Arhive pentru august 7th, 2011

Astazi (anul trecut, in ianuarie, n.m.) le-am vorbit studentilor mei despre John Gottman. Este un baiat care nu s-a putut hotari intre matematica si psihologie asa ca a obtinut o licenta in ambele la MIT. Apoi a devenit doctor in psihologie clinica. Apoi s-a pus pe cercetarea cuplurilor casatorite. O tine tot asa din 1972. In Seattle are un studio confortabil, cu vedere spre lac, in care cuplurile accepta sa petreaca un weekend si sa fie inregistrate. Nu este Big Brother (nu exista camere video la baie iar cele din apartament functioneaza intre 9 dimineata si 9 seara. Cei doi au montat in zona pieptului un dispozitiv ingenios care le masoara pulsul, presiunea arteriala, transpiratia-semne fiziologice ale stresului). Totul este apoi analizat (cuvinte, limbaj nonverbal, raspunsuri corporale). Hard scientific evidence. Dupa 38 de ani de cercetari ultraspecializate e oarecum natural ca Gottman sa fie in elita investigatorilor de mariaje. Poate chiar cel mai bun. In urma analizarii datelor prezice divortul cu o acuratete de 91%, chiar daca e vorba de cupluri abia casatorite. Oricine ar putea face la fel daca ar dispune de date si de algoritmi de interpretare, nu-i asa? Ei bine, pentru Gottman, acum, e suficient sa priveasca si sa asculte 5 minute un cuplu pentru a prezice divortul cu o rata de succes identica.

Este vorba de un fel de magie? Nu, doar stiinta de cea mai buna calitate. Sunt 4 factori emotionali si un tip de atitudine care pot fi urmariti cu ochiul liber. O poti face si tu, intr-o seara, cu prietenii tai, fara ca ei sa-si dea seama (da, e o imensa placere sa observi mecanismele psihologice in timp ce faci pe inocentul-asa am ajuns sa am putini prieteni  ) O poti face, zic, insa nu o vei face. Aceasta este o cunoastere rezervata studentilor mei ( oare acesta e marketing?)

Ps: diagnoza riguroasa a cuplurilor i-a permis lui Gottman sa puna la punct o interventie terapeurica scurta (un seminar de 2 zile) cu o eficienta superioara oricarei terapii maritale (luni in sir). Din motive stranii, eficienta terapiei maritale devine relevanta la 9 luni de la incheierea ei. Demersurile clasice au o rata de recadere de 30-50 %. Gottman nu depaseste 20% (si lucreaza doar 2 zile). Cred ca aceasta este diferenta intre stiinta adevarata si teorii personale, intuitii sau prejudecati terapeutice. Ce este asa valoros in aceasta actiune vindecatoare. Nu te mai frustrez, de data asta: este intelegerea secretului mariajului fericit. Comunicarea, asa cum toata lumea este convinsa? Nu! Unele cupluri satisfacute de relatia lor comunica prost (dar nu mereu). Comunicarea este un mit (vanitas vanitatum, eu predau „Comunicare” la scoala  ) Cheia fericirii in cuplu este prietenia. Presimt ca acest subiect ar putea fi interesant. Promit sa revin.

In 1985, Arkes si Blumer au publicat in Organizational Behavior and Human Decision Processes un studiu care pare a fi despre felul in care oamenii iau decizii economice, fiind, de fapt, un studiu de psihologie sociala (cu concluzii greu de acceptat, mai ales daca se refera la o situatie concreta in care am fost sau suntem implicati-greu de acceptat nu pentru ca nu ar fi rezonabile ci pentru ca sunt extrem de anxiogene). Ei si-au botezat efectul descoperit Sunk Cost (tendinta noastra de a investi in continuare in pierdere). Au fost mai multe scenarii si voi povesti unul, reformulandu-l pentru contextul nostru geografic:

Imagineaza-ti ca in decembrie vrei sa mergi la munte, stii ca sunt probleme cu cazarea si iti rezervi din timp un sejur la Sinaia, cu doar 200 de euro. Saptamanile se scurg si astepti nerabdator minunata vacanta. Cu mai bine de o luna inainte un noroc extraordinar iti iese in cale: ai ocazia unui sejur atragator (mai ofertant decat cel deja acontat) la Predeal cu numai 100 de euro. Singurul inconvenient, pentru tine, este ca perioadele coincid. Pentru a merge la Predeal trebuie sa renunti la Sinaia si, din pacate , biletul nu mai poate fi inapoiat decat pierzand 100 de euro. Unde alegi sa mergi?

Logica economica („ma costa la fel insa beneficiile sunt mai mari in cazul X”) te-ar constrange sa mergi la Predeal (destinatia mai atragatoare prin serviciile oferite). Asa ar fi normal. Dar oamenii nu sunt doar fiinte rationale, ghidate in alegerile lor de calcule economice (inclusiv evaluarea placerii). Sunt si fiinte conduse de mecanisme psihologice aparent de neinteles. In studiul Arkes si Blumer cei mai multi au ales Sinaia (56%). Incredibil, nu-i asa? Si-au refuzat o satisfactie mai mare la acelasi pret!

Cum e posibil? Ce anume explica aceasta decizie irationala? De ce oamenii actioneaza impotriva propriilor interese? Care este motivatia lor? De ce vor sa mearga intr-un loc mai scump pentru mai putina placere? Atunci cand am citit acest studiu am ramas cu gura cascata si nu mi-a venit sa cred (apoi am crezut, intelegand ca la fel de stupid procedez si eu in anumite situatii, din fericire mai rare)

Explicatia furnizata de psihologia sociala este eleganta:  deoarece avem nevoie sa fim perceputi si sa ne consideram persoane responsabile si consecvente tindem sa materializam un angajament pe care ni l-am luat. Nimic in neregula pana aici, societatile se dezvolta, printre altele, gratie unor indivizi demni de incredere care fac ceea ce spun („30 de kilometri de autostrada pe an”-nu ma lua in serios, este un citat dintr-o nuvela S.F scrisa Emmanuel Bauc, in colaborare cu Raul Berceaux). Problema este ca avem tendinta de a persista in decizii care se dovedesc neeconomice, perdante, si asta la modul matematic.

Ca sa  ma rezum la acest exemplu (cei doi cercetatori au creat si un model cu 10 milioane de dolari si o pierdere de un milion, cu aceleasi rezultate) motivul pentru care investitia initiala este mentinuta cu pretul unei frustrari considerabile este satisfactia de a fi consecvent, prin urmare o persoana pe care te poti baza, un membru de incredere al „tribului” social care, astfel, isi intareste apartenenta (tribul ii exclude pe cei inconsecventi, care nu-si tin promisiunile) Vei spune ca nu mai traim in micile societati ale inaintasilor nostri, atunci cand acceptarea in grup era o problema de viata si de moarte. fizic, nu, insa emotional anumite parti ale mintilor noastre sunt tot acolo.

Iata efectul Sunk Cost: dificultatea de a renunta la o decizie initiala pentru care esti responsabil si care, in timp, produce pierderi.  Avant la lettre, in 1980, Teger scrisese o carte cu un titlu sugestiv: Too much invested to quit. Cumva intelegi acum altfel articolul meu despre marea dragoste? Nu vad niciun motiv pentru care Sunk Cost sa se limiteze la destinatii de vacanta sau fonduri de cercetare-dezvoltare (dispozitivul experimental Staw pentru studentii in management). Noi toti realizam investitii psihologice. Investim intr-o persoana, in cuplu, intr-un candidat la alegeri, intr-o cariera sau intr-o cauza. Daca ai prins esenta acestui rationament inca nu simti fiorii? Iti imaginezi puternica disonanta a celui care a investit mult iar rezultatele sunt necorespunzatoare? (la „Predeal” e mult mai bine) Drama launtrica a celui care intelege ca merge in pierdere insa investitia lui este deja prea mare?

Prea mare in raport cu ce, imi vine sa il sau sa o intreb. Daca s-ar opri exact in acest moment nu ar mai pierde nimic. Da, deja a pierdut foarte mult. Nu e rational sa se opreasca? Bineinteles, dar ce facem cu mintea irationala? Si ea isi cere drepturile. Mintea irationala (primitiva) nu poate accepta ca investitiile nu au folosit la nimic (sau ca au produs unele rezultate dar cu costuri enorme)

Cineva care se incapataneaza sa ramana intr-o relatie de cuplu vadit nesatisfacatoare, intr-un job in mod evident stresant si in dezacord cu posibilitatile sau aspiratiile lui, intr-o tara care pe zi ce trece pare a se prabusi in propria ei neputinta (niciun stimul subliminal, please) si-ar putea autoatribui, evaluandu-se, un coeficient inalt de loialitate, devotament sau optimism. Ma tem ca in astfel de cazuri acestea sunt nume frumoase si social dezirabile pentru mecanisme mai subtile de tipul SUNK Cost (si nu simplu orgoliu, cum ar putea crede un nespecialist, operand cu filtre grosiere, desi de bun simt).

Consistenta si una din expresiile ei, angajamentul, sunt principii bine studiate in psihologia sociala (si exploatate de cei lipsiti de studii dar avand, nativ, o intuitie psihologica remarcabila, oameni care nu au nevoie sa publice sau sa analizeze jurnalele stiintifice pentru a-si atinge scopurile, uneori profitand intr-un mod revoltator de semenii lor). Iti vine sa crezi ca lucrul acesta s-ar putea intampla cu mase imense de oameni numite „popoare” sau „comunitate internationala”? (sigur ca ne putem apara insa pentru asta e nevoie de circulatia informatiei, de constientizare si dialog, de solidaritate si angajament responsabil (ups!) fata de vietile noastre, evaluate ca pretioase)

Revenind la exemple concrete, te invit sa reflectezi: rezultatele fiind aceleasi, cine crezi ca va incheia mai degraba o terapie, o persoana care o urmeaza de 6 luni sau una care merge de un an? (te poti juca si tu cu alta pereche de cifre: 3-6 luni, 1-2 ani, imi aduc aminte de uimirea pe care am simtit-o atunci cand am aflat ca Freud si Jung au avut pacienti in terapie ani in sir, in cateva cazuri toata viata-Sunk Cost, maybe?) Terapiile de lunga durata sunt potrivite pentru persoanele care au nevoie sa-si refaca, armonizator, copilaria, sunt de acord, dar chiar si in acest caz, nu cumva uneori terapia este prelungita in mod artificial? Ceea ce afirm despre psihoterapia de lunga durata nu e cu mult diferit de relatiile de cuplu golite de sens, candva implinitoare, deoarece raspundeau acelor nevoi,din acele timpuri, iar acum chinuitoare deoarece nevoile au evoluat pe cand posibilitatile au ramas aceleasi.

Oricat ar fi de dureros (pot depune oricand marturie: am consumat hrana nepotrivita cu nevoile organismului meu pur si simplu pentru ca o platisem deja) investitiile in pierdere merita sa fie constientizate si oprite. Nu este usor de unul singur si e practic imposibil daca nu esti constient. Dar situatia se poate schimba. Ne putem sustine unii pe altii, semnaland (din exterior se vede mai usor) perseverenta nevrotica intr-o alegere ineficienta si continuu perdanta. Oamenii, pe moment, nu te plac daca le spui asta asa ca iti trebuie mult curaj si stima de sine pentru a risca respingerea. Nimeni nu vrea sa stie ca persista intr-o decizie care nu-i aduce nimic bun si ca in spatele comportamentului lui nu sta responsabilitatea ci o incapatanare energizata de impulsuri arhaice. Gandul ca am pierdut ani buni din viata mergand la o facultate nepotrivita sau stand intr-un job limitativ (dar bine platit, n’est pas?) pare insuportabil si nu oricine dispune de taria interioara pentru a-i face fata. Cu toate acestea, eu cred ca oprirea investitiei si suportul social pot furniza puterea de care un om are nevoie de a iesi de pe traiectoria pierzatoare a vietii lui. Bineinteles ca va suferi insa aceasta suferinta, imi permit sa anticipez, va fi mai mica in raport cu cea care il asteapta daca ramane. A risca este cuvantul cheie. Poate si Sunk Cost, cheia de rezerva.

Intalnirea cu frustrarile acestei lumi ne determina destul de repede sa dorim sa le controlam, pentru a maximixa placerea (faimosul principiu freudian al placerii). Cum am putea atinge acest obiectiv? Avand o putere imensa, desigur. La limita, o putere infinita. Se numeste dorinta de omnipotenta (copilul mai mic de 5 ani este chiar convins ca o detine: omnipotenta infantila). Realitatea, prin conditiile ei limitative, ne obliga sa renuntam la credinta ca am putea fi altfel. Si cu dorinta ce se intampla? Ea nu dispare din fiinta ca intreg ci doar din constiinta (fiind reprimata). Si ramane nemiscata in inconstient? Nicidecum! (psihicul este un sistem dinamic) De acolo este proiectata undeva in afara, pe o persoana (tatal atotputernic sau maestrul spiritual), pe o organizatie (partidul, de exemplu) sau pe o fiinta pe care nu a vazut-o nimeni (o divinitate). De la aceasta instanta externa asteptam interventia salvatoare, adesea miraculoasa, in virtutea formidabilei puteri de care dispune. Nu e uimitor cum, in ciuda nesfarsitelor dovezi contrare, oamenii continua sa creada in propriile lor proiectii? Nu este. Tendinta sanatoasa a  mintii este aceea de a-si retrage si asimila proiectiile (exista totusi situatii cand lucrul acesta nu mai este posibil). Pentru a putea retrage o proiectie este necesar sa ramai in legatura cu ea (altfel se pierde pentru totdeauna si, o data cu ea, ceva din tine). Asa ca Dumnezeu vazut ca o fiinta separata si omnipotenta (un Alter) ramane viu in zonele infantile ale umanitatii („o sa te spun lui Tata si o sa vezi ce-o sa-ti faca” vs „tatal meu e mai puternic decat al tau”).

Acesta nu este un articol impotriva religiei scris de un psiholog ateu, desi asa pare, ci o invitatie la asumarea responsabilitatii inclusiv in plan spiritual (oare Iisus chiar a murit si a inviat pentru tine, scutindu-te de efortul nesuferit si dificil de a-ti asuma in mod curajos propria viata?). E adevarat, nu cred intr-o fiinta divina separata de realitate, indiferent de ochelarii crestini, islamici sau hindusi prin care o caut. E posibil ca ea sa exista iar eu sa pierd pariul. E posibil sa fiu deformat de meseria mea, atat de orientata spre crestere, implicand deci renuntarea la atitudini si asteptari infantile. E posibil ca intreaga mea experienta de viata (si a altora pe care ii admir) sa fie interpretata gresit. Aleg insa sa am incredere in ceea ce simt. Iar Dumnezeul separat si atotputernic pe care il refuz, daca exista cu adevarat, sper sa-mi aprecieze onestitatea. Nu vreau sa cred in el din frica. In acelasi timp ma bazez pe caracterul unitar al Realitatii (in sensul fizicalist al termenului). Cartile sunt date iar jocul este in plina desfasurare. Sper din tot sufletul ca finalul este deschis (jocurile al caror rezultat este stiut dinainte sunt lipsite de sens). Recunosc, ma ia un pic ameteala cand prospectez viitorul. Asa ca ma consolez cu formula aceluiasi Iisus:

„Eu nu sunt stapanul tau,caci tu ai baut si te-ai imbatat din izvorul clocotitor din care eu insumi izvorasc”. Nu o cauta inutil intr-una din cele 4 evanghelii pentru ca nu este acolo ci pe un manuscris gasit in 1945 intr-un ulcior, la Nag Hammadi. 114 „rostiri” scrise pe un papirus. Evanghelia dupa Toma.

Pe la 12-14 luni un copilas deja se deplaseaza singur. Fie in patru labe, fie in picioare, impins de o imensa curiozitate, el pleaca pentru a descoperi lumea. Desigur, lumea lui este foarte mica: scaunul acela din colt, de exemplu. Se taraste, se catara, cade, se ridica,repeta miscarea, isi cauta sprijin, din nou si din nou, pana cand se prabuseste epuizat si are nevoie de somn. Iar a doua zi o ia de la capat.

Acesta este inceputul independentei. Eu numesc asta a cobori din bratele mamei (unde era cald si bine). Dezvoltarea are nevoie de spatiu iar spatiul trebuie cucerit. Si cine a spus despre cuceriri sau explorari ca ar fi usoare? Acolo „jos” exista obstacole, cadere, julituri si uneori rani. Cu toate acestea un copil sanatos nu este niciodata descurajat. Insa nu asa este si Viata? Viata merge mereu inainte, indiferent de esecuri sau de „caderi”. Cine priveste un copil o scurta perioada de timp, la inceputul aventurii lui motrice, poate deveni cu usurinta sceptic sau nihilist, daca se face filosof. Si ar avea motive puternice, sustinute de realitate: stradaniile necontenite ale copilului sunt zadarnice. Abia daca inainteaza cativa pasi iar asta cu eforturi iesite din comun. Viata pare a fi condamnata la inutilitate si lipsa de sens. Cu toate acestea, acelasi copil, peste doar cateva luni, merge fara nicio problema, ba chiar alearga. Continua sa cada fara a fi descurajat.

Incerc sa spun ca este nevoie de o perioada mai cuprinzatoare de observatie. Poate ca pentru a sesiza sensul Vietii 30 sau 60 de ani nu sunt suficienti. Poate nici o viata de om nu este suficienta. Insa asta ridica probleme insolubile deoarece, pana una-alta, o viata de om este tot ce avem.

Propunerea mea este urmatoarea: priveste-l cu atentie pe prichindelul de 14 luni (varsta medie la care merg copiii) si vei vedea, in mereu reluatele lui miscari, o forta, un impuls, o tendinta, o energie care il impinge spre inainte, in ciuda caderilor si nereusitelor. Impulsul acesta nu este pe deplin stapanit. Cu un pic de atentie il poti simti in potentialul lui neexprimat inca si asta te infioara. Transferand discutia intr-un alt plan, supraindividual, gasesc acelasi impuls, observ aceeasi tendinta niciodata zdrobita de a avansa. Viata-copil cade si se ridica, moare intr-un loc si  renaste imediat in altul, este anihilata aici pentru a se regenera acolo. Cunoasterea noastra este asa de firava! (si ma tem ca asa va fi mereu) Insa capacitatea de a observa realitatea, atentia deschisa si necontaminata de prejudecati sau convingeri, ceea ce unii numesc „Martorul”, toate aceste disponibilitati, activate fiind, mi se pare, ne pun in contact cu acest vector al Vietii, miscarea necontenita spre inainte. Momentul acesta are margini, desigur, la fel istoria care il precede. Dar Viata nu ingheata in marginile momentului, le depaseste mereu, inainteaza, bineinteles, mereu intre alte margini (ce ar fi fluviul fara malurile lui?), pe care le lasa mereu in urma, la nesfarsit. Mintea mea rationala nu poate fi altfel decat sceptica. Totusi, deasupra ei (in Sahasrara Chakra, ar spune unii, probabil gresind), o voce abia soptita imi vorbeste despre mister si nemarginire. Nu o aud mereu, ocupat fiind cu detaliile acestei lumi. Dar cand mi se face dor de ea, parca auzindu-ma, creeaza o situatie, face sa se intample ceva, nu neaparat spectaculos, ba uneori absolut anodin, ca si cum mi-ar spune: „ Ai uitat, nu-i asa?” Si desi nu o vad, stiu sigur ca-mi face cu ochiul.

Apreciez cateva dintre parabolele si afirmatiile lui Iisus (dar intru rar in biserici, pentru mine natura fiind o casa a Domnului, poate si a Doamnei, mult mai inspiratoare). Ele sunt adevarate lectii condensate de psihologie. „A-ti parasi mama si tatal” este o referinta simbolica la separarea psihologica de parinti. Vine o vreme cand tatal (ca rol psihologic) trebuie „parasit” pentru a putea deveni tata in raport cu tine insuti (adica sa te iei in propria grija). La fel si mama.

Este ca si cum i-ai spune: „Tu nu mai esti tatal meu. Acest rol a incetat. Dar exista un alt rol disponibil. Tu poti fi prietenul meu mai in varsta.” Aceste separari sunt frumoase cand amandoi sunt dispusi sa se angajeze in ele si dificile, uneori tragice, daca unul sau chiar amandoi se agata de vechile roluri. Daca mama si tata si-au jucat bine rolurile de parinti, undeva pe la 20 si ceva de ani, se retrag din ele, facand o tranzitie lina spre rolul de prieteni. Din punct de vedere psihologic „mor” ca parinti si „se nasc” in calitate de prieteni. Parintii psihologici nu sunt parinti toata viata. Doar parintii genitori sunt asa toata viata (genele lor se afla mereu in tine). Altfel rolurile parentale inceteaza pe la 20-25 de ani. Acesta este algoritmul de dezvoltare pe care ni-l propune viata. Insa teoria nu seamana deloc cu practica. In realitate parintii psihologici nu se ridica la inaltimea rolului lor, il joaca prost sau demisioneaza, il interpreteaza dupa o partitura straina (introiectata) sau il resping. Alteori se identifica intens cu el si nu-i mai dau drumul desi „copilul” este cogeamite barbatul sau femeie in toata regula.

Ambele variante de rol (implicare excesiva sau neglijare/abandon) prezinta riscul de a fixa copiii in dependente emotionale inconstiente. In aceste cazuri, deoarece „mortile” nu sunt naturale, ele trebuie provocate (poate suna insuportabil pentru urechile mai fine insa reamintesc contextul: ma refer la „moarte” in sensul de separare psihologica). Cu alte cuvinte, este nevoie sa faci tu, in mod constient, ceea ce nu s-a intamplat de la sine in urma unui parentaj armonios. Daca mama te suna zilnic e necesar sa nu-i mai raspunzi uneori (dar o informezi inainte). Daca tata insista sa-ti cumperi casa la o statie distanta eviti sa cazi in capcana dorintei lui si te muti ceva mai departe (dar nu pe alta planeta).

Desi dureros, mai ales la inceput, este necesar sa refuzi rolul de copil pe care parintii continua sa ti-l atribuie, deoarece sunt ancorati in trecut, adica viata lor s-a blocat in rolul parental (nu a mers mai departe, nu au descoperit alte roluri). Trebuie sa te nasti din nou si pentru aceasta „nastere” esti singurul responsabil. Este natural sa doara si sa doresti sa o eviti daca nu s-a produs la timpul ei. Insa daca amani maine iti va fi si mai greu. Timpul, in acest caz, este un dusman:el consolideaza legatura pe care evolutia iti cere sa o rupi.

Cunosc prea multe cazuri de „copii” captivi in scenariile propriilor parinti, prinsi cu catuse aurite si fixati astfel in roluri pe care viata le cere insistent sa le paraseasca. Nasterea in lumea adulta solicita o serie de renuntari dificile. A da drumul rolului de copil e doar una din ele. A iesi din propria ta mitologie (idei infantile despre realitate) este o alta. Nu exista crestere fara dureri insa nu e deloc necesar ca durerea sa se transforme in suferinta. Acolo unde parintii si-au jucat rolurile cu bucurie, pe deplin constienti de temporalitatea lor, renuntarile sunt  instinctive si tranzitiile line. Acolo unde rolurile au pus stapanire pe indivizi, ca urmare a unor energii neconsumate din alte roluri, inclusiv in plan transgenerational, cel mai constient initiaza separarea si accepta sa suporte inevitabila culpabilizare la care va fi supus. Insa nu exista alta cale. Ceea ce a fost prea mult intarziat trebuie „operat” cu o anume agresivitate (sanatoasa, in sensul de „in serviciul dezvoltarii”). Nimeni nu are trebuinta de un chirurg bland, caruia ii tremura bisturiul de emotie.

Psihoterapia profunda seamana, adesea, cu chirurgia. Diferenta este ca pacientul supravietuieste mereu si nu exista anestezie.

 

Construit de Sorin