Arhive pentru august 6th, 2011

Dupa succesul cu „The Tipping Point”, 5 ani mai tarziu, Malcolm Gladwell a publicat „Blink”, ambele, din fericire, traduse in limba romana (studentii la psihologie nu au voie sa nu citeasca aceste carti). Exact pe ultima pagina din „(S)Clipirea”, autorul ii multumeste unei asistente (Emily Croll). Ce a facut Emily? A realizat, pentru el, un studiu despre inaltime (de care profit si eu, deci: Thx,Em!)

Stiai ca sefii celor mai puternice companii americane sunt, in majoritate, barbati? Stiai, bineinteles? (no big deal) Barbati albi, pentru a nu lasa loc pentru ambiguitati. Dar stii ce e interesant? Cei mai multi sunt inalti (media barbatului american fiind, la data studiului, 1.70 m). „Sefii” sunt, in medie, cu 10 cm mai inalti (in toata America sunt doar 14,5% barbati mai inalti de 1.80 m). Ce concluzie putem trage, fara a minti, de data aceasta, cu ajutorul statisticii? Barbatii inalti sunt inconstient favorizati pentru functii executive (esti foarte bine pregatit, ai eventual un MBA dar mai putin de 1.80? Cred ca va fi necesar sa muncesti mai mult, iar daca esti femeie, hmm, cateva studii despre prejudecati si asocieri implicite te-ar putea, cine stie, consola)

Sunt sigur ca in urmatoarele minute iti vei vizualiza sefii, testand aceste ipoteze aparute mai intai in Journal of AppliedPsychology (iunie 2004). Cum, unul dintre sefii tai este scund? Mai mult, este o femeie? (excelent, lucrezi intr-o firma ceva mai libera de atitudini inconstiente fata de gen, sau te afli in marginea de eroare) Ceea ce Gladwell (via Emily, via Timothy Judge) nu ne spune, dar o zice Robert Feldman (Social Psychology, 1985), este ca toti presedintii americani din secolul 20 au fost mai inalti decat contracandidatii lor (si, in general, au avut mai mult par). Ma gandesc imediat la ultimele alegeri de la noi (acelea castigate de unul mic si feroce), la primul ministru (aflat, am impresia, pe faras) si conchid: suntem deja in secolul 21, de aceea a castigat cel scund (sau sa fim in secolul 19?)

Ar fi ciudat ca inaltimea sa fie echivalata, de creierul nostru emotional, cu valoarea. Totusi, nu este inaltimea un simbol al dominantei? Nu conduce masculul alfa grupul? De ce sa ne miram? (poate doar pentru ca judecatile noastre critice nu au devenit suficient de puternice pentru a iesi de sub vraja determinantilor genetici) Nu sunt persoanele cu un fizic atragator promovate mai usor sau angajate mai usor? Femeile nu investesc sume uriase in produse cosmetice, parfumuri si haine potrivite doar de dragul manifestarii arhetipului frumusetii. Creierul limbic al oricarei femei „stie” ca frumusetea este un avantaj evolutionist iar acest avantaj trebuie dobandit sau exploatat (and what about brains?well, leave it to social psychologists, social activist and other highly developed frontal lobes people!)

Sigur, daca stam sa reflectam, un om frumos nu are in mod necesar si un caracter pozitiv (noblete, disponibilitate de a darui, capacitate de a ierta, chestii d-astea) dupa cum un barbat inalt nu este neaparat si competent. Da, numai daca gandim cu rabdare, insa cine a mai auzit de procesare inconstienta emotionala lenta? Pentru a supravietui in situatii critice e nevoie de decizii rapide, nu de analize interminabile. „Rapizii” au fost selectati, ceilalti au fost scosi din joc. Astazi, in mediile noastre complexe, a sosit timpul sa schimbam regulile, altfel jocul evolutiei devine plictisitor (pentru cei capabili sa gandeasca). Nu e un proces simplu si nici pe termen scurt (spuneam ceva despre viteza?). Eysenck (Hans si Michael) sunt de aceeasi parere. Iata experimentul lor:

Catorva serii de studenti americani le-a fost prezentat un barbat, „Mr. England”, cu status variabil: de la student pana la profesor universitar la Cambridge. Apoi el a plecat iar subiectii au fost rugati sa-i evalueze inaltimea. Cu cat avansa in ierarhia academica (fictiv, repet!) cu atat inaltimea perceputa era mai mare. La nivelul de „profesor” avea deja 10 cm in plus. Ce studenti naivi, nu-i asa? (sau: ce ne putem astepta de la americani?) As fi, totusi, mai circumspect. Toti realizam evaluari rapide, constiente dar mai ales inconstiente (iti amintesti faimoasa disputa James-Lange vs Cannon-Bard? Nu te grabi cu un raspuns, daca te pacalesc intentionat dupa articolul cu Bugs Bunny?)

Nu as vrea ca cineva sa inteleaga de aici ca femeilor frumoase si barbatilor inalti li se pregateste noaptea cutitelor lungi. As fi ultimul care sa sustin o astfel de cauza, avand prieteni inalti si sternocleidomastoidieni flexibili, din motive estetice. Ii continem pe stramosii nostri, priceputi in arta supravietuirii. Am primit, la pachet, limitele si resursele lor. Nu are rost sa ne mintim singuri si sa consideram ca ne-am eliberat de prejudecati si stereotipuri (judecandu-i cu asprime pe cei care, saracii de ei, nu au facut-o). Sentimentul meu de observator curios al naturii umane este ca, din acest punct de vedere, nu ne aflam la capatul drumului ci la inceputul lui (sau poate aceasta e doar o proiectie personala, eu fiind, vai mie, in plin debut). Pentru a avansa, cateva informatii un pic dureroase (pentru stima de sine) s-ar putea dovedi utile, pe termen lung. Off, am zis lung? Cunosti un anumit standard de lungime a unui anume organ? (afroamericans, rejoice! It’s not about you!)

Cineva iti spune ca a vazut-o saptamana trecuta pe prietena ta (partenera/iubita/sotia) tinandu-se de mana cu un alt barbat, intr-un parc. Ti se pare ca esti in mijlocul unui cosmar si te ciupesti de obraz. Din pacate esti in realitate. Astepti sa te calmezi un pic, ceea ce e practic imposibil si pleci sa o confrunti. Ea iti raspunde, senina, ca e adevarat, e vorba de un fost prieten din adolescenta, revenit in tara pentru cateva zile, cu care a acceptat sa se intalneasca pentru a rememora clipele petrecute cu mult timp in urma. Nimic mai mult (intre timp a plecat in Patagonia-nu e o gluma!)

Ce intamplare ciudata, nu-i asa? De unde fluxul acesta de dinorfine si dopamina din creierul tau, de unde dorinta irezistibila de a bate pe cineva? Cum e posibil ca doar cateva cuvinte rostite de cineva, evocand un gest al altcuiva (prietena ta) sa-ti schimbe radical starea de spirit si sa te arunce in ghearele celei mai cumplite gelozii? Ce sansa minunata de a afla cateva lucruri noi despre tine, tu, barbatul sofisticat, cu standarde morale, cu master la o universitate din Top 100, mai educat decat 98% din compatriotii tai!

Creierul arhaic se schimba greu, in mii de generatii deoarece a aparut in mii de generatii. Cred ca trebuie sa fim ingaduitori si sa avem rabdare cu el. Mi se pare irational sa-i cer unui om  (sa pretind de la mine insumi) sa nu mai fie gelos, adica sa nu mai simta ceea ce natura lui primitiva mostenita il obliga sa simta. Daca gelozia nu ar fi avut avantaje evolutioniste nu ar fi fost selectatata si nu ar fi ajuns pana in zilele noastre. Realitatea este ca a ajuns si o intrebare mai inteligenta ar fi ce facem cu ea de acum incolo, cum o integram si in ce fel ii permitem sa ne invete ceva despre adancimile noastre mai putin admirabile.

Prin extensie, orice situatie care traieste in mine sau in tine emotii puternice, dorinte periculoase si impulsuri arhaice, violente ar putea fi asemenea unui profesor puternic, plin de compasiune (deoarece nu vrea sa ne lase sa traim in iluzie), care ne invita sa ne intoarcem privirea asupra noastra, sa incetam a mai cauta vinovati in exterior („cum a fost posibil sa faci asta?”) si sa descoperim ce spune reactia emotionala despre noi, despre felul nostru de a fi, despre reprezentarile si atasamentele noastre, poate, nevrotice.

Nu crezi si tu ca evenimentele dureroase au un potential de crestere mult superior situatiilor placute, cand lucrurile merg lin si sunt exact asa cum trebuie sa fie? Priveste in trecut si afla daca nu cumva salturile tale in crestere au fost stimulate de frustrare si suferinta, de dorinta de a depasi o situatie dificila, de nevoia de a face fata unui eveniment neplacut, fara a mai apela la trucurile copilariei („tati, tati, baiatul acela e rau cu mine!”). Mi se pare un adevar simplu al vietii, anume ca o viata confortabila, neprovocata de nimic,smoothly and sunshinely flowing, nu conduce la auto-investigatie si descoperiri majore despre sine pe cand evenimentele nedorite, enervante sau dezamagitoare, trezesc resurse nestiute si ne permit sa crestam, sa devenim mai integrati si mai maturi. Nu sugerez in niciun fel ca trebuie cautate, in niciun caz, ele vin de la sine, deoarece Realitatea este cel mai intelept profesor cu putinta si ne scoate la tabla din cand in cand, pe unii mai des, pe altii mai rar, insa fara a uita pe cineva, si ne intreaba, in stilul ei neutru: „ Ce observi la tine? Ce responsabilitate noua e necesar sa-ti asumi?”

Sigur, as vrea ca aceste lectii sa fieanuntate dinainte, eventual sa primesc un e-mail cu bibliografie insa Viata nu procedeaza asa, probabil pentru ca ii plac surprizele sau, mai degraba, s-a incredintat si ea dinamicii aleatoare, atat de detestata si neinteleasa de cei cu o nevoie de control exagerata, sustinuta, imi imaginez, de o anxietate corespunzator de mare. Dincolo de acest  mic inconvenient, cred ca putem transforma un eveniment dureros, plin de emotii negative, intr-o sansa reala de crestere, o posibilitate de a afla ceea ce nici profesorii de la Oxford nu-mi spun, anume noutati despre subteranele mele, amanunte dizgratioase despre „reptila” pe care o contin, sau, poate, pantera, hiena, vulturul sau maimuta. Nimeni nu se poate bucura, pe moment, afland astfel de lucruri insa, pe termen lung, depun oricand marturie, polaritatea lor se schimba. Privind retroactiv, sunt recunoscator oamenilor care m-au scos dim minti (sunt iute la manie) si am cochetat cu ideea de a-i omori, in gandul meu, si situatiilor care mi-au aratat parti din mine a caror existenta nu o banuiam, considerandu-ma o persoana civilizata si bine integrata social. Insa nu sunt asa si, daca esti o fiinta umana si nu un extraterestru venit sa mai rapeasca un american (milioane de mindboggling and graceful U.S. tax-payers cred asta, probabil pentru ca l-au citit pe John Mack de la Harvard, laureat la premiului Pulitzer dar nu si pe David Hume, care nu e un personaj din „Lost”), probabil semanam in numeroase aspecte, diferentele fiind nu de natura ci de grad.

In exemplul de mai sus un monolog interior de genul urmator nu ar fi exclus: „O clipa, de ce sunt asa de furios? Prietena mea este proprietatea mea? Nu are dreptul sa se vada cu cine doreste ea? Imi doresc sa se comporte ca o fetita si sa-mi ceara voie? Nu as mai avea niciun fel de respect pentru ea. Si eu ma vad cu cine doresc. Da, insa eu nu ma tin de mana cu femei, desi, uneori, vreau asta si chiar mai mult. Eu ii sunt fidel. Ea de ce nu poate fi? Totusi, ce a facut? Mainile lor s-au atins. Ce este asa de ingrozitor aici, de ce nu pot sa suport asta? Pentru ca nu ma opresc la fapte (un gest inofensiv) si mintea mea deruleaza pe repede-inainte un posibil scenariu (sex!) si asta ma face sa turbez. Insa lucrul acesta nu s-a intamplat, e doar imaginatia mea. Hmm, trebuie sa fiu foarte speriat de acesta posibilitate. Si chiar daca s-ar intampla, ma gandesc acum, de ce transform totul intr-o tragedie? Se sfarseste lumea? Mor? Ma imbolnavesc de o boala incurabila? E ultima femeie de pe Pamant? Chiar nu am incredere in mine ca as putea intalni pe altcineva? Nu credeam ca pot fi asa de insecurizat. Cat de irational pot fi! Am si o astfel de parte in mine, primitiva, infantila, posesiva, tematoare. Cum naiba m-am pricopsit cu ea? Bine macar ca acum o cunosc si, cand se va manifesta din nou, voi fi mai pregatit (ca si cum as incepe sa dezvolt anticorpi la virusul geloziei nejustificate) Oare mai am parti din astea tembele? Mai am, e suficient sa fiu atent la reactiile mele spontane, intense si sa le examinez. Zicea bine prietenul Socrate ca o viata neexaminata nu merita traita pentru ca nu are nicio valoare. M-as duce sa-i multumesc prietenei mele dar ma tem ca o sa ma considere instabil emotional (trec repede de la o stare negativa la una pozitiva). Hai sa mai astept putin. Sunt posesiv, ce mai, si nu-mi place asta la mine. Cred ca voi avea de lucru. Nu vreau sa-i transform pe cei pe care-i iubesc in „lucruri” aflate sub controlul meu. Sau daca fac asta trebuie sa renunt la valoarea pe care o atribui libertatii. Nu, in niciun caz! Libertatea, a mea si a altora, merita orice sacrificiu. Ma identific cu aceasta valoare. Sa renunt la ea e ca si cum as renunta la mine. Nu vreau sa traiesc in relatie cu un sclav sau sa devin eu unul. Dispretuiesc sclavii si victimele. Si nici nu vreau sa-mi plang de mila („Sunt posesiv si nu stiu ce sa fac, bietul de mine!”). Mai bine acord mai multa atentie acestei parti, tot nu-mi vine sacred ca o am dar faptele sunt fapte, si o ajut sa creasca. Dar cum puii mei (expresie invatata de la primul ministru, via mass media) sa fac asta? Mai trebuie sa ma gandesc. Poate vorbesc si cu niste oameni suficient de sinceri pentru a recunoaste ca au trecut, sau trec, prin ceva asemanator. Ce chestie, parca imi place mai mult de mine acum. Si nici nu mai sunt furios.si ma uit la ea, mmm, ce dulce e! Ce-ar fi…”

Ai inteles, nu? Gelozia, invidia, furia, frica disproportionata, reactiile exagerate, isteria, „scenele”, agresivitatea scapata de sub control, toate sunt oportunitati de auto-explorare, modalitati, cam neplacute, e drept, de a invata despre noi insine, de a investiga „programele” care ruleaza pe etajele inferioare ale mintii (din afara constiintei), de a descoperi mecanisme distorsionate de interpretare a realitatii, de a intelege cum ne agatam de iluzii si, astfel, de a ne situa in punctul zero al schimbarii, adica acolo de unde realitatea poate incepe prin a fi altfel. Nu cred ca o schimbare in bine, in sensul unei autoacceptari superioare si al activarii unor resurse pozitive, nu ar putea contine in structura ei elementul magic al constientizarii. Totul incepe prin a vedea, a observa, a intelege. Aceasta este deja spiritualitate, adica miscare evolutiva. E suficienta? Probabil ca nu. Dar e necesara. E si dureroasa, cum poate stii prea bine. Dar asa este aproape orice nastere.

 

Am aflat un lucru uimitor, de natura a-mi schimba perspectiva asupra vietii. Studiile facute pana in prezent, repetate de numeroase ori in conditii controlate, au aratat ca oamenii cu numere mari la pantofi  tind sa aiba un vocabular mai bogat decat oamenii cu numere mai mici. Sunt preocupat de mult timp de problema vocabularului (de cand eram sportiv si nu erau folosite multe cuvinte, vremuri de care imi amintesc imediat ascultand interviurile sportivilor de astazi) si am rasuflat usurat citind concluziile acestui studiu, deoarece eu port 42-43. As putea incerca si un 44, poate mi se mai dezvolta fondul lexical. Tu ai 36? Off, imi pare rau, mai rasfoieste DEX-ul, poate se prinde ceva si de tine (daca ai, totusi, un vocabular bogat, bucura-te, deoarece te afli printre exceptii).

Nu e ciudata concluzia acestui studiu? Ba da, in mod intentionat am formulat-o astfel, altfel studiul este corect. Gandeste-te: copiii sunt si ei oameni, intra la numaratoare si e naturala ca, per total, oamenii cu numere mai mari sa aiba un vocabular mai bogat. Sub nicio forma, insa, a avea un numar mare nu este o cauza a extinderii vocabularului (eventual cu neologisme fistichii, extrudate din alte limbi). Invers, numarul mic la pantofi nu reprezinta o cauza a intinderii modeste a vocabularului. Pur si simplu cele doua evenimente apar impreuna, fiind, ambele, efecte ale proceselor de dezvoltare. Spunem despre ele ca sunt corelate si atat. A considera „corelatia” o „cauza” ne indeparteaza de realitatea obiectiva (daca o fi existand asa ceva-acum vorbeste partea mai filosofica din mine, mai exact cea fenomenologica) si ne livreaza unui capcaun numit, cu majuscula, Marea Iluzie.

Desi numeroase corelatii servesc drept baza pentru identificarea relatiilor de cauzalitate, corelatiile nu sunt cauze. Acest adevar simplu ne este de mare folos daca vrem sa intelegem sincronicitatile (ma pregatesc sa povestesc una tare simpatica dar am nevoie de un acord). In cazul sincronicitatilor un proces mai larg, se pare, subiacent nivelului imediat perceptibil, face sa apara, simultan, doua evenimente neconectate cauzal (in ciuda ispitei de a le trata astfel, adica de a crede ca noi am fost cauza lor, inca un exemplu al gradului nefiresc de auto-importanta pe care ni-l atribuim).

Este fumatul cauza cancerului pulmonar? Nici vorba (ei, fumatori-vizitatori, v-ati relaxat?). Dar cele 2 evenimente sunt corelate la un nivel de natura a amplifica nelinistea oricui. De aceea pe pachetele de tigari se spune ca „fumatul poate ucide” si nu ca „fumatul ucide, ne pare rau, ar putea fi ultimul pachet cumparat”.

Caracatita Paul a devenit faimoasa, world wide, (stai putin, daca e Paul nu ar trebui sa fie, cum sa zic, caracatitoiul, sau in acest caz abandonam corectitudinea politica si judecata de gen?) pentru predictiile ei reusite, in timpul Cupei Mondiale din tara cu multe, candva, diamante. Rezulta de aici ca, prin mijloace paranormale, esoteric-caracatitoide, a influentat, de la mare distanta, evolutia celor 22 de truditori cu numere mari la pantofi si vocabular impresionant? Nu, alegerile lui Paul si rezultatele de pe teren au coincis in mod intamplator (sau poate nu, vedem la urmatorul campionat, poate si in Liga Campionilor, depinde cine va cumpara simpatica, doar de la distanta, fiinta cu tentacule-daca acum esti la mare, ai vrea sa te intalnesti in apa cu ea?)

Acum o luna mergeam cu un Mercedes (104, mai exact) si m-am distrat sa vad un tanar apasand in fiecare statie pe butonul rosu aflat la aproximativ 1,50 m, in dreptul usilor. De cate ori apasa (eram la usa din spate, el statea pe scaun, eu in picioare) usa se deschidea. Ceea ce nu stia colegul meu de calatorie este ca butoanele sunt dezactivate (incerca si tu, cu prima ocazie). Pur si simplu el apasa in acelasi timp cu soferul. S-a intamplat in 3 statii consecutive, apoi a coborat, probabil convins de puterea lui de a deschide usa in statie. Iata un exemplu de corelatie, gresit interpretata (era vizibil satisfacut, deschizand usile) drept cauzalitate. Acum te las pe tine sa meditezi: oare de cate ori, in viata de zi cu zi, limitati de timp sau indisponibili sa verificam, copilareste increzatori in intuitiile de moment sau furati de potrivirea „peisajului” cumparam cauza cu moneda devalorizata a corelatiei? De cate ori ne atribuim capacitati sau insusiri ce apartin, in realitate, „soferului”? Pentru a scapa de superstitie, ma gandesc, pentru a ne apropia de o harta mai corecta a realitatii, cred ca e nevoie sa ne familiarizam mai mult cu atitudinea stiintifica, adica, in astfel de cazuri in care cauzele si corelatiile pot fi confundate, sa avansam si ipoteze alternative.

Daca subiectul inocent al investigatiei mele neplanificate ar fi stiut asta, intr-una din statii ar fi putut sa nu apese butonul (expresia ma trimite direct la „Lost”, episoadele de inceput) si sa vada ce se intampla. Dar el nu a facut asta (ci am facut-o eu, deoarece am luat in considerare ipoteza ca tot ce stiu despre butoanele din 104 sa nu mai fie de actualitate) si a coborat in posesia unei informatii gresite, din fericire inofensive (doar daca nu a pus un pariu cu un tovaras de-al lui, observator mai atent al realitatii).Crezi si tu ca un anumit obiect pe care il porti atrage evenimente favorabile? (sanatate, bani, succes la examen, promovare, armonie in relatii) Legea atractiei, desigur! (in care si eu am crezut, in anii stiintei-voodoo) Sau simple corelatii? Inclinatii ale mintilor noastre de a vedea ceea ce cauta si de a nega, inconstient, toate dovezile care se opun? Iluzia indragita a controlului? Distorsionarea spontana a realitatii pentru a o face acceptabila si mai putin angoasanta? Nevoia de ordine intr-o lume care ne scapa printre degete si, periodic, ne ameninta? (vezi ultimele explozii solare, doar inceputul, spun unii cercetatori)

„Adrian, ce ramane daca le luam oamenilor credintele in care au investit energie si din care isi extrag sperantele sau, cel putin, rezista anxietatilor?” (ma intreaba o prietena) Nu vor fi coplesiti de disperare si de lipsa de sens? Initial, poate, dar pe termen lung nu, este replica mea optimista. A distruge iluzia corelatie=cauza este o fata a monedei. Cautarea ipotezei alternative este cealalta fata. Nu vad niciun motiv pentru a ne victimiza sau a ne prabusi in depresii existentiale, cate vreme curiozitatea si tendinta de a explora au ramas vii. Little and great monkeys, Neanderthalians, shadows of the past? Nu tocmai, insa nu doar atat. Minti trezite, capabile sa puna intrebari inteligente si sa caute raspunsuri rezonabile, cu riscul de a nu le gasi niciodata. In acesta viata, vreau sa zic, daca mai exista una, pe Pamant sau intr-o lume paralela? Sau, mai bine, as putea cauta o ipoteza alternativa. Stai ca m-am incurcat: alternativa la ce?

Se stie ca in lumea animala exista doua categorii de fiinte: „specialistii” si „oportunistii”. Primii se bazeaza, pentru a supravietui, pe cateva rutine comportamentale (ursii panda mananca doar bambus, Koala doar frunze de eucalipt). Daca dispun, din abundenta, de aceste resurse unice, „specialistii” traiesc linistiti. In caz contrar mor. Cei din urma, pe de alta parte (unde intram si noi, maimutele fara par, in inspirata formulare a zoologului-pictor Desmond Morris) nu sunt constransi de un mecanism unic de supravietuire. Dimpotriva, pentru a trai, cauta sa exploateze toate ocaziile facorabile oferite de mediu (ce aceea le spunem „oportunisti”).

Numai ca ocaziile nu vin singure daca stai intr-un pom, dand din coada. Ocaziile trebuie cautate. Cine nu face asta moare. Asa am ajuns o specie profund exploratoare. Ne-am reprodus cu succes, pana in 2010, deoarece nu am stat pe loc, ne-am miscat, am „vanat” oportunitati, am explorat mediul, am investigat posibilitatile, am incercat tot soiul de lucruri, am iesit din zona de confort (aviz celor care stau prea mult pe un scaun, eventual cu ochii intr-un monitor-acesta?). Creierele noastre au evoluat intr-o anume directie si sunt facute, astazi (de mii de ani, de fapt), pentru explorare. Suntem o specie a dracului (un mic soc lingvistic) de curioasa. Daca nu am fi fost asa nu am fi supravietuit. Suntem curiosi deoarece cautam oportunitatii iar gasirea lor ne recompenseaza. Astfel curiozitatea este intarita.

Cu greu ar putea o persoana rationala sa nege puternica inclinatie catre explorare a fiintelor umane (maimute cu laptop). E suficient sa privim cativa copii, in parc (dar nu pe aceia insotiti de parinti sau bunici nevrotici, inspaimantati de cele mai mici initiative). Cu toate acestea, si intr-un mod uimitor, pentru mine (si oribil, in alte cazuri), tocmai aceasta inclinatie, in mediul in care ar trebui incurajata, este blocata, uneori pentru totdeauna. Impresia mea este ca scoala ucide curiozitatea si, in felul,acesta, inconstient, se opune, cu succes, unei cerinte biologice fundamentale (pe care, repet obsesiv, doar un orb o poate nega).

Suntem nascuti pentru a explora si a inventa. Ne nastem ca fiinte creative. Avem nevoie de stimuli pentru a-i putea transforma in avantaje pentru supravietuire. Iar in lumea moderna, unde presiunea supravietuirii a scazut foarte mult (este usor sa gasesti ceva de mancare si un adapost), nevoia de stimuli s-a amplificat. Sunt stupefiat cum, in scoala, profesorii inca nu inteleg asta si depun eforturi titanice (sau sa zic „sisifice”?) pentru a reprima tendintele exploratorii naturale si curiozitatea innascuta (si extrem de utila, biologic vorbind) a elevilor si studentilor.

Imi vei spune ca, daca oamenii de la catedra nu ar interveni, in sala de clasa se va instala haosul. Cu siguranta, insa nu crezi ca s-a ajuns aici tocmai din cauza indelungatei reprimari a nevoilor organice a copiilor? (sunt constient, desigur, ca exista scoli mai avansate, unde s-au facut progrese importante). De ce ne miram, dupa ce am stat in bancute ore in sir, in serii de 50 de minute, ca stam acum, din nou, ore in sir, in fata unei cutii colorate? (cum, nu ai si tu „o plasma” sau un LCD acasa?) Aceste creiere, am senzatia, si-au pierdut poate principala lor calitate, anume maleabilitatea (sunt, dar sper ca nu definitiv, rigidizate de 12 ani de conditionare nevrotica).

Mai imi vei spune, presimt (deoarece gandesti mai profund decat media) ca e normal ca adultii sa incerce sa controleze tendintele naturale ale copiilor, pentru a-si mentine statutul. Da, adultii sunt animale dominante. Dar nu e obligatoriu sa ramanem asa. Copiii reprezinta o amenintare pentru pozitia noastra numai daca nu se simt iubiti si respectati. In conditii potrivite un alt instinct fundamental, care ne-a permis, de asemenea, sa supravietuim, se activeaza. Cooperarea! Profesorii incearca sa-si protejeze pozitiile de putere (locul de la catedra, notele, privilegiul sanctiunii) iar elevii si studentii platesc pentru asta, deconectandu-se de la impulsurile lor naturale, exploratorii si creative. Iata-ne, si unii si altii, conformisti, ostili, stresati, neinteresati de cunoastere, apatici, nepasionati de nimic (decat, eventual, de surse patologice de stimulare)

Ce profesor mediocru nu s-a simtit amenintat de intrebarile, curiozitatea sau inventivitatea unui elev sau student exceptional ? Pe cine, poate chiar tu, nu ai pus in dificultate printr-o intrebare inteligenta (subliniere necesara, exista si intrebari ametitor de stupide, pot confirma oricand) si ai fost repezit sau sagetat cu o privire veninoasa? (asta daca ai fost auzit, desigur) Daca viata ar fi lasata sa curga mai natural, ma gandesc, elevii exceptionali nu ar fi la periferia gaussiana ci chiar in centrul faimoasei curbe. Sistemele de evaluare a activitatii ar putea fi mai creative (calificative mai largi in loc de note puternic discretizate e un progres, recunosc), programele de studiu mai relaxate si dialogul pretuit si favorizat (sunt mereu incantat sa urmaresc firul gandirii unei minti tinere, eliberate de frica si dorinta de a face pe plac unei autoritati).

Unde sunt aceste timpuri? Cred ca le putem crea noi! (visez de la prea multe endorfine in cap?) Doar ca e nevoie sa intelegem mai bine fundamentele vietii noastre (de tip biologic) si sa le luam, atent si discriminativ, in consideratie. Uitandu-ma peste gard (ocean), pot anticipa: la inceput cativa entuziasti deschisi la minte, apoi mici grupuri, apoi scoli alternative, private(homeschooling nu mi se pare o solutie sociala) si, in cele din urma, scoli publice restructurate. In cati ani? Sper ca nu e nevoie ca galaxia noastra sa mai faca o rotatie completa! Mi se pare ca suntem intr-un punct critic (the tipping point?) si avem nevoie de o decizie colectiva inteleapta, pentru a putea supravietui ca specie. O componenta a acestei decizii globale, cred eu, este asezarea educatiei pe baze noi.

Evident ca o multime de oameni inflexibili se vor impotrivi (unde s-a pomenit schimbare sociala usoara, lina, izvorata dinr-un larg consens social?), cu argumente aparent plauzibile sau comice. Sper doar ca macar unii dintre ei, mai ales cei aflati in pozitii de putere, sa accepte ca suntem animale tribale si nu putem functiona, sanatos, fara stimuli. Suntem deja captivi in orasele moderne (izolati, prin urmare, de mediul natural in care creierul nostru a evoluat, cel putin un milion de ani), este absurd sa ne inrautatim singuri situatia blocand tendintele exploratorii si creative („oportuniste”). Incepem sa stim unii de altii iar asta e incurajator. Urmeaza actiunea, nu-i asa?

Construit de Sorin