Arhive pentru august 8th, 2011

Sa ne gandim la doua biblioteci, avand exact aceleasi carti si sa le spunem biblioteca O respectiv biblioteca D (vei intelege imediat de ce am ales aceste litere). Pentru amuzament ne putem imagina ca vorbim despre carti de psihologie. In biblioteca O ii gasim pe Elliot Aronson (ii fac reclama, nu de alta dar ar putea fi cel mai mare psiholog social in viata, chiar daca profesorul tau nu ti-a spus asta), pe Stuart Lilienfeld (ai citit cele „50 de mituri”?) si Ed Diener (expertul nr. 1 in lume in materie de stari subiective de bine), pe Daniel Kahnemam (despre care putini psihologi stiu ca a luat premiul Nobel) si Todd Kashdan (autorul unei carti frumoase despre curiozitate), dar si pe Mielu Zlate sau Mihai Golu (doi psihologi romani pe care nu-i citesc, desi am incercat). In biblioteca D se afla exact aceleasi volume. Exista o singura diferenta:

In biblioteca O cartile sunt asezate intr-un mod ordonat (de aici O) pe cand in biblioteca D cartile sunt alandala, adica sunt asezate, sau mai bine zis aruncate, dezordonat (de aici D). O aceeasi carte pe care o soliciti in O iti este adusa in cel mult 5 minute pe cand, solicitata in D, s-ar putea sa o primesti in trei zile (fiind puse la intamplare, nu exista niciun criteriu de cautare). Si acum te intreb: daca ai vrea sa-i citesti pe Plomin (despre care am afirmat deja ca este o voce mai autorizata decat Freud) sau pe Shelley Taylor (cartea dedicata iluziilor pozitive) unde ai merge pentru a le procura, la O sau la D? Vrei sa beneficiezi de un serviciu rapid si de calitate sau ai chef sa irosesti timpul? Cu riscul de a rani unele sensibilitati locale: vrei sa colaborezi cu o biblioteca „americana” sau cu una „romaneasca”?

Acesta nu este un articol despre carti (pe care le iubesc, atunci cand provin din minti exceptionale) si cu atat mai putin despre tari in care unii tineri isi rateaza destinele. Este un articol despre energie si despre moarte.

Discutand frecvent cu oameni interesati de spiritualitate am observat cat de putin inteles este conceptul de „energie”. Am impresia ca cei mai multi oameni il folosesc fara sa inteleaga la ce se refera. In special expresia „energii spirituale” este aiuritoare. Am dedicat un alt articol acestei probleme si voi reveni, poate, in viitor. Astazi vreau sa ma refer la altceva, poate si mai putin inteles:

Energia se degradeaza, in timp!

Aceasta este o veste extraordinar de proasta, pentru noi toti (inclusiv pentru extraterestri). Ea deriva din principiul numarul 2 al termodinamicii. O primim (la veste ma refer) mai intai in clasa a opta, de la un profesor de fizica bun si apoi, cu detalii, doi ani mai tarziu. Ziua in care primesti aceasta informatie ar putea fi cea mai neagra zi din viata ta. Totusi, aproape pentru nimeni, cred, nu este asa, fie pentru ca majoritatea nu o inteleg fie pentru ca unii reusesc sa o integreze intr-un mod pozitiv.

Poate te intrebi cum este posibil ca energia sa se degradeze (doar nu este un peste pe care l-ai uitat pe masa din bucatarie cand ai plecat in concediu in Maldive si cand te intorci miroase infiorator!). Stiai ca energia se conserva (prima lege a termodinamicii) dar iti vine greu sa-ti imaginezi ca se degradeaza, adica „se strica” (nuuu, energiile spirituale nu asculta de aceasta lege, ele sunt mereu pure).

Ma tem ca este adevarat! Energia chiar „se strica” si te ajut sa intelegi si in ce sens: este ca si cum energia ar fi o biblioteca O. In timp, in mod natural, biblioteca O se transforma in biblioteca D. Atentie, desi exista bibliotecar! (si bibliotecarul este „facut” din energie). Asta ne invata tulburatoare lege numarul 2 a termodinamicii: calitatea energiei scade in timp, indiferent ce am face! In metafora mea, calitatea energiei este simbolizata de calitatea serviciilor: in biblioteca O serviciile sunt de o calitate superioare. Cu timpul, insa, O devine D iar calitatea serviciiloe scade corespunzator. Ce credeai ca este imbatranirea?

Cu o energie degradata (de o calitate „mai proasta”) nu putem face lucrurile la un nivel comparabil cu cele facute cu o energie de calitate „mai buna”. Imagineaza-ti cum este sa ari un teren folosind un plug si un bou (ai vazut aceste scene in Romania, in anii ’90?) respectiv folosind un tractor. In definitia clasica, energia este capacitatea de a efectua lucru mecanic. Cum stiu ca te pot speria termenii de specialitate, reformulez: energia este ceva care detine capacitatea de a face treaba. Iar legea numarul doi a termodinamicii ne spune direct: in timp, aceasta capacitate scade! Altfel spus, pe masura ce timpul trece, orice „tractor” devine „bou” si orice bou devine, desigur, o colectie de oase. Cu mentiunea ca aceste procese sunt valabile pentru orice structura din Univers!

Putem face, din cand in cand, ordine in bibioteca. Insa pentru asta trebuie sa consumam energie si stii ceva? In timp ce consumam energie (aranjand cartile sau, daca vrei, ridurile) energia se mai degradeaza un pic. Este imposibil sa scapi de aceste consecinte. Lasata de capul ei, biblioteca O devine in mod necesar D. Daca intervine un bibiotecar (sa spun un zeu?), prin chiar actul interventiei energia se mai degradeaza putin. Iar ordinea obtinuta, dupa un timp, incepe sa se piarda (in loc de bibioteca te poti gandi la camera ta de adolescent, dupa curatenia de duminica, realizata, cum altfel, de mama ta-sau de tatal tau, in cazul familiilor in care a castigat feminismul?)

Energia nu poate fi pierduta si nici castigata (asta inseamna „conservare”) dar valoarea ei (capacitatea de a fi utila) scade pe masura ce timpul trece. Prin urmare, la urmatoarea ta aniversare, energia din Univers nu va mai fi la fel de utila ca astazi. Sounds a little depressing? (poate de aceea o aparare excelenta este ignoranta-ceea ce nu stii nu te raneste si nici nu te tulbura, ce cauti, totusi, pe acest site?)

Energia de cea mai proasta calitate (bibioteca D) este energia termica (unii ii spun, in limbajul cotidian, „caldura”). Aceasta nu este nimic altceva decat o miscare dezordonata a moleculelor. Haosul! (care ne asteapta pe toti, in timp ce ne spunem rugaciunile) Energia intregului Univers se transforma treptat, si inevitabil, in „caldura” (energie termica), adica totul se indreapta spre dezordine. Putem mentine, sau recupera, ordinea, insa doar prin efort, deci consumand energie, iar in acest proces (consumul) energia se mai degradeaza putin. Eu, unul, intelegand tragismul acestei situatii, ma infior (si vezi, ma gandesc si la tine, de ce sa cauti fiorii in alta parte, facand lucruri periculoase sau dubioase?)

Energia Universului nici nu creste nici nu scade (legea nr. 1) dar calitatea ei se degradeaza chiar in aceasta secunda, cand eu consum glucoza, pentru a apasa tastele iar tu, de asemenea, consumi din rezervele de energie, pentru a intelege ce citesti si, eventual, a respinge aceste idei si, o data cu ele, eforturile admirabile a sute de oameni dedicati cunoasterii). Energia ramane constanta dar entropia (o masura a gradului de dezordine) creste mereu!

Pur si simplu acesta e Universul in care traim si nu avem ce sa-i facem. Ma gandesc, iata, ca in loc de a incerca sa-i facem  lui ceva imposibil (sunt un prieten al coerentei si ordinii, sper sa nu intelegi gresit) putem sa facem ceva cu noi insine. Este ceva la care ma refer frecvent, de cand m-a convins Clausius (nu a fost un imparat roman!) ca entropia nu scade niciodata. Stii ce vreau sa spun, nu-i asa? Eh, chiar daca nu stii, te poti relaxa!

Iti propun un experiment simplu. Ia un litru de apa si tine-l o vreme in congelator. In acelasi timp, ia un alt litru de apa si pune-l pe aragaz, pana incepe sa fiarba. Astfel vei avea un vas cu apa la temperatura de 0 grade si un altul cu apa la 100 de grade. Lasa-le un pic la temperatura camerei (nu vreau sa te frigi) si ia un al treilea vas cu apa de la robinet.

Acum introdu mana stanga in vasul cu apa rece si mana dreapta in vasul cu apa calda (fosta candva fierbinte). Tine-le asa 30 de secunde dupa care asaza-le pe amandoua in vasul cu apa „obisnuita” (de la robinet). Observa ce simti! Ce situatie contradictorie, nu-i asa? Semnalul pe care il primesti de la mana stanga este „cald” in timp ce semnalul primit de la mana dreapta este „rece”. Mare lucru, doar o iluzie tactila, parca te aud (principiul contrastului, folosit si in psihologia sociala). Dar eu nu la asta ma refer.

Urmareste-ma cu atentie! (si tine mainile in vasul nr.3). Chiar acum, cand simti cald in mana stanga (si nu poti nega asta) si rece in mana dreapta (si de asemenea nu poti nega), unde este Eul tau? Te intreb deoarece propozitiile „Eu simt cald” respectiv „Eu simt rece” sunt simultan adevarate. Urmatoarea intrebare este la fel de inevitabila ca un acord nesuferit, dar necesar, cu Fondul Monetar International: Care este adevaratul meu Eu? Cel „cald” sau cel „rece”? Nu te poti decide, corect? (eu, unul, nu pot-obseva ironia acestei afirmatii!) Din acest mic experiment ar putea rezulta ca ai doua Euri? Daca da, aceasta concluzie nu ti se pare putin creepy? Daca ai mai multe? Sau daca nu ai, de fapt, niciunul?

Poate vei spune: „Off, inca un articol in care Adrian Nuta ma zapaceste. Realitatea este mult mai simpla”. Iarta-ma daca te tulbur. Pentru mine realitatea, problema constiintei in acest caz (prin extensie, constiinta-Eu-identitate-suflet-responsabilitate-optiuni-libertate) nu este simpla ci fascinanta. Iar dilema numarului de Euri nici nu are nevoie de experimente cu apa: ai avut vreodata de invatat in timp ce la televizor stiai ca tocmai a inceput un film foarte interesant? Sau ti-ai promis solemn ca nu mai fumezi si ti-ai amintit acest angajament in timp ce te priveai cu jind un pachet de tigari? Ai simtit tensiunea interioara generata de conflictul celor doua forte opuse? Te intreb retoric, bineinteles, sunt sigur ca ai experimentat asta (se intampla tot timpul). Problema Eului nu poate fi evitata fara consecinte.Poate pentru cineva preocupat doar sa traiasca si sa se bucure de viata nu este interesanta. Eu numesc aceasta existenta „newtoniana” (la viteze mici). Exista insa si viteze mari, apropiate de viteza luminii, viteze la care legile mecanice formulate de Newton (excelent adecvate lumii noastre de zi cu zi) nu mai sunt valabile. Acolo existenta devine „relativista” (de la relativitatea lui Einstein). Nu este obligatoriu sa traiesti la viteze mari. Insa daca ceva te cheama in aceasta directie, daca presimti fiorul unei alte lumi, ingrained in this one (nu gasesc o formulare mai potrivita), este timpul sa-ti pui sub semnul intrebarii convingerile si prejudecatile, sa chestionezi fara mila viziunea social impartasita si, mai ales, sa-ti permiti sa gandesti fara teama, adica liber. Sau poti uita chiar acum aceste idei, din loialitate fata de Newton. Iti reamintesc, totusi: si el avea propria lui loialitate, inainte de 1687. Din fericire, i-a cazut un mar in cap!

Cat de profunda poate fi mintea unui om? Aceasta intrebare nu imi da pace. Intalnesc pe cineva si, daca nu am deja alte obiective, imi dau voie sa fiu influentat de adancimea lui. Nu trebuie sa faca nimic special, doar sa fie prezent si sa rosteasca una, doua, cateva propozitii.Asa incepe totul: cu un (pre)sentiment al spatiului interior al celuilalt, cu o in-formare a propriei mele minti, realizata spontan de o alta minte.

Nu orice adancime psihologica este favorabila vietii, in acelasi fel in care in oceane, la adancimi mari, numeroase specii de pesti nu se pot adapta. Ma refer, desigur, la adancimile psihotice. Desi amenintatoare, sau poate tocmai de aceea, ele sunt fascinante. Iti vine sa te apropii, pentru ca este ceva nemaivazut, si an acelasi timp simti nevoia sa te protejezi. Nu descriu un caz izolat ci o proprietate universala, cred, a mintii umane. Asemenea Universului care expansioneaza, cucerind spatiul, viata psihica este atrasa si inainteaza in abis. Insa totul e o problema de timing, motiv pentru care unele intalniri cu necunoscutul de dovedesc fatale. Sigur ca un copil nu este responsabil pentru un mediu parental in care, traind, ajunge sa fie fragmentat si distrus. Insa un adult angajat intr-o aventura pe care o numeste „cautare spirituala” se afla pe o alta pozitie existentiala.

Clinicienii sunt, poate, cel mai numeros grup uman convins de violenta cruda a unor forte mentale obscure, trezite de exploratorul naiv si nepregatit. Nu intamplator sunt si atat de sceptici. Evidentele lor nu sprijina stralucirea spirituala ci degradarea si destramarea, uneori fatala, a mintii. Am ajuns, in timp, sa ma tem de investigatiile spirituale ale tinerilor, pe care ii evaluez, ca si grup de varsta, drept „inalt vulnerabili” (pentru ca vulnerabili suntem toti). O astfel de intreprindere plina de riscuri o vad acceptabila, in cazul unui tanar, doar sub supravegherea unei persoane cu solide cunostinte psihologice. La modul cel mai serios (desi pare comic, pentru cine a dat teste la recrutarea in armata) intrarea intr-o manastire sau intr-o scoala spirituala merita precedata de o evaluare psihologica. Iar acesta e doar inceputul. Mintea unui tanar este inca fragila si ea trebuie supravegheata atent, deoarece curentii subterani ai propriei lui minti il pot inghiti (clinicile psihiatrice si cabinetele private de psihoterapie sunt familiarizate cu tineri ale caror minti s-au ratacit in timp ce indrumatorii lor spirituali, numiti si „maestri”, continua sa prospere)

Este poate, paradoxal, ca un militant in favoarea deschiderii si evolutiei spirituale, cum cred ca sunt, sa manifeste asemenea rezerve. Si eu am avut „faza mea de Berbec”, si eu am zburat pe aripile entuziasmului infantil candva. Am crescut insa intre timp iar intelegerea mea s-a adancit in contact cu experientele aspre ale Vietii. Acum cred ca orice scoala de dezvoltare orientata transpersonal trebuie sa opereze cu standarde de selectie si sa-si supuna experientele unei examinari publice competente, pentru a fi aparata de propriile erori. Pur si simplu cred ca au apus timpurile scolilor izolate si secretive. Orgoliul initiatorilor si coeziunea patologica a membrilor („suntem un grup special, avem procedurile si ritualurile noastre tainice”) pot fi slabite de privirea obiectiva a Celuilalt. Intr-adevar, celalalt poate gresi, deoarece nu intelege (fiind prizonierul propriei viziuni) insa acesta e un motiv de bucurie si nu de fuga anxioasa. Cu alte cuvinte, in fata unui interlocutor la fel de subiectiv, ai ocazia de a deveni mai constient de propria ta subiectivitate. Insa dincolo de asta, a accepta sa te dezvalui pentru a constientiza petele oarbe din antrenamentul tau spiritual nu poate fi decat un act pozitiv.

Eu sunt de mult timp suporterul asocierii tehnicilor spirituale cu investigatia psihologica profesionista (si nu cu analiza psihologica „dupa ureche”, realizata prin „intuitie”). Secolul acesta ne invita la cooperare, ne solicita sa fim deschisi, sa ne dam mina, sa ne alaturam intelegerea, iesind astfel din separatismul adolescentin al veacurilor trecute. Cu adevarat, indrumatorii spirituali devotati unei anume traditii, incapabili sa se ancoreze in noile realitati culturale, isi obliga adeptii la o mentalitate de secta (oare de ce se mira cand societatea chiar ii recepteaza asa?). Cred ca putem integra creator ceea ce geniul si intuitiile corecte ale inaintasilor nostri au produs si au lasat mostenire. Ca sa dau un singur exemplu: nu mai ducem o existenta tribala pentru a aplica necritic un ritual samanic. Putem extrage din acesta elementele compatibile cu noul nivel de dezvoltare a mintii, elemente care nu vor fi dominante ci subordonate intelegerii moderne. Exact asa procedeaza si creierul. A conservat elementele arhaice (vezi creierul de reptila si sistemul limbic) si, deasupra lor, a construit neocortexul. Aici suntem noi, astazi. Sunt prietenul evolutiei. Prin excelenta, acesta este un proces spre inainte. Buddha nu a avut acces la psihologia moderna. Insa noi avem. Avem acces si la scrierile budiste. Din Nirvana lui de acum 2.500 de ani, printul Sakyamuni s-ar putea reincarna. Cred ca ar avea ce sa invete.

In 2001 Laura Buxton se afla la bunici in Blurton, Staffordshire. Avea 10 ani. A lansat, in joaca, un balon cu heliu pe care si-a scris adresa. Balonul a calatorit 140 de mile  pana in Pewsey, Wiltshire si a ajuns la o alta fetita, tot de 10 ani, care i-a raspuns. In cele din urma s-au intalnit. Surpriza: amandoua aveau cate un labrador de 3 ani, un porcusor de Guineea si un iepure. Vrei sa calculezi tu sansele unei asemenea coincidente? Daca vrei mai trebuie sa stii ceva:numele celeilalte fetite. Laura Buxton.

Oricat ar fi de greu de imaginat, o astfel de intamplare este prezisa de legile probabilitatii. Intreaba un matematician!

„Celui ce are…i se va mai da… iar celui ce n-are…i se va lua si ceea ce are” Asta le spunea Iisus ucenicilor acum 2000 de ani. Destul de criptic.

Sa scriem altfel recunostinta pentru a-i intelege mecanismul psihologic: re-cunostinta. Prin urmare, mai intai ai cunostinta, adica esti constient, si apoi spui „Multumesc”. Cunostinta (constienta) precede recunostinta! Este imposibil sa fii recunoscator daca nu esti constient. Constient de ce anume? De valoarea bunului, serviciului sau gandului pe care l-ai primit. Pentru a putea fi recunoscator e necesar sa fii capabil de evaluare (sa sesizezi valoarea). E necesar sa poti aprecia.

Ce reiese de aici? Ca o persoana in-constienta nu poate fi recunoscatoare. Ea inca nu realizeaza faptul ca a primit ceva de pret. Sau poate realizeaza insa considera ca merita. Dar pentru a merita trebuie sa fi facut si ea ceva in schimb. Aici constientizarea se opreste. Constiinta nu se poate extinde mai mult. Semnul extinderii constiintei este trairea recunostintei. Evident, credinta ca e suficient sa fii (fara sa faci ceva anume) pentru a primi ceva de valoare are o nota vadit infantila. Copilul nu trebuie sa faca ceva anume pentru a primi de mancare. Este responsabilitatea parintelui sa-i ofere hrana fara a-i cere ceva in schimb. Parti din mintile unor oameni nu reusesc sa depaseasca acest nivel. De aceea nu pot fi recunoscatori. Continua sa fie copii (nu si din alte puncte de vedere). Li se pare normal sa primeasca fara a oferi ceva in schimb si chiar sufera daca asteptarile infantile le sunt inselate. Nu au capacitatea de a iesi din ei insisi pentru a-si evalua comportamentul. E firesc. Asa este mintea unui copil. Nu se poate decentra. Nu poate imprumuta perspectiva altuia.

Experienta recunostintei solicita mecanisme de tip adult. Constiinta copilului este foarte limitata. El nu poate gandi: „Desi mama este obosita ea imi schimba scutecele. As putea macar sa-i spun „Multumesc!” Cum stii deja dintr-un articol precedent, mama este Obiect (si uneori asa ramane, foarte multi ani) Cu siguranta ca nu-i putem cere unui copil ceea ce mintea lui imatura nu poate oferi. Este insa stupefiant sa intalnesti acest lucru la un adult. Te uiti la corpul lui si vezi un organism adult. Cumva Natura pusa pe sotii ne-a impiedicat sa putem vedea, la propriu, si mintea. Astfel a lasat loc pentru nenumarate surprize. Toate neplacute, bineinteles! Atunci cand astepti recunostinta nu este intotdeauna nevoia de a-ti fi pretuit efortul si a nu avea sentimentul ca esti folosit. Uneori este doar dorinta de a fi in contact cu o fiinta constienta (pentru ca doar ea este capabila de recunostinta). Poti trai fara multumiri sau alte gesturi compensatoare. Insa este foarte greu sa traiesti fara Celalalt. Nu e vorba de a fi in contact cu corpul lui. Asa ceva este foarte usor. Nici cu mintea lui. Si asta e simplu. Este contactul cu esenta lui constienta. Recunostinta exprimata este semnul acestei esenta trezite la viata. Este inceputul unei lumi noi, in totalitate invizibila.

Poate iti par ciudat. Sunt fericit cand cineva imi multumeste nu pentru ca am nevoie de recunostinta lui ci pentru ca imi semnaleaza astfel ca a devenit constient. De asta chiar am nevoie: de extinderea constiintei lui. Oare doar eu? Nu cred. Cred ca noi toti avem nevoie unii de la altii sa fim mai constienti. Cum altfel ar putea deveni lumea in care traim o lume mai buna? Ce fel de lume lasam mostenire copiilor nostri daca nu putem face un salt nu la nivel de minte (incepe sa mi se para tot mai simpla o astfel de evolutie) ci la nivel de constiinta?

De aceea mi se pare important sa le multumim oamenilor care ne-au schimbat scutecele, in clipa in care realizam asta. Este adevarat, era datoria lor sa o faca. Insa nu simti aici o anume raceala? Responsabilitatea spune „E datoria lui” sau „L-am platit pentru asta”. Sunt de acord (eu insumi scriu despre responsabilitate). Simt totusi ca viata nu se opreste aici. Lipseste ceva. Cineva inca nu a vorbit. Intuiesti, nu-i asa? Logica spune: „Ai facut ceea ce trebuie. Ai fost un parinte bun.” Iubirea spune : „Iti multumesc!”

Si astfel Inima se deschide. Constiinta expansioneaza. Efortul unui alt om intra in campul tau de atentie si acolo il apreciezi ca fiind important. Esti capabil sa atribui valoare cuiva din afara ta. Celalalt devine purtator de valoare. Ce salt urias este acesta! Nu mai esti buricul Pamantului. Nu mai esti centrul Universului. Ce miracol extraordinar! (mult mai mare decat inmultirea painilor sau mersul pe apa) Ai crescut! Ai intrat in lumea lui Tu, acolo unde altii au si ei nevoi si sensibilitati, se tem si vor sa fie protejati, sufera si spera ca cineva sa le asculte suferinta. Se spune adesea ca femeile sunt obiecte sexuale. Aceasta este doar o bucatica de adevar. Ma tem ca traim intr-o lume in care a fi Obiect se lupta cu a fi Subiect si castiga mult prea des.

Dupa ce il invie pe fratele Mariei, mort de 4 zile, Iisus spune: „Tata, iti multumesc pentru ca m-ai ascultat” (Ioan,11, 41) Ma emotionez ca un copil cand re-citesc aceste cuvinte. Ma impresioneaza mai putin faptul ca un om a fost readus din morti (si am si dubii, poate era doar intr-o coma profunda). Iisus spune „Multumesc”. Asta imi da fiori (dar nu religiosi).

Construit de Sorin