Arhive pentru august 9th, 2011

Se spune ca in gradina unui om pasionat de flori au aparut, la un moment dat, papadii. Imediat i s-au parut complet nepotrivite si a cautat, prin toate mijloacele posibile, sa le faca sa dispara. Papadiile, insa, pareau a fi teribil de rezistente. Toate metodele de anihilare au esuat. Aproape distrus, omul nostru i-a scris unui horticultor renumit pentru stiinta sa, informandu-l in amanunt in legatura cu tentativele lui distructive. Disperat, ii cerea un sfat. Parea a fi ultima lui speranta. Si nu peste mult timp, a primit un raspuns. Scrisoarea (nu exista e-mail pe vremea aceea) era scurta:

„Iti propun sa vezi daca ai putea indragi papadiile!”

Vointa. Ce inseamna sa ai vointa? Daca iti propui sa alergi minim 15 minute de cel putin doua ori pe saptamana pentru a lupta cu perfidele kilograme suplimentare si nu reusesti nici macar sa-ti cumperi o pereche de adidasi inseamna ca ai? Evident ca nu! A avea vointa este egal cu a mobiliza energia interioara astfel incat sa invingi propria inertie, numita si lene, ciocolata care te imbie la 10 minute pasiv-extatice si emisiunea de la tv pe care o vei uita imediat ce il vei stinge. Pare important „sa ai vointa”, adica sa ai un Eu suficient de puternic pentru a contrabalansa dorinte sau atractii contrare scopului pe care l-ai ales. Vointa pare sa sprijine libertatea („sunt liber sa fac ceea ce imi propun!”). Este, bineinteles, o forma de autoreglaj, prin urmare e strans legata de constiinta (instanta autoreferentialitatii, prin excelenta).

Cu toate acestea, nu in toate circumstantele vointa puternica este un avantaj. Ba dimpotriva, exista situatii cand e absurd sau chiar daunator pentru cineva sa detina o vointa zdravana. Vreau sa spun, de fapt, ca vointa care nu este orientata de inteligenta poate deveni o calamitate. O persoana cu vointa puternica isi impune sa nu mai consume carne desi corpul ei are nevoie de acest aliment si, prin starile de slabiciune, ii ofera acest feedback (cunosti multi campioni olimpici vegetarieni?). O alta isi impune sa nu mai reactioneze niciodata violent si isi reprima astfel agresivitatea, care se intoarce impotriva ei (si o somatizeaza printr-o boala). Desigur, este satisfacuta de sine pentru ca a devenit o persoana controlata si nonviolenta. Dar cu ce pret? In sfarsit, prin mijlocirea unei vointe robuste, un barbat renunta la activitatea sexuala si devine un calugar abstinent. Este insa coplesit de vise erotice pe care le pune pe seama demonilor (care au un interes secret ca el sa nu reuseasca sa se apropie de Dumnezeu- e putin neclar de ce Dumnezeu nu ar agrea relatiile sexuale, mai ales daca le-a „inventat”).

Intre un om cu o vointa redutabila si o persoana inteligenta dar cu o vointa slaba o aleg intotdeauna pe ultima. Animalele sunt exemple minunate de vointa viguroasa (desi aceasta este o metafora, deoarece animalele nu au Eu). Inteligenta avansata este specific umana. Nu ma impresioneaza cel care sta minute in sir intr-o postura yoghina imposibila (cum de nu ii pleznesc articulatiile?) dar nu este capabil de gandire independenta, adica nu face decat sa reproduca gandirea altora, uneori chiar cu aceleasi cuvinte. Nici cel care mediteaza o ora pe zi si ramane inchis in aceleasi tipare comportamentale in rest nu-mi trezeste un sentiment special. Sunt insa mut de admiratie in fata unor oameni creativi, capabili sa ma surprinda cu ideile lor stralucitoare („Ce interesant, ce interesant!”, imi vine sa repet ca un papagal lipsit de inteligenta dar capabil de imitatie).

E remarcabila performanta unui om care isi mobilizeaza resursele fizice si emotionale pentru a-si atinge scopurile constient alese. Vointa este ok, dar nu in sine.  Ea trebuie conectata la inteligenta si subordonata ei. Nu e nevoie sa impingi masina de la spate. Uneori e suficient sa intelegi cum functioneaza si sa chemi un mecanic priceput care sa o repare.

In statistica spunem despre doua variabile care cresc (sau descresc) impreuna  ca sunt corelate pozitiv (respectiv negativ). De exemplu, cu cat masurile de austeritate luate de guvern sunt mai irationale, cu atat sunt afectati mai multi oameni (si creste sansa de a fi demis printr-o motiune de cenzura-spectacol la care, in tara noastra, vom asista in curand). Gradul in care cele doua variabile sunt legate una de alta este estimat printr-un coeficient de corelatie (simbolizat prin r si avand valori intre -1 si +1-oare ce m-a apucat sa scriu despre statistica azi?). O corelatie de +o.90 este foarte mare si indica o legatura deosebit de puternica intre cele doua variabile. Atentie, corelatia inalta nu este cauzalitate (fumatul si cancerul la plamani sunt corelate insa fumatul nu este cauza cancerului pulmonar, spre usurarea celor care pufaie meditand la posibilitatea unei fixatii orale-vezi un articol precedent)

Pe scurt, corelatia nu implica in mod necesar cauzalitate si este mereu nevoie de studii suplimentare. Insa creierul nu are timp de multe experimente. El are tendinta de a vedea corelatiile pe care se asteapta sa le vada, desi acestea nu exista in realitate. Acest fenomen la care suntem expusi cu totii (ma refer la purtatorii de bureti spongiosi capabili de activitate electrochimica) se numeste corelatie iluzorie. Si ce inseamna, pe scurt? Sa vezi ceea ce nu exista. Psihologia a facut experimente delicioase in acest sens (recomand studiul Chapman cu psihanalisti care tratau homosexuali, pe vremea cand homosexualitatea, in SUA, inca era considerata o boala mentala-ei au vazut, la clientii lor, „trasaturi anale”, in timp ce interpretau un test Rorschach, desi studiile independente au demonstrat ca homosexualii nu sunt mai predispusi sa vada funduri (sa zic „fese”?) decat heterosexualii)

Mi se pare periculos sa actionam (sa luam decizii semnificative) fara a fi constienti de riscul corelatiilor iluzorii (adica vazand ceea ce cautam in mod deliberat sau ne dorim foarte tare, desi fara a fi constienti, sa gasim). Uneori, faptul ca sotul tau are acelasi prenume cu bunicul tau nu inseamna nimic (aviz amatorilor de analiza transgenerationala!) Nu este deloc necesar sa te paraseasca dupa nasterea primului copil, asa cum a procedat bunicul cu bunica. Aceasta expectatie nu este dovedita nici macar in situatia reala in care o face (deoarece sotul tau poate pleca din motive complet diferite de ale bunicului tau). De aici nu rezulta ca esti identificata cu bunica ta (ipoteza unei identificari sta in picioare insa ea trebuie testata in mod serios si nu „confirmata” facil printr-o corelatie iluzorie).

Cand numarul corelatiilor iluzorii creste alarmant (cineva vede peste tot „semne”), am motive sa cred ca persoana respectiva se indeparteaza de realitate (la limita, asa sunt bolnavii de paranoia, cei care, extrem de interpretativi fiind, traduc elemente inofensive sau irelevante in sistemul lor de convingeri delirante). Toti suntem, intr-un fel, un pic paranoici (deoarece avem nevoie de sens in vietile noastre) insa de aici si pana a lasa aceasta tendinta a creierului sa ne domine este o cale lunga. Ne nastem oameni de stiinta incredibil de slabi (este suficient sa vezi felul in care un copil isi explica realitatea-un pusti caruia i se spusese ca bunicul mort urmeaza sa se inalte la cer mergea zilnic la mormant pentru a-l vedea pe bunic „decoland”). Insa nu e obligatoriu sa ramanem asa. Putem depune eforturi pentru a ne dezvolta gandirea, darul miraculos pe care Viata ni l-a oferit doar noua, oamenilor. Putem intretine orice fel de credinte cu conditia de a fi flexibili si a renunta la ele cand exista dovezi contrare evidente. Nu voi fi niciodata prietenul rigiditatii si ignorantei. Ii evit pe acesti oameni si ma simt irezistibil atras de cei care isi pastreaza mintea deschisa, care stiu ca ceea ce cred azi este insuficient intemeiat si cauta in mod activ adevarul, cu riscul de a fi dezamagiti sau de a afla ca au irosit un timp pretios acceptand o idee gresita. Oricat de dureroasa, realitatea este preferabila unei iluzii securizante. De ce spun asta? Deoarece realitatea este singurul loc in care putem evolua. Iluzia unei pranz abundent nu ofera corpului glucidele si proteinele de care are nevoie. Putem visa la el un timp oarecare, dupa care ne ridicam si aruncam o privire in frigider (Cum adica de ce este gol?)

In 1987, Institutul de Stiinte Noetice (aflat in prima linie a cercetarilor de frontiera) a publicat cartea lui Brendan O’Regan despre vindecari incredibile si remisii spontane („Healing, Remission and Miracle Cures”). In ea se afla si cazul lui Vittorio Michelli (unul din cele 64 de cazuri speciale care au trecut de examenul comisiei internationale de medici infiintate pentru a stabili autenticitatea vindecarilor de la Lourdes; in total au fost 6.ooo de cazuri).

Michelli era un tanar bolnav de cancer osos (soldul stang ii era ros putin cate putin iar doctorii renuntasera la orice speranta). Asa ca in mai 1964 a plecat de la Verona, unde i s-a spus ca nu mai are nicio sansa, si a mers la Lourdes. Iar acolo, intr-adevar, s-a intamplat ceva. Tumoarea a inceput sa i se micsoreze. Osul i-a crescut si s-a reconstruit! (nu imediat, bineinteles, ci in timp). De necrezut, nu-i asa? Cum se face ca tocmai eu, care sustin caracterul iluzoriu al unei fiinte supranaturale (Dumnezeu) povestesc un astfel de caz? (si mai stiu si altele, la fel de uimitoare)

Nu e nicio contradictie. Vindecarile miraculoase dovedesc extraordinarele forte de regenerare ale organismului, atunci cand cineva sau ceva reuseste sa le stimuleze. Sunt increzator ca, in anii ce vin, capacitatea noastra (a oamenilor) de a activa aceste resurse latente se va dezvolta, gratie unui mix de informare corecta, efort bine orientat, in grup si tehnici de meditatie aplicate individualizat. Nu e nevoie de Dumnezeu (desi credinta in El poate functiona ca un trigger).

Mi se pare o copilarie sa credem ca Dumnezeu are un atasament special pentru o localitate (Lourdes), unde a deschis un „spital divin” in aer liber. Vrea sa-i faca pe oameni sa calatoreasca? Si de ce tocmai in Franta? De ce nu si in Letonia? Sau Uzbekistan? Pe de alta parte, daca tot ii pune pe oameni pe drumuri (unii fac adevarate sacrificii) de ce nu-i vindeca pe toti? Nu este dragostea lui egala? Cumva a hotarat ca unii merita sa sufere? (ce-ai zice de un parinte care isi lasa copilul sa moara din „ratiuni superioare”?)

Ipoteza Dumnezeu, oricat ar fi de draga unora, nu se sustine. In schimb, ipoteza existentei unor resurse minunate ale corpului (pe care abia incepem sa le descoperim intr-o maniera sistematica) imi pare a avea mai mult sens (si, foarte important, este testabila!). Fara a fi profet, prezic sosirea unor timpuri in care intelegerea superioara a functionarii sistemului minte-corp va permite ameliorari si chiar vindecari de neinchipuit astazi. Marile companii farmaceutice nu au de ce sa se bucure, deoarece dependenta oamenilor de medicamente, in acest caz, va scadea. Evident ca aceste lucruri nu se vor intampla de la 1 iulie (cand doar TVA-ul se modifica, desi nimeni nu-si doreste asta!). Este nevoie de ani si de un entuziasm bine temperat de o atitudine rationala. Cred insa ca este posibil, deoarece cred ca nu stim inca totul despre corpul si creierul uman (pe care la venerez, in locul unei fiinte invizibile si capricioase in manifestari). Descoperirea neuropeptidelor si noua stiinta a psihoneuroimunologiei sunt pasi inainte. Studierea stiintifica a efectelor meditatiei este un altul. Si urmeaza si altii, presimt. Iar printre ei, poate cel mai important, se afla necesitatea unei constiinte colective extinse, o constiinta maturizata, deschisa si ghidata de inteligenta. O calatorie interesanta, imi vine sa spun. Vii si tu?

Acum trei sau chiar patru miliarde de ani (nu putem fi siguri deoarece nu au existat transmisii in direct de la fata locului) pe tanara noastra planeta nu exista viata. Dar exista asa-numita „supa primitiva”, un amestec de elemente chimice simple expuse radiatiilor ultraviolete si fulgerelor. Elementele, din care sigur faceau parte apa si metanul, se miscau, usor de banuit, complet dezordonat. Cu timpul, asa cum era de asteptat, s-au format molecule mai complexe si, la un moment dat, din intamplare, a aparut o macromolecula cu o proprietate remarcabila: autoreproducerea (capacitatea de a-si creea propriile copii-„drafts”, daca preferi un termen mai actual)

Principiul pe care se bazeaza aparitia spectaculoasa a acestui replicator (o molecula capabila sa se duplice) este minunat de simplu: afinitatea chimica dintre elementele care o constituie. Tot ce ii trebuie este un mediu abundent in elemente iar supa primitiva era exact acest mediu. Replicatorul de atunci este ADN-ul de astazi. Si ce factor a mai fost implicat? Nu, imi pare rau, nu a fost mana abila a lui Dumnezeu. A fost, pur si simplu, sansa. Nu este totuna cu sansa pe care o ai de a castiga 10 milioane de euro la „6 din 49”, intr-o viata de om (100 de ani, sa zicem). Sansa aceasta e practic nula (degeaba joci!). Si nici sansa de a castiga daca traiesti 200 de ani, ca urmare a unui stil de viata sanatos, fara E-uri, tigari, Coca Cola si nopti pierdute. Imagineaza-ti ca joci 500 de milioane de ani. Acum poti fi mai optimist (probabilitatea de a castiga creste foarte mult). Asa a fost si cu ADN-ul. A „castigat”, intr-o zi norocoasa.

Moleculele au inceput sa se reproduca si sa se perfectioneze. Putem vorbi de viata? Inca nu! Sunt doar niste „masinute” care habar nu au ce fac. Insa fara el noi nu am fi, aici si acum. Stiu prea bine, este o lovitura imensa pentru orgoliul nostru de oameni (ne consideram fiinte speciale). Nu cred ca o persoana religioasa m-ar privi cu simpatie daca i-as spune ca nu a depasit, dintr-un anume punct de vedere, nivelul omnipotentei infantile (de la care isi atribuie proprietati comice). Insa acesta e adevarul stiintific: existenta noastra se bazeaza pe roboti naturali, aparuti intamplator (in anii care vin, imi spune intuitia, nanotehnologia ne rezerva cateva surprize uluitoare). Macromoleculele acestea (replicatorii) actioneaza fara motiv sau intentie, adica automat. Noi suntem descendentii lor (nu uita sa treci asta in arborele genealogic). In timp, au evoluat spre structuri din ce in ce mai complexe (fiind selectate doar acele structuri care s-au putut adapta mediilor mereu schimbatoare).

E ciudat de-a binelea sa ne gandim ca suntem formati din roboti macromoleculari ca au ajuns sa lucreze in armonie insa acesta e adevarul gol-golut (adica verificat si acceptat de comunitatea stiintifica, dar putin inteles de multi oameni, inclusiv cu studii superioare). Este ca si cum ti-as spune ca strabunicul tau a fost un robot. Nu-i asa ca m-ai pocni automat? (de ce oi fi zis „automat”?) De aici nu rezulta, cum ar putea crede o minte grabita, ca viata nu mai este interesanta. Dimpotriva! Mi se pare absolut fascinant sa intelegem nivelurile de complexitate la care a ajuns, plecand de la ceva atat de simplu!

Coborand insa de la nivelurile macro spre micro (particule elementare si molecule), gandirea matura (separata de fanteziile si visurile copilaresti) ne obliga sa acceptam fundamentul fizic (observa ca nu am spus „material”-voi explica in alt articol) al vietilor noastre. Suntem alcatuiti din roboti care isi fac foarte bine treaba (chiar acum, tu produci miliarde de proteine fara sa stii cum). La baza creativitatii pentru care militez stau aceleasi molecule detestate de unii, candva si de mine, dar pe care acum am ajuns sa le indragesc. Nu stim cum facem pentru a fi creativi, iubitori sau inteligenti. Sub pragul constiintei noastre (firave, doar 40 de biti pe secunda) se desfasoara o tesatura inimaginabila de procese, de necrezut, automate. Nu exista un dirijor (un suflet nemuritor) sau un conducator suprem (Dumnezeu, cel care controleaza totul-brr, ai vrea sa exista un astfel de control freak?). Intamplarea continua sa fie prezenta si se imbina, uneori fericit, cu ordinea structurilor devenite intre timp stabile (selectia naturala este un caz special al conservarii stabilitatii). Intamplarea si libertatea sunt, in opinia mea, sinonime. Un om care pretuieste libertatea si vrea sa o extinda, la sine si la altii, nu poate fi adversarul ci prietenul intamplarii. Intamplarea permite surpriza, noul, saltul creativ. Vreau sa o reabilitez si sa o putem sarbatori. Determinismul, ordinea fixa, controlul absolut (si nevrotic) nu exista, de fapt, in natura (fizica cuantica a demonstrat asta intr-un mod impecabil). Exista un obscurantism spiritual de tip white-collar, supravietuind si perpetuandu-se in absenta gandirii coerente si a informatiilor stiintifice. Spiritualitatea (in care cred) nu se poate dezvolta prin respingeri. Pentru mine, atitudinea spirituala este echivalenta cu a spune DA realitatii. As fi dorit ca realitatea sa fie altfel dar nu mai sunt un copil si pot renunta la dorinta mea. Nu exista nimic special (in sensul de supranatural) in mine sau in tine. Dar ceea ce suntem, oh, zei naturali, e interesant dincolo de orice inchipuire!

Construit de Sorin