Arhive pentru august 12th, 2011

Pluton a fost descoperita in 1930 si nici pana astazi nu exista un consens in privinta calitatii ei de planeta. Este un corp de piatra si gheata, mic si foarte indepartat de Soare. Unii astronomi il considera cel mai mare corp cin Centura Kuiper (un inel de corpuri inghetate, aflat dincolo de Neptun).

Imagineaza-ti ca Pluton este locuita de creaturi foarte mici pe care le voi numi miniplutonieni. Ei dispun de o tehnologie avansata asa ca reusesc sa ajunga pe Pamant fara sa poata fi vazuti de oameni. Fiind minusculi nu au nicio problema  in a intra in capul oamenilor si a se plimba printre neuroni. E posibil ca exact in acest moment capul tau sa fie invadat de miniplutonieni. Dar tu nu simti asta (miscarea lor prin axoni si dendrite este insesizabila). Asa ca hotarasti sa te ridici din fata monitorului si sa mergi la bucatarie, pentru a bea un ceai din fructe de padure. Iata si intrebarea mea: cum poti fi sigur ca aceasta este decizia ta? Daca miniplutonienii din lobii frontali au generat exact acea cascada de impulsuri electrochimice numita „ceai din fructe de padure”? Tu poti fi convins ca dispui de liber arbitru in timp ce esti manevrat din interior, asemenea unei marionete, de miniplutonienii lipsiti de scrupule sau doar pusi pe joaca. Dispui de o metoda sigura prin care sa faci diferenta intre deciziile luate de tine si deciziile luate de miniplutonieni? Gandeste-te la asta! Si indiferent ce raspuns alegi, nu uita ca el poate veni de la miniplutonieni.

ps. Exista si o varianta noninvaziva: in loc de miniplutonieni as putea spune neurotransmitatori. Ei nu vin din spatiul cosmic ci sunt produsi chiar de creier.

Te-ai gandit vreodata ce este, de fapt, un lucru (orice lucru) ? Cred ca raspunsul inconstient (definitia „simtita”) pe care oamenii il dau la aceasta intrebare (si cu atat mai mult raspunsul constient) pune bazele unor serii de experiente complet diferite. Nu sunt decat doua raspunsuri posibile. Un lucru este

proces vs entitate

Cand e considerat entitate, un om este doar un om. Ca proces, omul este simultan aerul din jurul lui (de aceea calitatea aerului este importanta), reteaua sociala din care face parte, gandurile altora pe care le-a inmagazinat (desi acum nu le rosteste), stramosii lui (nu doar prin genele pe care le poarta ci si, poate, prin tensiunile emotionale majore pe care acestia nu le-au rezolvat), cantecul pasarilor sau, dupa caz, zgomotele traficului pe care le aude in acest moment.

Pentru mine lucrurile nu sunt entitati. Cand ma uit la un om stiu ca vad foarte putin din ceea ce este. Mult din ceea ce este nu se vede. Am scris un articol elogios la adresa ochilor, stiind prea bine ca ochii nu epuizeaza misterul realitatii (si, uneori, contribuie la el). Lucrul nu este o parte a realitatii de ordinul 1 (ceea ce este) ci a realitatii de ordinul 2 (ceea ce se spune despre ceea ce este). „Lucrul” (obiectul) este un cuvant. Lucrurile exista doar in lumea cuvintelor, in limbaj. Nu sunt parti ale realitatii (de ordinul 1). In lumea fizica nu exista cuvinte. In realitate nu exista lucruri si evenimente separate. Ele doar par a exista si aceasta iluzie este generata de cuvinte. Sunt iubitor al cuvintelor si le inteleg importanta colosala in comunicare si dezvoltare. Mai stiu insa ca trebuie sa-i dam Cezarului doar ceea ce i se cuvine. Daca nu esti atent, fascinat de cuvinte (si ce copil nu cade in aceasta capcana?) incepi sa crezi si sa te convingi in fiecare zi ca realitatea este alcatuita din fiinte si obiecte separate. Vechii indieni numeau aceasta viziune maya (si observ ca unii parinti din spatiul crestin-ortodox  isi boteaza copiii astfel, mizand probabil pe ignoranta preotilor). Insa realitatea nu este asa cum o fac cuvintele sa para (doar ca e foarte greu sa mai simti asta dupa 20 de ani de conditionare perceptiva).

Realitatea este un proces mereu unificat.

Seamana cu o linie serpuitoare (unul din motivele pentru care sunt fascinat de serpi). Nu poti prezice miscarea unei linii serpuitoare (desi e posibil sa asculte de tipare secrete- vezi teoriile complexitatii). Nici nu poti trai in anxietate. Asa ca peste linia serpuitoare si creativa a realitatii este asezata plasa securizanta si previzibila a cuvintelor. Anxietatea scade imediat si miracolul (si simultan cu el iluzia) este complet. Oamenii sunt magicieni fara sa-si dea seama. In fata ta se afla acum prietenul tau X (delimitat, separat, cunoscut) si nu insasi Realitatea. Il stii bine pe X, nu mai reprezinta un mister (si chiar asa este, nu te mai surprinde). Insa daca ai cunoaste-o pe mama lui X ai putea observa in tonul vocii sau in pozitia umerilor elemente care o definesc. X o contine pe mama lui chiar acum, cand vorbeste cu tine (desi mama lui a murit in urma cu 10 ani). X mai are si accentul ardelenesc al regiunii in care a crecut in copilarie (si odata cu accentul ar putea detine, de ce nu, si ceva din proverbiala lentoare a spatiului transilvan, plus o seriozitate la care Muntenia inca mai aspira).

Poate ar fi mai potrivita o filosofie de viata centrata pe proces, recunoscand calitatea conventionala a „lucrurilor”. O astfel de filosofie nu ar putea fi altfel decat orientata ecologic (ceea ce ii faci mediului, in mod constant, tu sau un altul, simultan iti faci si tie, deoarece tu nu esti separat de mediu, asa cum par sa sugereze cuvintele). Si ar mentine ostilitatea, bineinteles, intr-o zona de minimum. Ar valoriza cooperarea, pacea, retelele, interconexiunile. Lucrurile ar putea fi recunoscute ca simple unitati lingvistice, fara nicio realitate in sine. Iar experientele spirituale ar surveni in mod natural (in sensul de neprovocat). Nu mai cred de mult in trairile spirituale pe care cineva le induce, le „cauta”, le genereaza prin tehnici stravechi. Acesta nu este nimic altceva decat inca un mod de a controla realitatea (deci de a fi separat de ea). Cred in tehnici expresive, insa aceasta este o discutie separata.

Simplul fapt de a merge atent (nu cu mintea in alta parte) il resimt uneori ca o experienta foarte placuta. Desi sunt constient, mi se pare ca nu merg eu ci altcineva sau altceva merge prin mine. Realitatea exceptionala (numita si Dumnezeu, probabil) este chiar aici. Ea merge (daca ma uit in jur, la alti trecatori) si sta (daca ma uit la flori si copaci). Orice limita pe care o trasez este mentala si oarecum arbitrara. Mii de cuvinte, de propozitii, de idei separate. Si o singura realitate. Aceasta!

Exista, in Bucuresti, o strada care imi este draga. Merg cu placere pe ea. Are mai mult de 20 de copaci. Din punct de vedere al traficului este mult sub media marelui oras. Pe strada respectiva sunt numai case, niciuna asemanatoare cu alta. Este mai mereu curata, deoarece majoritatea proprietarilor au grija de spatiul din fata casei. Nu se asculta niciodata manele. In schimb pot fi ascultati copiii si replicile lor sclipitoare. Din pomi nu lipsesc niste pasari simpatice si vesele, mai ales dimineata.

Ma consider foarte norocos deoarece este strada pe care locuiesc. Mi se pare ca aici civilizatia a invins. Insa doar la 10 minute de mers pe jos civilizatia pierde. Sunt intrigat de aceste contraste. Alteori meditez filosofic la hazardul unei lumi in deriva. Oare exista spatii speciale? Sau doar oameni care au invatat sa-si respecte mediul si, implicit, unii pe altii?

Acest articol a fost scris in martie 2010. Intre timp m-am mutat. In apropiere.

Sa presupunem ca ai un caine (poate chiar ai). El sta in fata unei oglinzi. Si acum sa intram in mintea lui. Ce crezi ca se afla acolo? Oare cainele constientizeaza ca imaginea din oglinda este a lui? Oare isi spune ceva de genul „Acesta sunt eu”? Oare cainele simte ca are un Eu? Pentru tine el are o identitate, desigur, insa reprezentarea identitatii lui este in mintea ta. Tu esti cel care ii pune un nume (un simbol puternic al identitatii). El raspunde la nume pentru ca este conditionat sa o faca (acelasi lucru se intampla cu un copilas-cunosti un adult cu doua prenume care nu reactioneaza la al doilea pentru ca nu este obisnuit sa fie strigat astfel?)

Intrebarea daca un caine are identitate din perspectiva lui, si nu a ta, poate fi transferata pe oricine altcineva: un pisoi, o maimuta, un porumbel, un tantar, un virus. Pentru a reusi o astfel de performanta cognitiva (a simti ca este un individ anume, diferit de oricare altul) o fiinta trebuie sa dispuna de auto-reprezentare. Acesta e un fel mai sofisticat de a spune ca e o fiinta constienta sau, intr-un limbaj si mai simplu, ca are un suflet.

Daca observam cum se raporteaza la un os pe care l-a primit (sau l-a gasit) intr-o situatie in care exista pericolul de a-l pierde (de exemplu in favoarea altui caine), ne putem gandi ca el simte ceva de tipul „Osul acesta este al meu” iar „al meu” il presupune pe Eu-mine-al meu, deci cainele ar putea avea o identitate, desi foarte rudimentara. Totusi, comportamentul lui poate fi in totalitate instinctiv. El s-ar putea angaja intr-o lupta cu cainele rival nu pentru ca e constient, oricat de vag, ca osul este al lui ci pentru ca este programat sa-si apere osul, asa cum laptopul acesta este programat, prin aplicatia Word, sa proceseze texte. Credinta mea este ca exista, la caini, un Eu „mititel”, un inceput de identitate, o proto-constiinta si ca linia se trage mai jos (adica exista fiinte lipsite de Eu). Dar asta e doar credinta mea. Am scris articolul de fata pentru a te stimula sa reflectezi la aceasta problema in care se gaseste, in samanta, si solutia la dilemele morale asociate cu avortul. Nu te grabi sa tragi o concluzie acum, cand ai citit cuvantul „avort”. Daca iti amintesti un articol mai vechi („Stadiul oglinzii”) atunci stii deja ca bebelusul de 3 luni nu se recunoaste in oglinda. Cumva asemenea unui caine?

Sunt fascinat de intrebari. Ciudate, copilaresti, neasteptate, profunde, provocatoare, imi plac intrebarile. Imi plac asa de mult incat le-am facut parte solida din profesia mea (o alta parte, la fel de necesara, este tacerea in sensul de ascultare). Uneori psihoterapia imi pare o arta a intrebarilor. Alteori imi pare o stiinta a linistii. Nu ma pot hotari dar stiu altceva cu certitudine:nu pot trai fara intrebari. Oamenii catre care ma indrept, cu speranta si dragoste de neinteles, sunt cei care nu se tem de intrebari. Ii ocolesc, uneori cu dezgust (oricat de nefavorabila ar parea aceasta autodezvaluire), pe cei care s-au blocat intr-un set de raspunsuri, adica refuza sa-si examineze sincer propria pozitie. Nu-mi place dogmatismul de niciun fel si nu petrec mult timp cu cei care il imbratiseaza. Dogmatismul nu este doar religios. Exista raspunsuri asociate cu o valoare absoluta in psihologie si psihoterapie (orientari, sisteme, metode) asa cum exista optiuni dogmatice in sport (Federer este mai bun decat Nadal).

Insa Viata nu-mi pare deloc dogmatica, dimpotriva, are un caracter mereu curgator si asta, sunt tot mai sigur, o apara de plictiseala (intamplator, vulnerabilitatea mea principala). Nu vad cum ar putea evolua cineva daca nu accepta o zona deschisa, un spatiu misterios, lipsit de certitudini (prin urmare nesigur), un teritoriu neexplorat, un tinut plin cu posibilitati, adica, pe scurt, daca nu accepta posibilitatea unei surprize.

Mintea are un strat abisal. Cum poti fi atat de sigura? Ti-ai pus toate intrebarile care arunca in aer aceasta conceptie? Sau: mintea este doar o activitate electrochimica a creierului. Ai analizat si dovezile care par a spune altceva? Dumnezeu exista si, pe termen lung, ne decide destinul (asigura vize pe termen nelimitat in Paradis). Ai o dispozitie suficient de jucausa (sau meditativa) pentru a lua in considerare si non-existenta Lui?

Cred ca raspunsurile definitive, rigidizate in raport cu deschiderea oferita de intrebarile inca nepuse, sau evitate sistematic, deci nevrotic, ne priveaza de bucuria unei vieti niciodata asezate intr-un tipar mental (si emotional, desigur), ne impiedica sa ne extindem, poate la infinit, gandirea si aspiratiile si ne infasoara in coconul unei autosuficiente cu atat mai periculoasa cu cat este neconstientizata. Ma feresc, sper, cat pot, de o astfel de atitudine si sunt usurat sa-mi dau seama cand i-am devenit, pentru a nu stiu cata oara, prizonier. Incerc sa le transmit si studentilor mei placerea de a pune respectiv a-si pune intrebari, adica de a nu iesi din curgerea miraculoasa a Vietii pentru a se aseza pe malul securizant, dar nemiscat, al cunoasterii fixe.

Stiu, intrebarile sunt uneori iritante. Ii scot din sarite pe oameni deoarece deranjeaza confortul unor idei linistitoare (cu efect de anestezic, imi vine sa spun), tulbura obisnuintele si ridica anxietatea in raport cu unele alegeri pe termen lung. Dar ele sunt, de asemenea, incitante si amuzante si ne ajuta sa mai putem fi uimiti de realitate, o capacitate inca treaza in copilarie (si unul din motivele pentru care prichindeii sunt adorabili-ceea ce, cu tot respectul, nu mai pot spune despre multi adulti si batrani)

Intrebarile sunt in serviciul mirarii. Iar Viata, am impresia, continua sa fie mirata, desi au trecut miliarde de ani. Asa ca merge inainte, adica inainteaza in necunoscut, avanseaza in intunericul intrebarilor, lasand in urma raspunsurile candva de nezdruncinat. Te invit in aceasta calatorie cu rugamintea de a-mi da de stire cand am adormit auzind cantecul de sirena al unor raspunsuri linistitoare. Daca ne trezim reciproc mintile noastre ar putea avansa, in directia Indiilor de Vest, descoperind astfel America. Sau Triunghiul Bermudelor, pentru amatorii de cuburi.

Construit de Sorin