Arhive pentru august 18th, 2011

Conform recensamantului din 2009 in Bucuresti traiesc aproape 2 milioane de oameni. De fapt, intr-o zi, orasul aduna 3 milioane si in cativa ani specialistii se asteapta ca numarul sa urce la 4 (in conditiile in care azi, in zona metropolitana, sunt deja 430.000 de suflete, dar nu imateriale). Hai sa ramanem, pentru scopil acestui articol, la cifra 3. Cum ar fi sa auzi ca 3 milioane de bucuresteni (toti locuitorii orasului, fie ei stabili sau efemeri) au fost rapiti, la un moment dat, de extraterestri? Nu stiu de ce „omuletii verzi sau ultravioleti” ar prefera al saselea oras din Uniunea Europeana (ca populatie) si nu Brasovul sau Timisoara (le fel de interesante, in opinia mea) Absurd, desigur, nici un om sanatos nu ar crede vreodata o astfel de aberatie.

Totusi, exista un sambure de adevar: 3 milioane de oameni, dar nu bucuresteni ci americani, declara ca s-au intalnit, in diferite circumstante, mai ales noaptea, cu  misteriosii vizitatori (fiind examinati si chiar inseminati). Acesti oameni nu sunt toti nebuni (prin urmare, unii chiar sufera de tulburari mentale serioase). Sunt oameni rationali, cu vieti normale, convinsi de realitatea experientei lor (si afectati, din pacate). Este interesant ca foarte putini si-au amintit de „rapire” imediat ce ea s-a produs (nu intamplator scriu acest articol in contextul unei serii vizand felurile  in care ne autopacalim, perfect inocenti). Amintirile au revenit dupa multi ani, adesea in contexte terapeutice (sub hipnoza). Este oare posibil ca mai mult de 3 milioane de oameni sa se insele? Pare incredibil dar e suficient sa ne aducem aminte de vremurile cand toata lumea credea ca Pamantul e plat, cu exceptia celor care, locuind la malul marii, se intrebau de ce dintr-o corabie dispar mai intai catargele.

Da, credinta mea este ca milioane de oameni se insala si inteleg si de ce. A fi rapit de extraterestri este o iluzie (la fel ca a avea experiente extracorporale) generata de o stare alterata a constiintei, de caracterul reconstructiv al memoriei, de particularitati de personalitate, de confabulatie, de contextul cultural (filme si litaratura S.F.) si, cum altfel, de tendinta de a evita responsabilitatea. Sa le luam pe rand:

In timpul somnului, miscarile corpului sunt puternic diminuate de creier, cel care se asigura, astfel, ca in timpul curselor nocturne de urmarire nu vom cadea din pat. E posibil sa te trezesti brusc dintr-un somn profund iar corpul sa fie inca paralizat (corpul sa revina treptat la tonusul starii de veghe). „Abductionistii” (people abducted by aliens) povestesc adesea despre aceasta paralizie terifianta (cineva umbla prin abdomenul sau prin capul tau iar tu nu poti face nimic, nu te poti misca deloc). Nu este insa suficient. Imaginile de unde vin? Daca am vorbit de somn cred ca intuiesti raspunsul: sunt imagini din vis (nu-mi spune ca ti se pare anormal ca cineva sa viseze extraterestri, doar eu cunosc o serie de oameni care viseaza monstri). Dar cum e posibil sa visezi cu ochii deschisi?

Off, nu ti-am zis de atatea ori ca avem in cap ceva extraordinar de interesant? Creierul este capabil de aceasta performanta. Cel putin 5% din populatie (e vorba de o statistica a americanilor) experimenteaza astfel de halucinatii (daca studiezi medicina sau psihologia trebuie sa fi auzit de halucinatii hipnagogice si hipnopompe) Sigur, sunt stari mai putin obisnuite, dar departe de a fi inexplicabile. Constiinta fiind alterata in asemenea situatii este foarte greu sa faci distinctia intre vis si realitate (un copil pana la 3 ani, sanatos, are in mod curent astfel de dificultati de discriminare) si e de asteptat sa confunzi ceea ce visezi cu evenimentele reale (E.T., you bastard, why have you stolen my cheese?) Nu doar extraterestrii par reali intr-un asemenea context ci orice altceva, singurele limite fiind cele ale imaginatiei tale( iar cei care, din diferite motive, nu au mai dormit de foarte mult timp sunt mai inclinati spre astfel de episoade onirice in stare de veghe, cu atat mai mult spre paralizie, asa cum ne asigura un psiholog de la Harvard, Richard Nally)

Adauga la asta faptul ca unii oameni sunt genetic predispusi catre fantezie si daydreaming,sau au pur si simplu o imaginatie bogata, adauga procesele de stergere, distorsionare sau modificare specifice memoriei (departe de a fi ca o banda video, inregistrand fidel evenimentele-o alta uriasa iluzie, periculoasa, atentie, si pentru terapeuti, psihanalisti si clientii lor!), nu uita de expunerea la intamplari iesite din comun furnizate de lecturi, file si videoclipuri si vei avea toate ingredientele unei „rapiri reale”, de natura a impresiona pe oricine, pentru mult timp.

Am uitat sa mentionez ceva? Desigur! (in mod intentionat) Nu am analizat inca (dar e posibil sa revin) posibilitatile minunate oferite de aceste intamplari stranii (petrecute doar in creierul cuiva, reamintesc). Ce fel de posibilitati? Stii si tu, acelea care le permit oamenilor sa-si explice probleme psihologice pre-existente „amintirii traumatizante”. Din pacate, explicate astfel, ele nici nu se pot rezolva. Asumarea responsabilitatii nu are legatura cu fiintele din alte sisteme solare sau galaxii (apropo, oare ei isi imagineaza ca au fost rapiti de pamanteni?-un modest exercitiu de reversibilitate) Putem trai confortabil si fara intalniri de gradul 3. O intalnire onesta cu propriile vulnerabilitati poate fi suficienta.

Pe vremea cand asistam cupluri mult mai des decat o fac astazi puteam auzi frecvent, dinspre el, urmatoarea replica: „devin asa pentru ca ea ma provoaca”. Prin „asa” putem intelege agresiv verbal si, in anumite cazuri, chiar fizic. „Iar eu nu sunt un om violent” (si cum ar putea fi din moment ce este preocupat de spiritualitate, face Yoga sau Tai Chi, asculta Mozart si consuma doar filme de Oscar?) Trebuie sa fie vina ei, corect? Adevarul este ca m-am plictisit de aceste scuze ridicole (le-am auzit de prea multe ori, in diverse variante). Mecanismul psihologic este acelasi: nimeni nu vrea sa-si asume responsabilitatea, cel putin la inceput. Daca discutiile din cuplu aluneca pe panta culpabilizarilor reciproce si al autojustificarilor, de obicei, la capatul unei perioade chinuitoare, cei doi se confrunta cu problema divortului sau a separarii (ceea ce nu este atat de rau cand exista profunde incompatibilitati).

„Oricine ar face la fel in locul meu” sau „Nu-mi da de ales” se numara printre propozitiile cele mai indragite. Insa nimic nu se poate construi pe o asemenea baza. E cu totul altceva sa spui „Eu nu sunt un om simplu. Am o doza considerabila de violenta in mine si am nevoie sa ma ajuti sa o integrez, deoarece singur nu am reusit asta pana acum. Daca e posibil, te rog, nu o stimula prea des pentru ca vom suferi amandoi.” Ai auzit deseori acest gen de discurs? Sigur ca l-ai auzit: in carti! In viata reala e altfel.

In viata reala oamenii sunt predispusi sa apeleze, inconstient, la atribuiri externe, adica sa nu-si asume responsabilitatea pentru reactiile lor (de pilda, pentru cuvinte lipsite de orice fel de empatie sau pentru insinuari ce par mai acceptabile, fiind rostite pe un ton neutru, dar sunt cu atat mai dezgustatoare). Cu toate acestea, Viata ne-a asezat pe toti pe drumul maturizarii si, ne place sau nu, la un moment dat trebuie sa stam fata in fata cu propriile noastre slabiciuni (e adevarat, de asemenea, ca nu toata lumea alege sa mearga mai departe de punctul acela dureros pe care, daca imi permiti o digresiune academica, il voi numi punctul naspa). Pentru a evolua, ca sa revin la inceputul articolului, este necesar ca el sa recunoasca propria lui contributie („aceasta reactie violenta imi apartine, vine dinauntrul meu, din istoria mea de viata, poate chiar din genele mele”) si nu cred ca m-ar putea contrazice cineva daca afirm ca acesta e un proces dureros (deoarece pune sub semnul intrebarii, pentru un timp, imaginea si stima de sine).

Insa oricat de dureros ar fi, calea rationalizarilor si atribuirilor externe este si mai bogata in suferinta (aviz masochistilor!). E mult mai usor sa spui „sunt asa din cauza ta”, intr-adevar, doar ca atitudinea aceasta nu conduce la progres si sigur nu reprezinta o solutie pentru problemele cuplului. Calea cea usoara ne face mereu cu ochiul, nu-i asa, draga Macedonski in drum spre Mecca? Tot ce nu presupune efort este intotdeauna atragator si, in acelasi timp, mijlocul cel mai sigur pentru a ramane, din punct de vedere emotional, copii.

Nu vreau sa intelegi de aici ca am pactat cu ea, incercand sa o scuz. Nici vorba, si ea refuza sa-si accepte partea de responsabilitate, fiind insistenta si acuzatoare, ceea ce, de ce sa ne miram, il scoate din minti. Stie prea bine, din experienta, ca „discutia”, asa cum a pornit, se va sfarsi prost si, cu toate acestea, nu se opreste (cand punctez acest lucru in terapie, ghici cine ma place instantaneu?). De fapt, a observa aceste pattern-uri din afara este foarte simplu si, uneori, comic. E cu totul altceva cand esti „in interior”, cand scorpia chiar te freaca la melodie cu tampeniile ei iar bruta face singurul lucru de care mai e capabil, anume sa vorbeasca urat. Apoi lucrurile se linistesc, numai pentru a fi reluate peste cateva zile sau luna viitoare, cu variatii si in cadre diferite (imi spunea un cuplu:”noi avem, fix o data pe luna, o cearta in urma careia hotaram sa ne despartim”)

Ar merita sa propun si o solutie, daca tot ma dau rotund! Adevarul este ca nu cunosc o solutie magica (am ratacit bagheta de magician de la inceputul formarii) dar am o lanterna destul de buna capabila sa lumineze in intunericul creierului, mai ales in zonele subcorticale. A muta focalizarea de pe persoana celuilalt pe tine insuti, simultan cu a intelege caracteristicile situatiei din prezent, uneori creata de amandoi, alteori generata de terti, ar putea fi o idee buna. A accepta ca esti responsabil, intotdeauna, pentru ceea ce simti, ar putea fi o idee si mai buna (geniala?). iar a fi dispus sa te vezi dintr-o alta perspectiva, de pilda a partenerului, ar putea fi, ma gandesc, un stimul pentru schimbare. Nu intram in relatii de cuplu pentru a ne chinui reciproc dar nici pentru a trage mata evolutiei de coada pufoasa a deresponsabilizarii. Cativa oameni sunt facuti sa traiasca singuri, fiind din ratiuni ce frizeaza patologia fie, in cazuri mai fericite, pentru ca Viata are unele planuri cu ei. Separat de asemenea cazuri mai degraba izolate, ca animale ultrasociale, viata ne cheama catre relatii, nu doar pentru a descoperi variatele feluri in care stim sa aruncam vina sau modalitati de a identifica paiul, trecand cu vederea barna, ci si pentru a ne oferi bucuria apropierii si a impartasirii. Undeva pe acest continuum, si tu, si eu, suntem cocotati. Nu punctul in care ne aflam mi se pare a fi o problema ci fixarea in el. Prea multa apropiere devine sufocanta si prea multa autojustificare, desi confortabila pe moment, conduce la distanta emotionala si esec relational.

Iar varianta cu „asa sunt eu si cu asta basta!” nu este, decat in mod iluzoriu, o modalitate de a face fata realitatii. Nimeni nu este capabil de acceptare neconditionata (nu ma refer la relatia mama-copil mic), prin urmare o atitudine pro-activa, orientata spre schimbari posibile, ar putea fi binevenita si salvatoare. Cuplul poate fi mai mult decat un teren de lupta cu victime colaterale (copiii) dupa cum nu merita sa fie redus la un teren de joaca (sex recreational, calatorii dragute in strainatate, afinitati muzicale sau cinematografice). Ca si sistemul lui supraordonat si mult mai excitant, grupul, este sansa pe care o primim, din partea realitatii, de a fi pe deplin fiinte umane, combinatii niciodata fixate de bine si rau, amestecuri de calitati admirabile si impulsuri detestabile. O aventura pe care as putea sa o apreciez, daca ea, imatura emotional si insecurizata, ca sa nu spun isterica, nu m-ar provoca ingrozitor. Ups, de ce imi suna cunoscut?

Astazi trebuie sa fiu la gara la 12.00 pentru a prinde TGV-ul (e un exemplu ipotetic, in Romania nu exista asa ceva si, la bugetul ministerului Transporturilor, nu e sigur daca vor mai exista trenuri, in general). Am trei bagaje, unul de 10, altul de 8 si al treilea de 3 kg (jur ca nu stiu ce am pus in ele) si am nevoie sa ma ajuti sa le car pana la taxi. Mi-ar placea sa le duci tu pe toate (creierul arhaic) insa imi dau seama ca nu e cinstit. In fond, nu ai nicio obligatie fata de mine (eu nu ti-am carat bagajele niciodata). As vrea macar sa-l iei pe cel mai greu si de asemenea inteleg, punandu-ma in locul tau, ca l-ai prefera pe cel mai usor (iar creierul tau primitiv, pentru a fi onesti, spera sa scape nefacand nimic). Suntem insa prieteni iar prietenul la nevoie se cunoaste (o aplicatie concrteta a metodei stiintifice, bazata pe teste empirice: credinta ca imi esti prieten trebuie verificata pentru a descoperi daca este adevarata sau falsa)

Prin urmare, la bagaje cu tine! Daca eu vreau sa-l cari pe cel mai greu (pentru ca sunt egoist) iar tu vrei sa-l duci pe cel mai usor (pentru ca si tu esti egoist) o formula rezonabila de compromis este sa-l duci pe cel din mijoc. Deal! Eu insa stiu cate ceva despre mintea umana si iti vi usura sarcina, fara stirea ta, asa ca te rog sa iei valiza de 10 kg si sa o tii putin in mana, ca sa intelegi de ce efort te-am scutit (scopul meu e altul si nu ti-l spun, doar sunt un ‚bandit manipulativ’). Apoi renunti la cele 10 kg in favoarea celor 8 (valiza nr. 2). Stii cum ti se vor parea cele 8? Probabil 5, adica vei avea senzatia unui bagaj mai usor! („Credeam ca e mai grea”, vei spune in sinea ta) Senzatia este garantata desi greutatea reala a fost si a ramas cea de 8 kg.

Lucrul acesta i se va intampla oricui pur si simplu pentru ca asa sunt mintile noastre (hard-wired). E vorba de un proces psihologic numit contrast perceptiv: a doua perceptie este influentata si distorsionata de perceptia anterioara. Profit de momentul analizei pentru a-ti da un sfat prietenesc (prin urmare imi ramai datoare!): la un examen oral (oare mai exista?) nu intra niciodata dupa un coleg mai bine pregatit. Chiar daca esti stapana pe materie, in contrast cu el vei parea mai putin competenta. Si daca vrei sa utilizezi in favoarea ta cunoasterea psihologica, mai ales daca ai sarit peste cateva cursuri (oricum neinteresante, stiu!), asigura-te ca vei urma unui coleg slab pregatit (nici nu stii de ce se mai prezinta). In comparatie cu el, performanta ta, desi modesta, va parea mai buna. Iar daca e vorba de examene scrise, cred ca intelegi sub lucrarea cui trebuie sa o asezi pe a ta (unii prieteni vor intelege in aceasta clipa de ce, la a doua facultate, am avut 10 pe linie-glumesc, de fapt am invatat foarte constiincios!)

Eu ii protejez pe cei apropiati de propria mea cunoastere insa pe lumea asta sunt oameni cu o constiinta morala mai redusa (observi cum aplic efectul de contrast, chiar acum?). Acesti profitori lipsiti de suflet te intreaba ce doresti, iti arata un produs foarte scump (pe care nu ti-l vei permite niciodata dar poti fi flatat) apoi te indruma spre produsul ceva mai ieftin (in realitate scump) pe care ti l-ar fi oferit de la inceput daca nu ar fi fost vanzatori profesionisti (adica lacomi). In comparatie cu primul (costum, tricou, rochie, pantofi, parfum, iPod, televizor, automobil) acesta, al doilea, va parea mai ieftin. Da, aceasta este lumea in care traim, un amestec de pradatori si fraieri, experti in manipulare si victime inocente (orice nas isi are nasul, nu te ingrijora, nimeni nu poate cunoaste toate smecheriile si vulnerabilitatile mintii umane)

In aceasta zona a discutie nu ma pot abtine, mai ales daca esti femeie, sa te intreb daca exista o posibila legatura intre modelele si actritele atragatoare din reviste si de la televizor (pe care nu le fotografiaza nimeni, niciodata, dimineata, la trezire) si interesul sexual mai scazut al partenerului tau fata de tine? Nici nu vreau sa ma gandesc la acea colega a lui, foarte sexy, fata de care ai dezvoltat o ostilitate de neinteles! Oare expunerea la persoane publice fermecatoare reduce atractia barbatilor fata de partenerele lor, pe termen lung? Kenrick D.T., in Journal of Experimental Social Psychology (1985) a raspuns dar am sentimentul ca nu vrei sa afli raspunsul (aceasta este o alta tehnica, modesta, de manipulare: ti-am crescut motivatia lasand intrebarea fara raspuns-ah, in caz ca vrei sa faci cercetari, nu uita de Personality and Social Psychology Bulletin (1994), unde acelasi Kendrick, preocupat de soarta parteneriatelor, a publicat „Contrast Effectsas a Function of Sex,Dominance and Physical Attractiveness”)

Dar eu trebuie sa ajung la TGV, nu-i asa? Sau sa aleg, mai bine, o calatorie aproape de vis pe una din numeroasele autostrazi disponibile? (e un scenariu S.F., cred ca nu au uitat). Dar nu la fel de S.F este urmatoarea intamplare: The Economist, poate cel mai respectat jurnal economic in tarile occidentale, a publicat, intr-un an, urmatoarele optiuni de abonament:

  • 59 de dolari pentru editia online
  • 125 de dolari pentru varianta print
  • 125 de dolari pentru online and print, simultan

Trebuie sa fii nebun sa dai 125 USD pentru accesul la varianta online in conditiile in care, cu aceeasi suma, poti citi revista si online si pe hartie. Ce propunere absurda, nu-i asa? Nimeni nu se va abona doar la print cu 125 de dolari. Iti vine sa crezi ca nu e vorba de o scapare a unui functionar neatent ci o strategie a unor oameni destepti, initiati, cel putin partial, in psihologie sociala? Rolul ofertei nr.2 este sa faca mai atragatoare oferta nr. 3 in raport cu oferta nr.1.

Hai sa ne imaginam ca ai fi avut de ales doar intre 1 si 3. Nu e deloc usor! E dificil sa calculezi valorile celor doua optiuni si sa platesti pentru cea mai avantajoasa (in experiment 32 de subiecti aleg Internetul, in cazul 2, cu doua optiuni, si doar 16 in primul caz, cu trei optiuni). Gandirea consuma glucoza (energie) iar glucoza costa! (nu e o ironie amara, noi suntem inclinati sa gasim o „scurtatura” in gandire de cate ori lucrul acesta este posibil-and guess what, profesionistii de la The Economist ne ofera una)

Acesta nu e un text impotriva presei de calitate din Marea Britanie (fata de care am o simpatie speciala-iata o alta tehnica de manipulare, in cazul in care ma apreciezi iar eu ma asociez cu The Economist, Guardian etc.,vei fi putin mai inclinat sa cumperi aceste titluri in dauna presei americane, iar daca baietii de la Wall Street Journal cotizeaza, pot oricand sa rescriu acest articol). Vreau sa arat ca exista oameni care inteleg predidpozitiile mintilor noastre si folosesc aceasta cunoastere , cum altfel, pentru a-si maximiza profiturile. Insa cineva plateste intotdeauna si poate nu vrei sa fii tu acela de fiecare data! Un nivel superior de constientizare poate fi avantajos in acest mileniu al informatiei. Observa efectul de contrast in viata ta! Si pentru a fi mai convingator, exact in fata acestui articol, voi aseza unul mai „slab” (al meu, invitatii mei scriu articole remarcabile).

Construit de Sorin