Arhive pentru august 3rd, 2011

Ea este o viespe. El este entomolog (Jean Henri Fabre). Este timpul sa-si depuna ouale (la ea ma refer). Asa ca prinde un greiere si il paralizeaza intepandu-l. Apoi merge la cuibul aflat la capatul unui tunel in pamant. Lasa greierele la intrare si intra pentru a verifica locul. Strategia este urmatoarea: greierele urmeaza a fi tras in tunel, in celelalt capat, acolo unde viespea isi va depune ouale (sa aiba „puii” hrana proaspata). Entomologul nu pare a fi de aceeasi parere. Dupa ce viespea dispare in tunel se apropie si muta greierele la cativa centimetri.

Viespea iese, inspectia fiind incheiata, incepe sa caute greierele, il trage pana la intrarea in tunel, dupa care pleaca sa verifice cuibul, adica exact ceea ce facuse cu cateva secunde inainte. Stii ce face entomologul? (Da, e foarte sadic) Muta din nou greierele. Viespea iese, nu-l gaseste unde il lasase, il cauta,il descopera, il aduce la intrarea in tunel unde, bineinteles, il lasa plecand din nou in inspectie!!

Toata aceasta secventa de comportamente se repeta de 40 de ori. De ce tocmai de 40? Puteau fi mai multe reluari? Cu siguranta! Insa entomologul nu a mai rezistat. Viespea Sphex flavipennis ichneumoneus este un model de perseverenta. Sau poate de prostie?

Daca ai copii, poate ai trecut si tu prin faza in care ti se pare ca prichindelul tau de 3 ani este foarte inteligent. De fapt, el nu este asa de inteligent pe cat crezi. Aproape niciun copil nu este. Testul credintei false demonstreaza asta.

Copilului i se spune urmatoarea poveste: „Sally (o fetita) isi pune ciocolata intr-un cos apoi iese din camera. Pana sa se intoarca, intra mama ei, ia ciocolata din cos si o pune intr-un sertar. Cand va reveni, unde va cauta Sally ciocolata?” Daca are mai putin de 3.5 ani copilul raspunde invariabil „in sertar”. El stie ca ciocolata se afla in sertar si isi imagineaza, in mod eronat, ca si Sally stie asta. De ce? Deoarece nu poate intelege ca Sally are o minte diferita de a lui si astfel nu-i poate atribui o credinta despre care el stie ca este falsa. Cu cat este mai mic, cu atat ii este mai greu sau imposibil sa separe mintea lui de mintile altor oameni. Spunem despre minte ca este nediferentiata. Pentru inteligenta este necesar sa privim in cealalta directie. Inteligenta avansata este expresia unei minti extraordinar de diferentiate.

Iata un experiment similar: copilul deschide o cutie cu bomboane Smarties (de aceea i se spune uneori Testul Smarties) si constata ca inauntru nu sunt bomboane ci creioane (puse in prealabil acolo de psihologul cel viclean). Apoi este intrebat ce va crede un alt copil ca este inauntru. Daca are pana in 3.5-4 ani, copilul raspunde „Creioane”. Stiintific vorbind, el nu are inca o teorie a mintii. Mintea lui nu-i permite sa constientizeze ca un alt copil poate avea o credinta (si prin extensie, o minte) diferita de a lui. Nu trebuie sa disperam. E natural sa fie asa. Abia pe la 3 ani un copil incepe sa inteleaga ca unele idei sau credinte pot fi gresite si ca alte persoane pot avea ganduri diferite de ale lui. Mintea se dezvolta progresiv. Insa nu la toti sau nu in toate partile ei.

De aceea avem adulti care nu-si pot reprezenta ca fiind diferite continuturile mintilor altor persoane. De aceea X se asteapta ca Y sa gandeasca la fel, fiind surprins, dezamagit sau nervos cand constata ca gandeste altfel („Mie imi place matematica si sunt convins ca si tie”-Oare de ce mi-a venit in cap acest exemplu? Poate pentru a-i atrage pe programatori catre psihologie?)

Este esential sa putem atribui altor oameni ganduri diferite de ale noastre dupa cum este crucial sa admitem ca asa cum un altul (Sally) poate avea o credinta gresita, in baza careia sa actioneze, tot asa noi putem fi cei care gresim in opiniile noastre. Totusi, daca mintea continua sa se dezvolte, putem reflecta la propria noastra gandire (metacognitie=gandire despre gandire). De asemenea, ne putem testa in realitate ideile (testul realitatii) Copilul (si adultul imatur cognitiv) nu poate face asta. Prins in viziunea lui egocentrica, crede ca are dreptate si nu renunta la ea deoarece inca nu poate sa faca asta. Daca as fi stiut aceste lucruri mai din timp as fi economisit cantitati uimitoare de energie renuntand la a-i mai convinge pe unii oameni de evidente pe care nu ei nu le puteau intelege iar eu credeam ca nu vor sa le inteleaga. Flexibilitatea mentala, sustinuta de verificarea ideilor si credintelor, este o posibilitate minunata a mintii. O posibilitate, spun. Pana acolo, printre altele, ciocolata lui Sally ne face cu ochiul. Nu, ciocolata nu are ochi. Ziceam si eu…

Robin Dunbar (1993) a realizat un studiu care m-a pus pe ganduri. El a studiat marimea grupului social la o serie de grupe de specii de vertebrate (primate, carnivore, pasari, reptile). De asemenea, le-a masurat dimensiunea creierului. Si a gasit urmatoarea corelatie stupefianta: logaritmul dimensiunii creierului este aproape perfect proportional cu logaritmul marimii grupului social. Nu stiu cum i-a venit ideea dar il felicit. Demonstreaza limpede necesitatea creierului de a se dezvolta pentru a gestiona competent grupuri sociale in crestere (n-am putea masura si noi, inainte de alegeri, dimensiunea creierului celui care aspira sa ne conduca?)

Din ecuatia lui Dunbar rezulta ca cimpanzeii ar trebui sa traiasca in grupuri de aproximativ 30 de indivizi, altfel lucrurile scapa de sub control. Chiar asa se intampla! Cimpanzeii sunt foarte sociabili inauntrul grupului si au grija unul de altul. Simt ca ai vrea sa stii care este cifra potrivita pentru oameni. Este 150. 150 de persoane pare a fi numarul de echilibru care le permite oamenilor sa fie „umani”, adica sa se cunoasca intre ei si sa coopereze. 150 asigura conditiile celei mai bune interconectari. Studiile lui Dunbar facute in unitati militare si in comunitati urbane (carnetelul de adrese) au identificat un numar intre 100 si 150 la care oamenii inca se mai puteau recunoaste dupa nume sau chip.

Roger Dunbar era antropolog. Si citea lucrarile colegilor, bineinteles. A descoperit astfel ca 21 de societati diferite de vanatori-culegatori, din Australia pana in Groenlanda, traiau in sate compuse, in medie, din 148.8 oameni. Dar Willbert Gore nu era. El facea afaceri cu materiale textile (ai prin casa un material impermeabil de tip Gore-Tex?) si a dat din intamplare peste acelasi principiu. Asa ca de fiecare data cand una din fabrici ajungea la 150 de angajati imediat era construita o alta. Asa se face ca, in statul lui natal, compania are 3 fabrici distincte, apropiate una de alta. Fiecare parcare are cel mult 150 locuri.

Ce crezi, merg afacerile la Gore Association? („Bill” a murit intre timp). Studiul pe care il citesc(2000) mentioneaza un profit de 35 de ani consecutiv. Sunt rulate miliarde de dolari si exista mii de angajati. Toti sunt asociati, indiferent de venituri sau responsabilitati. Nu exista sefi, ceea ce mi se pare de necrezut. Exista insa „sponsori” si „mentori”. Nu exista grafice organizationale. Asa –zisii „directori” au birouri micute si neinteresante. O companie uriasa pare o asociatie de familie. Oamenii se cunosc intre ei si este important ce gandesc unii despre altii. Le pasa. Nu experimenteaza genul de alienare pe care o corporatie il induce si impotriva careia apoi lupta in weekend-uri inutile de team-building (cineva m-a intrebat odata daca nu vreau sa ma introduca in lumea corporatista; a fost una din cele mai bune glume pe care le-am auzit in ultimul timp)

Dincolo de 150 grupul se fisureaza. Relatiile personale isi pierd vitalitatea, sentimentul ca exista oameni carora le pasa cu adevarat de tine slabeste (cine-or fi barbatul sau femeia aceasta pe care ii intalnesc mereu in lift?). Creierul nostru nu pare echipat deocamdata pentru a administra retele sociale mai mari. Iar in craniu nu prea mai este loc pentru cresterea neocortexului. Ai deja 150 de prieteni pe Facebook? Poate e timpul sa te opresti.

In esenta, creierul este un fel de burete moale (contine 80% apa) aflat intr-o cutie protectoare (craniul). Nu are nicio legatura directa cu realitatea exterioara (zisa si obiectiva). Seamana cu un batran care nu-si paraseste niciodata camera (si nu e vorba de un azil) insa primeste in mod continuu mesaje (date) de la o multime de tinerei iuti de picior. Pe baza acestor date, pe care le prelucreaza, isi reprezinta realitatea si o face suficient de bine pentru a se adapta la ea (cine nu reuseste este scos din joc, fara regrete).

Ideea principala in paragraful de mai sus este ca noi, oamenii, nu avem o relatie directa cu realitatea (am putea chiar trai intr-o simulare pe calculator, asa cum  se sugereaza in Matrix (filmul) sau Counterfeit World (cartea)). Ea poate fi inteleasa cu usurinta de studentii la psihologie care nu se tem de baza biologica a mecanismelor senzorial-perceptive.

Vederea, ca sa ma refer doar la ea, este o uriasa iluzie. Oricat ar parea de ciudata afirmatia urmatoare, te asigur ca este adevarata: ochii nu vad nimic! Si cum poate fi dovedita? Extrem de simplu: daca ochii tai functioneaza perfect dar cortexul vizual  este lezat (ceea ce nu-ti doresc) nu vei vedea nimic. Tu „vezi” cu creierul, nu cu ochii. A crede ca vezi cu ochii este ca si cum, in casa fiind si privind afara, ai crede ca vezi cu ferestrele cand, de fapt, vezi prin ferestre.

Creierul contine astfel de softuri de simulare a realitatii (nu doar pentru vedere, bineinteles). Tot ceea ce noi vedem este construit, transformat, editat.Este o naivitate sa credem ca ochiul ar fi precum o camera foto, desi exista o serie de similaritati. Ochiul nu capteaza tot ce se afla in campul lui vizual, cum face Canon PowerShot A 3100 IS,ci are numeroase scapari, fiind un organ imperfect. De exemplu, cele 7 milioane de celule cu conuri, responsabile pentru vederea pe timp de zi, recepteaza doar trei culori: rosu, verde si albastru (stiu, era mai frumos rosu, galben si albastru). Si celelalte culori? (parca te aud). Sunt construite din cele 3 culori de baza! Un galben pur de 580 nanometri se obtine dintr-o combinatie de 650 rosu, 500 verde si 450 albastru. Programele de grafica si design pe calculator folosesc acelasi principiu: selecteaza procente de rosu, verde si albastru pentru a obtine orice nuanta (creierul distinge peste zece milioane ). Ecranul televizorului pe care ai dat o avere este si el alcatuit dintr-o multime de puncte micute (numite „pixeli”) rosii, verde sau albastre.

Acestea sunt cunostinte banale de neuropsihologie. Insa ele sunt suficiente pentru a intelege un lucru uimitor: nu este nicio problema pentru creier sa  produca (observa absenta ghilimelelor!) ingeri, aure sau oameni care merg pe apa. Un adolescent mai istet poate sa creeze pe ecranul laptop-ului, cu un soft corespunzator, forme sau personaje fara niciun corespondent in realitate (daca esti in continuare sceptic,  sacrifica o suma ce ar putea primi o destinatie mai buna si du-te sa vezi Avatar!)

Ma tem ca argumentul constructiei vizuale a realitatii (si auditive, tactile etc.), bazat pe fapte simple evidentiate de scannere (CT, PET, fMRI) , de experimente (vezi experimentul de reproducere a culorii), de boli (a- si dicromatopsie) si de iluzii (cubul Necker, grila Hermann, camera lui Ames) demonstreaza unei minti lipsite de prejudecati intemeierea subreda a „experientelor mistice”, fie ca sunt viziuni personale sau colective (Fatima, 1917).

Creierul poate construi orice si face asta in fiecare noapte, atunci cand visam. In stare de veghe procesul poate fi relativ controlat, de aceea ii spunem visare cu ochii deschisi (reverie) sau imaginatie (cu ramificatiile imaginatie activa, dirijata etc.). Eu, unul, nu mi-as intemeia perspectiva asupra realitatii si deciziile majore in viata pe mecanisme atat de inselatoare (doar de tip perceptiv, asta vreau sa spun). Dispunem de doua instrumente mult mai puternice (in sensul de superioare, altfel sunt tot functii ale creierului), anume gandirea si constiinta, cu ajutorul carora putem intotdeauna testa ipotezele generate de senzatii si perceptii. Cred ca este o dovada de inteligenta optiunea de a le folosi, tot asa cum este un lucru intelept sa te inchei la sireturi folosind si mana stanga. Se poate circula si cu sireturile nelegate insa in acest caz nu te mira daca te impiedici si cazi (amatorii de gandire simbolica pot interpreta caderea, adica pierderea verticalitatii, ca o regresie). Din fericire te poti ridica. Astfel as intelege, intr-o cheie moderna, un indemn novotestamentar: Ridica-te si mergi!

 

Stim despre copii ca sunt vulnerabili si neajutorati. E firesc sa fie asa. Ei au nevoie, multi ani, de sustinere adecvata. Niciun parinte nu nimereste acest „adecvat” insa unii reusesc sa fie „suficient de buni” (inspirata formulare a lui Winicott, terapeutica deci deculpabilizanta). Nu exista o cale secreta de a-i feri pe copii de anxietati si frustrari si e bine ca lucrurile stau asa (Eul copilului are sansa sa-si dezvolte toleranta la frustrare. Important este ca frustrarile sa nu fie excesive. Insa chiar si in asemenea cazuri unii copii au dat dovada de o rezilienta neasteptata, asa cum dovedeste Boris Cyrulnik in „O minunata nefericire”-2006,EF Publishing)

Dar nu toti copiii au norocul unor parinti suportivi sau al unor predispozitii personale remarcabile. Exista copiii care cresc in familii neiubitoare sau in ambiante in care dragostea este instabila si imprevizibila. Amintesc aceste caracteristici pentru a accentua faptul ca prezenta iubirii parentale nu e suficienta. Este necesar, de asemenea, ca aceasta iubire sa fie oferita pe o baza constanta. Acesta e motivul pentru care un copil, oricat de iubit, solicita asigurari si reasigurari („Te iubesc” de ieri nu mai e valabil azi. Trebuie reinnoit. Printre altele si pentru ca un copil nu poate pastra in constiinta lui firava siguranta zilei de ieri, tot asa cum, inainte de 9 luni, nu are schema permanentei obiectului). Si tot acesta e motivul pentru care nu cred in eficienta terapiilor scurte sau a experientelor transpersonale in cazuri de gol emotional cu radacini in copilaria mica.

Ceea ce vreau sa spun este ca nimeni nu iese din copilarie fara rani. Unele din aceste rani (sau apararile dezvoltate in raport cu ele) pot fi identificate intr-un set de comportamente si atitudini asociate in analiza tranzactionala cu rolul de victima. Ar fi o eroare sa credem ca doar indivizii pot fi victime. Grupuri profesionale, comunitati si chiar societati intregi cad uneori in gaura neagra a victimizarii („de ce ni se intampla noua toate acestea?”). Trasatura esentiala a Victimei este refuzul de a-si asuma responsabilitatea pentru nevoile si dorintele ei. Acest refuz incapatanat este insotit de cereri dramatice, de suferinta explicita, de evocarea unor datorii pe care un altul, bineinteles, le are fata de ea (si asta in virtutea unor interpretari infantile) sau, in celelalt caz, cand rolul de Victima gliseaza in subteran, fiind substituit de polaritatea lui agresiva (Persecutorul), de proteste vehemente, de revendicari furioase, de critica distrugatoare, adica, pe scurt, de violenta. Victimele nu vor sa creasca. Ele contin un copil speriat si furios, care inca mai asteapta sa fie iubit. Iar ceea ce victimele nu inteleg este ca nimeni nu mai are o obligatie fata de acest copil. Adesea, in terapie, acesta este punctul de inflexiune, un moment aproape miraculos in care clientul realizeaza responsabilitatea ce ii revine. Realizeaza ca singura persoana care poate avea grija de acest copil pe care il contine este el. Rolul meu nu este doar sa cred in resursele lui si sa-i transmit asta. Este si acela de a-i infirma credinta intr-un salvator. Este un rol ingrat, simt mereu asta. Totusi, pe termen lung, dezamagirea, acuzatiile si reprosurile, printr-o alchimie secreta, se transforma in putere si recunostinta.

Eu insumi, in viata de zi cu zi, sunt tentat sa cedez ideii ispititoare ca un altul trebuie sa faca lucruri in locul meu. Sunt inclinat sa-mi rationalizez lenea si sa-mi justific in mod convingator asteptarile. Am inteles cu mult timp in urma ca nu va veni nimeni care sa aiba grija de viata mea, care sa o repare sau sa o salveze si ca daca lucrul acesta totusi se intampla e doar o contingenta sau o shotie a Universului. Insa tendintele depozitate de o ascendenta necunoscuta nu dispar cu una cu doua. Ele se prezinta consecvent la intalnirea cu realitatea. Nu am o solutie mai buna decat sa le accept in constiinta fara sa le dau curs in comportament. La fel procedez cu cei din jurul meu. Unii pleaca pentru a-si conserva mitul salvarii fara efort, altii raman pentru a se implica serios in propria lor crestere. Nu-mi plac oamenii superficiali si sunt inventiv (si eficient) in a-i determina sa plece. Foarte rar fac ceva in locul altuia. Sunt insa foarte atras de situatiile in care pot face ceva impreuna cu cineva. Nu cred ca ma voi plictisi vreodata de o relatie Eu-Tu in care fiecare ne pastram identitatea si ne intalnim, in mod fericit, la granitele fiintei.

Cand copilul de 5 ani se poate incheia singur la sireturi il las sa se descurce cu asta si accept micul spectacol care urmeaza. Cand un adult imi cere un lucru si nu am nicio datorie fata de el (nu m-am angajat in mod explicit sa fac ceva) ma simt liber sa-l refuz. Si accept, desigur, spectacolul la fel de infantil care urmeaza. Cu exceptia angajamentelor deja asumate, noi, oamenii, nu avem nicio obligatie fata de nimeni. Nu trebuie sa facem nimic, pentru nimeni. Insa putem face de drag, cu bucurie si entuziasm, putem face, zic, ceva, impreuna cu cineva. Nimeni nu este „salvat” iar libertatea este respectata. Desigur, victimele vor continua sa existe si sa stabileasca, intr-un mod copilaresc, cum ar trebui sa fie realitatea. Cateva vor sfarsi tragic, roase de amaraciune si neputinta. Iar altele, undeva pe drumul propriei vieti, vor constientiza adevarul dureros si eliberator ca nu serveste la nimic sa caute vinovati si ca asumarea responsabilitatii pentru cine sunt este nu doar ceva dificil ci si o incredibila sursa de putere.

 

Construit de Sorin