Arhive pentru august 5th, 2011

Douglas Hofstadter, Daniel Dennett, Susan Blackmore, V.S. Ramachandran,  Oliver Sacks, Antonio Damasio, Daniel Goleman, Carol Tavris, Susan Fiske, Robert Abelson, Elliot Aronson, Scott Lilienfeld, Martin Seligman, Ed Diener, Sonja Lyubomirsky, Brett Pelham, Keith Stanovich, Robyn Dawes, Thomas Gilovich, Daniel Kahneman, Richard Burton, Robert Cialdini, Dan Ariely, Stuart Sutherland, Steven Pinker, Geoffrey Miller, Robert Wright, Matt Ridley, David Buss, Richard Dawkins, Victor Stenger, Peter Atkins, Robert Sapolsky, Michael Shermer, John Gottman, Ken Robinson, Alfie Kohn, Daniel Gilbert, Timothy Wilson, Bruce Wampold, Daniel Wegner, Judith Rich Harris, Richard Gregory, Daniel Nettle, Thomas Metzinger, Martin Gardner, Mihaly Csikszentmihalyi, Adam Zeman, Patricia Churchland, Robert Nisbett. Si altii.

Bibliografie in limba engleza. Disponibila in curand,pentru imprumut,  prin intermediul acestui site, pentru cei foarte motivati. Desigur, testarea cunostintelor este inevitabila. No such thing as a free lunch!

Mergi linistit pe una din strazile principale (meditand la inundatiile abatute asupra tarii noastre, deja afectate de uraganul TVA). Deoadata, in fata ta, apare un tigru! Ce crezi ca se va intampla? Oare te vei  freca nedumerit la ochi si vei privi mai atent, incercand sa-ti dai seama cum e produsa aceasta iluzie optica? Iti vei scoate telefonul mobil pentru a-i face o poza binevoitoarei feline? (adancita, la randul ei, intr-o operatie de sfasiere a unui corp-nu spun ce fel de corp, stiu ca ma citesc si mamici). Sau, mai degraba, fara niciun alt proces de mediere rationala, o rupi la fuga? (fuga fiind sanatoasa). Daca ai avea dispozitia pentru a te analiza, ai putea observa pusul crescut, amplificarea presiunii sanguine si retragerea partiala a sangelui din unele viscere (pentru a fi pompat cu putere in muschi). Cu putin noroc ai putea chiar calcula nivelul zaharului din sange (vezi, e bine sa mananci ciocolata daca tigrii circula liberi pe bulevard). Gura trebuie sa fie destul de uscata, deoarece saliva este acum densa (a devenit brusc bogata in enzime, pentru a favoriza digestia rapida a zaharului despre care povesteam mai sus). Nici respiratia nu mai este aceeasi (este mai rapida, pentru ca ai nevoie de oxigen). Nu ar fi exclus sa inregistrezi si un raspuns pilomotor (un nume pretentios pentru „pielea de gaina”). Ce reprezinta toate aceste modificari pe care le observi desi nu ti-ai propus sa le produci?

Nimic altceva decat o reactie spontana a organismului (fight or flight), investigata stiintific de Cannon, acum aproape 100 de ani. Cine controleaza, din punct de vedere neuronal, reactia? In niciun caz neocortexul! (daca stramosii nostri s-ar fi bazat pe neocortex eu nu mai scriam acum pe laptop iar tu nu mai citeai pe Blackberry). Creierul arhaic orchestreaza suita de evenimente fiziologice si comportamentale descrise. El a fost proiectat pentru a ne ajuta sa supravietuim (ceea ce, iata, s-a si intamplat!-apropo, te-ai bucurat astazi pentru fatul destul de banal ca esti o persoana vie?)

Sa tot fie 100 de milioane de ani de cand traim asa (ma refer la specia umana). Asa cum?  Prin sistemul 1 (folosesc aici terminologia Kahneman si Tversky). De ce 1? Deoarece a fost primul! Si care sunt caracteristicile lui definitorii? Urmatoarele: (le scriu desfasurat pe verticala, pentru a le evidentia)

  • Rapid (imediat)
  • Spontan (automat, reflex)
  • Usor (fara efort)
  • Inconstient (absenta deciziei constiente)
  • Experiential (in sensul de traire vie)

Si acum sa uitam de tigru, leu sau ghepard si sa privim aceasta lista ca un set de proprietati ale unor scoli terapeutice. Din ce curent ar putea face ele? Evident, din marele curent al abordarilor experientiale (ii rog pe specialistii care se simt vizati de aceste randuri sa-si controleze, daca pot, reactia emotionala spontana!). Sunt aceste abordari necesare? Desigur! In toate cazurile? Nicidecum! (cate fiare salbatice ai intalnit in ultima saptamana?-te rog, nu-i numara pe cei de la birou) Avem nevoie pentru a ne adapta, in anumite situatii, de reactii prompte, de actiuni rapide angajate de pe o baza intuitiva. Nu as recomanda niciodata renuntarea la sistemul 1 (sau centrii subcorticali, dintr-o alta perspectiva). In acelasi fel, psihoterapiile de tip experiential sunt necesare si ma bucur sa cunosc o serie de psihologi competenti in acest domeniu.

Cu toate acestea, sistemul 1 este pandit de un pericol urias. Este rapid, intr-adevar (adica ne permite sa o luam pe scurtatura), insa este si deschis la greseli importante (cu consecinte neplacute pe termen lung: cum ar fi sa iei decizia impulsiva de a-ti schimba toti leii in euro, deoarece simti devalorizarea iminenta a monedei nationale?-e un exemplu recent, poate ai urmarit mini-psihoza colectiva de saptamana trecuta-articol aparut anul trecut, n.m.)). In relatia cu oamenii, evaluarea ultrarapida a unui tip de personalitate, combinata cu fixarea intr-o perceptie rigida, mi se pare o calamitate (de unde nu rezulta ca, periodic, nu-i cad si eu prada). Totusi, ceea ce ma sperie cu adevarat nu este ca oamenii sunt inclinati sa faca asta (este si mult mai economic mental decat sa realizezi o analiza calma si serioasa) ci indisponibilitatea (sau poate frica) de a reveni asupra unei evaluari (si intru intr-o zona de comic atunci cand observ asta la cei care vorbesc cu pasiune despre transformare-repet, in frunte cu mine, sau la sfarsit, daca e sa-mi amintesc de Ion Iliescu si inceputul „democratiei originale”). Avem mare nevoie de sistemul 1 (centrii subcorticali, sistem limbic, creier arhaic), de euristici, de „sclipiri”, de intuitii si conexiuni suprarationale (si de psihoterapii experientiale-altfel din ce as trai?). De ce sa ne oprim insa aici? Putem evolua (daca tot vorbim de schimbare creatoare si adaptativa). Putem folosi si sistemul 2, mai ales ca nu trebuie inventat. El prin ce se caracterizeaza? Este:

  • Constient de sine (capabil de metareflectare)
  • Logic (si nu doar aristotelic, revin in alt articol)
  • Secvential (pas cu pas)
  • Lent (viteza de procesare mai mica)

Pare evident ca ma refer la gandire (sau neocortex, ultimul dar facut de selectia naturala). Cand folosim sistemul 2 stim ca facem asta, deci ne putem auto-supraveghea, prin urmare putem depista greselile si, ce surpriza, nu-i asa, le putem corecta din mers (luni era cat p-aci sa schimb o suma imensa de lei in euro, alarmat de declaratiile unui oficial din BNR). Gandirea constienta nu se compara cu viteza procesarilor paralele inconstiente (bicicleta mea vs Volvo XC 90 al vecinilor). Pe de alta parte, numarul si mai ales amplitudinea greselilor sunt si ele diferite.

Psihoterapiile cognitive utilizeaza, sper ca pare limpede, intr-un mod pronuntat sistemul 2. In cuvinte mai simple (si reductioniste, pentru cei grabiti) experientialistii sunt mai concentrati pe procesele emotionale pe cand cognitivistii (si psihanalistii) prefera stimularea gandirii. Mi se pare o eroare sa le comparam si sa decretam arogant superioritatea unui curent sau a altuia (adica a unui sistem). Nici nu vreau sa se inteleaga ca experientialistii nu gandesc iar cognitivistii se tem de intensitatea si profunzimea experientele afective. Vreau totusi sa punctez riscul pentru sistemul 1 predominant de a gandi mai putin (si incorect) reapectiv, pentru sistemul 2, de a evita trairile puternice. Si nici nu-mi ascund experienta personala (cu siguranta limitata):am vazut experientialisti fericiti si expresivi (dar inconstienti de contradictiile din propria gandire discursiva, ba chiar in mod rigid identificati cu „adevarul lor”) si cognitivisti coerenti si sistematici (dar blocati emotional). Periodic, fac parte dintr-o categorie, apoi din cealalta (deci nu sunt un model de succes).

Sunt constient intr-un mod aproape dureros de inclinatiile noastre biologice catre sistemul 1 (mult mai vechi decat celalalt). Oricine a reflectat metodic asupra unui subiect, controlandu-si tendinta de „a sti in avans, pur si simplu”, a sfarsit prin a obosi. Este obositor sa gandesti! (hai, indrazneste sa ma contrazici, cu argumente). Este mult mai usor sa functionam instinctual (oare asa ia deciziile guvernul actual?) si intuitiv (cu ipoteze neverificate). Sistemul 1 ne-a salvat de milioane de ori. Vreau totusi sa punctez un aspect empiric:

Lumea s-a schimbat intre timp. Tigrii sunt rari, la fel si celelalte lighioane periculoase (dar frumoase cand le privesti de la distanta). Pericolele sunt acum de alta natura, intr-o lume incredibil de complexa din punct de vedere cognitiv (inca nu ti-ai schimbat telefonul mobil?). Continuam sa fim animale (maimute fara par) si putem fi intr-o masura tot mai adanca oameni. Gandirea ii separa pe oameni de animale! De aceea militez pentru acceptarea senzatiilor, emotiilor si sentimentelor si pentru stimularea gandirii probabilistice. Cred ca acesta este viitorul iar profesorii si formatorii de diferite tipuri care nu inteleg asta le ofera studentilor (sau ucenicilor) modele regresive (desi foarte placute pe termen scurt). Frecventa acestui gen de modele (sau subtilitatea lor) face si mai dificila evaluarea lor de un observator neinformat. In fond, majoritatea oamenilor doresc sa traiasca ei bine si, mai departe, Dumnezeu cu mila. Si atunci, cine suntem noi, cei care ne indoim de validitatea lor si indraznim sa le examinam critic? Dupa caz, rebeli, dezadaptati,”filosofi”, avangardisti, orgoliosi, nonconformisti, avand probleme cu autoritatea, idealisti, cinici, sclipitori, visatori, nemultumiti, extremisti sau nascuti in vremuri gresite (ai putea accepta multimea acestor etichete, zambind relaxat?).

Am crezut, mult timp, ca dincolo de nivelul perceptibil al realitatii de zi cu zi, exista o lege secreta  in serviciul dreptatii. Mai simplu spus, am crezut ca cel care fura astazi, chiar daca nu este prins, va fi pedepsit candva pentru fapta lui (de exemplu, cineva il va priva de un bun cu o valoare asemanatoare). Cel care produce o rana fizica (sau psihologica) va fi la randul lui ranit. Un fel de sistem cosmic de monitorizare si retributie, actionand automat (nu era nevoie de o fiinta divina), asigura echilibrul Universului. Nu aveam nicio dovada in acest sens (dimpotriva, o multime de elemente solicitau o pozitie diferita). Cu toate acestea, din acea parte a mintii creatoare de povesti (vezi studiile lui Gazzaniga), eram capabil sa construiesc numeroase explicatii al caror caracter fanatic il inteleg, acum, retrospectiv. Conceptul de „reincarnare” imi era foarte folositor (nu conta ca nu poate fi testat, pe atunci dispretuiam metodologia stiintifica si gandirea logica, cu aroganta pe care doar cunoasterea esoterica, speciala, o poate oferi).

Evident ca aveam nevoie de o teorie (sau mai multe) prin care sa aduc ordine intr-o lume incomprehensibila si potential periculoasa. Asa zisa lege a karmei era numai buna iar cine nu o putea intui era, ce pacat, o fiinta inferioara din punct de vedere spiritual (faceam parte, simbolic, dintr-un cerc de initiati). Nu trebuie sa reflectam prea mult pentru a intelege cat de inspaimantatoare este o lume in care cei rai (generic vorbind) nu sunt pedepsiti pentru faptele lor, o lume in care oamenii pot comite fapte inacceptabile fara sa pateasca nimic, ba, mai mult, uneori fiindu-le foarte bine. Este revoltator, nu-i asa? (ucigasul copilului tau, gratie unor avocati lipsiti de suflet, sa scape nepedepsit, cine ar putea suporta asa ceva?)

Aveam nevoie de un mecanism invizibil care sa asigure ordinea in Univers. Si pentru ca el nu exista, mintea mea l-a inventat (la fel faci si tu?). De fapt, nu a fost chiar o creatie personala: pentru ca milioane de oameni se confruntasera cu aceeasi problema (insecuritatea vietii intr-o lume dezordonata) existau, pe piata ideilor neverificabile, numeroase explicatii, teorii si interpretari (singura problema fiind aceea de a alege ceva potrivit cu inclinatiile naturale-un fel de supermarket al fanteziilor asiguratoare).

Este dificil sa traiesti intr-o lume in care tu esti cinstit iar un altul fura sub ochii tai, fara sa crezi ca, intr-un fel sau altul, va primi ceea ce merita pentru fapta lui. A fura, a insela, a minti, a distruge, a manipula, a vatama, a produce, deliberat, suferinta, a tiraniza, a subjuga, a parasi, a fi violent fara a exista un raspuns pe masura, o actiune de semn contrar, nu puteam accepta asa ceva. Aveam nevoie de control si l-am gasit (o constiinta universala priceputa la socoteli cumva  de natura contabila, adica debite, datorii, balante de plati, premii). Pentru asta era nevoie sa cred intr-un suflet nemuritor (un sine neschimbator), altfel cine ar mai fi primit, intr-o alta viata, recompensa mult asteptata sau necesara pedeapsa?

Daca unii mureau intr-un accident (de avion, de pilda) avansam imediat ideea de „karma colectiva” (iar cel care pierduse avionul, in ultima clipa, evident, nu merita sa moara, dupa cum copiii celor decedati, desigur, meritau sa sufere). Privind inapoi, cu mintea de azi, ma cutremur observand cruzimea acestor pseudo-teorii spirituale (imagineaza-ti ca esti in fata unui copilas care si-a pierdut mama, in urma unui cancer galopant, si in sinea ta iti spui:”Asa-ti trebuie, tu suferi acum deoarece si tu, altadata, ai facut sa sufere pe cineva! Iar mama ta a murit pentru ca in felul acesta isi plateste din datorii.”) Simti oribilul acestui gen de gandire? Ti se pare ca vine dintr-o minte matura sau sanatoasa? Ma infricoseaza viziunea aceasta , cu atat mai mult cu cat i-am fost prieten si promotor. Inclusiv budismul, singura religie pe care, partial, o mai respect, este impregnat cu nefericita si dezgustatoarea teorie a karmei (repet, insa, inteleg baza infinitei angoase din care deriva).

Imi vei spune ca oamenii au nevoie de iluzii si povesti linistitoare pentru a putea trai. Nu mai pot fi de acord. E ca si cum as minti in mod constient si nu pot trai astfel. Prefer adevarul, chiar insuportabil (la prima vedere). Iar in cuvintele mele, ceea ce pot intelege astazi despre realitate, suna asa:

  • Cei inocenti sufera degeaba, uneori.
  • Cei vinovati scapa nepedepsiti, uneori.
  • Viata nu este intotdeauna dreapta.
  • Pedeapsa divina este o superstitie primitiva.
  • Unii oameni sunt rai, pur si simplu.
  • Alti oameni sunt buni, in mod inexplicabil.
  • Intamplarea si ordinea se impletesc.

Mi se pare ca este un Univers (sau o planeta, pentru a fi mai aproape de existenta zilnica) in care se poate trai. Depinde de noi, oameni inzestrati cu potentialul de a fi agenti responsabili, si nu de „entitati”, „ingeri ai dreptatii” sau „legi esoterice”, daca reusim sa ne transformam lumea intr-un spatiu mai armonios. O sarcina pe care o putem respinge, prin refugiul intr-o spiritualitate nu foarte deosebita de heroina sau LSD, sau o putem accepta in mod curajos, ceea ce mi se pare echivalent cu a suporta frica. Fireste ca exista o parte a mintilor noastre pentru care spaima continua sa fie irationala si coplesitoare. Imi place sa-mi imaginez, totusi, ca circuitele limbice ale fricii pot fi stapanite de lobii frontali, chiar daca ei nu s-au dezvoltat in ultimii 50.000 de ani. Nicio maimuta nu a reusit sa vorbeasca, insa multe au coborat din copaci.

Se ia un disc de vinyl (acum nu mai exista) si se pune intr-un pick-up (si acestea au disparut). Nu ai motive sa fii disperat, acelasi experiment il poti face cu un CD si un CD-player. Avem, prin urmare, 3 elemente: discul, tehnologia de „citire” a lui (aparatul) si muzica (o colectie de cantece favorite). Pentru a avea acces la muzica si a trai emotiile asociate e nevoie de „intalnirea fericita” disc-aparat (pick-up, CD-player), altfel te poti uita luni in sir la disc, fara a auzi un singur sunet (nu mai zic a simti tristetea profunda sau bucuria plina de prospetime evocate de muzica)

Cel mai avansat aparat nu e bun de nimic daca nu are ce sa ruleze inauntrul lui. Un disc de foarte buna calitate (si costisitor) nu are nicio valoare in absenta unui dispozitiv de citire a lui. „Intelesul” se afla acolo (inscris pe disc) dar nu poate fi accesat. Totusi, gandeste-te putin: este tot intelesul acolo? Nu cumva o parte din inteles este continuta de „aparat” (CD-player)? La ce ar fi bune CD-urile intr-o lume din care au disparut toate CD-playerele? Invers, la ce ne-ar folosi aparate performante in absenta discurilor? Incerc sa-ti spun ca „muzica” (intelesul) desi pare a fi codificata pe un suport (discul) in realitate se gaseste si in alta parte (dispozitivul de decodificare sau aparatul). Evident, nu in sensul ca butoanele player-ului ar avea undeva inauntrul lor, intr-un chip misterios, bucati din melodiile tale preferate ci in alt sens: intelesul unui mesaj, pentru a fi accesat si constientizat (sau trait) are o contraparte exterioara cu functii de trigger.

Daca incep sa te pierd, iti ofer un exemplu: imagineaza-ti o molecula de ADN in vid. Va da nastere la ceva? Raspunsul este „nu”! „Molecula vietii”, cum i se mai spune, are nevoie de un anume mediu chimic pentru a-si „elibera” informatiile si a permite construirea unui organism (un ursulet Koala, de pilda). In absenta acelui „alt mediu” nu se intampla nimic, ramane o bucata de materie complet inerta. Ti-ar placea o schema?

  • CD=molecula de ADN (genotipul)
  • CD-player=contextul chimic potrivit (corespunzator)
  • Muzica=organismul individual (fenotipul)

In sine, ADN-ul nu reprezinta nimic (e ca acest articol pe care azi nu-l citeste nimeni deoarece au cazut serverele de pe toate continentele). ADN-ul exista cu sens doar in relatie cu mediul (un anumit mediu, reamintesc, permitand o relatie armonioasa, in sensul de „eliberatoare de muzica”). Acesta este motivul pentru care nu sunt materialist reductionist, adica nu vad viata, emotiile si inteligenta ca expresii ale unei materii stupide si oarbe.

„Doar ADN”, deci materie, nu inseamna nimic. „Doar mediu chimic”, de asemenea, nu inseamna nimic. Ceea ce conteaza, in ultima instanta, este relatia lor. Aceasta relatie, precum relatia dintre un barbat si o femeie, este creatoare. Barbatii, ei singuri, nu pot produce nimic. Femeile, locuitoare exclusive ale Pamantului, in scurt timp nu ar mai exista. Insa intalnirea lor este minunata! Nu pot fi materialist (in sensul „hard”) si nici religios (sau „spiritualist”). Mai degraba sunt un fel de taoist, beneficiar incantat al celor mai noi cunostinte stiintifice. Yin si Yang, pe care le-am numit astazi „ADN” si „mediu chimic potrivit” danseaza, am impresia, peste tot in Univers, plasmuind, in diferite contexte chimice (deci foarte materiale), fiinte inteligente si uneori iubitoare. Dupa o vreme, indivizii respectivi dispar, doar pentru a aparea, simultan sau la scurt timp, altii, deoarece „ADN-ul” si „mediul chimic” nu dispar. Si daca totusi o fac (Big Crunch), dupa un alt timp (pe care nu il putem masura), jocul cosmic aduce in manifestare un altfel de ADN laolalta cu un alt gen de mediu chimic. Spectacolul lumii. Si bucuria prezenta, poate si a ta, de a-l intelege si contempla.

Le recomand studentilor mei, cu entuziasm si cu toate acestea insuficient de persuasiv, „Introducere in psihologie”, un excelent manual Atkinson&Hilgard (numele acestea au devenit branduri, de fapt autorii, deoarece a trecut mult timp de la prima editie, sunt altii). Cartea costa 200 USD in format hardcover insa de ce sa dai atatia bani cand editurii Tehnice i s-a facut mila de noi si a tradus-o in limba romana? (100 de lei, fara comisionul meu pentru reclama) Unul dintre cei patru autori este  Geoffrey Loftus, profesor la universitata din Washington si visiting professor la MIT.

Geoff a fost casatorit 23 de ani cu Elizabeth Loftus. Ei si, ce-i cu asta? Aici doream sa ajung (la Elizabeth, dar am profitat pentru a puncta importanta celei mai bune introduceri in psihologie, in opinia mea, de pe piata romaneasca de specialitate). Elisabeth a fost considerata, in 2002, cea mai influenta femeie-cercetator in psihologie (insa doar pe locul 58 dintr-o suta, pentru cine mai crede ca America este o societate avansata si nediscriminativa). Este cunoscuta, mai ales, pentru studiile ei asupra falselor amintiri (cred ca, in procesul de formare a terapeutilor si psihanalistilor, lecturile din Loftus ar putea fi obligatorii). Voi povesti, in continuare, un astfel de studiu:

Au participat studenti fosti vizitatori, in copilarie, ai faimosului Disneyland (chiar fusesera!). Li s-a aratat o fotografie cu Bugs Bunny (remember old times?), fiind intrebati ce isi amintesc din indepartata lor vizita. Unul din trei si-a amintit de Bugs Bunny si de faptul ca i-a strans mana. Nimic special pana aici. Asa cum unii adulti se imbraca in costumul de Mos Craciun, facand cativa banuti in timp ce le consolideaza copiilor credinta in fiinte inexistente, altii se joaca de-a iepurii fictivi, rostind „What’s up, doc?” in timp ce mesteca un morcov (e oare posibil sa nu-l iubesti?)

Aproape jumatate dintre cei care si-au amintit ca l-au intalnit au spus ca l-au imbratisat. Altii i-au atins urechile, sau coada, probabil pentru a se convinge. O tempora, o mores! (un citat din Cicero, cu accente de Brooklyn si Bronx) Ce copii fericiti, parintii lor si-au facut timp (si au consumat resurse financiare) pentru a-i duce in irezistibilul parc tematic din Anaheim, California, deschis in iulie 1955. Cum sa nu-si aminteasca un asemenea eveniment memorabil, impresionant pentru orice copilas?

Trebuie totusi sa stii ceva: Bugs Bunny este proprietate Warner Bros si nu a facut parte niciodata din recuzita Disneyland.

Construit de Sorin