Arhive pentru august 28th, 2011

 

Plecand de la aniversarea a 25 de ani de la terminarea liceului, eveniment (octombrie 2010) de la care am lipsit, sperand sa fiu iertat, sunt incitat sa meditez din nou (ca si cum nu as face asta zilnic) asupra trecerii timpului si a sfarsitului inevitabil care ne asteapta pe toti, intr-o zi speciala. Pentru multi oameni genul acesta de reflexivitate pare macabru (deci inspaimantator, de aceea il si evita) dar pentru mine a ajuns o reala placere (stiu, nu sunt normal) dar nu in sensul unei placeri masochiste, cum ai putea crede („a mai trecut o zi, ce bine, sunt si mai aproape de moarte”) ci altfel: perceptia mortii, fie ea si simbolica (o frunza cazand din copac, o etapa din viata finalizata), in cazul meu intensifica perceptia vietii prezente si arunca o lumina plina de prospetime asupra clipei. Printr-o stranie alchimie, pa care nu ma mai chinui sa o inteleg, moartea (sau perspectiva ei) devine totuna cu Viata (nu sunt impartial, am folosit majuscula doar in al doilea caz) iar atractia si spaima asociate cu ele se impletesc intr-o tesatura pentru care nu am cuvinte dar o gasesc delicioasa (fara sa-mi fie foame).

Ca si in cazul sedintelor de terapie sau dezvoltare personala, punctate de momente cruciale (separari, dolii, intalniri minunate) sau evenimente critice (adica pline de anxietate-recent o clienta pe care o asist a gasit curajul de a relua legatura cu tatal ei, pe care il evita de cativa ani, o intalnire reconfortanta pentru amandoi, ea si tatal ei, dar si pentru mine-din satisfactiile terapeutilor, voila!), intalnirea cu moartea, fie ea efectiva sau mediata semiotic, imi pare greu de distins de intalnirea cu viata mereu curgatoare, mereu avansand spre un scop inexistent (desi dorit sau fantasmat cu putere in cazul spiritualitatii de tip El Fugitivo). Intelegand principiul selectiei naturale (asa cum profesoara de biologie nu a stiut sa mi-l explice) mi-a devenit limpede lipsa de sens a vietii (adica nu curge spre ceva anume, nu are un scop de atins, scop aflat undeva in viitor) si importanta asumarii responsabilitatii de a-i da unul (in loc sa astept sa-mi vina de undeva sau sa caut inutil un asa-zis scop obiectiv, ascuns cu maiestrie de un Dumnezeu obsedat de control-ma refer la acel Creator care le ofera oamenilor liber arbitru apoi ii pedepseste, nefiind multumit de felul in care l-au folosit, so desperately human, don’t you agree?)

Mi se pare uimitor cum oamenii vorbesc despre libertate, imaginandu-si ca o au, in timp ce sunt convinsi ca intamplarile vietii sunt supravegheate de cineva. Daca esti mama unui adolescent, suficient de inteleapta, stii prea bine ca nu poate fi monitorizat tot timpul si ca, daca va dori cu orice pret sa fumeze un joint, oricum o va face (asa ca e mai bine sa o faca intr-un cadru sigur, cu permisiunea ta-sper ca nu intelege cineva de aici ca fac propaganda consumului de droguri, pe care le detest, deoarece nu rezolva nimic si adesea complica problemele). Evolutia vietii este asemenea unui adolescent. Nu exista un parinte, fie el si cosmic, un fel de politist universal care nu-si arunca, furios, cascheta, pentru ca nu are un superior, capabil sa supravegheze acest proces, sa-l dirijeze sau sa-l controleze. Acest Dumnezeu chiar a murit si nu o spun eu in premiera, si-au dat seama si altii iar Nietzsche a platit pentru felul vehement in care a comunicat aceeasi idee.

Viata experimenteaza, la nesfarsit, in toate universurile posibile in care apare (nu se bazeaza doar pe chimia atomului de carbon) iar noi, astazi, suntem copiii Ei, cu diferenta ca nu suntem nista tanci neajutorati si trebuie sa impartim responsabilitatea cu Ea (chiar acum inimile noastre bat, in afara controlului nostru constient, insa depinde de noi daca avem grija de ele, de pilda printr-un stil de viata armonios). Dumnezeul atotputernic ne-a parasit (Eli, Eli!) si bine a facut, zic, pentru a avea astfel sansa de a infrunta neprevazutul vietii din afara umbrelei protectoare a  parintelui care intervine cand „jocul” devine periculos (oare cum s-au simtit milioanele de evrei exterminate de nazisti in raport cu zeul lor inactiv?)

Suntem aici si acum, mai tineri sau mai in varsta, cu un sfert de secol trecut de la absolvirea liceului sau doar trei luni de la finalizarea ciclului Bologna, intrebandu-ne sau stiind deja ce sa facem cu vietile noastre, incotro sa o apucam, pe cine sa iubim intr-un mod angajat si unde sa ne temperam simpatiile, oferindu-ne o misiune sau inaintand in materializarea uneia sau, poate, ratacind confuzi de colo-colo, inclusiv prin workshopuri cu nume spectaculoase, cu speranta unei revelatii definitive.

Insa lucrurile nu sunt deloc asa, deoarece nu suntem fiinte unitare (gandeste-te doar la ultimul lucru pe care ai promis ca-l vei face si nu te-ai tinut de cuvant!) iar simtul unei misiuni, sau intuitia unei identitati profesionale, sau increderea intr-o relatie, toate acestea sunt sistematic sau ocazional atinse de dubii, puse sub semnul intrebarii, abandonate seara pentru a fi reluate dimineata. Nu e nimic patologic, doar natura umana etern lipsita de certitudini, conditia noastra fragila de fiinte biologice inzestrate recent cu gandire.

Daca exista un lucru pe care sa-l observ, sa-l stimulez sau sa-l recompensez in timp ce se produce, acesta nu poate fi decat experienta mereu reluata a unificarii cu Viata, lupta cu inertia si tendinta de a renunta, devotamentul fata de o cauza vitala si productiva, pasul inainte, chiar impiedicat,hulit sau neinteles. In grupurile pe care le conduc a puncta aceste clipe, a le provoca sau ale sustine a devenit, si nu pentru ca mi-am propus asta, o constanta, un exercitiu pe care noi toti, clienti si trainer, deopotriva, re-invatam sa-l facem, un fel de nasty but also sweet homework primit de la marele profesor fara chip si, daca ma gandesc bine, si fara gen. Un dirigente cosmic insotitor pe timpul „liceului”, luat de unii la bani marunti si dovedit la fel de inexistent ca patratul cu trei colturi. De unde vine, totusi, „tema pentru acasa”? Ea nu vine de undeva sau de la cineva, este pur si simplu provocarea acestei clipe. Si a acestei clipe. Si urmatoarea.

Oare este posibil ca o tija de metal de un metru sa-ti intre prin obraz, sa-ti strabata partea frontala a creierului, sa iasa pe partea cealalta si, cu toate acestea sa supravietuiesti? Te rog, nu incerca acest experiment acasa, nu de alta dar raspunsul e deja cunoscut: se poate. I s-a intamplat lui Phinn\eas Gage, un tip de 25 de ani care lucra pentru caile ferate americane prin 1848. Omul a supravietuit in mod miraculos dar nu a mai fost niciodata acelasi. In plus, a devenit un caz extrem de provocator in egala masura pentru neurostiinte si disciplinele consacrate studiului constiintei.

Bara de metal care i-a trecut prin creier, cu viteza, in urma unei explozii, a aterizat la 30 de metri departare, acoperita cu neuronii si celulele gliale ale lui Gage. Tanarul nu doar ca nu si-a pierdut cunostinta dar, transportat fiind in cel mai apropiat oras cu ajutorul unui car cu boi (un precursor pentru jeep-urile din zilele noastre), a coborat din „vehicul” pe picioarele lui si a fost capabil sa poarte o conversatie rationala.

Plaga s-a infectat, normal, si nu existau antibiotice insa Gage, dupa numai doua luni, s-a vindecat. Poate nu este cel mai bun termen. Vreau sa spun ca rana (avea o gaura in cap de 1.3 centimetri) s-a inchis dar Gage nu a mai fost niciodata acelasi. Inainte de accident era o persoana harnica, eficienta, energica, disciplinata, adica un om pe care te puteai baza (de aceea fusese numit conducatorul unei echipe). Dupa accident recuperarea fizica a fost perfecta (mai putin ochiul stang, fireste, prin apropierea caruia trecuse bara) iar abilitatile fizice erau neshimbate. Dar „el” nu mai era acelasi si acesta a fost motivul pentru care sefii lui l-au concediat.

Ce se intamplase? Gage devenise o alta persoana. Nu-i pasa de cei din jur, era indisciplinat si certaret,folosea un limbaj nu doar injurios ci si obscen (nicio femeie nu mai putea avea o discutie normala cu el). A murit 12 ani mai tarziu, dupa ce si-a incercat norocul in America de Sud, mai intai, apoi in California. Deoarece nu-si putea pastra nicio slujba, din cauza „noii” lui personalitati, in ultimii ani a fost ingrijit de mama si sora lui, stabilite la San Francisco.

Intamplarea a facut ca acest caz sa intre in atentia medicilor, ajutandu-i sa inteleaga mai bine creiereul, intr-o perioada in care Darwin se plimba prin insulele Galapagos privind uimit broastele testoase, asa de diferite unele de altele, desi traiau pe insule invecinate. In 1859, cand a publicat „Originea speciilor”, cartea care va zgudui toate mintile dispuse sa gandeasca (si a carei prima editie s-a epuizat intr-o zi) Gage, sau cine devenise el intre timp, era aproape de sfarsitul vietii (a murit in 1861, victima unui status epilepticus).

Este extraordinar, in cazul lui, cum o serie de procese psihice (perceptie, memorie, limbaj, inteligenta) nu au fost semnificativ alterate iar caracterul i s-a degradat intr-un sens atat de profund. Poate mai important decat faptul ca a supravietuit unui accident groaznic este felul in care s-a transformat si intrebarea pe care suntem obligati sa ne-o punem, asemenea celor care cerceteaza creierul (si scriu frumos despre el-vezi Oliver Sacks): exista o esenta personala?

Raspunsul este, intotdeauna, nu, iar cazul Phineas Gage este primul, in istoria moderna a neurologiei, care ofera temeiuri puternice in sprijinul lui. este frumos si confortabil din punct de vedere psihologic sa credem ca fiecare din noi are „un ceva special”, o esenta interna, o substanta misterioasa unica avand proprietatea iesita din comun de a ne asigura o identitate continua. Insa nimic nu dovedeste asta! Sustinerea acestei idei poate fi alimentata doar prin credinta si frica („daca nu am un suflet nemuritor totul se va termina atunci cand voi muri”).

Suntem asa cum suntem deoarece creierele noastre sunt asa cum sunt si interactionam cu un mediu pe care nu l-am facut noi ci l-am gasit la nasterea noastra. Atunci cand creierul este afectat, lezat sau distrus in diferite grade personalitatea se schimba in mod corespunzator, uneori pana la punctul in care devine de nerecunoscut. Ai ai avut ocazia sa vorbesti cu un bolnav de Alzheimer pe care sa-l cunosti inainte ca boala sa puna stapanire pe el? Unde crezi ca s-a dus sinele lui din urma cu 10 sau 30 de ani, cel care ii asigura identitatea de om sanatos? Ce s-a intamplat cu „sufletul” lui imaterial? Nu s-a intamplat nimic deoarece nu a existat niciodata.

Inca de pe la 20 de ani am fost impresionat de intuitia budista a iluziei continuitatii sinelui (nu si de alte credinte specifice acestei religii, in mod evident irationale, purtand amprenta ignorantei secolelor trecute). Cum au ajuns la aceasta intelegere, neavand posibilitatea de a scana creierul sau de a studia afectiunile neurologice intr-un cadru bine definit si protejat metodologic? Prin meditatie! Si-au studiat propria minte, au observat-o cu atentie si au tras concluzia spre care toate evenimentele interne (constientizate) aratau in mod consistent, din nou si din nou: nu exista un sine continuu.

Nu as vrea sa tragi de aici concluzia eronata ca nu exista un sine, adica noi, oamenii, suntem, de fapt, lipsiti de identitate. Nimic mai neadevarat. Avem identitati personale si e inalt dezirabil ca ele sa fie clare si flexibil delimitate (cunoscuta probleme a granitelor, in psihologie) insa aceste identitati nu doar ca nu sunt eterne (fiind dependente de durata de viata a corpului) dar sunt si, in diferite grade, transformabile, asa cum orice persoana care se confrunta cu o depresie accentuata poate confirma („nu ma mai recunosc, parca nu mai sunt eu, nu mai imi place nimic din ceea ce imi placea inainte, m-am schimbat si am devenit o persoana pe care o urasc”)

Nu ti se taie respiratia atunci cand observi ca felul de a fi, atitudinile, dispozitia si stilul de viata se schimba cu ajutorul unor substante chimice (cele care impiedica recaptarea serotoninei, bineinteles) sau cuvinte (in cazul unui sprijin psihoterapeutic)? Unde se duce sinele depresiv si de unde se intoarce sinele sanatos? De nicaieri, pur si simplu mintea, asemenea celulelor corpului, traverseaza diverse stadii, se schimba pe ici pe colo, uneori prin partile esentiale, renunta la obiceiuri proaste sau le amplifica, intretine alte seturi de ganduri, apte sa declanseze alte emotii sau se scufunda, tot mai mult, in prapastia unor dispozitii sau sentimente nefavorabile vietii.

Acest proces permanent nu este condus de nimeni dupa cum nici evolutia vietii nu asculta de o instanta transcendenta, dornica sa distruga si sa reconstruiasca maternitati in doar 30 de zile. Totul este o interactiune permanenta, imposibil de urmarit in toata complexitatea ei uluitoare iar in aceasta retea de procese „noi” parem a fi cineva, persoane cu un nucleu (eul/sinele) imuabil, aparat de periculoasa schimbare.

Nimic nu sta pe loc, cu adevarat, calugarii budisti sau taoisti au inteles foarte bine si chiar ideile nostre despre continuitate sau constanta sunt patternuri neuronale recreate („toate-s vechi si noua toate”, spune genialul poet). Nu exista un sine pe care sa il purtam de la o clipa la alta, asemenea unui tricou pe care il imbracam dimineata si il mai dam jos seara. Sinele este distrus si recreat in fiecare clipa, infinitezimal diferit, iar viteza teribila a acestor procese ne impiedica sa le sesizam (asa cum viteza de miscare a cadrelor pe ecranul televizorului ne ascunde natura statica a acelor imagini).

Cazul Phineas Gage demonstreaza intr-un mod tragic adevarul acestei idei (acolo schimbarile au fost nu infinitezimale ci masive) si la fel face orice afectiune neurologica, inclusiv dificultatile tale de a-ti aminti evenimente de la sase luni. Exista insa si ceva profund eliberator in aceasta intelegere de care cei mai multi oameni fug inspaimantati, anume intuitia imediata a caracterului deja prezent al mortii, realizarea concreta, experientiala a faptului ca moartea nu este un fapt aflat undeva, in viitor (cat mai departe, nu-i asa?) ci este puternic intretesuta cu viata, atat de profund incat e greu sa spui unde se termina una si incepe cealalta. Mie aceasta intelegere imi creeaza un sentiment imposibil de descris in cuvinte, ceva plin de prospetime si libertate, la care nu as renunta in favoarea securitatii iluzorii a sufletului etern. Si chiar daca as vrea sa renunt, acum stiu ca nu pot, deoarece este mai presus de dorintele mele. Pot doar sa il accept si uneori sa il impartasesc. Litere intr-un Cuvant, daca iti mai amintesti.

 

Construit de Sorin