste banuti din care sa construim autostrazi (nu si in Romania, unde aceasta problema pare transata pentru restul vietii noastre), spitale, scoli, gradinite si sa-i platim pe cei care, in ele fiind, elibereaza energia stocata in moleculele de ATP). De unde sa vina acesti arginti? Din taxarea consumului, zic eu, economist naiv dar cetatean atent la realitate.

Cine vrea sa consume produse pentru care un altul a muncit trebuie sa plateasca o taxa (si pretul corect, producatorului). In ignoranta mea, ma gandesc acum, asa ar putea fi stimulata miscarea (viata productiva) in dauna consumului excesiv, in mod evident inutil (vezi namila de la inceput). oamenii ar putea fi mai fericiti fiind mai rationali iar mediul, deoarece rata consumului se va prabusi, ar putea fi mai protejat

Da, sunt unul dintre cei care se bucura foarte tare de criza, m-am dat in vileag. Sunt insa si un individ care intelege in ce fel sunt distruse, accelerat, resursele planetei noastre si cum este posibil ca, doar peste cateva generatii, oamenii sa plateasca pentru a sta intr-o padure sau a face baie intr-un riu curat. Nu-mi place filosofia ”Dupa noi, Potopul” desi mi se pare limpede ca ea sta la baza capitalismului consumatorist actual (ai cumparat recent mai multe alimente decat tu si familia ta ati putea consuma? Sau un telefon nou, poate cu platforma Android, desi cel vechi era destul de bun in raport cu nevoile tale?)

In functie de costurile sociale (sau ale mediului inconjurator) consumul ar putea fi taxat diferentiat. Daca societatea agreeaza ideea ca o carte este mai costisitoare pentru mediu decat un SUV atunci cel care cumpara cartea va plati, in plus, sa zicem 20% din pretul ei pe cand fericitul nou proprietar de huiduma narcisica va achita doar un 3% (am ales intentionat un exemplu absurd). Mai mult, o carte cumparata la mana a doua (ca si o masina, de altfel) ar putea sa nu fie taxata deloc, ceea ce ar incuraja o atitudine mai rationala a consumatorilor (mai multa grija pentru bunurile lor).

Daca stabilim prin consens social ca tigarile prejudiciaza mediul si sanatatea noastra, a tuturor, nu ii vom impiedica pe oameni sa fumeze, respectandu-le alegerile, dar ii vom taxa suplimentar, in momentul cand cumpara neasemuitul drog (in opinia mea, chiar si marijuana ar putea fi liberalizata, daca tigaretele se vand cu inscriptii mortifere pe ele). Sigur ca nu sunt usor de stabilit aceste efecte secundare sau perverse insa de aceea exista oameni cu un nivel inalt de inteligenta analitica. Ei vor analiza „problema” si vor identifica cele mai potrivite corespondente costuri sociale (de mediu)-taxe.

Imi dau seama ca acum calc entuziasmat pe urmele lui Platon (Republica) si il confirm pe Peter (cunoscutul principiu al incompetentei). Totusi, mi se pare placut sa-mi reprezint viata in alti parametri si sa-mi imaginez o altfel de lume, asta deoarece imi este clar ca civilizatia noastra actuala este doar expresia unui set de conventii sociale (consolidate de cei care detin puterea financiara), deci stilul de viata nu este ceva inevitabil (un dat istoric) si poate fi schimbat intr-un mod creativ. Ratele de consum actuale imi par nu doar nenaturale (sau grotesti) ci si, de la un punct incolo, imorale, daca ma gandesc la miliardele de oameni care traiesc, la cateva ore de zbor, in saracie (ceea ce nu-i impiedica sa fumeze: in India, unul din doi barbati este fumator iar asta inseamna in jur de 250 de milioane-jumatate din populatia Uniunii Europene).

Probabil deschiderea mea catre fantezie (fateta a factorului „deschidere” din Big Five) a depasit limitele normalitatii, de aceea am idei stranii despre educatie (transformarea radicala a scolilor), psihologia moderna si acum, iata, economie, mai ales ca la ultima chiar nu ma pricep (desi m-a dus capul sa nu fac investitii imobiliare in anii care au precedat criza, pur si simplu pentru ca nu intelegeam cum o casa in Bucuresti poate fi mai scumpa decat una la Londra)

Cumparand mai putin oamenii ar putea imprumuta mai mult unii de la altii, ceea ce ar consolida, cred, relatiile sociale:i-ar face pe oameni mai solidari, mai atenti la nevoile celor din jur, mai cooperanti si binevoitori. Daca stai intr-un bloc de 10 etaje nu-i asa ca nu-ti cunosti vecinii? (poate nici pe vecinii de palier nu sti cum ii cheama) Nu vreau sa spun ca experimentele comunitare actuale (cei care se retrag prin junglele din America de Sud) sunt sanatoase (izolarea nu poate sustine procesele de crestere) ci sa subliniez caracterul alienant al stilului de viata actual, aparent de neevitat si la mii de ani lumina distanta de mediile prietenoase ale stramosilor nostri vanatori-culegatori (vezi studiile lui Robin Dunbar). Aceste tendinte (buna vecinatate, socializare, sprijin reciproc) se afla inca in genele noastre, nu au disparut in 10.000 de ani de agricultura si cresterea animalelor sau cativa ani de revolutie post-industriala. Cu un pic de constientizare publica si mobilizare sociala pot reincepe a fi asumate si satisfacute cu rezultate, imi imaginez, spectaculoase (o specie mai relaxata, adica mai putin nevrotica, bucurandu-se sa traiasca pe o planeta ofertanta si gandindu-se si la urmasi, adica lasand in urma lor un mediu la fel de prietenos).

Ca sa inchei cu un ultim exemplu (desi poate mai revin), daca tot veni vorba de urmasi, desi urasc lanturile de tip McDonalds, nu le-as interzice sub nicio forma, doar as propune taxe foarte mari pe care consumatori dornici sa-si transforme copiii in sfere cu doua picioare sa le plateasca. Copiii nu pot realiza efectele pe termen lung asupra sanatatii lor in cazul consumului sistematic de produse fast-food, poate nici unii parinti, dar un hamburger care costa un milion de lei vechi ar putea fi oarecum descurajator. Multinationala e libera sa produca in continuare gustoasele McMuffin Fresh sau hipocalorica McSundae iar consumatorul trebuie sa plateasca pentru ca nu a invatat sa-si faca sandvisuri acasa ori nu are prieteni familiarizati cu esotericele retete.

Oamenii sunt liberi sa cumpere adica sa aleaga riscul pe care si-l impun lor, copiilor lor si fiintelor vii inconjuratoare. Daca vecinul meu de la parter fumeaza iar eu nu el imi impune mie un risc pe cand eu nu fac asta cu el. Mi se pare corect sa plateasca o taxa suplimentara pentru a echilibra relatia noastra in termeni de oxigen si gaze otravitoare. La fel posesorul de autovehicul inalt poluant, la fel furnizorul de hrana toxica, la fel cei din industriile religioase (acum sunt criptic dar nu glumesc). Aceste taxe pot si trebuie sa fie diferentiate. Cel care nu adauga valoare plateste. Dispozitia consumatorului este una de tip receptiv: „Mami, mai ai putin laptic la san?”Cred ca, in civilizatia noastra, aceasta receptivitate a devenit extrema si planeta pe care traim (de unde frigul asta polar la inceput de octombrie?) ne trimite semnale in acest sens. Nu vreau sa par mai mohorat decat vremea de afara sau prea in spiritul unor filme de tipul Fight Club, Lost in Translation, The Matrix sau The Insider (curajoase si patrunzatoare) dar nici optimismul consumatorist al vietii in cea mai buna lume posibila (mai bine Romania decat Somalia, nu-i asa?) nu-mi pare a fi o solutie pe termen lung.

Nici eu nu stiu cum procedam dar stiu ca putem privi in jur pentru a vedea lucrurile asa cum sunt, fara poleiala iPod si iPhone, si ne putem impartasi revelatiile sau ideile prostesti cu speranta ca va iesi, in cele din urma, ceva bun. Vreau sa spun, daca am parut ultraliberal, bun pentru mai multi si nu doar pentru cativa norocosi din tarile dezvoltate. Nu cred ca asta este gandire de stanga. Sau daca e, sigur vine din emisfera dreapta.

Nu cu mult timp in urma, am publicat pe blogul meu un articol despre fenomenul de adaptare hedonica si felul in care influenteaza perceptia satisfactiei cu propria viata. Sunt aproape sigur ca l-ai citit dar ce spui de o a doua lectura? (folosesc o tehnica psihologica, fiind constient de efectele spatierii asupra memoriei, ajutat cumva si de Daniel Schacter)

Castigi cumva 1.000 de euro pe luna? Imagineaza-ti cum ar fi ca de maine sa castigi dublu! Stai intr-o garsoniera la ultimul etaj al unui bloc comunist? De saptamana viitoare vei putea locui intr-un apartament spatios cu 3 camere, intr-o zona rezidentiala a orasului. Nu te dai in vant dupa propriul tau nas?  Peste exact o luna el va arata minunat, gratie unei operatii estetice care nu te va costa nimic.

Cum sa nu fii fericit(a)?

Doar imaginandu-ti aceste evenimente simti, cu siguranta, un fior placut in tot corpul. Iti dai seama cum ar fi sa le traiesti? Iti dai seama, normal. Ceea ce, poate, nu stii, este ca, nu dupa mult timp, te vei obisnui cu ele si nivelul tau de fericire va reveni, grosso modo, la cel de astazi. Asta nu este deloc o veste buna daca azi (in general) nu esti prea fericit.  E ca si cum ti-as spune ca degeaba vei munci ca un apucat in urmatorii 2-3 ani pentru a castiga 2.000 de euro pe luna, net. Si degeaba ai hotarat sa-ti sacrifici o serie de dorinte, astfel incat sa te muti, in cel mult cativa ani, intr-o casa mai spatioasa (in suburbii, evident).

Exista un fenomen, numit adaptare hedonica, raspunzator pentru aceste variatii (si reveniri) ale nivelului de fericire. Primul om care a studiat stiintific acest fenomen a fost psihologul Phillip Brickman. Cercetarea lui a devenit clasica in psihologie (1978, Lottery winners and accident victims). I-am dedicat un articol, anul trecut. In caz ca nu l-ai citit lucrurile stau cam asa: castigi maine, la 6 din 49, salariul tau pe urmatorii 500 de ani. Evident ca vei fi, in primele momente, incredibil de fericita. Insa in maximum un an de zile te vei intoarce la nivelul actual de fericire (cu mici variatii). Trebuie sa fie o greseala, nu-i asa? Cu siguranta designul studiului Brickman a fost eronat sau, chiar daca a fost impecabil, nu li se aplica si altora (ci doar americanilor din statul Illinois).

Insa alte studii au obtinut rezultate asemanatoare. Achizitia unor bunuri (Mercedesul acela!), saltul in ierarhia sociala si, imi pare rau, insasi casatoria, nu genereaza fericire durabila. De ce? Deoarece noi, oamenii, avem o capacitate innascuta de a ne adapta la noile conditii, in timp.La aceasta disponibilitate biologica (neuronala) se adauga doi factori psihologici, anume cresterea nivelului de aspiratie (daca te-ai mutat la 3 camere vei dori 4) si comparatia sociala (prietena ta si-a luat iPhone 4 iar tu te chinui cu un smartphone primit de la Cosmote pentru 1 leu, plus abonament)

Ai vazut vreodata rotile indragite de sobolani? Sunt innebuniti dupa ele. Alearga pana obosesc. Surpriza, totusi: cand se opresc sunt exact in acelasi punct. Ceva asemanator se intampla cu noi (Intelegi acum de ce, la doar 3 luni de la casatorie, iti zboara ochii dupa alte femei? Iar tu, domnisoara, intelegi de ce nu mai esti entuziasmata de crema aceea minune, si foarte scumpa, de la l’Oreal?)

Exista, cu toate acestea, diferente: punctele de plecare (inainte de explozia de fericire) nu sunt identice la oameni. Pe o scala 0-100, X poate face un salt, ajutat de un Audi Q7 Light Edition, de la 48 la 61, revenind apoi la un 51-52, in timp ce Y, reusind, in sfarsit, sa o convinga pe femeia vietii lui sa spuna „da” in fata unui ofiter (dar nu de politie), pleaca de la 52, urca la 65 si, in cel mult doi ani, e din nou la 52 (daca nu mai jos, din motive legate de critica cuantica-adica pachete discrete de critica, expediate sistematic, indiferent de actiunile lui)

Sper ca intrevezi, printre lacrimi si iluzii spulberate (in nota acestui blog) si minunata speranta: adaptarea hedonica e valabila nu doar pentru plus ci si pentru minus. Stii ce inseamna sa stai legat, 9 ore pe saptamana, la o masina care iti filtreaza sangele? (deoarece rinichii tai bolnavi nu mai pot face asta) Sper ca nu si nici nu-ti doresc sa afli. Nu e chiar cel mai placut lucru pe care sa ti-l doresti cand esti mic. Totusi, cand dispozitia acestor oameni bolnavi a fost masurata cu ajutorul unor dispozitive Palm Pilot (cand faceau bip subiectii notau cum anume se simteau in acel moment), starea de bine subiectiv, la finalul experimentului, era foarte apropiata de cea a subiectilor sanatosi (din grupul de control)

Da, psihologii spun lucruri trasnite! In acest caz: Jason Riis, posesor al unui Ph.D. obtinut la University of Michigan (fara sa dea spaga, imi imaginez), acum profesor la Harvard Business School.

Riis, Jason, George Loewenstein, Jonathan Baron, Christopher Jepson, Angela Fagerlin, and Peter A. Ubel. „Ignorance of Hedonic Adaptation to Hemodialysis: A Study Using Ecological Momentary Assessment.” Journal of Experimental Psychology: General 134, no. 1 (February 2005): 3-9.

Ce-am vrut sa transmit prin acest articol? (si altele, fie anterioare, fie viitoare) Ceea ce spun de mult timp: lucrurile nu sunt ceea ce par! Ghidati doar de intuitiile noastre (si de asteptarile sociale) scopurile pe care ni le propunem si resursele pe care le investim pentru a ne maximiza fericirea, deopotriva, ne arunca intr-un set de experiente pe care hamsterii le pot comenta, amuzati dar si obositi, dupa o cursa nebuneasca.

Nu lansez nicio invitatie la downshifting, mai ales daca ai facut investitii imobiliare dupa toamna lui 2008. Doar semnalez un mecanism de functionare al mintilor noastre, descoperit de cativa psihologi lipsiti de prejudecati. Desi foarte importante, adaptarea hedonica si intervalul genetic prestabilit  nu epuizeaza factorii cauzali ai starii subiective de bine. Ramane loc si pentru responsabilitatea individuala, adica pentru alegeri personale. Cu o mentiune: promovarea si casa din suburbii nu figureaza pe lista. Nici casatoria, ca institutie. Gaseste tu restul!

Construit de Sorin