Arhive pentru august 21st, 2011

In  anii ’50, o familie de conditie medie, in Occident, cheltuia aproape jumatate din venituri pe mancare (ar fi deprimant sa afli situatia in Romania, in prezent, asa ca nu o amintesc). Dupa anul 2000, aceste cheltuieli graviteaza in jurul a 15% iar in Marea Britanie (sau S.UA.) sunt chiar mai mici. Italienii, fratii nostri latini, dau mai multi bani pe telefoane mobile decat pe mancare. Asta nu inseamna ca mancarea nu mai este importanta („hrana, pericol si sex”, iti mai amintesti?) ci ca, in anumite tari, procurarea ei nu mai reprezinta o problema.

Calitatea hranei, insa, conteaza. Peste tot produsele organice sunt mai scumpe decat cele produse industrial (poti vizualiza zeci de mii de pui intr-o hala uriasa?). Sunt, de asemenea, mai gustoase si mai sanatoase. Iar noi suntem oameni rationali, educati (invatamantul obligatoriu) si ne pasa de propria sanatate. Am alege mereu produse organice daca ne-ar permite portofelul (cardul, de fapt).

Nu e asa. Oamenii care isi propun sa manance sanatos (sau sa faca exercitii fizice in mod regulat) nu reusesc sa-si implineasca propriile promisiuni. Intre 30 de minute de alergat sau de pedalat si un set de imagini miscatoare pe un ecran, in timp ce stai confortabil in fotoliu, contempland pixelii colorati, fotoliul castiga.

De ce suntem asa de slabi? De ce suntem capabili sa ne stabilim scopuri binefacatoare si ne lipseste vointa de a ne apropia efectiv de ele? De ce o prajitura atragatoare face sa dispara intr-o secunda imaginea unei persoane suple la care te intorci in toate reveriile tale? Ce este asa de puternic in felul in care suntem construiti? De ce e asa de greu sa actionam in vederea unui scop (sanatatea) pe care si evolutia il pretuieste?

Ultima intrebare este inselatoare. Evolutia nu este o forta sau o fiinta care sa fie orientata catre ceva (doar astfel acel „ceva” ar putea fi pretuit, adica ar avea valoare). Evolutia este doar un rezultat (vezi articole anterioare). Genele „vor” sa fie copiate (sa se reproduca) iar organismele cauta placerea si evita durerea (iti dai seama cum ar arata habitatul nostru daca sexul ar fi chinuitor?). Primii hominizi un mostenit aceste tendinte, consolidate in aproximativ un miliard de ani si, cum altfel, le-au dus mai departe.

Creierul nostru are o parte ancestrala.

Are si o parte moderna, din fericire, insa asa cum poate depune marturie orice persoana care a incercat vreodata sa tina un regim sau orice student care a jurat sa inceapa sa invete de la inceputul semestrului, fara a mai astepta sesiunea, aceasta parte recent aparuta are ceva din caracteristicile copilariei: este fragila, vulnerabila la tentatii si incapabila sa se opune presiunii exercitate de „mintea mai veche” (creierul ancestral). Am observat ca oamenii care nu inteleg aceste lucruri tind sa se culpabilizeze pentru esecul atingerii scopurilor marete pe care si le propun, facandu-si astfel, prin auto-invinovatire inutila, situatia si mai grea. Este ca si cum te-ai lupta cu un urias (tu nefiind David din cunoscuta legenda), ai pierde si ti-ai reprosa asta. Lupta nu e pierduta de la bun inceput, nu vreau sa sugerez asta, vreau doar sa subliniez forta uluitoare a straturilor vechi din creierele noastre si necesitatea de a le aborda intr-un mod diferit, deoarece lupta „corp-la-corp”, pentru cine nu s-a convins inca este sortita esecului (Sisif, tu ma intelegi, cred)

O strategie noua, castigatoare, presupune o buna cunoastere a „adversarului” (el pare asa doar in raport cu scopurile alese de mintea constienta). Trebuie sa-ti spun ceva despre „el” (creierul arhaic): traieste in prezent! Seamana foarte tare cu un copil in sensul urmator:

  • Cauta gratificatii imediate
  • Are scopuri pe termen scurt
  • Nu se gandeste la consecinte

Cand fata aceea atragatoare la care visezi de saptamani in sir a venit, in sfarsit, acasa la tine si este neasteptat de disponibila (mai ales ca ai avut grija sa-i dai ceva de baut inainte) mai conteaza faptul ca nu ai prezervative? (si, in plina cunoastere tactil-kinestezica, inclusiv bucala, ai vrea sa te opresti pentru a sprinta pana la magazinul din colt?) Cand ciocolata aceasta in forma de scoica (universul e minunat, dupa ce am scris articolul cu Susie si seashells, cineva mi-a adus, de la Bruxelles, exact formele respectiva de ciocolata, neavand niciun fel de mila pentru dintii care mi-au ramas intacti pe maxilarul inferior-da, pe cei de sus i-am pierdut, pentru totdeauna, de aceea sunt un model de intelepciune, am facut majoritatea greselilor posibile plus cateva originale) iti face cu ochiul in timp ce in minte ai o salata mult mai sanatoasa (dar „insipida si scarboasa”, cum imi spunea cineva angajat periodic in astfel de dileme existentiale), ce crezi ca vei alege? Intrebarea este retorica, stii prea bine ceea ce deja ai ales, si inca de multe ori.

Exista, inauntrul nostru, o ciocnire continua intre recompensele pe termen scurt, urmate de costuri pe termen lung ( intalniri depresogene cu oglinda, in special daca nu ai haine pe tine) si recompensele pe termen lung (un corp excelent proportionat, flexibil si plin de vitalitate), asociate unor suferinte crunte, pe termen scurt.

Desigur, sistemul mai nou si mai sofisticat de gandire si autocontrol ne recomanda a doua varianta si, la rece evaluand situatia, acea alegere este cea mai potrivita si adaptativa. Ce simpla ar fi viata daca am fi construiti doar asa. Suntem insa echipati altfel, adica mai avem un sistem, mult mai puternic (s-a intarit in milioane de ani de folosire automata) iar acesta se opune si, prin cateva trucuri magice doar de el stiute, face sa dispara orice urma de precautie, alungand prezervativul si salata din sfera preocuparilor constiintei. Sistemul deliberativ, abia aparut este trecut offline iar circuitele neurale ruleaza senzatii, ganduri simple si asteptari cunoscute si omului de Neanderthal.

Asa suntem noi, astazi, si oricine se opune acestei evidente, in opinia mea, fie nu a inteles, fie nu a aflat niciodata ca exista biologie evolutionista. Sfintii care se lupta cu fecioare apetisante, goale, bineinteles, intre doua rugaciuni, sunt desigur, de alta parere (ca si Gigi Becali, convins aseara-articol din 2010, n.m.- ca Diavolul a actionat din nou, in cea mai ridicola partida a echipei Steaua din ultimul deceniu, un meci in care a jucat cu ea insasi si a pierdut!). Nu sunt de parere ca ignoranta ne poate aduce prea multe lucruri bune. Daca exista o teorie contemporana aproape imposibil de respins, date fiind dovezile extrem de convingatoare, aceasta este teoria evolutiei prin selectie naturala (e adevarat, Dawkins si Dennett, respectiv Eleredge si Gould, sunt in razboi, dar nu pentru ca cei din urma resping evolutia ci pentru ca pun in discutie ritmul si mecanismele transformarii)

Mintile si creierele noastre au module arhaice, eficiente si utile in anumite situatii dar si gata oricand, data fiind forta lor, sa deconecteze partile mai sofisticate, intemeiate pe limbaj, aparute recent in istoria noastra. Aceste doua sisteme functioneaza mereu si sarcina noastra, mi se pare, este sa gasim o cale economica de a le armoniza, adica de a le ajuta sa se imprieteneasca. Problema este ca sistemul mai vechi nu vorbeste tot asa cum partenerul tau, cand e in mod evident infuriat sau speriat de ceva, nu vorbeste si se baga in vizuina lui, de unde stii prea bine ca nu il vei scoate, desi incerci cu multa determinare stupida.

Nu avem totusi alte solutii in afara celor care presupun constienta, rabdare, amplificare a ceea ce se numeste critical thinking skills si intelegere a felului in care suntem cablati, genul acela de lucruri despre care nimeni nu ne vorbeste la scoala si pe care trebuie sa le cautam singuri, daca avem aceasta inspiratie inainte de a primi talonul de pensie. Sunt aproape convins ca in domeniul educatiei este nevoie de o schimbare majora, de o modificare teribil de importanta a accentului de pe informatii (in epoca Google si Wikipedia) pe antrenamentul gandirii si abilitatea de a  selecta si interpreta corect informatiile acum  accesibile printr-un click, inclusiv de pe telefonul mobil. Ramane un mister felul in care schimabarile uriase la care visez vor fi initiate de oameni in varsta, aflati in pozitii de conducere dar sper (si am exemple) ca si ei pot incerca macar sa invinga formidabila inertie evolutionista si, macar de dragul generatiilor urmatoare, sa se adapteze la o lume tot mai complexa si neasemanatoare nu doar cu mediul de viata al stramosilor nostri ci si cu lumea de acum 100 de ani, cu oameni care inca se temeau de masini si femei considerate fiinte inferioare, motiv pentru care li se refuza dreptul de a vota. Aceste lucruri sunt acum uitate dar ele au fost la fel de reale ca interdictia curenta de a muri cu demnitate si nu legat la aparate oribile prin impersonalitatea lor sau cheltuielile colosale cu avioane, elicoptere si alte echipamente de lupta (fonduri sustrase, in acest fel, unor domenii precum sanatatea, cultura sau educatia-te-ai intrebat vreodata cat la suta din PIB reprezinta bugetul militar al celei mai puternici natiuni de pe glob?)

Avem de nevoie de scoli, in continuare, dar proiectate altfel, deoarece avem nevoie de oameni care sa fie buni ganditori, suficient de echilibrati pentru a tine cont si de ceea ce  le confirma dar si ceea ce le infirma ipotezele sau credintele. Am dubii serioase ca cineva neantrenat sa gandeasca ar putea altfel decat prin pura intamplare sa faca alegeri care sa sprijine dezvoltarea pe termen lung , atat a lui cat si a mediului din care face parte (daca milioane de oameni nu protesteaza atunci cand padurile sunt taiate, si uneori nuci macar nu stiu asta, cum ne putem astepta, peste un numar de ani, la echilibru ecologic si aer de calitate?). Si eu am crescut intr-un sistem care a supravalorizat abilitatile mnezice si nu a fost interesat deloc de alacatuirea mintii mele, de vulnerabilitatile si atuurile ei, motiv pentru care cred ca am iesit din liceu mai limitat decat am intrat (asa am ajuns sa citesc, de exemplu, „Probability for dummies”). Oare experienta ta este cu mult diferita? Oare iti doresti pentru copiii tai acelasi stil pedagogic invechit, aceleasi exigente absurde (ai cantarit cumva ghozdanul unui prichindel de clasa primara?), aceleasi informatii inutile, adica, pe scurt, acelasi traseu deprimant, deoarece distruge vivacitatea si curiozitatea naturala a unui copil?

Probabil ca nu, daca citesti acum cu o minte senina. Doar ca realitatea e un pic diferita. Sistemul ancestral nu iubeste noul si se teme de el. Sunt de acord ca exista noutati lipsite de continut, nu la ele ma refer, dar mai stiu ca nu exista evolutie fara variatie (adica schimbare) si nu sunt de acord cu „sa se modifice, primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. mai stiu ca schimbarile pozitive nu pot fi impuse cu forta si ca ele sunt durabile daca infloresc in mod natural. Doar ca „natural”, in acest caz, nu inseamna a ne lasa in voia modulelor arhaice, automat orientate catre status quo ci a amplifica, prin antrenament constient¸facultatile mai noi care ne despart de cimpanzei, in ciuda proportiei covarsitoare de ADN comun.

A ma angaja intr-un proces care sa conduca in mod constient la evolutie mi se pare o cauza suficient de interesanta in slujba careia sa-mi pun viata, incercand astfel sa-i dau un sens dincolo de supravietuirea confortabila si sexul protejat de noii zei ai prezervativelor si pilulelor contraceptive. Mi se pare excitant sa actionez in vederea a ceva care ma depaseste si care va continua dupa ce efemera mea existenta se va dispersa, eliberand miliarde de atomi pentru noi aranjamente. Pot sa consider acest angajament ca unul pe termen lung si imi pot chiar imagina rezultatele, uneori intr-un viitor perceptibil, asta daca nu as fi la fel de atras de un somn bun, niste cartofi prajiti sau cel mai caraghios meci din istoria recenta a fostei mele iubite echipe. Promit, iata, public, sa rezist acestor cantece de sirena, fara a fi Odiseu, dar cunoscand experimentele de psihologie sociala ale unor Freedman si Fraser (acela cu panourile in California), Sherman (cresterea cu 700% a numarului de voluntari pentru Societatea Americana a Cancerului) sau chiar comunistii chinezi (care au obtinut de la prizonierii lor americani declaratii antiamericane purtandu-se frumos cu ei).

Pe de alta parte, evolutia nu este in mod necesar un lucru bun. Cine ar putea stabili ce este cu adevarat „bun” intr-un univers in care nimic nu dureaza si in care, daca iti cade tencuiala in cap (un caz recent, la Galati), intri in coma? Cred insa ca e un lucru foarte interesant, mult mai interesant decat a gandi timp de 20 de ani in acelasi sistem de referinta (sau paradigma, pentru vizitatorii pro-Kuhn) sau a face, cu mici variatii, aproximativ aceleasi lucruri. Suntem facuti pentru a ne misca, nu doar fizic ci si mental, ma gandesc eu in timp ce stau pe un scaun, in fata unui monitor.

Dupa articolul despre magruderi, publicat ieri (6 august 2010, n.m.), unul din fostii mei „copii”, acum adult platitor de taxe, participant la congrese si  prieten cu un tanar neuroscientist roman, despre care sper sa auzim in curand, avand in vedere in ce laborator lucreaza, imi spune ca vorbeste despre Asch si Milgram de cate ori are ocazia. Excelent, ma gandesc, un inceput bun si o sansa de ridicare a nivelului de constientizare publica a mecanicii oarbe pre-instalate in mintile noastre. Astept cu interes anii in care, cel putin in publicul educat, si mai ales in cel specializat in facultatile de psihologie, nume precum David Phillips (efectul Werther), Ellen Langer (iluzia controlului), Simons si Levin (orbirea la schimbare), Chapman (corelatii iluzorii), Schkade si Kahneman (iluzia de concentrare), Kenrick (efectul de contrast), Pandelaere si Dewitte (biasul de afirmare) sau Petty si Cacioppo (credibilitatea ca indiciu periferic) sa fie la fel de cunoscute.

Iti vine sa crezi ca la toate efectele de mai sus e posibil sa fi fost expus ieri? (sau azi, in urmatoarele ore) Mai mult, ce parere ai de posibilitatea ca cineva sa cunoasca fie si unul singur dintre ele (lista mea e departe de a fi exhaustiva) si sa-l foloseasca deliberat? Nu vreau sa te arunc in hatisul interpretarilor paranoide dar nici nu vreau sa crezi ca toti oamenii inainteaza prin viata ghidati de ceea ce unii specialisti numesc „realism naiv”. Cu alte cuvinte, lumea e plina de fraieri (eu ma descopar, periodic, drept unul din ei), adica de oameni care ajung sa se supuna, automat, fara sa-si dea seama nici macar mai tarziu, unor tehnici bazate pe principii psihologice studiate atent sau doar intuite in mod genial.

Nu-i putem elimina pe profesionistii persuasiunii, cu sau fara diplome, si nici nu ar fi etic, in viziunea mea (in fond, ei nu constrang pe nimeni), dar ne putem apara de strategiile manipulative prin singurul mijloc aflat la dispozitia noastra: o cunoastere avansata. Dupa ce am ezitat indelung, cu ochii la ucenicul vrajitor aflat in fiecare dintre noi, am hotarat sa scriu, cel putin din cand in cand, despre aceste subiecte al caror control intelectual ii poate deosebi pe psihologii diletanti de cei profesionisti (sau pe cei dotati cu o buna intuitie psihologica, dar nealfabetizati si straini de „goagal” de semenii lor mai inocenti si tragic agatati de un guvern slab).

Sigur ca, aflat in posesia unui asemenea tip de informatii, vei fi tentat, cel putin uneori, sa le folosesti in favoarea ta. Oare asta ma face responsabil si pe mine? Cred ca da, intr-o anumita masura, si accept asta, numai pentru posibilitatea opusa, mai atragatoare, anume ca le vei da si tu mai departe (usurandu-mi povara-joking!), largind sfera de intelegere a unor fenomene subtile, adanc incrustate in mintile noastre. Desi nu cred in intalnirea misterioasa dintre o fecioara si o fantoma, urmata de nasterea unui copil exceptional care a murit si apoi a inviat (dar nu a mai revenit pe Pamant, desi a promis), ritualul de Paste mi se pare emotionant: lumina trece de la o lumanare la alta. Acesta imi pare a fi destinul cunoasterii. Lumina care a ajuns la mine, pe cai uneori surprinzatoare, o dau si eu mai departe. Cu ce scop? Jocul mi se pare mai interesant daca oamenii sunt mai constienti. Playing with me?

Asa cum vad eu lucrurile, un profesor exceptional este acel om specializat intr-un domeniu capabil sa faca accesibila, pentru un student, intelegerea unui lucru abstract intr-o maniera clara, concreta si foarte greu de uitat. Pentru asta mi se pare cruciala folosirea exemplelor si analogiilor (a uni Cerul si Pamantul, adica „abstractul” si „concretul”). Se pare ca m-am nascut cu acest dar (pe langa o cantitate impresionanta de modestie). Voi face uz de el, in continuare, intr-un domeniu in care nu sunt specialist, dar ale carui cunostinte de baza le consider obligatorii pentru conditia de om educat. Din cate am putut observa, notiunile de „gena” si ADN” sunt putin intelese, desi nimeni nu pare a avea vreo problema in a opera cu ele. Intelegerea deformata sau partiala a genelor  sprijina teorii ciudate despre realitate, tot asa cum intelegerea gresita a conceptului de „democratie”, in anii ’90, ii facea pe oameni sa creada ca pot face orice fara a fi pedepsiti („acum e democratie!”)

ADN este prescurtarea de la acid dezoxiribonucleic. Prin urmare, este un acid, adica ceva fizic (o combinatie de particule materiale, un fel de caramizi elementare). Fiind ceva fizic, trebuie sa aiba o forma. Desigur, este faimoasa dubla spirala (un fel de scara rasucita, pe care eu circul zilnic, deoarece stau intr-o casa din anii ’30). ADN-ul are o proprietate iesita din comun: se poate reproduce (voi povesti cum face asta in alt articol)

Componentele lui (caramizile asezate intr-un anumit fel, formand „treptele” scarii) se numesc baze si sunt in numar de 4: adenina, timina, citozina si guanina. Aceste baze sunt precum doua cupluri casatorite si neinchipuit de fidele: A formeaza o „treapta” (pereche) numai cu T iar C numai cu G. Spirala propriu-zisa e alcatuita din lanturi de zaharuri si fosfati. Fac aceste precizari pentru a sublinia faptul ca in molecula de ADN nu exista viata. Intreaga structura este pur fizica, adica lipsita de viata (multimi uriase de atomi, asezati in anumite tipare).

Gena este o secventa speciala din acest fir filamentos (ADN-ul), adica o bucata din el. Chimistii au descoperit ca cele 4 baze (care formeaza treptele) sunt aranjate mereu in grupuri de cate trei (de exemplu: TA-CG-CG sau TA-TA—CG) Aceste aranjamente nu sunt intamplatoare. Este ca si cum A,T,C, si G ar fi litere obligate sa formeze intotdeauna cuvinte din 3 litere (imagineaza-ti ca urci scara si, pe o serie de 3 trepte consecutive, in partea stanga ai literele TCC iar la capatul drept al treptei ai „complementerele AGG; si daca le citesti impreuna obtii combinatia TA-CG-CG). Fiind mereu in oglinda, TCC pe stanga este totuna cu AGG pe drepta (fidelitatea!)

Cuvintele (grupurile de 3 litere, adica de 3 baze) reprezinta un cod pentru un aminoacid. TCC, de exemplu, este codul pentru „arginina” pe cand TTC este codul pentru „lizina”. Asta inseamna ca „cineva” citeste „cuvintele” la biblioteca dupa care se duce la fabrica si construieste aminoacizi (arginina si lizina, in cazul de mai sus). In total sunt 20 de aminoacizi. Cum din 4 litere aranjate in grupuri de cate 3 se pot obtine 64 de combinatii, rezulta ca unele coduri sunt in corespondenta cu acelasi aminoacid (lizina se obtine nu doar din TTC ci si din TTT).

Cine „citeste” gena, adica „propozitiile”? (siruri de cuvinte) La modul general celula face asta (biblioteca se afla in mijlocul ei, in nucleu) iar la modul particular „cuvintele” sunt transcrise intr-un ARN-mesager. Din aminoacizi se obtin proteinele. Aminoacizii din constructia unei molecule proteice sunt adaugati exact in ordinea specificata de gene (ordinea cuvintelor in propozitie). Aminoacizii nu fac parte din gene asa cum ingredientele unei prajituri tiramisu (yum yum) nu fac parte din reteta scrisa pe o foaie de hartie.

Pe scurt, cu ajutorul unui alfabet de 4 litere si a unui vocabular (cuvinte din trei litere) de 64 de cuvinte, celulele pot produce mii de proteine (unghiile care iti cresc exact in acest moment, fara sa simti, se bazeaza pe o astfel de proteina:cheratina-deci genele lucreaza silentios, chiar in acest moment)

Prin urmare, ce este o gena? Este un fel de hartie pe care e scris un text (o combinatie de materie si informatie). Insa daca ne uitam atent la un text tiparit, realizam cu usurinta ca literele insasi sunt cerneala tipografica, deci materie. Insa felul in care sunt asezate particulele de cerneala are sens pentru mine, cititorul. Tot asa, din aranjamentul celor 4 baze (cerneala) in serii de cuvinte obtinem ceva cu sens (celule-tesuturi-corp). Sensul nu se afla in cele 4 baze dupa cum literatura nu se afla in litere. Fiind materiale, bazele isi pierd structura, la un moment dat (sunt precum o pereche de pantofi pe care ii arunci dupa ce s-au uzat). ADN-ul, cu alte cuvinte, nu este „nemuritor”. Nici gena (secventa din el) nu este.

Ceea ce supravietuieste cu adevarat (milioane de ani) este informatia codificata in gena. Insa pentru asta e necesara indeplinirea unei conditii simple:informatia trebuie copiata. Este nevoie de un xerox. Organismul face mereu astfel de copii si le transmite generatiei urmatoare. Daca tu ai o fotocopia unui curs de la care ai chiulit, obtinuta prin bunavointa unui coleg tocilar, informatia ta si informatia lui sunt identice (si cu un xerox de ultima generatie nici foile nu pot fi distinse usor). Materie si informatie, coala A4 si text (despre psihologia stimularii dorintei de intelegere-cursul meu de la master!)

Acum voi relua ceea ce am incercat sa-ti transmit : gena este, in esenta, informatie iar informatia se mosteneste neschimbata (cu exceptia erorilor intamplatoare de copiere). Genele nu se imbunatatesc prin functionare. Pur si simplu cele mai valoroase construiesc organisme mai capabile sa supravietuiasca si sa se reproduca. Oricat ar parea de straniu, genele „se folosesc” de organisme (ghilimelele reamintesc faptul ca gena este informatie iar informatia nu are dorinte sau intentionalitate-de exemplu, 2+2=4 este o informatie, teorema lui Pitagora este o alta iar caderea guvernului, saptamana viitoare, ar putea fi o a treia)

Nu ne putem supara pe o gena tot asa cum nu putem fi iritati de faptul ca 2+2+4 si in 2010 si in 1945 (sau putem fi insa asta arata doar gradul personal de ignoranta). Materia a gasit, in mod intamplator, o modalitate de a transmite informatii complexe si variabile. Pentru a reusi asta sunt necesare operatii permanente de copiere (de aceea sexul e foarte atragator, la orice varsta). Informatiile sunt instructiuni abstracte (un fel de „Mergi inainte pana la prima intersectie si apoi faci la dreapta!”) Aceasta instructiune nu este afectata de masina care o urmeaza (iar faptul de a merge pe bicicleta, de asemenea, nu o schimba).

Ceea ce este fascinant este felul in care astfel de instructiuni ajung sa construiasca un anume organism (de care se vor dispensa, dupa un numar de ani) si felul in care acel anume organism reuseste sa se adapteze la mediu, ducand, prin urmasi, instructiunile mai departe (despre selectia naturala, de grup si altruismul darwinian voi scrie alta data).

Sper sa fi reusit sa transmit ideea ca gena este informatie iar informatia nu are trairi afective sau intentii mentale („distributivitatea inmultirii fata de adunare” nu vrea sa fie inteleasa, placuta sau admirata). Nu stiu insa daca a ajuns la tine si gandul meu secret, care a insotit mini-lectia de genetica, de accea il rostesc: poate e cazul sa nu ne mai luam asa de tare in serios!

 

Diana, Cristina si Viorel sunt prieteni foarte buni, de mult timp (de la gradinita). Acum sunt toti corporatisti si asteapta nerabdatori concediul, pentru a materializa un plan mai vechi: o calatorie prin Europa. Zis si facut. La inceput de iulie pleaca impreuna in mult-asteptata aventura, circuland cu masini inchiriate (sau facand autostopul). Nu se despart niciodata si se sustin in permanenta (that’s why friends are for). Fiind sfarsit de iulie, iata-i inapoi: un pic obositi, un pic bronzati si multumiti de ceea ce, la unison, evalueaza ca un concediu reusit.

Dupa aproape o luna, din punct de vedere fizic, sunt, practic, neschimbati: Dianei nu i-a crescut nasul, Cristina nu are o ureche in plus iar Viorel are, in continuare, 2 testicule. E posibil ca, psihologic, sa se fi produs unele transformari insa, pentru scopurile de fata, nu ne intereseaza. Retine doar ca cei trei sunt organisme fizice distincte care nu s-au amestecat intre ele, desi au calatorit cu aceleasi masini.

Mai departe, in loc sa te gandesti la ei ca la fiinte umane, accepta, te rog, ca sunt gene (iar Viorel, Cristina si Diana sunt numele lor). Masinile inchiriate se numesc corpuri (da, in corpul tau, chiar acum, se afla mii de astfel de prieteni la catarama). Genele (prietenii) se muta dintr-un corp (o masina) in altul pentru a se putea deplasa prin mediu (Europa). Cu toate acestea (intimitate) nu se amesteca (isi pastreaza individualitatile) dar, prin actiunile lor, produc efecte diverse. Observa, deci, ca rezultatul actiunilor contine efecte amestecate.

Si ce sunt genele, in esenta? Instructiuni abstracte. Informatii. Poti evoca o foaie A4 pe care bunica a mazgalit reteta unei prajituri cu visine. Acolo sunt doar pete de cerneala si semne. Daca o mananci (la foaie ma refer) s-ar putea sa faci indigestie. Reteta e transmisa de la o generatie la alta (nepoata este acum capabila sa creeze o prajitura la fel de savuroasa). E aceeasi foaie? Nu, intre timp a fost copiata. Cerneala nu mai este neagra ci albastra iar foaia de hartie este de o calitate mai buna. Dar instructiunile sunt aceleasi (asta daca, pe parcurs, o minte inovatoare nu s-a gandit sa modifice o proportie sau sa introduca un ingredient nou).

Prin urmare, daca excludem mutatiile, genele se depaseaza neschimbate de-a lungul timpului, schimband „masinile” (corpurile), asemenea prietenilor nostri platiti de corporatii multinationale suficient de bine pentru a le adormi simtul moral. Pentru a continua marea calatorie (prin „Europa”) genele au nevoie de masini. Nicio problema, exista din belsug: suntem chiar noi! Asa cum ceea ce se intampla cu masinile inchiriate nu modifica structura fizica a celor 3 prieteni (o lovire usoara in parcare nu determina disparitia ridurilor Dianei sau aplatizarea abdomenului Cristinei) tot asa genele aflate in corpuri nu sunt influentate de destinul acestora (reteta continua sa fie copiata, chiar daca unii consumatori de prajitura au facut diabet sau au castigat Olimpiada cofetarilor). Corpurile sunt construite in functie de informatiile genetice, intr-adevar, dar acesta nu e decat un alt fel de a spune ca genele se folosesc de corpuri asa cum prietenii nostri s-au folosit de masini (pe care, ghici le, le-au abandonat ulterior, fara procese de constiinta)

Si atunci, cine evolueaza, te-ai putea intreba! Este o iluzie sa credem ca noi, oamenii (speciile) evoluam. Noi suntem doar masini de supravietuire (n-ai de ce sa fii furios, „eu” sau „tu” ca entitati fixe nu existam-asta e o alta iluzie!). ADN-ul evolueaza (sau genele, daca nu suporti sa ma refer la baza lor fizica). Sunt genele ceva viu, apt sa se miste? Nu, sunt doar informatii (precum acest text). Nu au nici dorinte, nici credinte, nici sentimente de dragoste. Doar sunt! Si ce fac? Se autocopiaza, la nesfarsit! (nu intotdeauna exact, astfel sunt posibile mici schimbari). Cele mai pricepute la a-si produce copii capabile sa produca alte copii „supravietuiesc” si „se perpetueaza” (celelalte sunt scoase din joc, treptat sau dintr-o data-vezi dinozaurii). Si ce inseamna, in acest caz, cel mai bine adaptat? Nimic altceva decat bun la replicare. Replicatorul (gena in plan biologic, mema in plan psihologic)  este cu atat mai adaptat cu cat are mai multe sanse de a fi copiat.

De exemplu, intr-o comunitate de oameni onesti, un mincinos va fi un dezadaptat (nimeni nu se imperecheaza cu el asa ca „gena minciunii” nu este copiata intr-un alt organism). Si reciproca este valabila: daca esti cinstit in timp ce vecinii, colegii si chiar rudele tale sunt ipocrite, genele tale nu vor supravietui (nu vor fi copiate). Din fericire, societatea umana este un amestec de onestitate si minciuna, asa ca, pana una alta, ambele categorii de instructiuni („Iata ce trebuie sa spui pentru a obtine X”-aviz industriei de vanzari) se reproduc fara mari emotii.

Ar fi o eroare sa credem ca evolutia favorizeaza o directie sau alta (onestii sau manipulatorii). Pur si simplu, in mediul in care functioneaza, gena mai apta sa fie copiata va supravietui (va trece dintr-o „masina” in alta). Daca esti o persoana mai degraba sincera, vei avea o viata grea intr-un mediu duplicitar (fariseic). Cu un pic de minte in plus vei gasi puterea de a-ti schimba mediul, adica de a alege un mediu mai potrivit cu cine esti tu (oare in cautarea a ce 3 milioane de concetateni au plecat din Romania?). Sau vei ramane, te vei lupta cu viclenia si inautenticitatea, vei suferi si vei da nastere unor urmasi care iti vor repeta destinul chinuitor. Ah, poate vrei sa fii un erou! In regula, in acest caz. Ai dreptul sa-ti oferi aceasta placere. Totusi, probabilistic vorbind, in medii imbibate de frica eroii nu au urmasi vii. Cel mult o statuie din piatra, investita de porumbei cu functii de obiect sanitar.

Oamenii preocupati de dezvoltarea spirituala ajung, mai devreme sau mai tarziu, sa mediteze asupra ideii de abandon. Nu este un subiect usor, cu atat mai mult cu cat intreaga noastra cultura accentueaza importanta Eului si a actiunii personale, condamnand si dispretuind victimizarea si fatalismul. Numai ca „abandonul” in sens spiritual are la fel de multa legatura cu neajutorarea si determinismul implacabil pe cat are molia de carti cu pasiunea pentru lectura. Vreau sa ilustrez aceasta idee intr-o sfera draga, sper, tuturor, anume in materie de iubire.

In viziunea mea, a iubi pe cineva inseamna a te abandona sentimentelor spontane de drag, grija sau admiratie pe care ti le trezeste un Tu. Cu alte cuvinte, a iubi in sensul de abandon, este un fel de a nu opune rezistenta unor forte emotionale trezite in tine, fara sa ai habar cum, de un altul. Aceste sentimente, desi uneori te pun in situatii dificile, inclusiv in plan etic, provocatoare, stranii sau chiar caraghioase, constituie, pe masura ce apar si se dezvolta, realitatea ta (observa ca am spus „sentimente” si nu impulsuri de momente activate de membri foarte chipesi ai sexului opus). Si ce ne invata Viata despre realitate?  Un lucru simplu, bineinteles (in teorie): ca este nu doar intelept ci si inalt adaptativ sa o accepti. Altfel spus, daca realizezi ca iubesti pe cineva si nu vrei sa te pui rau cu realitatea sau Viata, cel mai bine este sa-ti accepti sentimentele (sa te abandonezi lor, din punct de vedere emotional), sa intelegi care este cel mai bun curs al actiunii si, propulsat de forta lor (sentimentele sunt asemenea unui motor) sa initiezi un comportament, adica sa faci ceva (visarea cu ochii deschisi si fanteziile romantice ma tem ca sunt procedee nevrotice). In curand realitatea iti va da un feedback, adica urmeaza sa afli daca ai incurcat-o rau de tot, daca propria ta minte ti-a jucat o festa sau ai tras, din nou, lozul castigator. Orice amanare sustinuta de frica, si nu de o necesara prudenta, este o irosire a vietii (poate si o degradare sau contaminare a sentimentelor, frica nefiind chiar marele agent purificator).

Cel care iubeste nu lupta cu propriul lui interior, nu pretinde ca nu este asa, nu incearca sa-si modifice starea, nu o evalueaza ca fiind „infantila” sau „stupida”  inainte de a o experimenta complet (desi chiar se poate dovedi astfel, dupa un timp) si, daca este interesat de psihoterapie, nu o numeste imediat „transfer” sau „identificare”. Pentru a putea inainta in propria ta viata este necesar sa-ti lasi sinele sa fie ceea ce este, adica sa te abandonezi lui, fara a-ti pierde starea de Martor (constienta), adica fara sa fii furat, ametit sau orbit de ceea ce traiesti. Sigur ca abandonul tau actual poate fi urmat, uneori intuiesti asta, de o cumplita dezamagire. Dar Viata este interesanta tocmai pentru ca este un joc deschis, fara garantii! O relatie de iubire, cu un copil sau cu un adult, desi finalizata prost (in sensul de dureros) dar dusa pana la capat (gestalt inchis in idiomul specialistilor) iti permite sa faci un pas inainte, sa devii o persoana mai bogata si integrata.

Sustin fara rezerve abandonul in iubire. Inteleg prin asta recunoasterea curajoasa a ceea ce traiesti si lansarea unor actiuni potrivite (atat cat te duce capul), adica asumarea experientei. Este posibil sa suferi si adesea se va intampla asta, pentru ca acolo unde este o mare lumina (iubirea) exista si o mare umbra. Copiii mei psihologici ma invata mereu despre constientizare si recunostinta, dar sunt si cativa prinsi in gaura neagra a auto-rasfatului la capatul unui pod traversat, aparent, cu succes. Suferinta este inevitabila in iubire insa bucuria are si ea un scor mare pe curba lui Gauss. Traim intr-o lume in care nimic nu dureaza. Doar ca pana la disparitia iubirii drumul e lung si merita sa-l parcurgi, cu orice risc. A te angaja pe acest drum inseamna, pentru mine, abandon. Este o paradoxala renuntare la control, pentru ca incetand sa mai incerci sa-ti schimbi sentimentele, te incredintezi unui sine mai inalt, care le asaza intr-o ordine superioara. Sau poate nu face asta, deoarece nu exista. Taking chances?

Construit de Sorin