Arhive pentru august 3rd, 2011

Iti amintesti viespea dintr-un articol anterior? Cu exceptia omului toate fiintele vii sunt la fel. Sunt inchise in programele lor. Se repeta la nesfarsit. Nu „ies” niciodata din program, nu se abat, nu deviaza, nu protesteaza. Nu-si pun sub semnul intrebarii comportamentele, nu experimenteaza ceva nou, pe scurt, nu evolueaza. Albinele si furnicile fac exact aceleasi lucruri de mii de ani. Daca ai vedea un musuroi de furnici de acum 5 milenii si l-ai compara cu unul de azi nu ai gasi practic nicio diferenta. Insa cine ar putea recunoaste Bucurestiul sau Bostonul de acum 200 de ani?

Pentru mine e limpede ca animalele (fiintele vii, in general) sunt masinarii ingenioase. Sunt colectii de soft-uri imbracate in forme din cele mai variate. Animalele ruleaza, ad infinitum, aceleasi programe. Mutatiile intamplatoare si exigentele mediului le permit, in anumite cazuri, un salt evolutiv. Insa pentru asta nu au niciun merit. Animalele nu aleg evolutia. Afirmatia aceasta are ceva infricosator in ea (simti si tu?), deoarece oamenii sunt primate, primatele sunt mamifere iar mamiferele sunt animale. Imi vine foarte greu sa numesc „om” un seaman al meu ce pare definitiv inchis in programul lui. Imi este mult mai usor sa-i spun „maimuta”. Nu vad de ce s-ar supara (pentru ca spun adevarul). Eu insumi sunt adesea maimuta. Maimuta Nuta!(par predestinat) Oare de aceea suntem obligati sa ne pastram numele de familie? Pentru a ne reaminti de stramosii nostri indepartati?

Din fericire noi, oamenii, avem ceva de natura a ne deosebi de tot restul lumii vii. Avem libertatea de a face schimbari in program. Nu suntem doar roboti simpatici cu coada (sau rudimente) si par. Aceasta imi pare a fi diferenta absoluta. Putem evolua daca ne propunem asta. Putem fi si altfel. Putem transforma programele iar pe unele chiar le putem elimina deoarece nu mai sunt adaptative. Psihoterapia adevarata (in sensul de profunda) nu exista in vederea altui scop. Dezvoltarea personala, desi nesistematica, este orientata in acelesi sens. Iar educatia, cand se va separa de tiparele conservatoare si autoritariste, va servi aceleiasi functii. Sunt atat de fericit sa vad oamenii evoluand, iesind din scenarii de viata, riscand feluri noi de a fi, restructurandu-se pe interior. Evolutia nu este o miscare pe orizontala. Pe orizontala se misca doar maimutele (asa apar maimute un pic diferite). Dimpotriva, este o miscare pe verticala. Daca ai evoluat inseamna ca in tine a aparut ceva cu totul nou. Nu e o simpla imbunatatire sau reconfigurare (un model nou de Mercedes sau Dacia). Este un salt cuantic! Nici tie nu-ti vine sa crezi. Nici nu-ti trecea prin cap ca poti fi si asa. Iata ca esti! Ti-ai depasit limitele si asta nu printr-o metodologie de tipul „din aproape in aproape”. E ok si asa, insa esti pe orizontala. Becul electric nu a aparut ca o imbunatatire continua a lumanarii. Becul este expresia unei transformari. In mintea unui om s-a produs un salt cuantic. Cu siguranta se saturase de lumanari de ultima generatie!

Animalele nu au o asemenea sansa. Imi plac foarte mult oamenii care au grija de animale insa as vrea sa le spun: „ E grozav ce faceti. Iubiti pe cineva si asta sigur va face bine. Dar animalele nu pot fi altfel decat sunt. Pantera e la fel ca acum 2000 de ani. Pisica nu mananca nici acum seminte sau fructe. Nimic nu se schimba.” Sau poate se schimba? E oare nevoie de dragostea cuiva superior ca nivel de evolutie (omul) pentru ca animalul sa poata iesi din program? Nu voi trai suficient de mult pentru a verifica aceasta idee (la ce ar putea fi buna schimbarea unui individ daca nu se poate generaliza la nivel de specie, adica dispare odata cu individul?)

Animalul este intruchiparea obedientei. El nu se abate de la regula lui nici macar atunci cand este avantajos pentru el (nu are suficienta minte pentru a-si reprezenta avantajul). Porumbelul moare de foame cu toata gama de mezeluri langa el (Rousseau spunea asta in cuvinte usor diferite). Pisica se stinge din viata in mijlocul unei livezi. Animalele nu risca, nu aleg, nu-si contrazic niciodata instinctul. Iar instinctul este, fireste, un program pe calculator (Ai vazut Matrix? E imposibil sa nu faci unele conexiuni) De aceea animalele nu fac niciodata excese (motanul obez la care te gandesti chiar acum si-a dat peste cap metabolismul in relatie cu cineva anume; lasat de capul lui si-ar fi pastrat marimea naturala). Obisnuintele sunt tot programe (de ce este asa de greu sa renunti la fumat? Nu te „lasa” programul)

Echivalentul instinctului la om il numesc conditionare culturala. Singura diferenta e faptul ca e dobandit in timpul vietii. Incepe cu prima respiratie. La Academie ii spunem „socializare” sau „integrare in grupul social”. Avem nevoie de cuvinte frumoase pentru a acoperi realitati dure. Imagineaza-ti cum ar fi sa constientizezi dintr-o data multimea conditionarilor de care asculti. Nu sunt sub nicio forma un anarhist. Pretuiesc grupul (oare de ce fac terapie de grup?) si comunitatea. Cred insa ca intr-un grup intri pentru ca vrei sa faci parte din el si nu pentru ca trebuie sa faci parte din el. Daca trebuie te supui cuminte, ca orice alta primata insa daca vrei tu esti cel care alege sa-si controleze anumite comportamente sau atitudini. Evident ca un copil nu poate face asta! Dar cum ar fi sa-l incurajam mereu sa o faca? Cu alte cuvinte, in loc sa-l manipulam violent sau subtil, cum ar fi sa-l provocam mereu sa gandeasca si sa-si formuleze o pozitie personala? Sigur ca vom auzi lucruri din cele mai comice sau absurde (mi se intampla inclusiv cu studentii mei, motiv pentru care le multumesc-viata ramane  astfel surprinzatoare) insa aceasta este baza din care se va ridica o gandire originala si un om diferentiat.

Avem sansa de a pasi dincolo de instincte (pulsiuni, pentru prietenii mei psihanalisti) si conditionari (psihologice si sociale, lingvistice, morale etc). Cuvantul cheie in fraza de mai sus este sansa. Ne putem schimba, e dincolo de orice indoiala (suntem inconjurati de dovezi). Insa una e sa poti face ceva si alta chiar sa faci. Libertatea de a evolua este potentiala. Esti liber sa iesi din program insa nu-ti cere nimeni sa o faci. In acest spatiu al deciziei simt parfumul trecerii lui Dumnezeu (nu mosulica, stii deja din alt articol). Poti iesi din ordinea naturala sau „normala” a realitatii. Aceasta nu este boala ci o forma superioara de sanatate. Poti iesi din „turma” fara sa pui in pericol pe nimeni (desi unii se vor simti amenintati). Poti face ceva in felul tau (si daca nu e adaptativ, renunta! Evolutiei nu-i place rigiditatea). Poti iesi din rand (ce curaj extraordinar e necesar uneori pentru asa ceva!). Poti merge dincolo de conventie nu dintr-o rebeliune adolescentina ci dintr-o intelegere superioara a vietii. Poti fi liber. Inca nu esti daca nu ti-ai analizat conditionarile. Libertatea este imposibila inainte de a-ti cunoaste programul. Libertatea este abaterea creatoare de la program. Asa incepe o noua etapa a jocului realitatii. Etapa creatiei.

Sunt casatoriti de mai bine de 10 ani. El are o aventura. Ea afla. Se simte ranita si inselata. Afla si altii. El este imediat incriminat. Insa lucrurile nu sunt niciodata simple. Cei doi parteneri nu mai aveau de mult o relatie sexuala satisfacatoare (contacte sporadice, uneori treceau luni intregi). Amandoi sufereau din acest motiv. Sa fie aceasta explicatia? Numai in cazul unei analize superficiale.

Mica fiind, crescuta de bunica ei, ea a fost expusa unui model de relatie (bunicul-bunica) din care a inteles ca, indiferent ce ar simti o femeie, trebuie sa suporte si sa ramana devotata mariajului. Bunica era agresata de sotul ei insa indura cu stoicism. Suferea, bineinteles, dar in tacere. Fetita a inregistrat acest rol si l-a depozitat in arhivele inconstientului, pentru anii care vor veni.

Bunica, la randul ei, copila fiind, fusese crescuta de o mama vitrega (mama ei naturala murise imediat dupa nastere), o femeie despre care se putea spune orice mai putin ca este blanda, sensibila si submisiva. In sinea ei, fetita si-a promis solemn sa nu semene niciodata cu „mama” de care era infricosata.

Pe latura cealalta, sotul, pe vremea cand era copil, isi vazuse propriul tata suferind cumplit dupa ce, la capatul a 10 ani de casatorie, sotia lui ii vorbise, brusc, despre iminentul divort. In sinea lui, copilul a pactat cu tatal si a stabilit ca trebuie sa-l razbune.

Dar tatal insusi  provenea dintr-o familie instabila, in care amenintarile reciproce cu divortul nu erau niciodata materializate. Anxietatea lui atinsese asemenea cote, adolescent fiind, incat isi dorea ca parintii lui chiar sa divorteze, transand o data pentru totdeauna o situatie vesnic incerta.

Aceasta poveste nu este reala. Nu spun povestile reale deoarece nu am permisiunea clientilor mei. Insa ele nu difera prea mult. Sensul ei este urmatorul: suferinta in cuplu nu este opera exclusiva a doi oameni. Este inutil si periculos sa cauti vinovati. Daca afli intamplator sau voit de drama cuiva, abtine-te de la judecati. Lasa piatra jos, chiar daca ti se pare ca este un diamant. Daca poti asculta in liniste, foarte bine! Si inainte de a spune ceva, priveste-ti mainile!

Era clar ca  el iubea muzica. In mod evident era un artist. Canta tot timpul. Si anotimpurile treceau. Ea, dimpotriva, muncea tot timpul. Si uneori ii spunea: „Ar fi bine sa-ti faci si tu niste provizii. Vine iarna si nu vei avea ca sa mananci”. Insa greierele-artist nu avea urechi pentru mesaje de aceste fel. El traia in prezent. Continua sa cante. Furnica, in schimb, continua sa munceasca. Constiincioasa, harnica, serioasa. Obsesiv-compulsiva, ar spune amicii mei clinicieni. Nu cred. Poate doar corporatista.

In sfarsit, timpul chiar trece si vine iarna. Greierele nu agonisise nimic. Trebuia insa sa manance. Asa ca a mers la vecina lui furnica, despre care stia ca are provizii mult peste necesitatile ei. Aici sunt mai multe variante. Unii spun ca furnica i-a tinut o predica de tipul „ti-am spus eu” dupa care, miloasa, l-a ajutat. Altii spun ca a facut asta doar in primul an si ca in al doilea l-a refuzat. Si mai sunt unii care stiu ca furnica l-a refuzat din start. Cand nu primeste nimic, greierele moare. Asa ca te intreb: furnica procedeaza corect in vreuna din situatii?

Pentru a masura nivelul de dezvoltare morala Kohlberg a construit cateva dileme morale interesante. Daca ar fi stiut de aceasta fabula sunt sigur ca ar fi utilizat-o. In esenta, avem urmatoarele mecanisme psihologice:

  1. Furnica raspunde solicitarii si ii intareste greierului conditia infantila. Este ca si cum i-ar spune: „Nu e necesar sa muncesti. Poti sa faci ce-ti place (sa canti) deoarece va fi mereu cineva (eu, in cazul de fata) care te va hrani cand vei avea nevoie”  Stimulul neplacut (foamea intensa) indepartat dupa un anume comportament (distractia) intareste comportamentul. Se numeste intarire negativa si este un tip de conditionare instrumentala (cutia skinneriana, daca nu ai respins behaviorismul)
  2. Furnica il ajuta in speranta ca experienta dureroasa e suficient de intensa pentru a-l determina sa-si schimbe comportamentul. Ii da o sansa (sau doua,trei) Insa greierele ramane acelasi (nu invata nimic, refuza sa se comporte rational) asa ca furnica, de acum fara speranta (disperata) ii inchide usa in nas. Greierele moare, furnica se culpabilizeaza pana la sfarsitul vietii. Nepoata ei (peste 2 generatii) primeste o parte din culpabilitatea respinsa de bunica (analiza transgenerationala la himenoptere de talie mica)
  3. Furnica il refuza de la bun inceput fara sa se simta vinovata. „L-am avertizat, nu i-a pasat, sa suporte consecintele” Insa intr-un plan mai adanc ea se razbuna. Era foarte frustrant sa munceasca in timp ce el se simtea asa de bine. Acum s-a intors roata! Ce vrei, inconstient de furnica!
  4. Furnica este pur si simplu zgarcita. Desi are provizii din belsug nu vrea sa le imparta cu nimeni. In fond, acolo este in totalitate munca ei. Nu are nicio obligatie fata de greiere. Da, e zgarcita, ei si? El nu e iresponsabil?
  5. Furnica nu este zgarcita. Nu este nici invidioasa si ulterior razbunatoare (tehnic se numeste „invidie ostila”). Este pur si simplu un intelept detasat de lume. Stie ca viata si moartea sunt doar iluzii. Munceste pentru ca asta e natura ei si refuza pentru ca asa ii spune intuitia.
  6. Furnica nu este inteleapta. Este autista. Pentru ea celalalt si nevoile lui nu exista. Nu are probleme de constiinta. Dupa ce l-a refuzat a uitat intrega poveste.
  7. Furnica il identifica pe greiere cu un fost partener neimplicat in relatia lor (un furnic?) Si pentru ca are agresivitate reprimata o descarca asupra sarmanului si talentatului greiere. Deplasare, bineinteles! (nu face parte din lista clasica Anna Freud)

Am uitat ceva? Nu, doar ti-am lasat si tie spatiu de joc. Sigur ca negocierea, dialogul centrat pe solutii, colaborarea sau imprumutul ar fi rezolvat situatia. Insa aceasta este doar o fabula pentru copii. Sau nu?

In absenta unor factori blocanti mintea copilului se dezvolta tot timpul. De la ce nivel incepe aceasta dezvoltare? Ei bine, incepe de la zero. Iata ce se intampla in jur de 8/9 luni:

Pentru prima data o jucarie pe care i-o arati si apoi o acoperi cu o paturica, in fata lui, incepe sa fie cautata. Copilul intelege ca un obiect pe care nu-l mai vede continua sa existe. De aceea il cauta. Spunem ca a dobandit schema permanentei obiectului. Pana la acest nivel de dezvoltare a mintii, atins abia pe la 8 sau 9 luni, copilul nu se angaja in niciun fel de comportament de cautare. Nu era nici suparat nici uimit de faptul ca jucaria disparea sub ochii lui (si ar fi gasit-o imediat daca ar fi dat patura la o parte). De ce? Pentru ca, la acel nivel, un obiect aflat in afara campului vizual este si in afara mintii. Copilul nu realizeaza ca obiectele pot fi permanente. Mintea lui nu functioneaza in timp ci este dominata de „aici si acum”. Eliberarea de acest principiu este un salt cognitiv urias.

„Ceea ce nu vad acum nu exista” ar putea spune copilul daca ar avea cuvinte. Hmm, oare de ce mintea mea zboara in acest moment spre materialistii monisti? („Ceea ce nu poate fi masurat nu exista”). Spre 10 luni bebelusul nu mai are nicio problema in a cauta in mod activ obiectul si a-l descoperi acolo unde l-ai ascuns (repet, in timp ce se uita la tine). Dar lucrurile nu evolueaza accelerat. Daca, dupa ce a gasit obiectul, il ascunzi in alt loc, el va cauta tot in primul loc (acolo unde l-a gasit). Se uita la tine cum il ascunzi in al doilea loc si il cauta in primul.

Este ca si cum, le spun studentilor mei, ti-ai fi pierdut cheile in Cismigiu. Te intorci in parc si le gasesti. Apoi le pierzi in Herastrau (asta e, daca stai mult prin parcuri in loc sa inspiri aerul ozonificat dintr-un club subteran). Si unde le cauti? Tot in Cismigiu, pentru ca acolo le-ai gasit prima data. Cam asa este mintea bebelusului, stadiul senzoriomotor. Are nevoie de multe repetitii pana cand ii trece prin minte (Evrika!) sa caute obiectul in prima ascunzatoare. Obiectul este permanent insa nu continuu, adica e posibil sa mai dispara.

Spre 18 luni este aproape sigur ca va putea reconstrui, in imaginatia lui, obiectul absent in plan vizual. Aceasta este o veste excelenta. Inseamna ca e pe punctul unui nou salt intelectual, anume primele incercari de gandire rationala. Oare e timpul pentru diferentiale? Glumesc, bineinteles. „Gandire rationala” e foarte mult spus. Piaget ii spune stadiul preoperational (2-7 ani). Nu-ti face sperante prea mari. Vorbim despre cineva care abia a realizat ca lumea are o anume constanta, adica obiectele pe care nu le mai vede continua sa existe. Aceasta „idee” (ghilimelele nu sunt intamplatoare, pana la 18 luni copilul nu gandeste in concepte ci in imagini) ii permite sa se angajeze intr-un comportament de cautare, la capatul caruia se afla dovada ca „ideea” este corecta.

Poti intelege prin „obiect” orice, inclusiv mama si tata. Pune-te in locul unui bebelus! O vezi pe mama cum dispare pe usa. Stii ce inseamna asta daca nu ai permanenta obiectului? E de rau:inseamna ca mama a murit (ceea ce nu mai vezi nu mai exista). Faptul ca jucaria dispare mai e cum mai e dar mama? Viata ta depinde de mama? E natural ca nivelul anxietatii sa creasca. E natural sa fii nelinistit. Bineinteles ca vei plange pentru a comunica asta. Mama a murit, n-ai cum sa fii nepasator.

Din fericire mintea e prevazuta cu mecanisme de aparare. Si adultii care pierd pe cineva drag trec printr-o faza de negare a realitatii. Bebelusul este protejat de invazia anxietatii dar nu la nesfarsit. Daca mama nu se intoarce in timp util defensele se prabusesc si anxietatea invadeaza constiinta. Copilasul simte ca moartea e iminenta (credinta mea este ca unele atacuri de panica la varsta adulta sunt reluari ale unor episoade anxioase acute din copilaria foarte mica).

O alta aparare este gandirea magica. Bebe, a carui minte are imense parti inca in fuziune, crede ca o poate aduce pe mama inapoi doar daca isi doreste asta. Evident ca nici acest mecanism nu poate functiona prea mult timp (Stiu, e foarte greu sa fii bebelus! De aceea nimeni nu are amintiri de la aceste varste. Fenomenul se numeste amnezie infantila)

Imagineaza-ti acum o situatie in care mama sau figura materna de substitut lipsesc zile in sir (internata in spital, plecata in delegatie etc). Aceste situatii trebuie tratate cu multa atentie si delicatete. Urasc sa dau sfaturi insa acum nu ma pot abtine: ca viitoare mamica, ofera-i copilasului tau cel putin un an de prezenta constanta. Daca nu vrei sau nu poti face asta, alege o persoana care sa-l poata iubi si sa fie un reper stabil. Evident ca bebelusii sunt unici si unii pot da dovada de o rezilienta exceptionala in conditii din cele mai vitrege. Insa daca nu vrei sa te lasi in voia sortii, alege o procedura nu doar hranitoare ci si intemeiata din punct de vedere al mecanismelor psihologice. Eul copilului este slab iar inteligenta lui cu totul precara. Ambele structuri au nevoie de protectie.

Nu-ti ascund faptul ca unele studii mai noi „coboara” achizitia permanentei obiectului cu cateva luni. Ele nu demonstreaza aparitia schemei insa nici nu infirma posibila ei prezenta la 4 luni. Insa indiferent de data exacta, faptul ca structurile mentale se construiesc din aproape in aproape este incontestabil. Mintea este exact ca o cladire. Toti plecam de la nivelul solului. Unii se multumesc cu cateva etaje. Altii vor sa fie mai aproape de cer.

 

Vancouver. 2 poduri suspendate deasupra unui riu. Unul este instabil (se misca din toate incheieturile), fiind imposibil sa-l traversezi intr-o stare de calm. Celalalt este solid (din beton). Ai putea pasi pe el cu ochii inchisi. La capatul podului subiectii, care nu stiau ca sunt testati, erau rugati sa completeze un chestionar, fie de un barbat, fie de o femeie. Cercetatorul oferea, in final, si numarul de telefon, in cazul in care respondentii doreau sa continue discutia. Femeia de la capatul podului periculos a fost sunata de 9 din 18 barbati chestionati. Aceeasi femeie-cercetator, dar la capatul podului sigur (podul de control) doar de 2. Din 18 subiecti, doar 2 l-au sunat pe barbatul-cercetator (si asta in cazul podului sustinut de cabluri).

Intr-o alta varianta, sub pretextul unui studiu artistic, subiectii erau rugati sa comenteze un desen care permitea, de fapt, o evaluare a imaginarului sexual. Cand aceasta solicitare venea din partea femeii-cercetator, continutul imaginarului sexual era dublu.

Un experiment ingenios (realizat de Dutton si Aron,1974), care demonstreaza ca emotiile puternice (traite in situatii critice) amplifica disponibilitatea erotica si/sau relationala. Acesta e unul din motivele pentru care cuplurile formate in contextul unor situatii speciale (intens activatoare din punct de vedere fiziologic) nu rezista in timp. Partenerii asociaza in mod gresit  propriile stari emotionale si caracteristicile sexuale ale celuilalt. Femeile si barbatii par mai atragatori unii pentru altii atunci cand experimenteaza impreuna o situatie limita (de la accidente pana la proiecte cu termene „ucigatoare” si sesiuni de terapie de grup). Insa totul este doar o iluzie. Daca esti o femeie si barbatul care te curteaza creeaza un context plin cu senzatii tari (stati undeva foarte sus sau pur si simplu urmariti un film de groaza) afla ca esti predispusa sa-i oferi mai mult decat iti doresti in mod constient (sarut-sex-relatie-casatorie). Pulsul accelerat, temperatura crescuta („fierbinteala”), fluturii in stomac nu sunt de la dragoste. Sunt raspunsuri ale creierului arhaic la o situatie ce pare a ameninta viata (fie si la nivel simbolic), raspunsuri pe care Eul constient le interpreteaza in mod eronat.

Ce putem invata de aici? Nu e bine ca angajarea intr-o relatie de cuplu sa inceapa la capatul unui pod. E greu de acceptat dar atractia romantica se datoreaza mai mult „podului” decat personalitatii reale a celuilalt. Ofera-ti timp, asaza-te pe pamant, relaxeaza-te. Stiu, nu e prea romantic. Insa nici sarcinile nedorite sau incurcaturile amoroase nu sunt.

Construit de Sorin