Arhive pentru august 27th, 2011

Acest articol a fost scris in octombrie 2010. Din pacate, nu am evoluat prea mult de atunci. Inca mai intorc capul.

Am avut aseara un vis cu o suedeza. Nu sunt sigur daca era chiar suedeza (putea fi daneza sau norvegiana) dar in mod limpede (daca as putea spune asta cu referire la activitatea onirica) era blonda cu ochi albastri (nu am putut evalua inaltimea, probabil din cauza absentei indicatorilor binoculari). Am realizat impreuna cateva lucruri scandaloase, cum ar fi a mangaia un catel, in timp ce dezbateam cunoscuta problema daca are sau nu suflet, sau a privi cerul nocturn executand o aritmetica simpla (numararea stelelor onirice).

De fapt nu e chiar asa, am nevoie de un pretext pentru acest articol, deoarece singurul lucru pe care mi-l amintesc din visurile precedentei nopti este propria mea bicicleta, probabil sub influenta unei informatii care m-a impresionat (in fiecare vineri la sfarsitul fiecarei luni, biciclistii din Timisoara se intalnesc in fata catedralei si pleaca, apoi, la o plimbare prin oras, promovand, astfel, fara sa-si propuna explicit, mijloacele alternative de transport-am o simpatie evidenta pentru biciclisti in dauna soferilor)

Sa fie un stereotip blonda scandinava cu ochi albastri? Nicidecum, e ceva real si exista si o explicatie evolutionista in acest sens. Da, este un articol despre blonde! Sa incepem insa cu peroxidul, o combinatie de oxigen si hidrogen foarte cautata da femei. De ce? Deoarece respectiva licoare, un pic mai vascoasa decat apa, daca e diluata si amestecata cu hidroxid de amoniu, faciliteaza implinirea unei aspiratii prezente si active in mintea tuturor femeilor: aceea de a fi atragatoare.

Adica totul e o problema de chimie? Nu chiar: si de fizica! (si, pe aceasta baza, de biologie, psihologie etc.) Combinatia chimica mai sus mentionata permite parului sa devina blond. Si ce-i cu asta? Ce e asa grozav in a avea parul blond, die el in mod natural sau artificial? De ce sa te faca parul blond mai atragatoare?  Nu ai putea fi mai atragatoare gratie caracterului tau frumos sau abilitatilor culinare sau stapanirii dezinvolte a cuplului Heisenberg-Bohr?

Hai sa gandim impreuna! Cu trecerea timpului parul se inchide la culoare, corect? Prin urmare, o echivalare inconstienta pe care o realizeaza creierul nostru este bruneta=batrana si, invers, blonda=tanara. Hei, nu ma refer la creierul nostru actual, cum te-ai putut gandi la asa ceva, ci la creierul stramosilor nostri vanatori-culegatori. E vorba de ei, nu de noi? Desi, poate, cu voia ta, un pic si de noi?

Ce-si doreste barbatul ancestral? O femeie tanara. De ce tanara? Pentru ca, fiind tanara, sunt sanse mai mari sa fie sanatoasa si, fiind sanatoasa, sunt sanse mai mari pentru copilul facut impreuna cu ea sa supravietuiasca. Tineretea este un indicator al sanatatii, sper ca esti de acord cu asta. Barbatul ancestral (o bruta inculta, bineinteles) asculta si el, cuminte, de imperativul evolutionist al propagarii genelor si are suficienta minte pentru a-si cauta o partenera care sa-i maximizeze, prin propriile ei gene de calitate, succesul reproductiv.

Si acum sa reluam: barbatul cauta, hamesit (ham ham!), o femeia tanara iar femeile tinere au parul mai deschis, prin urmare namila primitiva este in cautarea unei femei blonde. Femeile au „remarcat” asta (ghilimelele indica faptul ca ma refer la mecanisme inconstiente) si, pentru ca au si ele puternice interese reproductive, adica isi doresc un partener, au inceput sa devina mai blonde. Just like that? Intocmai, si de la un timp, nu doar in mod natural, ci si in mod artificial. Ele nu au asteptat inventarea peroxidului in 1812 si au inceput sa se vopseasca (nu stiu cu ce) cu mult inainte (exista dovezi din perioada Renasterii si chiar din vremea romanilor).

„Cautati blonde?” „Ei bine, ne facem blonde!” Este un joc foarte interesant, de tipul cerere si oferta, si nu sunt cinic acum, o sensibilitate reciproca a sexelor si o fascinanata cooperare, mai ales aceea din planul inconstient.

Ce facem insa cu prejudecata inteligentei mai scazute a blondelor? Chiar sunt blondele proaste? Da, sunt! Presimt ca majoritatea vizitatorilor mei, pe care ii presupun sofisticati si posesori de fibra morala, vor inchide acum blogul, profund indignati-iar cei mai paranoici vor spune „aha, s-a dat in vileag!”

Ok, am invata sa accept pierderea si, oricum, a fost o relatie, pentru mine, stimulativa. Da, repet, blondele sunt proaste (nu a fost o greseala de tastare) Dar nu proaste ci „proaste”! Am datoria sa ma explic, stiu, si ma achit de ea mintenas:

Cum ti se pare o adolescenta de 14-16 ani din punct de vedere al experientei de viata? Poate ca nu ai folosi atributul de „proasta” insa, daca esti o persoana realista, admiti, cred, ca este o tanara neexperimentata, inca naiva, si este ok sa fie asa (nu are cum, la acea varsta, sa fie altfel). Dar o tanara de 20 de ani? Un pic mai experimentata, evident, fara a se putea compara cu o femeie matura de 35 sau 40 de ani.

Cand sunt femeile la cel mai inalt nivel de fertilitate? (ma refer in primul rand la mediul ancestral dar informatia e la fel de valabila si in zilele noastre) La 15-20 de ani! Ce femei cauta huidumele cu creier de 1500 centimetri cubi? Femei tinere si, daca se poate, blonde! Dar cum sunt femeile tinere? Neexperimentate, normal! (n-au „trecut” prin viata) Si ce inseamna ca o femeie este blonda? Ca este tanara. Si cum am stabilit ca sunt tinerele? Vezi randul de mai sus? Deci cum sunt blondele? Ai inteles sau mai trebuie sa-ti spun o data, altfel? (nu e superioritate dezgustator-inginereasca, doar te tachinez putin, cu drag)

Si acum sa revenim la oile noastre scandinave, non-becaliene si foarte onirice sau nici macar, fiind imaginatie dirijata (dar nu in sens jungian). La scandinavi e cam frig asa ca oamenii se imbraca bine. Rezulta ca avem corpuri (de scandinavi) acoperite. Intr-un climat calduros este mai usor pentru barbati sa-si dea seama ce femei sunt tinere, adica au mai multi indici disponibili deoarece corpul este mai expus. Ce te faci, insa, daca esti un barbat suedez? (nu existau state pe vremea aceea, acum scriu retrospectiv) la ce te uiti? Care e principalul indicator? Sigur, aceasta este o intrebare fungiforma pluricelulara neotravitoare (cu ciuperci, pentru cine detesta biologia)

Barbatii „suedezi” aveau nevoie sa vada par blond. Si femeile” suedeze” ce-au facut, in sute de mii de ani? Au devenit mai blonde decat corespondentele lor din climatele mai calduroase! Pentru ca si-au propus? Nu, pur si simplu, genele femeilor blonde au avut mai mult succes si s-au reprodus mai bine decat restul genelor si astfel, in peninsula Scandinavica, din punct de vedere statistic, sunt mai multe blonde. Barbatii sunt multumiti, la fel si consoartele lor iar viata merge inainte (intr-o directie necunoscuta, imi place mereu sa precizez asta).

Cum spuneam, insa, intre timp s-a descoperit peroxidul. Si mai e o corelatie a parului blond, cu nivelul de estrogen, dar despre asta poate scriu altadata. Acum as da o raita pana la Blue Air,  curios cat mai costa un bilet pana la Stockholm. Desi, in zilele noastre, „suedezele” pot fi intalnite si pe continent. De asemenea, in reverii sau in vis. Recomand, totusi, realitatea. Dilema mea este: cu peroxid sau fara?

Dupa ultimele doua articole despre sexul evolutionist ascuns in verisorul lui recreativ, poate ca ar fi bine sa ma intreb unde sunt conceputi, de fapt, copiii. Estimarea mea este ca majoritatea sunt conceputi in pat si destul de putini pe mese din bucatarii deschise sau, sfinte sisoie, din biroul sefului (ca modalitate usoara si agreabila de promovare). Exista insa cineva care s-a intrebat, in anii ’90, in ce fel de paturi sunt conceputi copiii europeni (desi preocupat de subiecte exotice trebuie sa recunosc, umil, ca o astfel de intrebare nu mi-a trecut prin cap dar m-a facut atent cu privire la viitor). Raspunsul este ca unul din zece copii a fost lansat intru existenta (Noica, de ce te perpelesti?) intr-un pat de la Ikea (nu, nu la magazinul de prezentare, ci acasa).

E posibil sa nu fi auzit de Ikea? Sau, ca mine, sa nu fi fost acolo? (da, o sa ma duc direct in Suedia, dupa ce statul social mioritic, dar condus cu o mana de fier, oxidata deja, esueaza complet) Ikea este astazi un brand cunoscut practic in toata lumea interesata sa aiba mobila in casa. Dar nu a fost mereu asa. Nu a fost asa mai ales in 1943 cand un oarecare Ingvar Kamprad (observa initialele, IK, de aici IKEA), un tip cu simpatii naziste si probleme cu bautura, care i-au fost iertate, a inceput sa vanda mobilier simplu in comitat, folosind masina de lapte. Consecvent, la fel face si astazi (ma refer la calitatea simpla si functionala a pieselor de mobilier, masina de lapte a fost inlocuita cu camioane inspaimantatoare, mai ales daca vii din sens opus). Sunt adeptul stilului minimalist (priveste site-ul!) si nu suport prea usor casele (sau persoanele) opulente, pline de obiecte pretentioase (si zorzoane intelectuale). Ma bucur ca nu am prins, ca adult, maximalismul anilor ’8o desi in Romania acelui timp nu cred ca am fi putut vorbi de o astfel de tendinta.

Acest articol e despre moarte, ce credeai? Dar am inceput de departe, si in termeni de spatiu (Stockhlom si Marea Baltica), si in termeni de timp (1976, „testamentul unui dealer de mobiler”, elaborat de domnul Ingmar cu a carui reprezentanta am fost vecin, o vreme) Ce legatura are un brand care a prins foarte bine si la romani (nici nu era greu: produse ieftine si de buna calitate, nu mai zic de costuri ecologice) cu sfarsitul inevitabil al tuturor, mai in varsta, ca mine, sau mai tineri, ca tine? (e un compliment)

Ma gandesc asa: cum ar fi fost daca in 2003, cand 286 de milioane de oameni au vizitat magazinele Ikea (cum ar veni, toata populatia Romaniei, plus diaspora, a mers la Ikea, cu mic cu mare, de 14 ori, necumparand nimic, evident, au fost doar „iesiri in oras”), afacerea ar fi dat brusc faliment? Oare cum s-ar fi simtit Ingvar Kamprad, fiul dislexic al unor fermieri? (scuze daca era deja mort, e un amanunt neimportant pentru ce incerc sa demonstrez)

Putem sa numim falimentul unei afaceri in care am investit nu doar bani sau timp ci si emotii puternice pierdere. Nu suntem proprietari de branduri intiparite bine in mintile oamenilor dar fiecare avem „afacerea” noastra: un lucru de pret pe care te temi sa-l ratacesti sau sa-l pierzi, sa-ti fie instrainat sau furat (oare cum e sa fii, imi trece o interogatie existentiala prin cap, executor judecatoresc-am povestit intr-un articol anterior cum un astfel de executor a taiat cablurile RCS de pe strada, deteminandu-i pe inovatori sa le mute in copaci, unde au ramas pana azi, in amintirea indepartatilor stramosi de care tot vorbesc, absenti fizic dar prezenti spiritual alaturi de cablurile cu cea mai mare viteza de transmisie, optice fiind si in copaci stand, combinatia perfecta, am zis atunci, pentru Romania, ce paranteza lunga, sper ca nu a dat Joyce peste mine).

Vreau sa spun ca fiecare avem ceva de pierdut! Exista obiecte investite, persoane care ne sunt dragi si chiar idei sau visuri pe care le alimentam zilnic (sau doar noaptea). Ele pot fi pierdute, dintr-o data sau „dupa o lunga si grea suferinta”. Eu asez toate aceste pierderi ireversibile sub umbrela  viu colorata de „moarte” si ma gandesc, date fiind circumstantele, ca ar fi potrivit sa dispunem, sau sa cautam, de cel putin un mijloc puternic (eficient) de a-i face fata, atunci cand binevoieste sa-si intoarca fata si catre noi (orice urma de umor negru pe care o detectezi poate fi expresia unei psihanalitice identificari cu agresorul). Putem spera, dar degeaba, ca pierderile, despartirile, disparitiile sau separarile sa ne ocoleasca, imaginandu-ne ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile (pentru prietenul Leibniz, cel cu analiza matematica), protejati de puterea colosala a unui barbat cosmic si un pic misogin, vreme de multe secole.

Cred ca e mai bine sa fim pregatiti si recunosc, evaluand aceasta credinta, ca ma situez pe pozitia unui psihoterapeut pragmatic, obisnuit deja cu suferinta generata de pierdere si cu mult prea numeroasele iluzii la care oamenii apeleaza pentru a o suporta. Intre vindecare si prevenire aleg mereu preventia, ori asta, in acest caz, inseamna constientizare in avans, pregatire, informare, educatie, intelegere a mecanismelor vietii si mortii. Multi altii au descoperit America (de Sud) inaintea mea si nu fac decat sa repet, ca un papagal memetic, ce au spus si ei, deoarece sunt de acord:

Suferinta vine din agatare!

Oricat as parea de cinic (si chiar am niste neuroni cu aceasta dezgustatoare trasatura, selectati evolutionist, normal, nu e vina mea) sau, risc un cuvant, de realist, te invit sa-ti consulti experienta si sa vezi daca nu cumva o parte din suferinta ta, atunci cand ai pierdut pe cineva sau ceva, a izvorat din indisponibilitatea ta de a-l lasa sa plece (sau sa moara), deci din dorinta de a controla realitatea si de a o face, cum altfel, dupa chipul si asemanarea ta? Cu alte cuvinte, aceasta suferinta, nascuta din dorinta ta ca lucrurile sa fie altfel (desi ele nu sunt asa!), de exemplu ea sa nu fi plecat cu un alt barbat sau el nu fi murit, alimentata de ideea absurda ca in lume exista permanenta si stabilitate, continuitate si predictibilitate, aceasta suferinta, zic, ti-o provoci si o intretii singura, chiar in acest moment. Iar eu vin si spun ca e timpul sa-ti asumi responsabilitatea pentru ea, moment in care ma urasti sincer, din tot sufletul tau (dupa care ma vei iubi, dar nu stiu daca mai apuc clipa aceea1)

Tu suferi pentru ca te agati!

Nu doar de o persoana, evident, ci si de o idee, un gand sau o teorie. Metoda stiintifica m-a invatat un lucru fundamental despre viata si moarte. Am aflat ca nu serveste la nimic sa pastrez, in mintea mea, ca pe ceva pretios, o teorie pe care realitatea o infirma, tot mai convingator (dovezi puternice) si ca e mai inteligent sa-i dau drumul, adica sa o las sa moara deoarece astfel sunt sanse ca o alta teorie, un alt model al realitatii sa fie mai potrivit si mai ofertant. Sigur ca intr-o zi si acea teorie va fi detronata de alta insa acesta nu e un motiv de disperare (ce rost au toate aceste lucruri?) ci de bucurie, cel putin pentru mine, deoarece eu nu traiesc in acel viitor ci in acest prezent iar teoria mea actuala este cel mai bun lucru pe care il am tot asa cum mainile mele actuale sunt cele mai bune maini pe care le am, desi cu ele nu pot face KO nici un baiat tuns periuta care imi insulta o prietena dar il pot strange de testicule, daca reusesc sa le-apuc (dupa care ma voi spala o saptamana pe maini, ca un adevarat obsesiv)

Cred ca este nimerit sa invatam sa dam drumul ideilor, atunci cand realitatea ne bate la geam, pentru ca a sosit momentul sa fie schimbate (a aparut ceva mai interesant intre timp, vrei sa afli si tu?), deci sa imbratisam metoda stiintifica si astfel, putin cate putin, sa modificam  circuitele limbice, adica sa ne permitem sa dam drumul si persoanelor, inca iubite sau admirate sau detestate cu pasiune (a uri pe cineva nu e, ca intensitate, o legatura cu nimic deoasebita de a iubi, doar ca e mai obositoare). In loc sa ma agat de un punct de vedere sau o credinta, chiar daca am investit in ea sperante si asteptari, fiind recompensat din cand in cand, in loc sa tin cu dintii de ea, riscand sa-i pierd cand realitatea trage de ei cu forta unui stomatolog care ridica greutati in timpul liber, mai bine ii dau drumul de buna voie.

Insa nimeni nu renunta la nimic daca mai intai nu intelege logica acelei renuntari. Si desi scriu, sau vorbesc, deci predic asemenea teologilor pe care ii ironizez, simpatizandu-i in secret pentru dorinta de „altceva”, stiu prea bine ca nimic nu se compara cu puterea exemplului si cu forta unei experiente personale, traite macar o data. De aceea cred ca un copilas care pierde ceva, o jucarie preferata sau un animalut de care s-a atasat nu de o diversiune are nevoie (sa-i abati atentia de la ceea ce simte si tu, in mod clar, nu poti suporta), nu de un nou ursulet de plus sau caine jucaus are nevoie in acel moment ci de insotire, prea tehnic termen, de sprijin emotional pentru a trece prin suferinta lui prezenta si nu pe langa ea sau pe deasupra ei.

Pentru ca sunt deformat profesional, probabil, ma intreb mereu, cunoscand pe cineva, daca exista o mare suferinta din copilarie sau adolescenta pe care o poarta, nestiuta, in sufletul lui sau al ei, daca exista o pierdere inca vie, doar ca bine ascunsa, impachetata sau infrumusetata, daca se agata, fara sa-si dea seama, de o durere din trecut in care nu a fost acompaniat, pe care nimeni nu a vazut-o sau, vizibila fiind, nimeni nu i-a dat voie sa fie ci, dimpotriva, a izgonit-o cu cuvinte sau doar priviri dezaprobatoare.

Psihologii foarte buni, imi inchipui eu, sunt cei care vad aceasta suferinta si o scot la lumina, intr-un mediu pe care stiu sa il faca securizant si nu cei care te ametesc cu concepte obscure si teorii sofisticate, eventual publicate in articole sau carti pe care nici macar colegii lor nu le mai citesc, decat daca sunt obligati de formatori sau supervizori . Variabila timp este mereu importanta, cum poate marturisi orice om care functioneaza in lumea reala, unde exista timing, deadline si ultima zi de plata a facturii, asa ca am motive pentru a fi neincrezator in terapiile care nu se mai termina deoarece, nu-i asa, problematicile sunt foarte profunde si traumele bine ascunse. Sunt in egala masura suspicios in raport cu terapiile-miracol de un weekend sau doua sedinte, deoarece le asociez cu superficialitatea, cu o pronuntata sugestibilitate sau naivitate a clientului si o foarte omeneasca dorinta a specialistului de a mai castiga, usor, niste banuti. Precizez, pentru a fi bine inteles, ca disting serviciile de psihoterapie de cele de dezvoltare personala care, oneste fiind, nu-si propun sa repare vechi experiente traumatizante sau scenarii de viata perdante dar le pot localiza sau identifica, uneori chiar repede, cu metode comparabile cu un fMRI pe vremea lui Aristotel, cel care era convins ca rolul creierului este acela de a raci inima (sunt efectiv siderat de felul in care un om cu anvergura lui intelectuala, studiat inca, pe buna dreptate, in facultatile de filosofie, a putut sa creada o asemenea aberatie).

Suferinta si moartea nu sunt prietenii pe care vrei sa-i vezi, sau sa-i inviti in concediu, de acord, dar nici cunostinte vechi pe care sa le ignori sau sa le eviti. Te-ai gandit vreodata la cineva drag, sanatos si prezent in viata ta, ca si cum ar fi murit? Sunt peste masura de morbid, acum esti convinsa, totusi, ce spui de o astfel de meditatie? In fond, sunt doar niste ganduri, de ce sa te temi? (cunosc foarte putini oameni dispusi sa faca acest exercitiu) Nu vei atrage acest eveniment, te asigur, cei care cred in asa-zisa lege a atractiei sunt doar persoane care nu inteleg logica probabilista si, nu e exclus, nici o matematica mai simpla. Ti se pare de neconceput, ingrozitor, inacceptabil? Ei bine, eu as incepe sa fiu ingrijorat de aceasta reactie deoarece ea semnaleaza cantitatea uriasa de frica pe care o contii si care iti consuma multa energie, pentru a nu-i da voie sa iasa la suprafata. E ok sa te temi, la fel sunt si eu, la fel sunt si ceilalti oameni, e doar natura umana.

Insa de ce sa traiesti cu aceasta frica? De ce sa nu o lasi sa plece, sa se transforme, sa fie inlocuita cu altceva?(some extatic feelings or a rush of endorphins, for my  coming neurofriends) Stii cum e sa traiesti cu mai putina frica in tine? Stii cum e sa fii, macar cateva secunde, eliberat de frica?

Viata nu se teme de nimic.

Fericita de ea, de aceea isi permite sa inainteze, sa curga, sa fie mereu proaspata, sa se innoiasca, sa experimenteze, sa si-o ia, normal, sa avanseze, sa produca mici variatii (Darwin?), sa retina ce i se pare potrivit, sa preseze, sa filtreze, sa se divida numind asta „moarte”, sa se avante in necunoscut, sa piarda, sa renasca din propria cenusa, sa riste, sa piarda din nou, sa incerce altceva, din nou si din nou, fara a se opri pe o planeta, intr-o galaxie sau intr-un univers-copil! Nu i-am putea urma exemplul, daca tot o continem sau, in alta varianta, suntem una cu ea? Oare ne-am putea elibera de frica? (sau macar sa o micsoram) Cred ca lucrul acesta este posibil. Si mai cred ca el trece prin moarte. Prietena mea.

Doua magazine aflate pe aceeasi strada, unul in fata altuia, vand acelai articol pe care il cauti de mult timp, o bicicleta, insa la preturi diferite. La magazinul nr.1 costa 500 RON, la magazinul nr.2 costa 1.000 RON. De unde vei cumpara bicicleta? De la magazinul nr. 2, evident, si un copil de clasa a patra ar intelege asta. De ce? Deoarece esti un agent rational, un homo economicus,acel gen de persoana preferata de majoritatea teoriilor economice (postulat: oamenii sunt motivati de propriul interes si sunt capabili de judecati rationale prin care sa-si atinga scopurile)

Ce zici insa de urmatoarea situatie? Doua agentii loto aflate pe aceeasi strada, una in fata alteia, au urmatoarele oferte: la prima poti castiga un milion de euro cu o probabiltate de 89%, 5 milioane cu 10% si exista si un procent sa nu castigi nimic in timp ce la a doua , daca joci, castigi sigur (100%) un milion de euro. Ce alegi? (treci, te rog, peste conditia absolut bizara a acestor agentii perdante)

Daca semeni cu subiectii din studiul lui M. Allais, publicat in Econometrica, acum mai bine de 50 de ani, vei alege a doua loterie. Nu risti nimic si castigi un milion de euro, suficient pentru a-ti trimite copiii la cele mai buni universitati din lume, unde vor invata genul acesta de lucruri. Ce-i in mana nu-i minciuna! E adevarat ca dincolo exista 10% sanse sa castigi 5 milioane dar exista si o probabilitate de 1% sa nu castigi nimic, asa ca de ce sa risti? Oricum nu esti un om lacom, un milion reprezinta o suma frumusica, mai ales in vremurile astea de criza (oare cat la suta din cetatenii Romaniei, pe parcursul intregii lor vieti, nu ajung niciodata sa detina € 1.000.000?)

Nu esti un om lacom, ziceam, insa nu esti nici rational. Deoarece ai creierul pe care il ai (si eu sunt la fel, evolutionist vorbind), nu-ti dai seama ca tocmai ai dat cu piciorul sansei de a castiga cu aproape o jumatate de milion de euro mai mult (suficient pentru a-i insoti pe copiii tai la Boston sau Londra, inspectand magazinele in timp ce ei transpira prin biblioteci). De ce spun asta? Hai sa calculam impreuna castigul posibil daca alegi loteria nr.1. Pentru asta e nevoie sa facem un calcul probabilistic, genul acela de operatie la care generatii nesfarsite de stramosi nu s-au gandit niciodata, deoarece nu au avut nevoie (viata lor era mult mai simpla):

Castigul asteptat este de 890.000 (89% dintr-un milion) plus 500.000 (10% din 5 milioane) plus zero (1% din nimic), adica 1.389.000. Compara cu 1.000.000 si spune-mi ce alegere este mai avantajoasa! (pentru usurinta, da, sunt ironic, aminteste-ti situatia cu bicicletele) Alegerea inteligenta este aceea care ne poarta pasii in prima loterie. Insa aproape toti oamenii merg in a doua si nu trebuie culpabilizati (la fel as fi facut si eu, inainte de a intelege un pic mai bine probabilitatile)

De ce fac(em) asta? Deoarece creierele noastre nu au evoluat pentru a opera cu abstractiuni (ce altceva sunt numerele si operatiile matematice?) Aproape toate animalele disting intre „mult” si „putin”, adica dispun de un sistem built-in pentru comparatii, insa de aici pana la a calcula (procente, de exemplu) este un drum foarte lung, parcurs de un numar redus de primate. Pentru supravietuire si sex stramosii nostri nu au avut nevoie de prea multa minte. Pentru ei era mai potrivit sa evalueze rapid pericolele si sa o coteasca elegant din gata unui pradator, sa nu se incurce cu femeia sau barbatul altuia si sa stie cu precizie care sunt ciupercile acelea care te fac sa nu te mai scoli din patul de la Ikea (echivalentul preistoric, nu suedez, deoarece suntem in savana africana).

Cate generatii? 100.000, a calculat un cercetator curios. Nu-ti amintesti de acesti stra-stra-…..-strabunici? Nici eu, insa fii linistit, ei nu te-au uitat. Traiesc in tine, sub straturile neocorticale si de acolo, din intuneric, imi place sa spun, iau decizii, iata, de milioane de euro (nu stiu cum am putea cuantifica ani pierduti inutil sau chiar vieti blocate intr-o alegere pierzatoare). Credinta mea este ca aceste niveluri arhaice merita cunoscute si mai cred ca, lucrul acesta neintamplandu-se, conceptul de liber arbitru, excesiv de fluturat prin psihologie sau religie, este nu doar o gluma proasta, ci si foarte costisitoare. Mentionez ca scriu acest articol (septembrie 2010, n.m.) la putin timp dupa ce am aflat ca unii parlamentari refuza sa sprijine explicit o lege care taxeaza castigurile obtinute de vrajitoare, temandu-se sa nu fie blestemati de acestea (fine cunoscatoare ale inegalitatii lui Bell, recent promovate pe site, inclusiv pe versiunea cuantica  a site-ului, aceea care ii face pe oamenii din Taiwan sau Argentina, nu glumesc, sa-l acceseze).

Inca ne mai este frica de zeii din cer, pititi dupa cate un cumulonimbus sau cirrostratus, mai mergem la ghicitoare specialiste in carti (de Tarot) si inaintam prin ceata gandirii probabiliste, asteptand o masa de aer cald (dar nu tropical, te rog, Neptun sau care din voi va ocupati de meteorologie, nu mai suport temperaturile extreme). Suntem primitivi, nu mi-e teama si nici rusine sa o spun, in timp ce folosesc un dispozitiv de neimaginat in urma cu doar 50 de ani (cu o multime de functii pe care, fireste, nu le folosesc). Nici nu putem altfel, deoarece evolutia nu construieste din nimic ci din „materialele” pe care le are la dispozitie. Aceste materiale au fost chiar antecesorii nostri si as vrea sa le acordam respectul cuvenit, adica sa le recunoastem existenta ca nu cumva sa inceapa sa duca o viata periculos de secreta prin amygdala sau trunchiul cerebral. Mii de generatii traiesc acum sub forma de mecanisme si biasuri inclusiv, difficile est satiram non scribere, la cei care le studiaza. Cum ar veni, eu si tu, fericitii castigatori ai unui milion virtual la loteria cunoasterii.

Exista un mit frumos legat de lebede. Formeaza o pereche pe la doi-trei ani si raman astfel pana la sfarsitul vietii. O dovada impresionanta de fidelitate in regnul animal. Parteneri dedicati si responsabili, exemplificand, prin comportamentul lor, ideea de monogamie. Insa de cand s-a pus la punct analiza ADN mitul a inceput sa se clatine: din sase tinere lebede, una este conceputa cu un mascul din afara perechii oficiale. Da, femelele nu sunt credincioase iar „sotii” lor nu stiu asta. Ei raman parteneri de incredere si parinti foarte buni.

Acest ultim bastion al fidelitatii disparand si el ramane adevarul crud: aproape orice animal de pe aceasta planeta este inclinat sa aiba multipli parteneri sexuali. Chiar si oamenii? Faptul ca dispunem de un strat cutat de 0,15 cm, cu o suprafata egala cu a monitorului din fata ta oare nu face diferenta? Nu e adevarat ca suntem, astfel (prin neocortex), deasupra animalelor? Ba da, raspund fara ezitare, neocortexul ne permite sa ne diferentiem dar asta nu inseamna ca suntem mai putin animale. Suntem si animale. Robert Wright spune bine: animale morale.

Nu cred ca este intelept sa negam natura noastra arhaica, prin urmare, in contextul paragrafului anterior, tendinta spre infidelitate. Ea vine dintr-o nevoie extraordinar de profunda, un impuls biologic constientizat doar cu putin timp in urma, istoric vorbind, dar prezent dintotdeauna: cautarea succesului reproductiv, adica actiunea de a trece cu succes genele tale in corpul generatiei urmatoare. Something very basic? Desigur, si la fel de adevarat.

Strategia masulina este simpla. Ce trebuie sa fac pentru a avea succes reproductiv? Sa insamantez cu sperma mea cat mai multe femei cu putinta! Asta ar spune celulele daca ar putea vorbi. Fiind insa limitate din acest punct de vedere, biologii evolutionisti sunt purtatorii lor de cuvant (iar eu ii promovez, gratuit) Cauta barbatii satisfactie sexuala? Bineinteles, dar aceasta e doar recompensa pe care viata o agita seducator pentru ca genele sa poata fi transmise mai departe. Nu prea vad un barbat infidel spunandu-si in sinea lui: ”O insel chiar acum pe partenera mea deoarece sunt coplesit de nevoia de succes reproductiv. Pur si simplu nu ma pot opune. Natura este mai puternica decat Eul meu”. Evident, nu exclud faptul ca pot exista numeroase alte motivatii. Afirm doar ca merita sa tinem cont, in orice fel de analiza, de cea mai simpla (si ascunsa) dintre ele: dorinta Vietii de a se perpetua.

Sunt si femeilebiologic inclinate spre infidelitate? E ca si cum as intreba daca si femeile au nevoie de succes reproductiv? Raspunsul este „da”, normal, cu amendamentul ca strategiile lor sunt diferite. O femeie trebuie sa tina cont de posibilitatea de a avea un copil nu mai devreme de noua luni si un numar limitat de ani (perioada fertilitatii). Rezulta ca sansele de a avea succes reproductiv sunt mai mici. Fiind mai mici, trebuie cantarite mai atent. Este exact ceea ce, instinctiv, cele mai multe femei fac: sunt mai discriminative, mai putin impulsive in alegerile lor, mai precaute. Nu se pot abandona sexual oricarui mascul. Natura nu le permita asta si nu pentru ca natura „este” rationala ci pentru ca „rationalitatea” a fost selectata ca factor esential in strategiile sexuale ale femeilor.

Facand un scurt ocol prin lumea bancara, daca tu ai avea o suma importanta de bani (rodul unor eforturi consistente depuse pe „plantatiile” corporatiste) si deocamdata nu vrei sa cumperi nimic, ai merge sa o depui la o singura banca? Daca exact acea banca da faliment? All the eggs in one basket? Nicidecum, nu-ti trebuie MBA pentru a intelege asta. Actionand ca o persoana inteligenta iti face depozite la cel putin 2-3 banci diferite. Sansele ca toate sa dea faliment simultan, si sa-ti pierzi banii, sunt mult mai mici. Am spus cumva „eggs” in expresia anterioara? (cu diminutivul „outze”) Ei bine, nu aceasta este situatia unui barbat? (te rog, nu ma ucide, eu ma uit la natura umana, in aspectul ei fundamental, adica biologic, si comentez) Nu are si el nevoie de mai multe „banci”? Cum te-ai putea astepta sa nu fie inclinat (sper ca remarci faptul ca ma refer la „inclinatie”) sa-si distribuie „valorile” (genele)? Daca nu intelegi aceste mecanisme biologice, cu teribile implicatii biologice, probabil ca te astepti. Iar daca le intelegi, nu garantez ca suferinta in urma unei tradari va fi mai mica. Spun doar ca exista sanse mai mari de a reface increderea zdruncinata sau distrusa, daca iti mai doresti asta.

Pe de alta parte, Francesca din minunatul film The Bridges of Madison County (pe care l-as recomanda ca bibliografie pentru cursul de psihologia cuplului) nu mai are nimic de pierdut. Ea isi insala sotul cu un fermecator fotograf (Clint Eastwood in rolul lui Robert Kincaid) exact asa cum prezice modelul psihologic al investitiei (uneori faptul de a intelege psihologia elimina orice suspans si face mersul la cinematograf, din acest punct de vedere, inutil). Nesatisfacuta in relatia ei maritala, avand putin de pierdut in cazul unui divort si incantata de posibilitatea unei experiente mai fericite cu un alt barbat Francesca face exact ceea ce „trebuie” sa faca, in acele circumstante:isi insala sotul fara a se culpabiliza. Terapeutii de cuplu stiu de mult timp asta: in relatiile in care nivelul angajamentului scade probabilitatea unei infidelitati creste. Genul acesta de evenimente inca nu a fost listat la casele de pariuri (dar nu m-ar mira sa se intample intr-o zi-in bransa profesionala de care apartin, predictiile referitoare la stabilitatea unui cuplu sunt un joc interesant si bine argumentat)

Angajamentul este, in opinia mea, cel mai puternic factor de echilibru in lupta cu inclinatiile nascute din „genele egoiste” si tentatiile ingenios surprinse in expresia the Greener Grass Syndrome. Iar intr-o societate tot mai deschisa si liberala, angajamentul public (numit si „casatorie”), nesustinut de sentimente profunde si atasament psihologic sanatos, incepe sa-si piarda puterea. As da oricat sa stiu cum va fi societatea peste doar 100 sau 200 de ani, tinand cont de ritmul actual (accelerat, mi se pare) al schimbarilor culturale. Insa pentru ca nu sunt nemuritor si nici nu cred in reincarnare pot doar sa-mi imaginez. Imi exersez astfel superfactorul „deschidere” cu fateta „deschidere spre fantezie” (doar pentru specialisti: din ce chestionar de personalitate?)

Procariote si eucariote, aceasta a fost ordinea. Daca nu esti biolog, probabil aceste nume nu-ti spun nimic. Sunt sigur insa ca ai auzit de bacterii.Bacteriile (procariotele) sunt cele mai primitive organisme cu putinta. Ele au aparut acum aproximativ 3.8 miliarde de ani si au supravietuit, bine mersi, pana in zilele noastre. Mai mult, timp de un miliard de ani au avut tot Pamantul la dispozitie (adica in afara de ele nu mai exista nimeni).

Procariotele nu au nucleu, spre deosebire de eucariote (organismele imediat „superioare”), nu se reproduc sexuat (deci nu au probleme de cuplu), nu au organite celulare inconjurate de membrane (mitocondrii, de exemplu), se divid prin simpla fisiune (si nu prin mitoza), traiesc in conditii de mediu extrem de variabile, adesea extreme. Iti poti imagina ceva mai simplu decat atat?

Ei bine, exista ceva mai simplu decat bacteriile si anume virusii.Ei sunt mult mai mici si sunt constituiti dintr-un acid nucleic, un invelis de proteina si, uneori, materie grasa. Fiind asa de simpli, pentru a putea trai au intotdeauna nevoie de alte celule. Virusii sunt cel mai bun exeplu de lipsa de autonomie. Supravietuiesc doar in interiorul altor organisme vii, fie ele plante, animale si chiar bacterii (exista virusi bacteriofagi adica „mancatori de bacterii). Evident ca virusii nu au ceva personal cu noi, oamenii. Ei doar cauta un mediu in care sa se poata reproduce si sa se inmulteasca iar noi suntem gazde interesante.

Revenind la bacterii, iti sugerez un mic experiment pentru a-ti face o idee despre marimea lor: priveste utmatorul punct   .   Stii de cate bacterii (de marime medie) este nevoie pentru a-l acoperi? Doar de 250.000. Te-ar mai putea mira, in acest caz, faptul ca unele bacterii se inmultesc din sfert in sfert de ora? Nu, nu e cazul sa ne speriem, majoritatea bacteriilor sunt inofensive pentru oameni si unele sunt chiar de mare ajutor (bacteriile coliforme din intestin echilibreaza digestia)

Procariotele, primele forme de viata de pe Pamant, au evoluat in specii de bacterii din care s-au dezvoltat, ulterior, numeroase alte vietuitoare, inclusiv plante si animale (daca mergem suficient de departe cu imaginatia, stramosul nostru comun nu este Australopithecus, nici Ramapithecus, nici macar micutul lemurian din clasa primatelor prosimiene, ci o bacterie sau, pentru a fi mai riguros, un organism unicelular (o procariota).

Crezi ca este un articol consacrat biologiei? E si asa insa intentia mea este alta si o vei intelege imediat (are legatura cu o stire difuzata ieri de canalele TV). Bacteriile asculta si ele de legea selectii naturale, in ciuda stabilitatii uimitoare de care au dat dovada in ultimele miliarde de ani (s-au gasit fosile in straturi vechi de 3.5 miliarde de ani). Gandeste-te doar la Mycobacterium tuberculosis care cred ca intuiesti ce boala produce. Pe la jumatatea secolului trecut se credea ca a fost eradicata, gratie celor doua medicamente prea bine cunoscute de bolnavi, rifampina si isoniazida. Se mai stie ca persoanele cu un sistem imunitar suficient de puternic nu fac boala, deoarece sunt capabile sa omoare bacteriile sau sa le mentina intr-un numar limitat in plamani (le tin la respect). Daca sistemul imunitar este slab, bacteriile fac ce stiu ele mai bine, adica prolifereaza intr-un ritm extraordinar si distrug tesutul pulmonar.

In anii ’90 in unele Mycobacterium au aparut (ori s-au activat) gene capabile sa contracareze actiunea medicamentelor. Tuberculoza si-a reinceput marsul mortifer. Noii germeni de Mycobacterium sunt rezistenti la antibiotice. Asta inseamna selectie naturala: nimeni nu sta pe loc! Noi, oamenii, invatam sa luptam cu bacteriile periculoase, fiind capabili sa producem medii distructive pentru ele . prin actiunea medicamentelor, iar ele, in timp, se adapteaza, la noile medii. Desi nu este un exemplu placut sau incurajator, putem vedea aici proprietatea fundamentala a Vietii: adaptabilitatea. Ducand analiza doar pentru putin timp in plan psihologic, ma intreb daca nu cumva sarcina esentiala pentru noi, parinti sau profesori, nu este aceea de a-i ajuta pe copii si tineri sa-si cunoasca resursele adaptative, sa le foloseasca la maximum si, daca mai au timp, sa desoperere noi modalitati de adaptare la o lume in permanenta schimbare? Ma intreb retoric, normal, sunt convins ca educatia care nu sprijina adaptarea la realitatea prezenta si viitorul previzibil atunci cand nu este inutila (ii apreciez, din acest punct de vedee, pe elevii si studentii care chiulesc) este periculoasa (prezinta modele invechite de realitate). Cred ca putem fi la fel de inteligenti ca bacteriile, invatand sa facem fata noilor provocari, indiferent daca in buletin data nasterii incepe cu 19 sau 20. Cei care nu inteleg asta, ma tem, isi pregatesc elevii, studentii sau copii pentru o lume care nu mai exista iar reactia rejectiva, instinctiva, a celor din urma mi se pare de inteles. Viata nu sta pe loc, pentru nimeni, iar cei care depun eforturi pentru a tine pasul cu ea dispun de un avantaj evolutionist. In aceasta competitie in care nu exista mila antrenamentul mintii pentru a deveni mai flexibila si mai deschisa imi pare a fi extraordinar de important. Cei care nu-si examineaza ideile, care nu ies din limitele propriilor teorii putin verificate, care s-au pietrificat intr-un adevar personal sau de grup, care se inchina, cognitiv vorbind, unui om care a trait in alte timpuri sau unei carti considerate, fara nicio baza rationala, sacre, pe termen lung, ma gandesc, vor avea soarta dinozaurilor. Tinerii pot intalni mereu acest fenomen, in scoli, in universitati, in firmele la care se angajeaza si chiar la companiile multinationale aterizate in Romania si obligate sa foloseasca management local. Nu vreau sa spun ca toate persoanele in varsta sunt atinse de aceasta osificare mentala, dimpotriva, stiu o multime de oameni trecuti de 60 de ani, fie direct (ii cunosc personal) fie indirect (ii pot urmari in viata publica sau mi se povesteste) care tin pasul cu realitatea, isi pastreaza mintea activa, stiu sa foloseasca un laptop si sa exploreze resursele fabuloasa ale Internetului, accepta ca unele lucruri in care au crezut multi ani, dovedindu-se utile, acum trebuie sa fie schimbate, deoarece intregul context s-a schimbat. Nici nu vreau sa spun ca tinerii sunt in mod natural flexibili, dimpotriva, activitatea la universitate imi ofera mereu exemple inspaimantatoare de rigiditate si dogmatism, la doar douazeci si ceva de ani. Dinozaurii nu pot fi recunoascuti dupa buletin, acesta este gandul meu. Insa inflexibilitatea, sentimentul ca au dreptate, acel „stiu eu mai bine”, reactia ostila la critica argumentata, reticenta fata de ideile noi, identificarea cu harti vechi ale realitatii, folositoare candva, indisponibilitatea de a-si pune sub semnul intrebarii credintele, mai ales daca au investit multe emotii si mai ales timp in ele, evaluarea aroganta a celor mai tineri in baza unei superioritati doar de ei stiute, intoleranta, frica de a experimenta si, desigur, teama de tehnologie, oricat de prietenoasa ar fi aceasta , sunt cateva criterii posibil valoroase.

Revenind la titlul acestui articol, dupa scurta excursie prin trecutul nostru evolutiv de acum 65 de milioane de ani (cam atunci au disparut dinozaurii), vreau sa promovez si eu o informatie nu prea optimista: s-a descoperit o bacterie (identificata prima data in 2008) care produce o enzima de tip NDM-1 care se ataseaza la alte bacterii si le face invulnerabile la antibiotice.Unde s-a discutat acest subiect? La Boston, intre 12 si 14 septembrie (o reuniune a specialistilor in boli infectioase). Bacteria pare sa vina din India si, din pacate, iubeste spitalele. Nu vreau sa pun in circulatie informatii alarmiste, sugerand ca nu peste mult timp antibioticele vor deveni inutile, vreau sa arat, intr-o alta lumina, creativitatea inepuizabila a Vietii si capacitatea ei remarcabila de adaptare. Evident ca se va gasi un mijloc de restrictionare a efectelor acestei bacterii deoarece „orice nas isi are nasul”. Doar ca stiinta nu poate tine pasul cu inovatiile Vietii si atunci poate ca e mai bine, pana la sosirea noilor antibiotice (care sa-i vina de hac  lui NDM-1) sa avem mai multa grija de noi, de pilda printr-un stil de viata mai sanatos. Ai mers pe jos astazi mai mult de 20 de minute?

Construit de Sorin