Arhive pentru august 14th, 2011

Am cativa prieteni si amici iubitori de film. Cinefili „grei”, cu sute (sau sa zic mii?) de filme la activ. Eu sunt un fost iubitor de teatru, din anii cand locuiam la doar 5 minute de principalele teatre bucurestene. Cum nu exista piesa de teatru si film fara scenariu, probabil ceea ce ne apropie, in acest caz, este tocmai „scenariul” in sensul de viata pre-scrisa (asa sunt si vietile noastre,  uneori, inainte de a deveni libere).

Inca inainte de ceremonia decernarii premiilor Oscar am fost ispitit, rugat, orientat cu blandete sau manipulat in vederea vizionarii celor doua mari filme aflate in competitie. Am rezistat cu succes insa e limpede ca voi ceda. De fapt vreau sa spun ca nu am vazut nici „The Hurt Locker”, nici „Avatar”. Insa m-a incantat ideea ca Ea(Bigelow), parasita candva de El (Cameron), lupta pentru aceleasi premii. La categoriile care conteaza cu adevarat a castigat „The Hurt Locker”. Sunt fericit. Repet, nu am vazut filmele (ignorant, stiu, stiu!). Sunt fericit deoarece un film cu buget mic (in termeni de Hollywood), 11 mil. USD, a invins un film cu buget imens (300 mil. USD). Cred ca asta inseamna calitate. Asta inseamna sa comunici idei puternice, nu doar sa impresionezi prin efecte vizuale. Evident, viitorul apartine lui „Avatar”, adica civilizatiei 3D (nu peste mult timp toti vom avea astfel de televizoare in casa). E bine ca tehnologia se dezvolta. Dar tehnologia nu este cultura. Sunt bucuros cand cineva, cu mijloace modeste (in raport cu un altul), tulbura constiintele, le scoate din zona de confort mental sau genereaza frumusete artistica. Cred ca imi calc pe inima si intru intr-un Multiplex (ati auzit, oh,voi, inglorious bastards?)

Sunt atras de oamenii creativi, capabili de o gandire surprinzatoare (pentru ca sunt periculos de vulnerabil la ideile obisnuite, fara nimic personal, repetitive sau obtuze). Din acest punct de vedere Dalai Lama nu se numara printre preferatii mei (adorm daca il citesc). Am insa o teribila admiratie pentru el dintr-un alt motiv: Mind Life Institute (ii voi spune pe scurt MLI)

Raspunzand initiativei unui avocat de succes (Adam Engle) si unui neurolog chilian,Francesco Varela, profesor de stiinta cognitive la Paris (decedat intre timp), a acceptat infiintarea MLI, un spatiu de intalnire al oamenilor de stiinta occidentali (psihologie, filosofia mintii, neurostiinte, fizica cuantica, biologie celulara si evolutionista, teoria complexitatii) cu maestrii tibetani devotati filosofiei si practicilor budiste. MLI a fost infiintat formal in 1990 si a organizat in mod periodic astfel de intalniri, la 1-3 ani. Unele s-au tinut chiar la resedinta privata a lui Dalai Lama, la Dharamasala, in India. Adesea dialogurile au fost stranse intr-un volum, publicat de edituri de prestigiu (Oxford University Press). Si in limba romana au fost traduse 2 volume, dedicate emotiilor distructive (pe baza carui criteriu putem distinge emotiile distructive?) respectiv vindecatoare.

Cum spuneam, am o adanca admiratie, din aceasta perspectiva, pentru Dalai Lama si dechiderea lui mentala. Cred ca ofera un exemplu excelent de intelegere si respect pentru misterul Vietii. Nu-mi plac oamenii care pretind ca detin adevarurile ultime si ma detest cand ma desopar ca fiind unul dintre ei. Nefiind fixata rigid intr-o singura perspectiva, viata din noi se poate dezvolta in continuare astfel incat, la un moment dat, sa ne surprinda. Oricum o va face dar de ce sa nu cooperam cu aceasta tendinta, am impresia, intrinseca? De ce sa nu intram in acest dans al polaritatilor cu un final vesnic necunoscut?

Cand eram mai tanar gandirea mea semana izbitor cu o variabila discreta (un bec este sau aprins sau stins, altfel spus, eu am dreptate iar tu gresesti, Dumnezeu exista, eu stiu asta iar tu esti, desigur, un biet nefericit, deoarece nu stii sau nu poti crede-observi cantoriana, imi vine sa spun, aroganta a acestei pozitii?). Intre timp am devenit o variabila numerica, adica ma misc pe un continuum cu multe culori si mii de nuante, scapand, dar nu mereu, de inchisoarea dihotomiei alb-negru. De aceea le sunt recunoscator oamenilor care promoveaza o atitudine deschisa fata de viata, in acest caz Dalai Lama si MLI. Discutia despre natura realitatii ramane vesnic deschisa si, marturisesc aici, daca as da peste un raspuns definitiv, fixat asemenea unui holsurub in delicatele mecanisme ale mintii noastre, n-as mai vedea un motiv serios pentru a trai.

Din fericire, Spiritul Viu al lui Dumnezeu (si al lui Allah) imi face cu ochiul si la fel de active sunt miliardele de particule subatomice prinse in simplitatea unor tipare usor de modelat dar atat de bogate in posibilitati de extindere. MLI, un loc de intersectie a iubitorilor de adevar, mi se pare o metafora buna si am hotarat sa-i fac un pic de reclama. Ti-l imaginezi pe Dalai Lama vorbind despre bindu si pe Richard Davidson fixand 256 de senzori pe capul unui calugar? (majoritatea studiilor foloseau 6, maxim 32)

Ma tem de oamenii care au transformat viata lor (si, mai ales, incearca sa faca asta si cu altii) in linia dreapta a convingerilor inchise la posibile evidente contrare. Ateul militant si calugarul dogmatic imi sunt la fel de nesuferiti. In schimb, scepticul vizitat de intuitii spirituale si omul unei biserici capabil, uneori, sa priveasca la realitate cu ochi de copil ma atrag si le aduc omagiul meu. Ma asez, astazi, in tabara celor care nu stiu. Si pe drumul nesfarsit al acestei ignorante, in cate o statie de tranzit, mi se pare ca mai vad cate o sclipire. Stiu, imi sclipesc beculetele. Sa fie neuronii din cingulatul anterior sau Soma Chakra?

O casa pe pamant (si nu un apartament intr-un bloc comunist, clasicele cutii de chibrituri lipsite de orice nota personala). Un caine inteligent (vom vedea imediat ce inseamna asta). Si un ziar, in fiecare dimineata (New York Times, deoarece actiunea se petrece in tara Unchiului Sam). Acum imagineaza-ti ca tu esti acel caine. Oare ce este in mintea ta (de caine) in timp ce vesel (observa coada!) ii aduci ziarul stapanului tau, pregatit sa savureze un mic dejun bio?

Oare tu stii ca tii intre dinti un ziar? Altfel spus, oare ai conceptul de „ziar” (sau macar de „hartie”)? Intelegi la ce serveste acest obiect pe care il livrezi constiincios in fiecare dimineata celui care te hraneste si te mangaie pe burta? (la un alt nivel, masina care te duce in fiecare zi la job, ce crezi, stie cine esti tu, obiectul pe care il transporta?) Sigur ca raspunsul la intrebarea din paranteza este usor insa prin ce ar putea fi  esential diferita interogatia anterioara?

Si daca tu, cainele, nu intelegi ce este acela un ziar (cu atat mai putin sa-l citesti, macar rubrica saptamanala „Cainele, prietenul omului”) si nu-ti dai seama ce faci acum, oare pana la sfarsitul vietii tale, gratie unor eforturi inspirate si perseverente depuse de cel pe care il servesti cu devotament, vei putea invata? Nu vreau sa-ti solicit in mod excesiv imaginatia. E suficient sa privesti realitatea. E adevarat, nu doar sa te uiti la ea ci si sa cauti sa o intelegi. Nu ti se pare ca un caine (prin extensie, orice animal, inclusiv verisoarele noastre) este sever limitat la un numar redus de comportamente. De ce? Deoarece mintea lui este primitiva. Insa nu in asta rezida, in viziunea mea, conditia lui tragica, ci in faptul ca nu se poate dezvolta, indiferent ce ai face (in acelasi fel in care un om cu un IQ mai mic de 50, deci cu un retard mental grav, nu poate intelege de ce punem timbre pe o scrisoare).

Am spus „tragica”? Retrag afirmatia. Din punctul de vedere al cainelui conditia lui nu este tragica sau fericita, deoarece nu este constient (inchipuie-ti ce suferinta uriasa ar experimenta daca si-ar da seama ca nu poate depasi o serie de limite simple). Cainele este ceea ce este, fara sa stie asta. Intr-adevar, spre deosebire de un creion, care de asemenea este ceea ce este, el, in plus, latra si face pipi. Putem chiar sa ne intrebam daca stie cumva ca el este un caine! (pentru asta ar trebui sa detina conceptul de „caine” –nu te aventura sa raspunzi repede, conceptul acesta este extrem de elaborat, adica presupune o serie de alte concepte subordonate ierarhic, de exemplu „urechi”, „limba” sau „miros”)

Asa cum am afirmat alta data, pot, totusi, accepta ca simpaticul patruped are un simt precar al identitatii, adica simte ca este, fara a avea o reprezentare a ceea ce este. Aceasta afirmatie nu poate fi facuta despre o masina sau un creion, care nu au niciun fel de sistem nervos. Ce vreau, de fapt, sa spun? Urmatorul lucru:

Mi se pare ca noi, oamenii, in masura in care nu valorificam potentialul uimitor al mintilor noastre, anume acela de a-si dezvolta sistemul de reprezentari (si, implicit, de comportamente) nu ne deosebim prea tare de animalele noastre de companie sau de cele pe care le inghitim, partial, la pranz, cu complicitatea celor care lucreaza in abatoare. In primul rand la mine, si apoi la cei pe care, intr-un fel sau altul (in/direct) ii cunosc, urmaresc mereu aceasta extindere. Cu alte cuvinte, caut sa observ elementul de noutate aparut in mintea unui om. Un autor care, la un interval de 10 ani, comunica exact aceleasi idei, este pentru mine „mort”. El nu a reusit sa transforme timpul care s-a scurs in ceva creator. Este ca si cum as vedea acelasi film. Mi-a placut la vremea respectiva, chiar l-am vazut de 2-3 ori, pentru a-l intelege, insa acum il gasesc plictisitor. Ideile lui nu au rodit in altceva, nu s-au imbogatit, nu s-au nuantat. Pentru mine Viata inseamna schimburi si transformari. Doar robotii fac mereu aceleasi lucruri. Cele mai frumoase idei, cand le regasesc la cate cineva din nou si din nou in aceeasi forma, oricat ar parea de ciudat, ma deprima (si cum sunt amator de lecturi spirituale, sunt periculos de expus, din acest motiv, la recaptarea serotoninei).

Si cum nimeni nu-si doreste sa fie trist, am invatat si eu sa ma apar cautand, in planul ideilor si al intelegerii, surpriza, neasteptatul, prospetimea, spontaneitatea, ineditul, mereu altfel-ul. Nu am cine stie ce succes insa nu renunt. M-am saturat de banane.

În Egiptul antic se foloseau ceasuri cu apă. Cantitatea de apă care se deplasa dintr-un vas în altul indica scurgerea timpului. Evul Mediu a inventat clepsidrele şi ceasurile-candelă ( ceara care se topeşte marchează trecerea timpului). Poziţia schimbătoare a umbrei proiectată de un obiect aflat în lumina Soarelui a stat la baza cadranelor solare.Primele ceasuri mecanice au apărut abia pe la 1300. Iar la începutul secolului xx ceasurile de mână au devenit suficient de ieftine pentru a fi accesibile tuturor. Astăzi ceasurile cu cuarţ măsoară trecerea timpului înregistrând vibraţiile unui cristal de cuarţ. Însă nu ele sunt cele mai exacte. Ceasul atomic cu cesiu, care înregistrează vibraţiile luminii emise de atomii de cesiu, are o precizie incredibilă, anume de o secundă la 15 milioane de ani.

Nu am trecut în revistă aceste cunoştinţe enciclopedice numai pentru a face reclamă lui Kingfischer Science Encyclopedia. Din cele mai vechi timpuri (sic!) oamenii s-au priceput să măsoare timpul. Însă nici până în ziua de astăzi nu se ştie exact ce anume este timpul.

Nimeni nu ştie ce este timpul.

Orice definiţie a timpului se dovedeşte a fi, în cele din urmă, circulară. „Timpul este ceea ce măsoară ceasurile”. Şi ceasurile ce sunt? Ceasurile sunt nişte mici maşinării care efectuează mişcări ciclice regulate. De la ultima ta masă (un morcov bogat în beta-caroten) şi până acum limbile ceasului au efectuat câteva cicluri regulate. De aceea poţi spune „Nu am mai băgat ceva în gură de 2 ore” echivalent cu „Limba cea mare a efectuat 2 cicluri complete. Cred că voi leşina dacă mai face unul” (nu a fost suficient un morcov. Mergea şi o ţelină).

Natura timpului nu este singura enigmă. E un os bun de ros pentru filosofi şi unii fizicieni. Pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor, animaţi de considerente practice, o asemenea cercetare  este inutilă. Sau cel puţin aşa pare la prima vedere.

Observaţiile noastre empirice ne spun că timpul trece la fel pentru orice individ. Timpul nu trece mai repede pentru colega ta după cum timpul nu se scurge mai încet la Baia Mare în comparaţie cu Eforie. Spunem despre timp că este absolut. Indiferent cine şi unde îl măsoară timpul este acelaşi. Aşa credem toţi. Aşa a demonstrat Newton, un englez genial pasionat de astrologie. Însă un obscur funcţionar de la un birou de brevete din Berna a fost de altă părere. El a argumentat această părere şi a zdruncinat pentru totdeauna intuiţiile noastre empirice (mult timp nu a fost înţeles de proprii lui colegi şi nici astăzi nu sunt mulţi absolvenţi de facultate care să înţeleagă cu adevărat teoria relativităţii).

De la Albert Einstein încoace timpul nu mai este absolut ci relativ. Spaţiul şi timpul nu mai sunt ca o scenă de la Cerbul de Aur care nu e influenţată de performanţele artistice ale aspiranţilor la gloria muzicală. Spaţiul şi timpul sunt cantităţi dinamice. Ele depind de starea de mişcare a observatorilor. Dacă eu mă mişc cu o viteză mai mare decăt a ta, timpul pe care îl măsoară ceasul meu se scurge mai încet decât timpul măsurat de ceasul tău (ceasurile fiind identice). Această diferenţă nu este perceptibilă la diferenţe mici de viteză însă devine vizibilă la diferenţe foarte mari (mai ales dacă reuşesc să mă mişc cu 90% din viteza lumunii).

Ceasul meu ticăie mai rar. Noi doi facem exact aceleaşi lucruri (de pildă citim aceeaşi carte, în acelaşi ritm). Însă timpul măsurat de ceasul meu, în comparaţie cu timpul măsurat de ceasul tău, este mai mic. Eu o citesc în 2 ore, tu o citeşti în 2 luni. La sfârşitul vieţii vom fi citit acelaşi număr de cărţi, deşi eu am trăit 900 de ani iar tu 90. Aceasta este relativitatea.

Nu înţelegi, nu-i aşa? Dacă trăiesc de 10 ori mai mult ca tine de ce nu citesc de 10 ori mai multe cărţi? Cumva pentru că sunt leneş? (sunt leneş dar nu în materie de cărţi! Pentru mine cărţile sunt inteligenţă condensată şi am nevoie de această „hrană” ca de aer. Da, dacă nu sunt înconjurat de oameni inteligenţi, reali sau virtuali (cărţi) simt că mor, adică mă prostesc). Citim acelaşi număr de cărţi deoarece acţiunea mea de a citi, din perspectiva ta, este încetinită. Din perspectiva mea şi a celor care au aceeaşi viteză de mişcare cu mine este normală. Tot ce fac eu pare mai încet din perspectiva ta. Facem aceleaşi lucruri însă pentru tine e ca şi cum eu le-aş face cu încetinitorul. De aceea şi timpul trece mai încet. Evident că, din perspectiva mea, la tine timpul trece mai repede, adică tu, în comparaţie cu mine, eşti mereu pe fugă, mereu agitat. Care din perspective este corectă? Ambele! Teoria relativităţii demonstrează asta dincolo de orice dubiu. (desigur că nu putem fi în acelaşi spaţiu dacă eu mă mişc aproape cu viteza luminii, doar putem trece unul pe lângă altul pentru o fracţiune de secundă. Eu însă, deşi nu sunt Einstein, cred că putem fi în acelaşi spaţiu fizic dar nu în acelaşi spaţiu mental. Ne putem mişca minţile cu viteze sensibil diferite  şi cu rezultate, bineînţeles, diferite. Mai lucrez la această teorie. Oricum premiul Nobel pentru psihologie încă nu s-a inventat.

Reţine că timpul nu este ceva absolut şi nici unidirecţional, deşi experienţa noastră de zi cu zi ne comunică sistematic contrariul. Nimeni nu se deplasează fizic cu o viteză suficient de mare pentru a-i sesiza relativitatea (nu ţi se pare totuşi că unii oameni chiar îmbătrânesc mai încet?). Nimeni nu observă cum mişcarea unui obiect prin timp este transformată în mişcare prin spaţiu (de aceea scurgerea timpului este încetinită: o parte din viteză este folosită pentru deplasarea prin spaţiu şi „rămâne mai puţină viteză” pentru deplasarea prin timp. Dar mai puţină viteză înseamnă mai puţin timp). Ghilimelele nu sunt întâmplătoare. Ele au legătură cu intuiţia absolut extraordinară a lui Einstein, anume că toate obiectele din Univers călătoresc prin spaţiu-timp cu viteza luminii. Cuvântul cheie aici este „spaţiu-timp”. Tu te mişti prin spaţiu-timp cu viteza luminii. Doar prin spaţiu, însă, te mişti cu viteze foarte modeste. Dacă ai înţeles această idee viaţa ta nu are cum să mai rămână aceeaşi. Sunt însă aproape sigur că nu înţelegi.

 

Am nevoie, atunci cand intalnesc oameni noi (sau o persoana pe care o cunosc, dar nu am mai vazut-o de mult) sa ma pozitionez constient si sa nu las prima impresie sa se formeze mecanic. Asa ca am eleborat cateva criterii simple, pe care le aplic (ulterior revin cu altele, insa acum vorbesc despre o prima intalnire-psihologia sociala a mers foarte departe in acesta directie, vezi paradigma thin slices)

Sunt atent la fluenta limbajului si la felul in care sunt construite (daca exista!) propozitiile complexe (mai exact, observ daca sunt prezente atributele-nu, nu si complementele circumstantiale concesive, asta o fac in fazele avansate de analiza). Ma intereseaza foarte tare ochii si ceea ce transmit ei (absenta contactului vizual este deja un indicator puternic).

Totusi, criteriul despre care scriu in continuare este altul: raportul aprecieri pozitive-negative in discurs. Mai simplu spus, il ascult pe interlocutorul meu (sau corespondent, in cazul unui mesaj scris) referindu-se la o alta persoana ,un grup, o institutie etc. (pentru ca mai rar se refera la sine sau la mine, vorbindu-mi direct). „X nu poate..nu reuseste..nu intelege…nu vrea…nu stie…este arogant,slab, ticalos, lacom, rece..si tot asa, cu sensul general ca nu este ok). Pe masura ce negativitatea creste incep sa am rezerve (de fapt devin nelinistit de la primele 2-3 comentarii depreciative-si sa nu uitam, se refera la un om care nu este de fata, o informatie relevanta prin ea insasi!)

Uneori situatia se schimba, adica apare si o anume pretuire (astfel X imi semnaleaza ca este capabil sa vada si partea luminoasa a vietii). Atunci ma relaxez si ma bucur pentru o relatie care poate evolua, fiind patrunsa de un anume echilibru. Sunt insa si multe cazuri in care lucrul acesta nu se intampla (negativitatea din primele minute se pastreaza, diluata sau amplificata periodic). Ii evit pe acesti oameni. Evident ca este vulnerabilitatea mea. Nu-mi plac devalorizarea constanta, dispretul, critica sistematica, respingerea continua a realitatii. Viata nu este compusa exclusiv din umbre. Oamenii, oricat de rai sau inadecvati, au si parti frumoase sau acceptabile. Si ele merita vazute si amintite!

Pot discuta cu oricine, si ne putem chiar imprieteni, daca pozitiile noastre in raport cu realitatea (o persoana sau un eveniment) sunt echilibrate, adica nu privim un aspect oarecare al vietii printr-o singura pereche de ochelari (intunecati sau roz). Am invatat de mult aceasta lectie, studiind psihologia perceptiei (si minunata figura dubla „soacra mea-sotia mea”). Realitatea nu este ceea ce spunem noi ca este. De fapt, la o analiza mai filosofica, realitatea pare a fi prin excelenta misterioasa iar ceea ce putem cunoaste este mereu limitat de creierele si mintile noastre.

Din fericire, aceste limite (sau bias-uri) pot fi evaluate constient. Observa si tu primele comentarii pe care la face cineva si urmareste, pe termen lung, daca dominanta lor eventual negativa se conserva. E atat de usor, trebuie doar sa fii atent! Oamenii ne spun multe lucruri despre ei vorbind despre altii. Fireste, lingusitorii au si ei categoria lor si ocolesc de asemenea (a nu se confunda cu feedback-ul pozitiv, intemeiat pe fapte reale!). Doar ca astazi am ales sa scriu despre negativisti, ei fiind, in opinia mea, mai numerosi (deschide televizorul si urmareste un talk-show doar 5 minute!).

Si daca jocul meu ti se pare interesant, fii in mod special atent, astazi, la primele minute de dialog cu oricine (nu doar cu persoane noi) si trage propriile tale concluzii. Neurostiintele ne spun ca avem creiere orientate mai degraba negativ deoarece ne este teama de moarte (adica vrem sa supravietuim cu orice pret). Diferenta este ca astazi traim intr-o lume mult mai securizata (sau doar asa mi se pare mie?) cu creiere proiectate in alte conditii. Le putem schimba, nu-i asa?

 

Construit de Sorin