Arhive pentru august 23rd, 2011

Cel mai popular articol din luna iunie (pe blogul de pe care este reluat articolul), de departe, a fost „Ce inseamna ca te iubesc”. Incercam acolo sa raspund la intrebare identificand patru componente, pe care le reiau succint:

  • Vreau sa existi
  • Vreu sa fii (o persoana) libera (in sensul de a te putea dezvolta)
  • Vreau sa te cunosc
  • Vreau sa te ating (o forma explicita de cunoastere)

Exista un numitor comun al acestor patru, de fapt trei, dorinte? Sigur, acest element comun este atractia. Inteleg prin „atractie” un interes mai special, spontan, pe care mi-l trezeste cineva sau ceva, o concentrare superioara a atentiei, fara efort deliberat, adica o curgere a energiei mentale spre o anumita persoana, obiect sau activitate, o curgere libera, nedirijata de nimic (cu exceptia istoriei de viata  si a predispozitiilor biologice).

Nu exista iubire in afara atractiei.

Sper ca e limpede ca nu ma refer doar la atractie sexuala (o submultime din clasa mai generala a atractiei). Iubesti un copil fara sa fii atras sexual de el (exclud cazul patologic al pedofililor) dar nu se poate spune ca il iubesti daca te fortezi sa te gandesti la el, te obligi sa-i acorzi atentie, te constrangi sa-i cumperi jucarii si, in general, tragi de tine pentru a-i acorda un minim interes (ceea ce nu e cazul cu noul tau telefon mobil, care te atrage ca un magnet sau ultimele evolutii din mall, raionul vestimentatie).

A iubi, din punctul meu de vedere, presupune (dar nu se reduce la asta) o orientare spontana spre obiectul iubirii. Nu trebuie sa-ti amintesca cineva, nu trebuie sa te temi de ceva in caz ca nu-l mai iubesti, nu exista o recompensa imediata pe care o vanezi, pur si simplu atentia ta, asemenea unei sageti dintr-un arc nemanevrat de nimeni, pleaca spre acel barbat, femeie sau copil (sau animalut, daca e sa ma gandesc la o serie de oameni pe care-i cunosc si sunt impresionati pana la lacrimi de suferinta animalelor, oferindu-mi nesfarsite prilejuri de comentarii mentale pe care, din prietenie, le pastrez pentru mine).

Spun insa ca iubirea nu este doar atractie, si nici nu este doar actiune adecvata la nevoile celuilalt (detalii in alt articol). Este si evaluare pozitiva a calitatilor celui iubit, adica valorizare, ceea ce inseamna recunoastere si diferentiere. Exista ceva „pozitiv” sau „bun” in omul pe care il iubesc, o colectie de proprietati carora le atribui valoare si care nu se manifesta in mod necesar in raport cu mine, desi imi doresc asta („as vrea ca mama mea profesoara sa fie la fel de intelegatoare si calda cu mine cum este cu elevii ei” sau „sper ca, intr-o zi, sotul meu sa fie la fel de ferm in angajamentele asumate in cuplu cum este la firma lui”). Voi numi, pe scurt, aceasta atitudine valorizatoare: admiratie.

Nu exista iubire fara admiratie.

Si, bineinteles, nu exista iubire reciproca si dezvoltare in cuplu fara admiratie reciproca. Oare cum te simti cand cel pe care il iubesti te critica neincetat, este vesnic nemultumit, mult prea rar gaseste ceva bun la tine, pare tot timpul dezamagit, vrea mereu mai mult, vede si ultimul fir de praf si, pentru a scurta totul, pare a te dispretui? Evident ca nu exista apreciere pozitiva intr-un astfel de caz, ce sa mai vorbim de admiratie?

Pot avea doi oameni o relatie fara sa se admire unul pe celalalt? Desigur, nu e nimic neobisnuit iar relatia poat fi productiva. Te rog, insa, hai sa nu numim aceasta relatie „iubire”. Este mai degraba o relatie profesionala intre doi oameni cu scopuri comune, poate nici foarte critici unul fata de altul. Ei pot creste intr-un mod rezonabil un copil care va suferi mai putin pentru ca „mami si tati nu se iubesc” („nici nu-i putem obliga, puiule!”) dar va fi cumplit de dezamagit si insecurizat daca mami si tati nu il iubesc.

Exista motive pentru a simti admiratie fata de un copil? Oho, transfinite, imi vine sa spun, daca as sti ca ma citeste si Cantor. Iata cateva:

  • Curiozitatea uluitoare
  • Puritatea si transparenta emotionala
  • Simplitatea dezarmanta
  • Prospetimea perceptiei
  • Spontaneitatea reactiilor
  • Vioiciunea mentala
  • Incantarea in fata naturii
  • Disponibilitatea pentru joc
  • Entuziasmul
  • Dorinta de a invata

E suficient sa intalnesc doar unul dintre acesti itemi la un adult pentru a-i crea un cont printre preferatii mei. Nu neg faptul ca la copii (ca si la adulti) exista o multime de impulsuri sau trasaturi nesuferite sau chiar respingatoare (nu cred ca e cazul sa-i idealizam!) insa deocamdata ma concentrez pe ceea ce este pozitiv si poate inclina in mod decisiv balanta daca nu catre iubire cel putin catre o bunavointa vesela si plina de promisiuni.

Un copil care se simte obiect natural de interes pentru un adult (parinte) si nu trebuie, astfel, sa-i atraga artificial atentia (de pilda imbolnavindu-se in mod repetat), si, de asemenea, observa cu bucurie ca este apreciat, ca mama si tata il percep ca pe cineva valoros prin el insusi, manifestandu-si respectul si admiratia, ei bine, cum altfel s-ar putea simti daca nu iubit si in siguranta? Cum sa nu fie fericit in relatie cu parintii lui si sa nu dezvolte excelente mecanisme de coping in raport cu realitatea uneori cruda, indiferenta sau traumatizanta? Cred ca aceasta iubire, si nu confortul material, este cel mai inalt dar pe care un parinte (sau un profesor) il poate face unui copil si pariez ca, in the long run, copilul devenit adult va realiza calitatea darului pe care a avut sansa extraordinara de a-l primi si va fi, pur si simplu, recunoscator.

Iar daca nu va fi, ma gandesc, tu, parinte, sau eu, profesor, poate ca nu am fost congruenti cu rolurile noastre, poate am intrat nepregatiti in ele sau chiar lipsiti de aptitudini sau, aceste variabile fiind excluse, nu ne-am priceput sa-i iubim, desi in sufletul nostru am simtit atractia, interesul, dorinta. Dar acesta nu e un capat de tara asa ca, profitand de feedback, putem analiza ceea ce nu a fost potrivit sau corespunzator, putem invata ceea ce nici parinti nostri nu au fost in stare sa ne spuna, pentru ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni, ne putem trata cu compasiune propriile puncte sensibile din istoriile de viata si, daca mai avem timp (viata nu e prea lunga, in aceste timpuri grabite), sa o luam de la inceput, doar ca altfel, cu un copil, un elev sau un nepot.

 

 

Am reluat in mod intentionat articolul mai vechi despre evolutie, si l-am asezat (nu si de data aceasta, n.m.) inaintea acestuia, deoarece ele sunt legate. Vreau sa scriu mai pe larg despre meme, un nume ingenios gasit de Richard Dawkins, construit pe radacina elina „mimesis” (imitatie). Mema este un tip nou de replicator, analog genei, doar ca aparut mai recent si functionand intrun „bazin” cultural (asa cum gena a aparut si se dezvolta intr-un „bazin” genetic).

In esenta, mema este o idee, adica o unitate distincta de informatie apta a fi memorata si transmisa mai departe. Si in aceeasi cheie a simplitatii, daca genele „construiesc” proteine, furnizand retete pentru sinteze acestora, memele „construiesc” comportamente. De exemplu, mema credintei in Guns’n Roses ii va face in curand pe fani sa mearga la concertul organizat la Romexpo pe 21 septembrie si sa fredoneze „November Rain” (alta mema) sau „Knocking on Heaven’s Door” (inca una). Nefiind infectat cu niciuna die ele, pe 21 eu am alt program.

Ai inteles, memele pot fi si melodii (sau fragmente de melodii), dar pot fi si tot soiul de mode in vestimentatie sau tehnici de a realiza ceva.  E nevoie doar de un vehicul prin intermediul caruia memele sa se propage iar cel mai potrivit, desi nu singurul, este creierul uman. Ceea ce reprezinta corpurile pentru gene (de unde si importanta extraordinara a supravietuirii) reprezinta creierele pentru meme. Fiind si mai exact, limbajele umane constituie mediul principal pentru acest gen nou de transmisie iar daca le privim la scara evolutiei putem constata ca sunt aparute recent (mai ales cele scrise si cu atat mai mult suporturile lor digitale, folosite de noi doi chiar in acest moment-„Mozilla Firefox”, daca o folosesti, este si ea o mema).

Genele au nevoie de corpuri in care sa „sara” iar memele au nevoie de minti (creiere) prin intermediul carora sa se propage. Insa nici unele nici altele nu au „intentia de a se reproduce”, fiind doar informatii inerte si se reproduc pur si simplu („sar” dintr-un vehicul in altul), fara ca cineva sa-si propuna sau sa controleze acest proces pentru a atinge un scop aflat undeva in viitor (cum isi imagineaza partizanii curentelor teleologice, refuzand, evident, teoria evolutionista).

Intr-un sens mai dramatic, memele sunt un fel de „paraziti”, structuri care se cuibaresc in creierele noastre si ne consuma glucoza, aparand in campul constiintei, uneori, pe neasteptate (te-ai trezit, la un moment dat, cu o melodie „in cap”, eventual una pe care nu o apreciai, de exemplu dintr-o reclama stupida, si, desi ai incercat, nu ai putut scapa de ea timp de cateva minute? Sper ca da, m-as simti ciudat sa mi se intample doar mie, iar acesta e un exemplu sugestiv de „invazie”). Sigur ca exista si meme acceptate, iubite, dorite, insa competitia pentru resurse este de asa natura incat orice vulnerabilitate (mintile noastre au din plin, fiind extrem de expuse) este exploatata.

Nu exagerez, capacitatea unei minti umane de a stoca meme este, inevitabil, limitata, asa ca razboaiele de cucerire, explicite (publicitatea agresiva, de exemplu) sau implicite (manipularea subtila) sunt in plina desfasurare. Subliniind inca o data ca vorbesc metaforic, singurul lucru pe care o mema si-l „doreste” este un creier, mintea cuiva in pe post de camin temporar, inainte de a gasi o alta si tot asa, la infinit, cu fatalele variatii. Aminteste-ti formula, evolutia inseamna variatie+ereditate+selectie.

Memele sunt si ele selectate (o formatie ajunge in varful clasamentelor pentru o vara si apoi nu mai aude nimeni de ea, niciodata). Si cine este mediul? Celelalte minti! O mema se dizolva in timp daca alte minti nu o evalueaza pozitiv si nu considera ca merita sa o transmita mai departe (explicatia fantezista a eterului cosmic este o mema care a murit in urma experimentului Michelson-Morley) Atunci cand te angajezi intr-o discutie mai aprinsa cu partenerul tau, convinsa fiind ca ai dreptate, de fapt vrei ca el sa accepte mema ta si sa renunte la a lui (sa o ucida, in termeni mai pragmatici). Ideologiile religioase lupta pentru a-si impune memele, aidoma curentelor literare, muzicale sau filosofice (sa nu uitam scolile terapeutice-pentru initiati: ce credeti, mema psihanalizei va rezista sau va impartasi soarta dinozaurilor?). Da, totul este supravietuire, chiar si atunci cand un om e gata sa moara, el poate face asta pentru o idee (evreii i-au facut un serviciu uluitor lui Iisus, crucificandu-l-astfel ideile lui au beneficiat de o puternica platforma de lansare, echivalentul unei campanii publicitare din zilelel noastre)

In principiu, memele, asemenea genelor, sunt nemuritoare, daca beneficiaza de suporturi fizice adecvate. Daca toate cartile tiparite cu „Divina Comedie” sunt arse si toti oamenii care au citit-o mor, fara a-si transmite cunoasterea mai departe, si nu a fost socata pe niciun stick, sau a fost dar si acestea sunt distruse, mema pusa in circulatie de, cum il chema, off, imi sta pe limba (zi tu!) va disparea pentru totdeauna (daca nu cumva, printr-o coincidenta uimitoare, un oarecare Dan T. Aligatorieri din viitor nu o va recompune, vers cu vers, inspirat de moartea iubitei lui, in urma unei complicatii la nastere)

Ce crezi ca fac eu, aproape in fiecare zi, pe acest site? (si, ca mine, miliarde de oameni, in felurite moduri) Propag meme! (le pun in circulatie, daca sunt idei originale, sau le retransmit, eventual usor modificate, daca deja exista) Daca tu citesti site-ul, fii sigura ca memele aterizeaza in creierul tau si incep sa duca o viata secreta, asa ca gandeste-te de doua ori, data viitoare, daca vrei sa mai intri pe site. Poate ca esti de acord cu o parte din idei si le dai mai departe, mentinandu-le forma sau, la randul tau, restructurandu-le (observi „variatia”?) Sau nu esti de acord si, impulsionata de propria vehementa, sau creativitate, iti faci propriul site unde pui in circulatie idei contrare. Foarte frumos, hai sa vedem care se dezvolta si ce fel de efecte produc in mediu. Ideile lupta pentru supravietuire prin intermediul mintilor umane.

Nu suntem decat modestii lor purtatori, sper ca esti constienta de asta. Uneori ideile ne preceda, alteori, foarte rar, incep odata cu noi (sau in noi) si supravietuiesc sau, dimpotriva, mor repede, mai ales daca sunt lipsite de forta, adica proaste, intr-un limbaj mai direct (nu inainte de a provoca unele daune-ai auzit de reverendul Jim Jones si secta lui sinucigasa-un exemplu din psihologia sociala de idee proasta). Cred ca e o idee buna sa punem sub semnul intrebarii orice fel de idei (mema metodei stiintifice) si sa le acceptam pe cele pentru care exista dovezi convingatoare. Cu alte cuvinte, prevad un viitor stralucit memei gandirii critice si prezic, in buna logica, o retragere, dar nu o disparitie, a memei irationalitatii, supa primitiva din care se alimenteaza ignoranta, obscurantismul, superstitia, credintele infantile, gandirea magica si esoterismul de apartament.

Pentru a aduce acest viitor mai aproape fac si eu ceva, inspirat de pasarea colibri dintr-o povestioara care m-a impresionat, deoarece cred ca viata pe minunata (inca!) noastra planeta are sanse mai mari sa se dezvolte daca noi, posesorii celor mai avansate sisteme nervoase, ne exersam, nu doar critic ci si creator, capacitatea de a gandi si de a imagina o lume mai armoniosa si toleranta. Ne putem confrunta ideile, chiar intr-un mod pasionant, respectandu-ne ca persoane, comportandu-ne demn si civilizat, inclusiv in inflacaratele dialoguri. Aceasta este o alta mema, a liberatatii de expresie si a schimbului de idei civilizat, in a carei dezvoltare cred, pentru a-mi pastra optimismul. Agresivitatea poate fi deviata in plan simbolic, poate energiza ideile, le poate da o nota de incisivitate, le poate face arzatoare sau caustice, insa e mult mai bine asa decat sa motiveze comportamente violente, pedepse si represalii fizice. Sunt mereu incantat, privind finalul unui meci de fotbal de nivel inalt, sa vad doi adversari care nu s-au menajat deloc timp de 90 de minute, mergand uneori dincolo de limita regulamentului, sa-i vad, zic, dandu-si mana cu sportivitate sau chiar imbratisandu-se, lucru care ma impresioneaza enorm. Acesta e modelul de civilizatie la care visez precum baba la frumusete, cu diferenta ca inca nu sunt mos iar frumusetea este o mema nepieritoare.

Tu in serviciul caror meme te afli? Nu-mi spune ca nu e cazul, acesta ar fi un exemplu mult prea apropiat de sublima inocenta. Memele sunt peste tot, sunt exprimate, consolidate sau reproduse, traim inconjurati si invadati de ele, singura problema care se pune este daca suntem suficient de constienti pentru „cine” lucram, cu ce randament, in ce scop si cu ce beneficii. Memele lupta pentru atentia noastra, dar si pentru zonele libere din afara ei („inconstientul”) si o fac fara pauza, fiind neobosite. Chiar acest articol este un exemplu in acest sens, diferenta fiind ca eu, creierul care le-a dat mai departe, mi-am epuizat portia de adenozin trifosfat (ATP) si ma tem de o greva in mitocondrii, motiv pentru care ma opresc. Dar e si maine o zi, aud o voce suava in lobul temporal stang. Sa fie vocea evolutiei?

Exista cateva lucruri peste masura de uimitoare, pentru mine, care ma preocupa inclusiv in somn. Unul dintre ele este constiinta (natura, proprietati, relatii cu modulele mintii). Altele sunt libertatea, dragostea sau sensul vietii. De fapt, atributul „uimitor” nu acopera complet experienta mea. Pot spune ca, adesea, aceste subiecte ma lasa perplex (cu ochii mari si gura cascata). Trebuie sa recunosc, totusi, ca uimirea extrema nu doar ca imi place dar chiar am dezvoltat o anumita dependenta de ea (in sens pozitiv, sper). Asa ca nu exista zi in care sa nu magandesc la natura constiintei (consciousnee, awareness, whatever). As putea spune chiar ca este un reper in viata mea, adica imi da o directie, prin urmare ma apropie si de rezolvarea unei alte probleme, anume sensul vietii.

Fiind atras precum un dependent de heroina de drogul lui drag, era inevitabila calatoria in „tarile” si pe „continentele” filosofiei, acolo unde o serie de oameni, in mod cert mai inteligenti si mai cultivati decat mine, preocupati de aceeasi problema, au oferit raspunsuri argumentate, in diferite grade, expresive si originale. Asa am aflat de John Searle si de coechipierii lui din grupul care se opune conceptului evolutionist de inteles (Jerry Fodor, Saul Kripke, Hilary Putnam, Fred Dretske). Marturisesc bucuros ca nu sunt de partea lor. Ma simt mult mai apropiat de Daniel Dennett, Douglas Hofstadter, David Papineau si Ruth Milikan (White Queen Psychology and other Essays for Alice, 1993). Cu toate acestea, m-a captivat experimentul mental al camerei chinezesti imaginat de John Searle. Desi eu cred ca greseste (este respinsa abordarea functionalista a limbajului si nu a constiintei) nu ma pot impiedica sa-l citez, incheind astfel aceasta lunga introducere a unui articol in care scriu despre altceva:

„Daca nu poti spune ceva clar inseamna ca nu ai inteles nici tu”

Folosesc zilnic acest criteriu pentru a ma orienta in intalnirile directe sau mediate de suporturi fizice cu mintile altor oameni. Ma privesc pe mine insumi pentru a observa daca sunt in stare sa articulez limpede o idee. Ghidat intuitiv de acest principiu, ca student, am putut distinge intre profesori care merita atentie, deoarece stiu ce spun, si profesori talentati, probabil, la altceva. Cred ca una din aptitudinile fundamentale ale unui profesor sta in capacitatea de a ajuta cel mai slab elev sau student din clasa (daca nu ii lipsesc cunostinte anterioare absolut necesare) sa inteleaga un subiect aparent complicat, folosind exemple concrete si analogii. Profesorii straluciti, mi se pare, au un talent natural de a face multiple legaturi intre subiectele abstracte pe care le predau si lumea reala, a celor cinci simturi (sau sase, daca numaram si echilibrul).

Pe de alta parte, pentru a intelege ceva, orice, este dezirabila (aici sunt ironic, de fapt este indispensabila) capacitatea de a gandi corect. Aceasta capacitate, aidoma oricarei alte inzestrari, se dezvolta prin exercitiu (uneori pana la niveluri spectaculoase). Evident, daca cei din jurul tau nu sunt interesati de acest gen de „fitness”, este posibil ca si unii si altii sa realizati inferente invalide si sa operati cu silogisme gresite fara ca cineva sa-si dea seama (eu inca mai lupt cu obversa contrapusei partiale). Absolvirea liceului sau a unei facultati nu este o garantie a aptitudinii de a gandi clar si eficient, mai ales in probleme cu un grad superior de complexitate. Acest lucru nu este asa de periculos daca ramane intr-o zona teoretica insa devine ingrijorator cand sta la baza unor decizii majore de viata, de natura a produce, uneori, consecinte ireversibile (ce spui de cineva care isi pierde o mana pentru ca a actionat orientat de o gandire eronata? Sau de cineva care si-a irosit cativa ani din viata motivat de o fantasma care s-ar fi pulverizat repede in contact cu o gandire critica?)

Si pentru a da si un exemplu concret, iata cum ma joc, uneori, cu studentii mei, acum si cu tine (mentionez ca e vorba de o schema deductiva extrem de simpla):

Fie propozitia (in sens logic) urmatoare: „Daca ploua atunci Emil Boc isi ia umbrela” (sa-i spunem propozitia p lui „ploua” si q lui „Emil Boc isi ia umbrela”). Nu ploua. Ce face Emil Boc? (nu am nimic cu micutul nostru premier, cred chiar ca este bine intentionat dar imi pare complet depasit de rolul asumat). Formal se scrie asa:

p→q si non p, ce urmeaza?

E foarte simplu, stiu. Daca nu ploua atunci Emil Boc, inundat deja pe interior de grijile guvernarii, nu-si ia umbrela. Ce rost ar avea sa si-o ia din moment ce nu ploua? E logic.

De fapt nu e asa. Acest rationament este gresit. Din cele doua premise nu rezulta deloc aceasta concluzie aparent logica. Singurul lucru sigur care poate fi spus este ca „daca nu ploua atunci Emil Boc isi ia sau nu umbrela”. Din p→q si non p nu urmeaza non q ci q sau non q. Pare complicat cand folosesc simboluri (necesare in logica formala) insa e simplu daca gandim in termeni concreti: si noi ne putem lua umbrelele daca nu ploua , din diverse motive, de pilda apararea, desi cel mai plauzibil e acela ca ar putea ploua, peste 10 sau 60 de minute.

Daca a doua premisa ar fi fost non q („Emil Boc nu isi ia umbrela”) am fi putut trage concluzia adevarata non p („Nu ploua”). Formalizat, din p→q si non q rezulta non p, intotdeauna. Aceasta schema deductiva se numeste modus tollendo tolens, pe scurt modus tollens (negarea consecventului unei implicatii neaga si antecedentul ei).

Dar noi nu suntem in acest caz, cu non q ci in altul, cu non p. Mecanismele automate (nesupravegheate) de gandire ne pot duce in eroare frecvent. Nimeni nu sufera daca raspunde gresit la provocarea logica de mai sus dar ce te faci cand exact aceleasi scheme de gandire, nesupuse unor examinari critice, stau la baza unor decizii care implica bani, timp, sentimente sau resursele altor oameni? Daca exista riscul de a folosi eronat schemele elementare de deductie oare ce alte erori survin in cazul unor inferente mai putin imediate sau in zona nisipurilor miscatoare reprezentata de inferentele probabile?

Oare cineva care se confrunta cu o situatie de viata dificila ca urmare a confuziilor sau absentei atentiei si profunzimii in gandire va fi dispus cu usurinta sa recunoasca asta? Intreaga mea experienta, inclusiv cu mine insumi, imi spune contrariul. Noi ne investim puternic deciziile majore (unii si pe cele minore) si suntem in stare sa facem multe lucruri pentru a le apara (vezi numai cazul disonantei cognitive), de la negare („nu e asa important”) pana la rationalizari subtile. Tensiunea si conflictele interioare, sentimentul ca ceva care conteaza nu e ok indiferent ce ai face si absenta unei stari reale de bucurie ne semnaleaza necesitatea unei schimbari insa de aici pana la a o realiza efectiv este un drum lung cu o statie dureroasa de tranzit in orgoliul ranit („cum am putut fi atat de idiot sau de proasta”, in varianta hard)

Nu mi se pare ca exista optiuni mai bune. Daca bucuria de a trai si sansa de a fi productivi presupun recunoasterea sincera a unor greseli, inclusiv de gandire deductiva, atunci fie!, mai bine sufar acum si-mi restructurez imaginea de sine decat sa platesc mai tarziu preturi enorme. Ti se pare rational ce spun?

 

Din cand in cand imi vine sa iau pe cineva la bataie (pentru ca sunt un individ agresiv, la fel ca tine-insa nu stiu daca tu recunosti asta). Iesisem din supermarketul din cartier unde asistasem, fara voia mea, la intalnirea neasteptata a doua, se pare, prietene. Toc-toc, pe obraji si, pentru ca una era insotita de un copil, un marcaj salivar si pe crestetul lui (evident ca nu l-a intrebat nimeni daca doreste). M-am indepartat meditand la problema teritoriului (capilar, in acest caz).

Iesind din magazin, putin mai tarziu, cine crezi ca era in fata mea, pe drumul spre casa? Cele doua doamne si baietelul pe o trotineta despre care cred, acum, retroactiv, ca era un fel de Mercedes pentru trotinete (posibil mai scumpa decat bicicleta mea, care nu este ieftina). Pustiul, neatent sau poater doar entuziasmat de vehicul, ia un viraj intr-un mod defectuos si cade. Cam nedumerit, se ridica si vrea sa continue cursa. Nu inainte de a primi, pe doua voci, o portie de critica si inca una de condamnare („Unde ti-e capul?”,”Impiedicatule!”,”De ce nu te uiti pe unde mergi?”,”Ce-o fi in mintea aia a ta?” plus alte feedback-uri parentale pe care mintea mea, de data asta, le-a sters imediat).

In ce fel i-au fost de ajutor copilasului interventiile duetului nevrotic? Traversand un episod neplacut, de acuzatii sau sublinierea greselii avea nevoie? Poate un pic de suport ar fi fost mai interesant? Ce a invatat despre relatia parinte-copil din aceasta scurta intamplare? (si va aplica, poate, peste 20 de ani, cum faceau, cred, mama si prietena ei)

Am marit viteza, protejand astfel cele doua femei de furia legitima a unui specialist, dar nu am scapat: exact din fata mea venea o alta mamica, tanara, tinandu-si fetita de una din bretelele rochitei. Cred ca termenul mai potrivit ar fi „o tara dupa ea”. Am rezistat din nou (intelegi ce capacitate de autocontrol am?). Ma intreb, totusi, retoric: ce se intampla cu acesti oameni? Oare nimeni apropiat nu le poate da un feedback onest? Si oare ce se intampla in intimitatea caminului? (nu cutez sa ma gandesc)

Cu dispozitia prabusita in mai putin de un minut, ma indreptam, invins de societate, spre casa. Insa cine a mai pomenit un cosmar scurt? In dreptul unei farmacii, de la etaj, o mama isi instruia fiul (aflat pe acelasi trotuar cu mine): „Stefan, da-i un picior! Trage-i una!” Am privit-o cu interes stiintific, dar nu prea mult (riscam un ghiveci in lobul parietal) si am mers mai departe (iar acum imi fac singur terapie, povestind). Nu ma intelege gresit: locuiesc intr-un cartier rezidential, cu oameni civilizati, liber de manele. Insa asta, ma gandesc uneori, e doar suprafata. Reptilele din noi sunt la fel de vii, atat in zone in care e periculos sa umbli noaptea pe strazi cat si in zone admirate, si aici ma gandesc la Mayfair, Hampstead sau Manhattan (incerc sa protejez sensibilitatile locale). Poate nu se manifesta la fel,dar veninul ramane puternic. Inca sunt iritat dar nu mai vreau sa bat pe nimeni. Maine, totusi, ies din nou in oras.

 

Ma tem  de violenta, dar am inceput sa fiu prietenos, si atent, cu violenta din mine. Am inteles ca ea deja exista si este o prostie sa incerc sa o ignor sau sa ma comport ca si cum n-ar exista (dupa cum e o dovada de primitivism sa o las sa se exprime natural, fara sa o orientez in functie de context). Ceea ce la mine si la altii functioneaza, ar putea fi valabil si pentru tine?

  1. 1. Accepta existenta violentei din tine!
  2. 2. Cauta sa o potrivesti cu dragostea!

Sunt criptic, probabil. Vreau sa spun ca nu ne putem impotrivi agresivitatii deja trezite in noi (cine nu s-a convins deja ca suntem animale inainte de a fi oameni?). Agresivitatea reprimata, mai devreme sau mai tarziu, se intoarce asupra noastra (nu mai sunt atat de sigur, n.m.) sau se „varsa” (este deplasata, in limbaj psihanalitic) , se „descarca” pe o tinta nevinovata, stupefiata de ceea ce i se intampla. Daca nu am crescut cu parinti inteligenti emotional, avem multa agresivitate neconsumata (sau poate nu, gandesc eu cu mintea de astazi) din copilarie (Te-ai intrebat de ce unii isi doresc foarte tare sa fie educatori sau profesori, in ciuda salariilor mizere? Daca excludem vocatia, mai intrevezi o variabila, in contextul acestei discutii?)

Cineva cu minte putina ar putea intelege ca instig la violenta si anarhie sociala. De fapt intentionez exact opusul. Iti sugerez sa fii violent intr-un mod constient, intr-un cadru ales cu atentie, avand grija sa nu ranesti o alta fiinta sensibila. Usor de zis! La tot pasul putem vedea oameni incapabili sa-si controleze pulsiunea, copilasi, psihologic vorbind, de 5 ani, care nu pot tolera frustrarea. Nu suntem o societate perfecta si ma tem ca nici prea aproape de acest standard oricum imposibil (si nu dealizez nici tarile occidentale, unde violenta, ascunzandu-se, a imbracat forme perverse-la noi, macar, este mai la vedere!)

Iisus ne indeamna sa ne iubim dusmanii. Prietene, imi vine sa spun, este impotriva naturii umane (sa te fortezi sa ai anumite sentimente). Dar putem potrivi agresivitatea cu dragostea, adica, din respect pentru sensibilitatea vietii, chiar si la cei perceputi sau definiti ca dusmani, putem orienta distructiva pulsiune intr-un fel care sa nu le produca suferinta (decat daca o cauta cu dinadinsul, intrand singuri cu capul in ea). Cred ca asta putem face, desi, recunosc, e foarte greu (tentatia e imensa). In cel care ma raneste, fiind furios sau doar inconstient, nestiind nici el prea bine ce face (sau de ce, sau cu ce consecinte chiar pentru el, pe termen lung), pot vedea, daca nu uit, viata. Si in el se zbate o inima si curge sangele prin artere. E adevarat, acum e in „fibrilatie”, i-a crescut presiunea (atentie la atacul de cord, sau macar la hipertensiune, undeva in viitor!), poate si ochii incep sa-i iasa usor din orbite (iar gandirea rationala sigur nu mai functioneaza, de aceea si face erori logice fara sa-si dea seama).

Aceasta viata o pot respecta, pentru ca este una cu viata din mine (suntem interconectati). Doar in acest sens, si nu in altul, as putea iubi un dusman (desi as prefera sa nu-l am, pentru a nu-mi consuma energia).

Cu dusmanii poate fi simplu (ii fac de doua parale acasa si le pot vorbi civilizat, fata in fata). Dar cu prietenii? De ce ar fi altfel?

Da-ti voie sa fii furios pe prieteni!

Imi vine sa spun, fortand putin limitele, cu prietenii e chiar funny, la un moment dat, sa fii mai slobod la gura (ma simt intr-o atat de mare siguranta cu tine incat imi permit, vaco, sa-ti spun cateva de la obraz, si imi e la fel de usor, dupa ce imi trece, sa te imbratisez, asigurandu-te ca nu cred cu adevarat ca poti sa dai lapte).

Dragostea si agresivitatea sunt, pur si simplu. Fac parte din intregul realitatii. De ce sa te lupti cu propria ta pulsiune agresiva, de ce sa incerci sa o scoti din realitate? Nu vei reusi niciodata si, in plus, vei consuma energie degeaba (in terapie, am senzatia, gestalt-istii au inteles cel mai bine acest mecanism-comentariu neintamplator, acum aproape o luna a fost ziua lui Fritz Perls si, desi imi propusesem, nu am reusit sa scriu un articol). Nu te poti separa de propria ta agresivitate. Nu poti fugi de ea, nu o poti exila pe o insula exotica, nu o poti aseza intr-un seif, la banca si nu o poti lasa in casa de la tara, pe timpul vietii corporatiste de la oras. Ea este aici, cu tine, asa ca fa ceva inteligent cu ea (orice om doar agresiv ne spune si „iata cat de putina minte am!”)

Daca nu as crede ca agresivitatea poate fi integrata mi-ar fi extrem de greu sa traiesc. Asa, insa, am o speranta (great expectations, indeed). Mai e necesar sa invat sa ma protejez de agresivitatea din tine iar lucrul acesta e deosebit de usor, daca a ajuns sa imbrace o forma exclusiv verbala (uneori, la grupurile de dezvoltare, ma imunizez impreuna cu clientii mei la vorbele grele, spuse cu ura, din realitate). Intr-o epoca de contractie imobiliara, cred ca putem deveni asemenea unor case mari, adica suficient de incapatoare pentru a primi pe oricine, inclusiv violenta nestiuta, venita din strafunduri reptiliene. Desi cercetatorii constiintei inca nu au putut demonstra daca limbajul este o preconditie a emergentei ei, un lucru e sigur: crocodilul din noi poate invata sa articuleze. Vaaaa-cuuuu-um! (sorry, can’t help it!)

Construit de Sorin