Arhive pentru august 26th, 2011

Esti  parinte de copil mic? (nu de adolescent turbulent) Ai terminat o facultate si un master? Faci parte din clasa mijlocie? Aproape sigur stii urmatorul lucru: parintii care isi stimuleaza copiii tind sa aiba copii mai inteligenti. Ce inseamna ca ii stimuleaza? Le vorbesc (chiar daca nu inteleg limbajul), le citesc povesti, le cumpara tot felul de jucarii (cate dispozitive mobile atarna deasupra patutului?). In tarile occidentale dar si la noi, in curand, exista o batalie secreta intre parinti pentru a le acorda progeniturilor avantaje competitionale, inca de mici. Lumea continua sa fie o jungla, doar ca ceva mai sofisticata. Parintii stiu asta. Si nu stau cu bratele incrucisate (cauti si tu, cumva, o gradinita particulara pentru fetita sau baietelul tau?).

S- a mers pana acolo incat, inca din timpul sarcinii, odraslele pe cale de a respira, intr-o zi, independent, au fost expuse la simfoniile lui Mozart. Cum, nu ai auzit de efectul Mozart? In Statele Unite exista deja o industrie: CD-uri cu piese muzicale considerate a amplifica inteligenta bebelusilor. Don Campbell singur a facut avere vanzand 2 milioane de exemplare (vezi articolul lui C. Nelson in The Guardian). Senatul statului Florida, in 1998, a votat o lege prin care cresele de stat sunt obligate sa le puna foarte tinerilor americani muzica clasica in fiecare zi. Nu glumesc! O sa vezi ce natiune stralucitoare va fi America nu peste mult timp.

Sau poate nu. Poate ca muzica clasica nu mareste performanta la anumite sarcini mentale decat pentru scurt timp (nu exista efecte durabile). Poate copilul tau nu a pierdut nimic daca nu a ascultat Simfonia nr. 35 (chiar asa este, te asigur-vezi studiul Gray si Dell Salla din 2007). Ce ne facem insa cu cercetarile care demonstreaza legatura dintre stimularea intelectuala a copiilor si  cresterea inteligentei lor?

Iata ce ne facem (e nevoie de, vai, un pic de inteligenta): Ne intrebam daca aceste rezultate ale studiilor indica o relatie de cauzalitate. Nu, nu indica! Toate sunt studii corelationale. Cu alte cuvinte, exista o corelatie intre frecventa si natura stimularilor din copilaria mica si nivelul de inteligenta masurat la scoala. De aici nu rezulta ca zdranganelele de deasupra patutului au adaugat 10 puncte la IQ-ului odraslei, lansandu-l, astfel, pe traiectoria succesului social si financiar. Ar putea fi asa dar ar putea fi si altfel. Altfel, cum?

Uite-asa: parintii care le citesc copiilor, care isi fac timp pentru conversatii interesante cu ei si care fac un milion de alte lucruri au copii mai inteligenti deoarece sunt ei insisi mai inteligenti. Cuuuum? Exact cum ai citit. Inteligenta este partial mostenita (are o heritabilitate de 50%, cel putin-tinerii psihologi, verificati ce inseamna „heritabilitate”!-va recomand, in limba romana, manualul Atkinson)

Copiii sunt mai inteligenti deoarece beneficiaza de un mediu mult mai bogat in stimulari, spun cei care au o prejudecata in a interpreta rezultatele studiilor. Dar la fel de bine putem pune performantele mai inalte, cel putin partial, pe seama genelor. Cum sa ne dam seama? Unde este adevarul? Merita sa adormim cu cartea de povesti in brate? (nu sunt in niciun caz impotriva povestilor, cum ar putea crede cineva sensibil dezavantajat din anumite puncte de vedere, ci sunt impotriva exagerarilor si a credintelor neverificate) Merita sa investim in gradinite fancy? (tocmai se mai deschide una pe strada mea, am primit si un pliant in care sunt informat ce directie ar putea lua 10 milioane de lei vechi, aflati deocamdata in buzunarul meu-nu sunt nici impotriva gradinitelor particulare ci pentru ele, dar la preturi rezonabile) Pana unde trebuie sa mearga stimularea? Daca prietenii mei vor avea un copil mai destept decat al meu? Daca vlastarul (odorul?) ma va intreba, peste ani, „De ce nu mi-ai pus Mozaaaaart?” sau va evita sa contribuie la pensia mea de fost profesor, manat de resentimente?

Trebuie sa studiem mai bine aceasta problema (chiar nu pot sa ma bazez pe pensia de la stat!) Daca mediul face diferenta (parintii care isi stimuleaza copiii au copii mai inteligenti) inseamna ca, in familiile care adopta bebelusi, ar fi necesar sa existe o corelatie semnificativa intre frati (Mihaita si Bogdanel, de exemplu, au primit aceeasi portie de povesti, gadget-uri, puzzle-uri, Star Wars Optical Command Unit (doar 199 lei), console etc.

Din fericire, altii mai inteligenti decat mine (eu am crescut la tara, fara joystick-uri) au facut astfel de studii. Multumesc! Ah, poate vrei sa stii de ce le sunt recunoscator. Imi plac rezultatele. Ma interesa corelatia parinti stimulativi (mediu)-amplificarea inteligentei. Repet, corelatia se refera la IQ-urile copiilor adoptati si expusi la aceleasi practici parentale (prescrise de experti, evident!).

Corelatia este zero.

Plomin, R., & DeFries, J. C. (1985b). A parent-offspring adoption study of cognitive abilities in early childhood. Intelligence, 9, 341-35

Thompson, L. A., Plomin, R., & DeFries, J. C. (1985). Parent-infant resemblance for general and specific cognitive abilities in the Colorado Adoption Project. Intelligence, 9, 1-13

Rice, T., Corley, R., Fulker, D. W., & Plomin, R. (1986). The development and validation of a test battery measuring specific cognitive abilities in four-year-old children. Educational and Psychological Measurement, 46, 699-708

Rice, T., Fulker, D. W., DeFries, J. C., & Plomin, R. (1988). Path analysis of IQ during infancy and early childhood and an index of the home environment in the Colorado Adoption Project. Intelligence, 12, 27-45

Fulker, D. W. & Cardon, L. R. (1992) What can twins studies tell us about the structure and correlates of cognitive abilities? In T. Bouchard & P. Propping (Eds.), What are the mechanisms mediating the genetic and environmental determinants of behavior? Twins as a tool of behavioral genetics (pp 33-52). Chichester, England: John Wiley & Sons

Plomin, R., Petrill, S.A., & Cutting, A.L. (1996). What genetic research on intelligence tells us about the environment. Journal of Biosocial Science, 28, 587-606

Plomin, R., Fulker, D.W., Corley, R., & DeFries, J.C. (1997). Nature, nurture, and cognitive development from 1-16 years: A parent-offspring adoption study. Psychological Science, 8, 442-447

 

 

Suntem in 2010 (eram, n.m.). In 2004 am publicat o carte micuta cu un titlu atragator: „Ghidul iluminarii pentru lenesi”. Cred ca a avut un tiraj de 500-1.000 de exemplare, ceva de genul acesta. Nu mi-am imaginat efectul pe care il va produce peste un numar de ani. Ce s-a intamplat? La un moment dat cineva a facut-o accesibila pe Internet. Si de atunci, pe mail sau direct, mi se pun tot felul de intrebari cu trimitere la metode si tehnici spirituale, maestrii pe care i-am avut, initieri pe care le-as putea oferi. Vreau sa lamuresc  acest subiect.

In primul rand, unora le-a scapat cheia usor ironica in care folosesc conceptul de „iluminare” desi am avut grija sa o asez, pentru a fi observata, la inceputul cartii, chiar inainte de cuprins. Sa fi fost oare prea subtil? Sunt o persoana iluminata, bineinteles (am acasa cel putin 10 becuri) si locuiesc intr-un oras iluminat (la toate acestea se adauga Soarele).

In al doilea rand, mult mai important decat primul, nu stau pe loc. Mintea mea din 2010 (articol din 2010, n.m.) nu mai este mintea din 2004. Am evoluat (sau macar imi imaginez asta). Felul in care inteleg spiritualitatea si mecanismele aparitiei si dezvoltarii ei s-a nuantat foarte mult, s-a extins si, in anumite cazuri, nu mai corespunde cu afirmatiile din „Ghid”. Nu mai sunt acelasi! Te rog, daca vrei sa intri in relatie cu mine, raporteaza-te la prezentul meu. In aceeasi logica, deoarece nu intentionez sa stau degeaba, peste un an voi fi, intr-o anumita masura, diferit. Ma transform. Este o necesitate vitala. Daca nu ma transform ma plictisesc cu mine insumi. Pentru a ma cunoaste trebuie sa tii pasul cu mine. Altfel vei avea surprize, incercand sa-l intalnesti pe cel care am fost. De aceea nu accept sa-mi fie reeditate cartile (dar n-am reusit sa ma opun pana la capat) De aceea nu dau niciodata un examen similar cu un altul. De aceea cursul dintr-un an, pe vremea cand predam la studii pentru licenta, era altfel decat cursul din anul trecut. Eu nu mai suportam propriul meu curs. Cred ca Viata este frumoasa pentru ca se innoieste si lucrul acesta nu l-am invatat de la niciun maestru ci l-am inteles privind copacii de-a lungul anului (sunt un iubitor de copaci, pentru cei care incearca din greu sa-mi stabileasca profilul psihopatologic). N-as vrea sa intelegi de aici ca imi neg ideile de la o zi la alta. Mai degraba le rafinez, le imbogatesc, le conectez cu altele. Schimb perspectivele si da, uneori, renunt la anumite idei care imi par depasite. Mi-e teama  de incremenire. Viata imi pare a fi curgatoare. Asta nu insemna ca este haotica. As spune mai degraba complexa. Si cred ca am fost proiectat dupa chipul si asemanarea ei. La fel si tu. Nu peste mult timp vor aparea noi frunze. Mereu altele, in fiecare an. Intreaga natura ne vorbeste despre schimbare, innoire, evolutie, a merge spre inainte. Este directia in care Viata inainteaza. De aceea oamenii cu aceasta orientare, indiferent de viteza miscarii, sunt preferatii mei. Daca Iisus ar veni maine si ar relua parabolele incantatoare de acum 2.000 de ani, cu riscul de a avea soarta smochinului, as arunca, probabil, cu portocale in el. M-as bucura sa fie suficient de creativ pentru a-si comunica ideile altfel. Intr-adevar, sunt cateva adevaruri eterne. Insa ele nu pot fi cuprinse definitiv in cuvinte. Cel mult…in necuvinte.

Cei care l-au cunoscut  indeaproape pe Max Wertheimer sunt inclinati sa spuna ca a fost u geniu. Eu nu ma pot pronunta, deoarece a trait intre 188o si 1943 dar pot evalua de la distanta produsele activitatii lui. Este creatorul scolii gestaltiste, alaturi de colegii lui Koffka si Kohler (deoarece au sesizat potentialul patogen al lui Hitler, care le era contemporan, au plecat din Germania, in anii ’30) Psihologii gestaltisti au facut un mare pas inainte in intelegerea proceselor perceptive, realizand ca nu sunt simple insumari de senzatii, cum credeau psihologii asociationisti. Studentii la psihologie din zilele noastre stiu (daca nu au uitat dupa doar un semestru) ca exista cateva legi generale ale organizarii campului perceptiv (principiul figura-fond, proximitatea, similaritatea, continuitatea, simetria si inchiderea)

La „inchidere” vreau sa ma refer in continuare, mai exact la un caz special al acesteia, evidentiat de Wertheimer si numit fenomen phi (a nu se confunda cu „fenomenul psi”). Am ales acest exemplu pentru a ilustra una din cele mai mari iluzii in care, in mod inocent, credem, anume ca perceptia vizuala este totuna cu ceea ce vedem. De fapt nu este deloc asa.

Noi nu vedem realitatea ci interpretarea ei.

Acest lucru poate parea incredibil insa doar pentru cineva care nu este familiarizat cu mecanismele neurale ale perceptiei, cu iluziile vizuale si cu psihologia perceptiei, in general. Creierul nostru reconstruieste in permanenta realitatea, pe baza informatiilor receptate de simturi (in acest caz simtul vizual) si ofera „constiintei” noastre (ghilimelele arata ca nu sunt un adept al teatrului cartezian, o alta uriasa iluzie, comparabila cu senzatia ca Soarele se roteste in jurul Pamantului) o imagine (imaginea perceptiva unitara)

Cu o formula memorabila, Richard Gregory, neuropsiholog britanic, faimos pentru cartea lui multiplu reeditata „Eye and the Brain” surprinde esenta acestui fenomen: „Realitatea este o ipoteza”. Cu alte cuvinte, realitatea este o interpretare dinamica, acesta este lucrul pe care il afla orice student la psihologie in anul 1, nu in exact aceste cuvinte ci in altele: „ perceptia este un proces activ”.

Noi vedem foarte putin din ceea ce credem ca vedem. De fapt, intre activarea celulelor vizuale de pe retina si constientizarea obiectului aflat chiar acum in fata ta au loc o serie de operatii de care nu ai nici cea mai vaga idee si, privind din punct de vedere evolutionist, nici nu ai nevoie sa stii. Organismul urmareste sa supravietuiasca si sa se reproduca, nicidecum sa inteleaga cum functioneaza (aceasta este o nevoie tarzie, specifica doar catorva curiosi). Daca scopurile sunt atinse nu are nicio importanta in economia organismului daca reusitele se bazeaza pe un numar grozav de iluzii (scopul scuza mijloacele, oricat de machiavelic ar suna asta) Creierul elimina unele informatii, editeaza altele, anticipa, face deductii, modifica sau sterge, pe scurt prelucreaza intens informatiile din mediu si, in cele din urma, ofera „constiintei” un produs final (imaginea perceptiva). Asta se intampla tot timpul, prin urmare chiar si in acest moment. Incepand sa inteleg aceste fenomene, mi se pare mereu uimitor cum oamenii, fie ei specialisti in psihologie sau nu, vorbesc, siguri de ei, de „realitate”. Credinta mea actuala este ca nu exista o realitate obiectiva ci, mai degraba, o iluzie consensuala, cu atat mai solida cu cat cei care participa la ea sunt mai multi.

Fenomenul phi, ca sa revin la el, a inceput a fi studiat sistematic de Wertheimer in 1912. Este extrem de simplu. Sunt amplasate doua surse luminoase la o distanta mica una de alta si sunt aprinse pe rand. Succesiunea este rapida si, pentru crearea iluziei de lumina unica, miscandu-se inainte si inapoi, e nevoie de un anume interval si o anume distanta. Este exact ce a descoperit Wertheimer. La un unghi vizual de doar 4 grade si la un interval de aproximativ 1/16 dintr-o secunda cele doua spoturi separate par a deveni unul singur, miscandu-se dintr-o parte in alta. Este interesant urmatorul lucru: chiar daca esti constient ca sunt, de fapt, doua lumini (pentru ca ti s-a spus sau, iata, ai citit) ceea ce vezi este o singura lumina, in miscare. Pur si simplu nu poti face nimic. Creierul tau te insala de fata cu tine, ca sa zic asa. Nu te poti opune, oricat de mult ti-ai dori. Ai constiinta faptului ca sunt doua lumini (le poti vedea daca intervalul de aprindere succesiva se mareste) dar nu poti schimba „realitatea” perceptiei actuale: o singura lumina, miscandu-se stanga-dreapta (sau sus-jos)

Fenomenul phi deriva din principiul inchiderii, spun psihologii gestaltisti (a nu se confunda cu scoala gestaltista de terapie), iar miscarea stroboscopica duce fenomenul phi mai departe. Cand te uiti la televizor sau pe ecranul de cinema de la mall, in zumzet de floricele, vezi imagini in miscare. Insa acele miscari sunt iluzorii. Barbatul acela chipes care se apleaca spre femeia aceea cu talie incredibila si chip perfect (gratie performantelor echipei de machiaj) pentru a o saruta in realitate nu se misca deloc. Sunt doar imagini statice rulate suficient de repede pentru a genera iluzia miscarii. Cadrele se schimba la fiecare 42 de milisecunde (pentru a fi precis, intr-un interval de 42 msec un cadru este prezentat de 3 ori, timp de 8.5 msec, cu 5.4 msec intervale de intuneric intre expunerile consecutive). Televiziunea din SUA ruleaza cadrele la cate 33msec, adica intr-o singura secunda sunt prezentate 30 de cadre.

De ce nimeni nu-si da seama de acest fenomen, in timp ce se produce? Deoarece creierele noastre nu ne permit asta. Ele nu au evoluat pentru discriminari de o asemenea finete (nu a fost necesar, cum spuneam mai sus). Filmele de la televizor sau de la cinematograf exploateaza aceasta vulnerabilitate si, daca ai inteles mecanismul, este  inevitabil sa te intrebi daca nu cumva si ceea ce numesti realitate este tot un film. (dar fara regizor)

„Realitatea” cotidiana ar putea fi un altfel de film, adica o altfel de iluzie.

Kolers si von Grunau au variat in mod ingenios fenomenul phi, la sugestia filosofului Nelson Goodman (1976,”Shape and Color in Apparent Motion”, studiu publicat in Vision Research). N-au facut nimic iesit din comun, doar au ales doua spoturi colorate, unul rosu, altul verde si le-au aprins timp de 150 msec cu un interval intre ele de 50 msec. Ce crezi ca au vazut subiectii lor? (nu unul sau doi ci toti) Au vazut un spot rosu care incepea sa se miste si undeva la mijlocul traiectoriei se transforma brusc intr-un spot verde, continuandu-si miscarea. Evident, „traiectoria” spotului era iluzorie, deoarece nu se misca nicio lumina (cele doua surse luminoase stateau pe loc si se aprindeau intermitent). Cu toate acestea, ei vedeau ceva rosu miscandu-se si devenind, la mijlocul distantei, verde. Citeste inca o data ultima propozitie deoarece iti voi pune o intrebare si inchei articolul:

Cum este posibil sa vada verdele (la mijlocul distantei) inainte ca verdele sa se aprinda si sa fie identificat ca atare (la capatul celalalt al dreptei care uneste cele doua puncte luminoase)?

Sunt intrebat, din cand in cand, ce parere am despre droguri. „Despre care anume?”, imi vine sa intreb (si privitul excesiv la televizor poate fi considerat un drog, nu mai vorbesc de interminabilele jocuri in retea ale internautilor adolescenti). „Aha, te referi la LSD, opiacee, amfetamine, canabis etc”. Nu pot avea o opinie informata, deoarece nu am consumat niciodata. Cu toate acestea, pot analiza din punct de vedere psihologic starile obtinute prin intermediul substantelor psihotrope (cativa consumatori mi-au impartasit experientele lor)

Dar mai intai te invit sa te gandesti la un copilas care isi doreste sa patineze. Imagineaza-ti ca esti mama sau tatal lui. Ai vrea sa invete sa patineze treptat, prin intermediul unei practici uneori dureroase (inevitabilele cazaturi) sau sa invete brusc, inghitind o pilula? Imi vei spune ca nu este o analogie potrivita. Ok, poate nu avem acelasi gust pentru metafore. Sper insa ca ai prins ideea: Drogurile nu reprezinta o solutie pentru crestere deoarece nu presupun niciun fel de efort, nu mobilizeaza resursele. Avem de-a face cu o rezolvare tipic infantila a unei probleme (extinderea constiintei, hai sa-i spunem frumos!). De unde nota de „infantil”? Deoarece obiectivul nu este atins printr-o implicare activa a subiectului (cercetatorul domeniilor constiintei, poftim!). Stilizand putin actiunea, ar putea protesta, spunand: „Nu e adevarat, m-am implicat, am reusit sa deschid gura!” Corect. Si doar atat. Restul a fost facut de altcineva (drogul) In acelasi fel, nevoile copiilor sunt implinite prin eforturile si transpiratia parintilor. Cum ar putea creste stima de sine a celui care „a reusit sa deschida gura”? (da, a reusit sa-si procure drogul ilegal, sa fie acesta un factor pentru o stima de sine sanatoasa si un impuls in directia socializarii?)

Al doilea motiv pentru care nu aprob consumul de droguri (desi ii pot intelege pe cei care „doar experimenteaza”) se refera la alienare: consumatorul este catapultat intr-o lume inalt subiectiva, in care nu poate functiona alaturi de alti oameni. Oamenii se instraineaza unii de altii, prinsi fiind in lumi personale, unele dintre ele seducatoare sau magice. Ce iluzie frumoasa dar unde se duce ea cand efectul drogului inceteaza? Probabil tot acolo unde se duc visele noastre dimineata, cand ne trezim pentru a face fata unei realitati frustrante. Cunosti oameni indragostiti de visele lor? (putin doritori sa reintre in realitate) Asa sunt si consumatorii de drog: sunt ancorati de lumile evanescente ale fanteziei, probabil si prin (uneori) sentimentul paradisului intrauterin pierdut pentru totdeauna.

„Vreau Paradisul acum!”, spune copilul cu buletin care nu suporta frustrarea unei realitati nepasatoare la dorintele lui. Nu este aceasta nerabdarea infantila? „Vreau imediat, pe loc, fara sa fac nimic!” Adultii au reusit sa avanseze dincolo de acest punct, adica au invatat sa munceasca pentru ceea ce isi doresc. In plus, cred ca este periculos sa mergi in „paradis” daca nu esti pregatit pentru el, tot asa cum e periculos sa lasi pe mainile unui copil un chibrit (si nu ma refer la focul spiritual) Extinderea constiintei este traita intr-un mod artificial si fortat. Este ca si cum ai conduce un automobil fara sa ai varsta potrivita (maturitatea psihologica necesara). Nu e de mirare ca se produc asa de multe „accidente”. In plus, din cate am putut observa, experienta de extindere a constiintei nu schimba in niciun fel caracterul. Nu apar brusc virtuti, nu se modifica mecanisme psihologice profunde, nu se restructureaza ierarhiile valorice (decat, eventual, pe moment sau in urmatoarele cateva zile). Schimbarile profunde de personalitate trebuie sa treaca testul timpului iar lucrul acesta nu se produce si nu se poate, tehnic vorbind, produce la consumatorii de droguri.

Am sentimentul ca drogurile reprezinta solutia facila (de tip fast food) la problema spirituala. Un fel de spiritualitate instant, cumparata cu cativa euro sau oferita initial, gratuit, de un prieten binevoitor si interesat. Recunosc public, nu am incredere in oamenii care isi rezolva aspiratiile spirituale in acest mod. Cred ca se pacalesc singuri si, pe termen lung, isi atrofiaza credinta autentica intr-o lume cu sens sau capacitatea de a intra intr-o relatie profunda cu ceva ce, pentru simplitate, voi numi si eu „Dumnezeu”. Gasesc in consumul de drog in varianta „spirituala” una din expresiile moderne ale disperarii sau angoasei existentiale. Ce usor poate fi evitata problema unui univers plin cu intamplari nefericite, accidente si boli! Ce simplu este sa te refugiezi in adancurile (sau pe inaltimile) propriei tale constiinte, adica, intr-o formula mai putin romantica, sa suprasoliciti receptorii narcotici de pe neuroni!

Mi se pare o solutie superficiala si vadit imatura, o modalitate de a evita asumarea conditiei fragile (si dureroase) de muritori. Iar in situatiile in care aceasta solutie nevrotica este livrata tinerilor (ademeniti prin teorii esoterice sau pur si simplu neverificabile) sentimentul meu evolueaza spre indignare. Daca imi impartasesti pozitia, sper ca si tu sa iei atitudine in astfel de cazuri, pentru a nu-i lasa pe orbi sa-i conduca pe cei mai putin experimentati in prapastia iresponsabilitatii si dependentei.

Nici spiritualitatea, nici problemele vietii de zi cu zi nu sunt compatibile cu solutiile chimice (includ aici si diferitele feluri de ciuperci). Mai degraba, raspunsurile potrivite trebuie cautate in sfera primelor relatii de atasament. Mai mereu vom gasi figuri paterne slabe, absente sau foarte autoritare. As mai enumera granite difuze si predispozitii native catre evaziune. Un criteriu empiric pe care il folosesc, si nu a dat gres pana acum, este si urmatorul: consumatorii de drog nu au copii sau, avand, sunt neimplicati in rolurile parentale (testeaza-l si tu si descopera singur!). Copiii, prin viata abundenta din ei, au privilegiul de a-i aduce pe parinti cu picioarele pe pamant si a-i inradacina intr-o realitate in care poate fi descoperita, pe langa inocenta si bucurie, si multa frumusete.

In chip ciudat, mi se pare ca si modelul medical actual invita, inconstient, la respingerea responsabilitatii personale: vindecarea, pentru pacient, este un lucru care i se intampla (participarea lui la vindecare este minima). Asa cum medicamentul („gurita maaare!”) te vindeca, tot asa drogul, cred unii, te face mai constient (iti ridica nivelul de constienta). Incredibil, nu-i asa? Se intampla in societatea moderna (insa de sa-i uitam pe samani?). Cu 100 de euro iti poti oferi o experienta pe cinste! Da-ti voie sa te indoiesti putin! Examineaza mai profund aceasta propunere. Pune sub semnul intrebarii promisiunea seducatoare, te rog.Priveste-l pe cel care te cheama intr-o lume fantastica (din perspectiva mea, regresiva).  E posibil ca, la sfarsitul acestui articol, sa fii destul de iritat. Cred ca e un semn bun.

Am cautat in DEX definitia lui „a fi” . Am gasit „a exista, a avea fiinta”. Am exclus-o din start pe a doua („a avea fiinta”) fiind circulara (definitul nu trebuie sa se gaseasca in definitor ca in exemplul „pilotul este acea persoana care piloteaza”). Mi-a ramas „a exista” si am dat cateva pagini inapoi unde ce crezi ca am gasit? „A exista”=”a fi, a se afla, a se gasi in realitate” Daca semeni cu mine poate simti si tu adierea cercului vicios. Neavand de lucru am cautat la realitate. Acolo definitia suna asa:”existenta efectiva, obiectiva”, adica realitatea este starea de a fi sau a exista pe cand a exista inseamna a se gasi in realitate. Still sharing my desperate state of mind?

In termeni mai filosofici, ceea ce tocmai am experimentat (si descris) arata ca dictionarul nu este complet si nici nu poate fi vreodata (mi-am amintit imediat de teoria incompletitudinii a lui Godel, conform careia orice limbaj formal are limite intinseci care nu ne permit sa „stoarcem” tot adevarul din el-ramane mereu cel putin o propozitie al carei adevar nu il poti demonstra). Citind definitiile lui „a fi”, „a exista” si „realitate” nu am devenit mai intelept. Ele sunt doar cuvinte care isi corespund unele altora.

Nu vreau sa spun ca de aici rezulta ca Dumnezeu (un alt cuvant cu rezonanta) exista ci ca nu putem defini totul si ca exista intotdeauna ceva ce nu stim. De exemplu, in fizica este folosit conceptul de energie, exista si definitii de lucru insa nimeni nu stie ce este cu adevarat energia. Cu toate acestea in mod limpede „este” ceva, daca te gandesti la tine, cel sau cea de aseara, cu energia aproape de zero, la srafsitul unei zile imposibile.

Pentru mine, spiritualitatea incepe cu acest ceva pe care nu il stim si nu il vom sti niciodata. Pentru a fi mai sugestiv, iata si  metafora: daca vrei, poti atinge cu degetul aratator de la mana dreapta tasta „K” de pe laptop dar nu poti atinge aratatorul cu aratatorul. Degetul nu se poate atinge pe sine tot asa cum nasul nu se poate mirosi pe el insusi. Da, faimoasa si misterioasa problema a autoreferintei.

Pot da un nume acestui ceva pe care nu il stiu („a fi” sau senzatia degetului care se atinge pe sine), de exemplu ii pot spune Dumnezeu, Allah sau Yahve, cu conditia de a nu adauga si alte atribute neverificabile (conditie pe care amatorii de nume nu o respecta). Evident ca numele sunt arbitrare, deci tin de preferinte personale si, daca e sa aleg si eu unul, i-as spune, uneori, Tao.

Si cine sau ce este Tao? Nu stiu! Nu stiu nici ce face, nici ce mananca, nici pe cine iubeste, nici ce ganduri are, nici daca se supara daca scot limba la el, nici daca este un el sau o ea, nu stiu nimic. mister! Chiar asa, intuneric complet, insa daca sunt atent la experienta mea interna, constat mirat ca Tao, indiferent ce-o fi el sau ea, nu ma sperie (ceea ce e destul de ciudat deoarece creierele noastre sunt configurate sa raspunda cu teama la necunoscut, ca masura de prevedere: mai bine sa fii prudent cu ceva despre care nu stii nimic si sa rasufli usurat cand afli despre ce e vorba decat sa fii imprudent si sa nu mai rasufli deloc, deoarece si-a infipt coltii in tine-era sa zic acul, gandindu-ma la noua psihoza sociala, West Nile, pe cale sa se nasca gratie modelelor de responsabilitate din jurnalism)

Bine, bine, nu ma sperie, dar ce face? O clipa, sa meditez un pic asupra lui (adica sa-l observ, nu te gandi la altceva). Ce efect are contemplarea misterului absolut? Probabil ca sunt un pic bizar: ma relaxeaza! Ma incredintez acestui ceva necunoscut, de fapt incognoscibil, cu un sentiment de incredere. Nu este prefabricat sau dorit din tot sufletul, in contact cu entropia imposibil de negat din jur. Pur si simplu este acolo si imi pare rau ca nu-mi amintesc mai des (but I’m working on it). Cand reusesc (sa-mi amintesc de Tao) realitatea (indiferent ce-o mai fi si dihania asta) devine mai soft, mai curgatoare si, oricat ar parea de ciudat, mai nostima. Eu insumi privesc totul cu mai multa bunavointa si am chef sa ma joc (si exista, cred ca esti de acord cu mine, mii de jocuri, cele mai interesante fiind cele sociale, capitol la care inca ma antrenez, studiind psihologia, de exemplu).

Natura lui Tao, daca e sa spun ceva despre ea, imi pare a exista prin ea insasi, adica in absenta unui suport exterior (deoarece nu exista nici „exterior” nici „interior”). Poate ai vrea sa citesti ca Tao ne iubeste si are grija de noi. Imi pare rau, nu pot spune asta si nu pentru ca nu vreau ci pentru ca nu stiu. E clar ca si eu si tu „am iesit” din Tao, asemenea uterelor mamelor noastre si spermatozoizilor sprinteni ai tatilor nostri. Daca Tao a „iesit” si el de undeva nu as putea sa spun insa cred ca nu a iesit de nicaieri, fiind vesnic. Cred ca este si mereu schimbator, cu alte cuvinte in transformare si ma grabesc sa adaug ca e doar opinia mea. Mi se mai pare ca nu este constient si de asemenea adaug cu repeziciune ideea ca „nu este constient in cuvinte” (constiinta intemeiata pe limbaj). Daca Tao foloseste cuvintele, aproape sigur face asta prin intermediul mintilor noastre, splendide masinarii computationale (adica apte sa manipulese simboluri).

Cum este El (Ea) in sinea Lui, de fapt, habar nu am. Surprinzator, insa, intelegerea faptului ca exista ceva misterios, atat de aproape si totusi imposibil de atins, de nedeslusit sau impenetrabil si cu toate astea desfasurandu-se mereu, in fata ochilor, urechilor si intelectelor noastre (ce altceva este progresul stiintelor?) ma umple cu o secreta bucurie si placere de a fi (nestiind ce inseamna „a fi”). De aceea pot privi cu simpatie orice persoana cu optiuni religioase, atunci cand reusesc sa separ, inauntrul conceptului ei de „Dumnezeu”, ceea ce imi pare a fi dorinta infantila de protectie si teama de autoritate de perceptia unui mister absolut, tacut, linistit.

Poate ca acest „Dumnezeu” (Tao) la care ma refer este mult prea abstract si lipsit de determinari pentru a folosi la ceva in plan social (grupuri, comunitati, cetatenie globala) insa in plan individual (ma gandesc acum nu doar la mine ci si la alti indivizi pe care-i cunosc direct sau doar i-am citit) pare a fi functional. Cu siguranta oamenii nu mai au motive sa-si sparga capetele. Au contraire, exista numeroase motive de cooperare („hai sa ne unim fortele sa vedem ce mama lui e si cu misterul asta infinit!”).

Ti se pare ca insuportabila, uneori, curiozitate a copiilor ar fi altceva? Pentru mine copiii animati  spontan de nevoia de  cunoastere, fascinati de aproape orice frunza, gaza sau priza (am introdus-o doar pentru rima!) sunt fiinte spirituale iar datoria noastra, parinti si profesori, daca mai avem o bruma de intelegere pentru astfel de impulsuri naturale, este sa le sprijinim, sa le permitem sa creasca si sa infloreasca.

Pentru mine este deprimant sa intalnesc un om caruia ii lipseste curiozitatea pentru prezent (exclud din aceasta categorie curiozitatea defensiva, aceea in spatele careia te ascunzi pentru a evita problemele personale si barfa, pe care o detest), dupa cum este incantator sa fiu in contact (sau doar sa privesc) cu un om dornic, pasionat, framantat sau disponibil pentru cunoastere, obsevatii empirice, intelegere. Cu timpul (o buna indrumare) un copil dobandeste si uneltele potrivite (e nevoie sa ajunga in stadiul operatiilor formale) care ii permit sa filtreze faptele, sa le examineze, sa-si testeze presupozitiile si sa renunte la credinte in care a investit daca realitatea le infirma. Aceasta metoda se numeste stiintifica si unii cred ca e specifica doar cercetatorilor izolati prin laboratoare sau, inselati de rationalitatea pe care o presupune, ca este limitativa, sterila sau arida. De fapt lucrurile stau exact pe dos! Metoda stiintifica este un instrument minunat de navigare prin realitate, mult mai sigur decat „intuitiile” niciodata verificate sau credintele incarcate emotional dar lipsite de fundament. Cand pleci de acasa pentru a merge la facultate sau la corporatia care te exploateaza cum prea bine stii tu folosesti metoda stiintifica, chiar daca nu o numesti asa. Copiii nu se nasc in posesia ei deoarece creierele lor inca nu sunt suficient maturizate. Scoala este menita sa o transmita insa, din pacate, ma tem ca nu reuseste decat sa o faca antipatica si apta pentru a fi rejectata. Din fericire lucrurile pot fi intotdeauna reparate, e nevoie doar de motivatie (si cateva reconfigurari neuronale, in cazul circuitelor arhaice).

Desi nu il numesc pentru ca nu ii stiu numele (Tao e ceva provizoriu, specific acestui articol) simt ca sunt in serviciul Lui si, intr-un fel, ii fac reclama, il promovez, arat catre el („acolo, acolo!”). Am aparut dinauntrul lui si ma voi intoarce acolo, la un moment dat. Probabil ca il manifest chiar si atunci cand nu vreau sau am impresia ca m-am indepartat de el. Poate ca nici nu exista altceva iar noi suntem cateva din infinitele lui chipuri, pe care nici el nu le cunoste in avans, ci doar atunci cand le manifesta. Daca totul suna foarte a Dionisie Areopagitul sau teologie negativa via worldwide web,atunci fie, astazi sunt apofatic. Cert este ca ceea ce nu stiu exista undeva asteptand sa fie descoperit iar in timpul acesta pot sa mestec aproape orice dar nu si propria mea gura.

 

Construit de Sorin