Arhive pentru august 15th, 2011

Fac o diferenta intre oamenii foarte sanatosi din punct de vedere psihologic (numiti de Maslow „in proces de autoactualizare”, cei relativ sanatosi si cei nevrotici. Experienta de a fi iubit despre care scriu in continuare este vazuta din perspectiva sanatatii. O persoana nevrotica (dar nediagnosticata ca atare) nu se va simti iubita oricat de armonioasa este, de fapt, iubirea ta. De asemenea, mai fac o diferenta intre nevoia de a fi iubit si trebuintele de siguranta, de afectiune si de stima. Ele reprezinta conditii necesare pentru a trai experienta de a fi iubit insa nu reprezinta centrul ei.

In viziunea mea, centrul experientei de afi iubit este libertatea de a fi eu insumi. Vreau sa operationalizez acest concept. Inseamna asa:

  • Nu incerc sa fiu altcineva cu tine
  • Nu ma astept sa fii agresiv, ostil, razbunator sau resentimentar
  • Ma arat in aspectele mele vulnerabile, imperfecte, fragile, nevrotice
  • Imi dau voie sa fiu copilaros, sa spun si sa fac lucruri prostesti (din perspectiva unui adult)
  • Nu incerc sa te manipulez sau sa te impresionez
  • Sunt spontan in relatia cu tine
  • Nu-mi supraveghez critic gesturile sau cuvintele
  • Nu am rezerve sau suspiciuni
  • Nu-mi ascund sentimentele fata de tine, indiferent de polaritatea lor (tandrete, atractie, furie, dezamagire)
  • Nu sunt incordat, vigilent sau defensiv
  • Ma exprim fara cenzuri sau masti sociale
  • Nu simt frica fata de tine (nu ma tem de pedeapsa)

Relatiile de cuplu si, prin extensie, cele de prietenie in care aceasta experienta poate fi traita pe o baza constanta sunt in cel mai inalt grad terapeutice. Oamenii se deblocheaza si isi reiau procesul natural de crestere atunci cand pot functiona fara teama intr-o relatie, adica primesc permisiunea de a fi ceea ce sunt. Si astfel, cumva miraculos, se schimba, adica devin ceea ce pot deveni ( „paradoxul schimbarii”). La prima vedere, a-i permite unui om sa fie ceea ce este pare simplu si multa lume isi imagineaza  in mod naiv ca face asta. In realitate este un proces anevoios si indelungat, un proces ce presupune gratificarea prealabila a trebuintelor fundamentale (excelent enumerate de Maslow dar nu neaparat in ordinea preconizata de el-vezi „piramida”). In acest proces de durata iubirea primita in copilarie de la mama si de la tata este cruciala (iar absenta ei nu poate fi vreodata inlocuita desi poate fi compensata in alte relatii inevitabil regresive). Pentru a da un exemplu un pic grotesc, ma gandesc acum la faptul ca nu poti iubi pe un altul daca nu ai fost tu insuti pretuit si respectat de parintii tai in acelasi fel in care nu poti iubi pe cineva daca iti ghioraie matele de foame si te gandesti doar la mancare. Iubirea eliberatoare, in serviciul dezvoltarii, survine natural pe acest fond interior de implinire, expresia satisfacerii trebuintelor „primare” (in sensul lui Maslow). Nevoile ascunse in inconstient, reprimate sau respinse, in felul lor secret si neasteptat, se vor opune mereu, vor contamina sau perturba dragostea pe care o poti oferi (izvorata din Sinele tau). Observa, te rog, ca nu spun ca unii oameni sunt incapabili de iubire , ci ca acest potential minunat este blocat de factori ce tin de istoria de viata (deci personali si developmentali), de factori sociali si culturali. A iubi intr-un sens care nu este egoist, posesiv, dominator sau infantil mi se pare un fel de calatorie pe Everest si ma astept ca intr-o societate mai echilibrata pregatirea pentru aceasta calatorie de o viata sa fie sprijinita si de scoala, in locul unor materii fara nicio relevanta pentru viata buna si sanatoasa. Stiu, asta este o utopie. Insa nu asa s-a crezut si despre zbor?

Exista un punct dincolo de care nu mai exista intoarcere. Este un punct de inflexiune. Doctorii experimentati il cunosc si il comunica in mod onest pacientilor. Asa incepe stadiul terminal. Pacientul are nevoie de un tip special de insotire terapeutica pe aceasta ultima bucata din drumul vietii lui. Si rudele au nevoie de sprijin, pentru a nu face si mai dificile ultimeme zile sau luni ale muribundului. Literatura de specialitate numeste acest stadiu „acceptare”. Daca speranta a reprezentat pentru pacient un instrument de lupta impotriva bolii, de acum inainte poate deveni un factor blocant. A sosit timpul sa-i dea drumul. Ce poate fi mai zguduitor? Sa accepte ca nimeni nu mai poate face nimic si ca nici Dumnezeu (in cazul pacientilor religiosi) nu va interveni. Lupta este acum inutila. Boala a invins sau, dintr-un alt punct de vedere, Viata isi urmeaza netulburata cursul ei, pe care nimeni nu-l poate intelege complet.

Nu este deloc usor pentru un pacient atins de o boala in stadiu terminal sa experimenteze un asemenea nivel de acceptare si pace interioara. Si asta cu atat mai mult cu cat cei din jurul lui, incapabili sa-si contina propriile angoase, ii cer pacientului „sa lupte pana la capat”. Ca specialist, sunt impotriva acestei lupte incrancenate. In conditiile in care mai exista sanse, da, orice efort merita sprijinit din toata inima. Vine insa si un moment cand jocurile sunt facute. Acest moment, daca poate fi privit fara spaima, are ceva maret. Este punctul in care Eul intelege ca nu poate controla realitatea prin dorintele lui si, purtat de fiorul acestei realizari, renunta la tot. Este un moment de abandon spiritual in sensul cel mai pur al cuvantului.

Exista lucruri pe care nu le putem intelege pana la capat si pe care in mod sigur nu le putem controla. Moartea este unul dintre ele (dragostea adevarata este un altul). In viziunea mea, pacientul in stadiu terminal are sansa unei experiente spirituale de natura sa-i usureze foarte mult plecarea din aceasta lume. Desi o numesc „spirituala”, experienta nu are un caracter religios (nu implica in mod necesar o divinitate). Mai degraba este un fel special de experienta psihologica a acceptarii. Ea nu apare spontan ci in urma unui travaliu. Travaliu al cui? Chiar al pacientului! Da, nu scapam niciodata de munca cu noi insine si de asumarea responsabila a propriei vieti, nici macar pe patul de moarte. Starea de impacare este precedata de alte trairi traversate cu succes (negarea, furia, tristetea, depresia), nu neaparat in aceasta ordine (Elizabeth Kubler-Ross le-a descris, oarecum dogmatic, pentru prima oara in istoria psihoterapiei). Si exact ca intr-o calatorie cu obstacole (ce altceva este viata?) pacientul se poate impotmoli intr-una din ele (de exemplu sa moara extrem de furios la adresa celor care, in imaginatia lui, nu l-au ajutat suficient, la adresa celor care ii supravietuiesc sau chiar a destinului si a unui Dumnezeu persecutor). Asistenta profesionista este necesara. Spre deosebire de alte interventii, ea este mai degraba pasiva, adica presupune o intelegere tacuta si o acceptare blanda a tot ce traieste pacientul (in spiritul lui Carl Rogers). Tu, ca profesionist, in aceasta situatie particulara, nu trebuie sa faci nimic. Doar sa fii prezent, fara sa te temi! (si pentru a ajunge sa nu faci nimic acum, trebuie sa faci foarte multe lucruri inainte, pentru a nu fi coplesit de misterul terifiant al mortii). Incurajat si lasat sa vorbeasca, pacientul inainteaza gradat prin labirintul adesea insuportabil si infricosator al propriilor emotii si sentimente. Cat de absurd este ca, in aceste ultime clipe, cineva sa-i mai ceara sa lupte cu boala, sa nu-si piarda speranta sau sa-l asigure ca „totul va fi bine” cand e foarte clar pentru toata lumea ca nu va fi asa!

Viata este, in mod esential, gravitatie (o explicatie tarzie pentru cei care nu inteleg numele site-ului) si a curge impreuna cu ea (intelegand legile „curgerii”) poate fi o atitudine mai inteleapta decat a incerca sa o controlezi sau sa o „invingi”. Asa cum nu are sens sa te lupti cu somnul si merita sa i te incredintezi fara asteptari, tot asa, confruntat cu o boala terminala, nu foloseste la nimic sa ramai un soldat fixat pe obiectivul supravietuirii. Poate Viata are planuri mai mari cu tine, te-ai gandit la asta? Sinucigasul este intr-o situatie asemanatoare. Si el incearca sa forteze destinul, imaginandu-si ca poate modifica realitatea in conformitate cu dorinta lui (ce macabra iluzie!).

Printre numeroasele zone in care constiinta noastra se poate extinde, asistarea persoanelor confruntate cu boli in stadiu terminal reprezinta o sarcina de rezolvat in viitor. Totusi, deoarece moartea este o componenta naturala a vietilor noastre (oricat de mult cultura se straduie sa nege asta:ai auzit pe cineva, zilele trecute, spunand:”Hristos a murit!”? evident ca nu si, cu toate acestea, logica ne obliga sa acceptam ca Hristos a inviat deoarece, mai intai, a murit) cred ca abordarea curajoasa a acestui subiect nu doar la facultate (studii de licenta) ci chiar in liceu ne-ar putea ajuta sa fim fiinte intregi. Cred ca e mai bine sa fim pregatiti si sa putem gandi (observa ca nu am spus „intelege”) un fenomen natural. Psihologia are multe de oferit in plan social. Mi se pare o pierdere de timp sa studieze detalii ale mecanismelor neurocognitive, putin relevante pentru viata de zi cu zi, evitand intalnirea cu marile teme ale existentei umane: iubirea, implinirea personala, responsabilitatea sociala, experiente de a fi parinti sau parteneri de cuplu, singuratatea, boala, pierderile sau bucuria spirituala. Desi extrem de dificil de abordat, exista o maniera stiintifica de a o face. Doar ca Viata este mai mult decat diagrame de imprastiere si coeficiente de corelatie de 0.60. Ca fost inginer, inteleg placerea de a numara si siguranta pe care o dau formulele. Mai stiu insa ceva: exista si un sfarsit al numerelor.

Copilaria nu este o etapa fericita a vietii. Fiind mici si dependenti, copiii nu se simt fericiti. Ei vor sa creasca mari. Sunt neajutorati si vulnerabili, au multiple nevoi pe care adultii din jurul lor, in cele mai bune cazuri, le implinesc la un nivel satisfacator.Insa toate aceste amintiri dureroase sunt reprimate. Raman amintirile frumoase si, odata ca ele, iluzia unei copilarii fericite. Asteptarea recunoasterii, nevoia de mangaieri, incurajarea insuficienta, sprijinul inadecvat, tandretea venita cu intarziere, comunicarea deficitara, ignorarea, controlul, pedeapsa neinteleasa, nedreptatea, neglijarea sau sufocarea cu afectiune, toate acestea ridica insecuritatea unui copil la cote care fac necesare masuri instinctive de protectie. Aceste masuri sunt tiparele defensive.

Pentru a face fata frustrarilor zilnice, pentru a supravietui emotional, copilul dezvolta raspunsuri reactive adaptative pe moment (strategii de succes) si periculoase pe termen lung (vor fi reactivate in relatiile de cuplu, acolo unde intimitatea poate fi traita din nou). Tiparele defensive sunt instinctive si nu elaborate deoarece copilul nu are capacitate de autoreflectare (este profund egocentric). Cei care trebuie sa se gandeasca la nevoile lor, sa le inteleaga emotiile si sa-i ajute sa le integreze sunt parintii. Este datoria lor. Daca nu fac asta copiii se descurca si ei cum pot.

Tiparele mentin anxietatea la cote suportabile (altfel Eul oricum foarte fragil ar fi coplesit, ar fi invadat de o teama de neinteles ). In centrul lor, din cate am putut constata in practica profesionala, si la unison cu o bogata literatura, se afla doua idei:

  1. Nu merit.
  2. Nu sunt suficient de bun(a)

Aceste idei nu sunt prelucrate rational. Ele reprezinta evaluari infantile ale unei situatii de fapt. Copilul se identifica in mod natural cu emotiile lui („sunt asa cum ma simt”). Nu are capacitatea de a-si privi propriile emotii dintr-o perspectiva mai larga (a altora). Concluziile eronate sunt inevitabile. Desi un copil ii poate spune parintelui „esti rau”,  simte ca parintele este rau deoarece el, copilul, nu este suficient de.. („el este rau cu mine deoarece eu merit asta”). Niciun copil nu poate scapa de aceasta capcana dintr-un motiv foarte simplu: mintea lui, aflata in stadiul preoperational, nu-i permite asta.

Tiparele defensive sunt solutia de avarie intr-o situatie dificila emotional. Evident ca ele presupun anumite costuri (este ca si cum Guvernul ar pompa sume enorme in intreprinderi falimentare, pentru a le pastra pe linia de plutire; insa in felul acesta sumele respective nu mai pot fi folosite pentru investitii si economia, in loc sa se dezvolte, stagneaza). Bazate pe credinte infantile, tiparele, la varste adulte, opresc dezvoltarea emotionala (deoarece blocheaza resursele energetice). Inteligenta se poate dezvolta (modulul cognitiv nu este corelat cu cel emotional: o persoana foarte inteligenta nu este obligatoriu si matura emotional). Si cum se iese din acest blocaj?

Intr-un singur fel: este necesar sa re-experimentezi emotiile si sentimentele din copilarie. De ce? Pentru a finaliza ciclul experientei! Este nevoie sa le simti din nou pentru a fi intreg (ceva din fiinta emotionala s-a blocat la acea varsta). Acest lucru este mult mai usor de spus decat de facut. Adultii sunt deja atat de identificati cu rolurile lor actuale incat desprinderea temporara de ele numai lejera nu este. Oamenii sunt doritori si aspira la entuziasmul, veselia si inocenta copilariei. Nimeni nu are chef sa retraiasca abandonul, dezamagirea, disperarea sau umilinta (si din cauza conditionarii culturale, barbatii au o problema in plus)

O rezistenta adulta la retrairea si inchiderea unei experiente emotionale este cautarea spirituala (de tip reactiv). Oamenii il cauta pe Dumnezeu (iluminarea, eliberarea etc) cu speranta secreta ca aceasta intalnire exceptionala sa le rezolve copilaria nefericita. Insa Dumnezeu lipseste mereu de la intalnire. Este ca si cum ar spune: „Aceasta nu este o problema care sa ma priveasca pe Mine. Este ceva intre tine si tatal tau/mama ta. Asuma-ti responsabilitatea si cauta solutiile in relatia cu ei. Nu poti fugi de propria ta experienta dureroasa si cu siguranta nu te voi lasa sa o acoperi cu stari extatice”

Pentru ca suntem oameni si am fost  copii, noi toti purtam in sufletul nostru experiente nefinalizate. Fascinat candva de maestrii spirituali, astazi sunt capabil sa le vad limitele si vulnerabilitatile, oricat de stralucitoare le-ar fi invatatura sau actiunile. I-am coborat de pe piedestal. Si lor le este frica, au orgolii si meschinarii. Semanam. Pe aceasta planeta nu traiesc uriasi.

Pe lumea asta sunt o serie de fiinte, procese sau lucruri considerate de la sine intelese si, pe aceasta baza, devalorizate (din pacate!) Vrei un exemplu? Parintii! Suportul parental pare ceva normal si nu primeste recunostinta pe care o merita (motiv pentru care multi parinti iubitori sufera in tacere) Functionarea sanatoasa a propriului tau corp, de asemenea, pare ceva natural (stii insa ce activitate uluitoare, continua, se produce in corp astfel incat tu sa nu simti niciun disconfort?) A sosi noaptea acasa, a apasa pe intrerupator si a avea lumina iarasi pare ceva normal (insa este o realizare tehnica remarcabila, de care cei mai mari regi, acum cateva sute de ani, nu puteau beneficia). Sper ca am fost convingator.

Vreau sa ma refer, in continuare, la un proces mental extrem de valoros, supus, din nefericire, aceluiasi tip de indiferenta (si uneori ostilitate). Aminteste-ti momentul plecarii de acasa. De ce nu ai luat-o in directie opusa?  De ce nu ai traversat strada pe culoarea rosie a semaforului? Cum a fost posibil sa vorbesti la telefon in timp ce mergeai? Cum crezi ca a aparut in existenta laptopul la care citesti acest articol? De ce te-ai asezat pe scaun si nu langa scaun? (astfel incat sa cazi) De ce te uiti la ceas si faci un calcul? (planificarea programului) De ce, mergand la supermarket, nu incerci sa intri prin geam? Cum au fost create hainele pe care le porti? De ce nu ti-ai pus tricoul pe dos? Incepi sa intelegi la ce ma refer?

Pestii traiesc in apa si nu stiu asta (iar pestele-filosof se intreaba ce este apa) Insa noi nu suntem pesti (desi stramosii nostri foarte, foarte indepartati se pare ca au fost-nu, ai inteles gresit, Adam nu a fost un aligator iar Eva sigur nu a fost caracatita). Cu toate acestea si noi suntem imersati intr-un ocean. Mi se pare ciudat sa nu-l putem observa si aprecia. Vreau sa repar aceasta nedreptate. Navigam cu usurinta prin apele logicii (nu intotdeauna complexe, e adevarat). Supravietuim si ne dezvoltam deoarece gandim. Logica este „apa” noastra. Cum de nu putem pretui aceasta realizare uimitoare a evolutiei?

Raspunsul mi se pare evident (logic?) Deoarece este peste tot? Pentru ca pare ceva asa de natural incet incepe sa fie trecuta cu vederea? Nu pot fi de acord! Importanta uriasa a unui parinte incepe sa fie inteleasa abia cand acesta se imbolnaveste sau dispare, murind. Functia unui organ devine semnificativa daca se produce o leziune. La fel stau lucrurile si cu logica. Incerca sa traiesti 5 minute renuntand la gandire. E imposibil, nu-i asa? Gandirea ne defineste, ca oameni. Hai sa-i acordam in acest caz pretuirea pe care o merita. Si daca incepi sa-i vezi minunatele roade (condensate in termenul general de adaptare) ce-ar fi sa o dezvolti? Sa o ajuti sa devina mai rafinata, mai bogata, mai rapida?

Oamenii se supara, pe buna dreptate, atunci cand sunt facuti boi, magari, viermi sau pupeze. Animalele nu gandesc! Insa noi gandim si facem asta tot timpul (cu erori, bineinteles). Analizam, facem sinteze, generalizam sau abstractizam. Suntem singurele fiinte capabile de operatii mentale simbolice si facem asta zi de zi, cu multa usurinta. Vreau sa-i dau nu Cezarului, ci lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine (sper ca intelegi acesta analogie!). In cateva miliarde de ani, o multime de particule minuscule au ajuns la un nivel inalt de organizare. Nu vor sta mult timp asa, atentie! Insa in acest timp putem sarbatori reusita lor. Ne putem bucura in acelasi fel in care ne incanta posibilitatea de a merge pe propriile picioare (priveste un copilas de 10-12 luni). Suntem fiinte ganditoare. Trestii, spunea cineva pe care il antipatizez pentru pariul pe care l-a propus. Nu trestii, draga Blaise! Nici stejari sau artari (pentru cititorii mei din Canada) Ci oameni inteligenti (in diferite grade, fireste). Fiinte care pot spune A sau non-A. Esti de acord? Sau nu esti de acord?

Simt ca am o imensa datorie fata de Albert Einstein. Inainte de a-i intelege teoria relativitatii (dar nu in liceu, unde am invatat-o mecanic) credeam ca spatiul este asa cum il percep eu (nu stiam ca ma aflu sub vraja lui Newton, la fel ca oricare alt om de pe planeta). Cu alte cuvinte, lugimea unei rigle de un metru era intotdeauna un metru (iata ce inseamna judecatile absolute, al caror adversar am devenit, deoarece ne ascund natura realitatii).

Insa lucrurile nu sunt asa. Simturile noastre ne insala iar uneori ne insala rau de tot (asa ca nu mi-as baza credintele despre realitate doar pe simturi). Din fericire, noi, oamenii, dispunem si de gandire (off, daca profesorii nostri ne-ar ajuta sa o iubim si sa o folosim mai frecvent si mai eficient!). Tocmai pentru ca a gandit asa cum nu mai reusise nimeni pana la el, Einstein (pe care unii clinicieni il banuiesc de sindrom Asperger) a inteles ca spatiul nu este absolut ci relativ.relativ la ce sau la cine? La observator si la sistemul inertial in care se realizeaza masurarea. Altfel spus, lungimea de un metru a riglei este valabila pentru mine, aflat in acelasi sistem de referinta cu ea, dar poate fi diferita pentru un alt observator, aflat in miscare. Miscarea, adica energia, modifica lungimea riglei (deci spatiul). Cum asa? Cum e posibil ca o aceeasi rigla, pentru doi observatori diferiti (aflati in sisteme inertiale diferite), sa aiba lungimi diferite? (1.0 metri respectiv 0.75 metri) Cui se datoreaza aceasta magie?

Relatiei dintre spatiu, timp si materie (care e totuna cu energia, idee pe care multi „spiritualisti”, foarte increzatori in „energie”, nu o inteleg-efectele unei educatii stiintifice precare). Cand un obiect se deplaseaza cu o viteza mare masa lui creste (iar in apropierea vitezei luminii, pe care nici un obiect accelerat nu o poate depasi vreodata, masa lui creste nelimitat). Noua distributie a masei (sau a energiei, cum vrei sa-i spui) curbeaza spatiul-timp (iar geometria lui Euclid moare, dar nu in chinuri groaznice). Intr-un spatiu curbat lungimile nu mai pot fi identice cu cele din spatiul „absolut” (cel familiar noua). Exista si o formula dupa care se poate calcula noua lungime, in functie de viteza (lungimea se contracta in directia miscarii). Tot asa, se poate calcula durata unui eveniment in functie de viteza sistemului aflat in miscare (paradoxul gemenilor, pe care il voi povesti in alt articol).

Stii insa ce e cu adevarat interesant? Imagineaza-ti ca te afli pe o bicicleta, ai o rigla in mana si te misti cu o viteza foarte mari (nu stii cum faci asta, nefiind o persoana sportiva). Rigla ta, pentru tine, are un metru. Vazuta insa de un observator aflat pe strada pe care circuli cu o viteze neobisnuita (un politist de la supravegherea traficului), are doar 0.75 metri. Si stai, ca nu am terminat! Si observatorul aflat in repaus (politistul incoruptibil) are si el o rigla de un metru in mana (habar nu am ce face cu ea, sper doar ca nu-si bate copiii). Stii ce lungime are rigla lui din punctul tau de vedere? Daca ai inteles teoria lui Einstein, vei sti! Iti reamintesc, el nu se misca (sta pe loc). Doar tu te misti, cu o viteza incredibila pentru bicicletele de oras. Pentru tine (adica masurata de tine) rigla lui are 0.75 metri (iar a ta, sper ca nu ai uitat, are 1.0 metri).

Iar acum te intreb? Care dintre cele doua rigle (sau burti, daca vrei un exemplu mai colorat) are cu adevarat un metru? Niciuna! Nu exista o lungime absoluta. Totul depinde de sistemul de referinta din care se realizeaza masurarea. Aceasta este relativitatea. Aceasta este baza de pe care putem intelege ca nimeni nu poate formula o judecata absolut corecta despre realitate (insa oamenii pot formula numeroase judecati bizare, imposibil de testat vreodata, ceea ce e o cu totul alta poveste). Dintr-o alta perspectiva, un acelasi lucru (lungimea lui) apare altfel. Insa de ce sa ne rezumam la lungime? (sau la timp, sau la masa) Ce-ai zice de relativitatea culorilor, a senzatiilor tactile sau a mirosurilor? (trebuie neaparat sa-ti povestesc un caz al lui Sacks despre omul care a devenit caine)

Si cand privim un om, ce „vedem” noi? Forme, culori, lungimi, sunete, mirosuri. Din ce punct de vedere? Al nostru, normal! Si cum este acest punct de vedere? Imi e mai usor sa-ti spun cum nu este: nu este absolut. Si nu va fi niciodata! Este doar o perspectiva personala asupra realitatii, un mod de a vedea si a intelege lucrurile aici si acum, din sistemul meu de referinta (Carl Rogers a scris minunat despre importanta empatiei, adica a disponibilitatii terapeutului de a-si parasi propriul sistem de referinta, pentru un timp).

Imi dau seama ca nu tinand lectii de fizica relativista vor deveni oamenii mai inclinati sa-si imblanzeasca judecatile de valoare si sa accepte si o alta perspectiva (intemeiata, repet, nu fantasmagorica). Poate imaginatia ne-ar putea ajuta?  Este suficient sa fii un melc si sa intelegi ca viteza maxima, pentru tine, nu e totuna cu spatiul parcurs in unitatea de timp de cineva care te fugareste, deoarece figurezi pe meniul lui din acea zi.

Construit de Sorin