Arhive pentru august 2nd, 2011

Sa presupunem ca la metrou nu ar exista strajeri (termenul autohton pentru „bodyguard”) si nici camere de supraveghere. Oare ai circula fara cartela? (si nu ar exista nici controale in timpul calatoriei) Daca tu ti-ai plati in mod constiincios cartela sau abonamentul dar ai vedea din ce in ce mai multi oameni circuland fraudulos ai rezista ispitei de a proceda la fel? Si daca raspunsul este „da”, care este motivatia ta?

Acesta este un experiment mental in jurul ideii de valoare morala. Daca nu-ti platesti calatoria, gresesti (refuzi sa dai ceva in schimbul avantajului de a merge cu un mijloc de transport care nu-ti apartine). Actiunea ta este imorala. Sau, poate, doar ilegala? (pentru ca nu respecti legea) Nu putem spune, totusi, ca facand ceva incorect (calatoria frauduloasa e o forma de furt) simultan faci si ceva „rau”? (observa ca nu am spus ca esti un om rau ci ca actiunea ta este rea). Si ce motive ar avea managerii de la metrou sa renunte definitiv la control? Singurul motiv plauzibil ar fi increderea lor in nivelul inalt de moralitate al calatorilor („Nu este nevoie sa-i controlam deoarece inteleg legea si vor sa o respecte”)

De fapt, ar mai putea exista unul (un pic mai dubios, dar nu la prima vedere): „Cei care circula cu metroul in orasul nostru cred in Dumnezeu. Prin urmare, chiar daca ar dori sa mearga  gratis, nu ar face-o, fiind credinciosi”. In acest caz, pare a avea sens sa fii un cetatean corect (sau „bun”) deoarece exista Dumnezeu. Daca mergi cu metroul fara sa platesti, Dumnezeu te vede. Si ce urmeaza? O chelfaneala, bineinteles! (nu neaparat in aceasta viata). Folosesc acest exemplu probabil nefericit (se pare ca urmeaza o greva la metroul bucurestean-la momentul cand a fost scris articolul) pentru a ilustra baza moralitatii celui credincios. Tu o vezi? Este teama de pedeapsa lui Dumnezeu sau, intoarsa pe dos, dorinta unei recompense divine. Pentru ca, daca nu ar exista amenintarea unei pedepse ceresti, ce sens ar avea sa-ti platesti calatoria? Privita cu ochii unui student la psihologie (anul 1, psihologia copilului) o astfel de intemeiere a actiunii morale evoca imediat anii de gradinita („daca esti bun primesti o prajitura sau eviti o mustrare, chiar o palma dupa ceafa in cazuri mai grave”)

Si acum sa ne imaginam doua orase identice, cu metrouri si reguli identice (absenta controlului). In primul, pe care il voi numi Servilia (a nu se confunda cu Sevilla) oamenii cred in Dumnezeu si isi cumpara cartele. In al doilea,pe care il voi numi Serenitas („seninatate”, in limba latina) oamenii nu cred in existenta lui Dumnezeu si cu toate acestea si ei isi cumpara cartele. Nici in Servilia nici in Serenitas nu exista camere video de monitorizare a comportamentului calatorilor. Oare ce-i face pe serenitasieni sa fie cetateni onesti? (sa nu fure, calatorind cu metroul fara sa plateasca). Constiinta lor morala, bineinteles! Dar pe ce se bazeaza ea, din moment ce nu sunt credinciosi? Servilienii se tem ca Dumnezeu, fiind atotvazator, ii poate observa daca nu-si achita calatoria. Aici lucrurile sunt limpezi: Dumnezeu este izvorul moralei (sau, mai bine zis, dorinta de a-i face pe plac) Dar in cazul Serenitas? Poate ca nici nu e posibil, nu-i asa?

Cumva, totusi, nu ar fi frumos sa se poata? Adica sa fii corect (sau bun) nu din frica ci din intelegere! (intelegi ca este mai avantajos pentru toata lumea sa coopereze-un caz clasic de situatie win-win) Judecand evolutionist, Serenitas imi pare un oras mai dezvoltat decat Servilia, din punct de vedere moral . Am spus ca nu exista camere video si partial este adevarat. De ce doar partial? Deoarece servilienii au totusi o camera de supraveghere. In cap!

 

Richard Davidson, de la Universitatea Wisconsin, este un  norocos. Dalai Lama l-a remarcat la o intalnire MLI  si a acceptat sa-i trimita 8 practicieni foarte avansati in meditatia tibetana (Nyingmapa si Kagyupa, daca vrei neaparat amanunte). Le-a montat 256 de senzori pe scalp si le-a cerut sa faca ce stiau ei mai bine (o meditatie de compasiune, in care isi doreau ca toate fiintele vii sa fie eliberate de suferinta) Evident ca au trecut si prin „sicriul” MRI (sau „sihastria”, din alta perspectiva), dar asta e o alta cercetare.

Si ce anume a descoperit? Ceva iesit din comun! Dupa doar 15 secunde, creierul subiectilor putea functiona in banda gamma (cicluri rapide intre 25 si 70 de hertzi). Nu mai vazuse asa ceva niciodata la oameni sanatosi. Pana in acel moment, majoritatea studiilor consacrate meditatiei vorbeau despre incetinirea activitatii creierului („coborarea” in banda alfa si chiar teta). E cumva natural sa ne asteptam la asta:mintea devine meditativa, adica mai calma, mai senina, mai linistita. Insa Davidson asista la un fel de cursa de Formula Unu (cu un Schumacher inainte de retragere).

Ce se intampla in banda gamma, din punct de vedere psihologic? Mintea este foarte atenta la sarcina aflata in desfasurare (fara a fi tensionata nevrotic). Imi place si mie sa numesc astfel de stari varfuri de atentie (peak atention). Ele permit insight-uri profunde  si caracterizeaza momentele de invatare profunda (in sensul de asimilare, nu ceea ce a devenit „invatatul” in scolile noastre). La aceste frecvente foarte rapide undele cerebrale din diferite arii corticale incep sa se sincronizeze. Imagineaza-ti o orchestra cu instrumentisti cantand fiecare de capul lui, apoi gandeste-te la aceeasi oameni care asculta, disciplinati, de un dirijor (si interpreteaza Bach-„Concertul Brandenburgic nr.5”, prima parte, Allegro). N-ai vrea sa ai asa ceva in capul tau mai des?

Eliott era un avocat de succes. Totusi, ghinionist! (o karma rea, in opinia unora pentru care e mai usor sa faca afirmatii decat sa le probeze) O tumoare de marimea unei mandarine crestea in spatele fruntii lui. A fost indepartata, printr-o operatie, si odata cu ea si o portiune din lobii prefrontali. Iata rezultatele:

Nu-si mai putea organiza timpul. Toate lucrurile ii pareau la fel de putin importante (isi pierduse simtul prioritatilor). Daca avea de luat o decizie o cantarea pe toate partile si gasea argumente pro si contra de valoare egala (sau asa i se parea lui). A fost concediat de firma lui de avocatura, apoi de urmatoarea. Se prabusea din punct de vedere profesional. Si-a pierdut averea, intrand intr-un parteneriat dubios. Sotia l-a parasit. Era limpede ca trebuia sa faca ceva. Asa a ajuns la neurolog (nu la oricare ci la insusi  Antonio Damasio)

Acesta a descoperit un lucru fascinant. Eliott nu-si pierduse nivelul inalt de inteligenta (testele confirmau asta). Continua sa aiba reflexe normale. Era capabil sa poarte o conversatie agreabila. Insa nu mai avea sentimente. Isi povestea viata (ultimele intamplari, deloc placute) cu detasare, ca si cum ar fi fost vorba de neimplinirile, ghinionul sau esecurile altcuiva. Vorbea despre el fara sa simta nimic (sa-i para rau de distrugerea mariajului sau sa fie furios pe partenerul lui si investitiile nesocotite facute impreuna). Nimic din toate acestea. Eliott parea sa fi devenit un alt om. I s-au pus melodiile preferate si nu a schitat niciun gest (dar le-a recunoscut). I s-au aratat fotografii ale unor oameni disperati (pe punctul de a fi arsi intr-un incendiu) fara sa fie miscat in vreun fel (insa era constient de natura situatiei, adica intelegea ca e o situatie incarcata emotional)

Ce se intamplase? Cumva sufletul lui (esenta nemuritoare, scanteia divina etc.) plecase din corpul lui? Atunci de ce continua sa se miste, sa aiba perceptii sau sa gandeasca? Plecase doar 30% din sufletul lui? De ce nu tot? Si sufletul se poate fragmenta astfel? Sau se intinde ca o guma de mestecat? Din motive necunoscute Dumnezeu dorea sa  administreze o lectie avocatilor? („iata ce va asteapta daca nu aveti valori morale ferme!”) Sau era o pedeapsa Karmica pentru copiii lui, care nu au fost cuminti intr-o viata anterioara? Cumva ingerii si demonii isi disputau corpul lui, lupta fiind in toi? Sau spiritul unui stramos se activase brusc? Poate acesta era planul lui de viata, ales de spiritul lui inainte de a se naste? (destul de masochist, dintr-o perspectiva umana) Sau venise vremea unui „test de evolutie spirituala”? (la scoala unor profesori apropiati de psihopatie prin cinismul lor)

Sunt ironic, bineinteles! Toate aceste intrebari fara raspuns si multe altele, pe care nu le insir pentru a ma proteja de doza letala de absurd pot fi inlocuite de o explicatie simpla si economica (asa cumtrebuie sa fie teoriile:cat mai simple cu putinta!) Interventia chirurgicala taiase legatura dintre centrii creierului emotional (mai ales nucleul amigdalian) si neocortex. Eliott avea in continuare emotii insa nu mai era constient de ele (nu mai ajungeau in constiinta pentru ca „autostrada” fusese distrusa) Gandirea nu-i fusese afectata si acesta era motivul pentru care putea calcula si evalua cognitiv multe posibilitati (in cazul unei decizii) fara a se implica emotional, adica fara a simti ceva special in raport cu una dintre ele. Era neutru, asemenea unui calculator. Chiar si atunci cand a trebuit sa aleaga data urmatoarei programari la neurolog a gasit motive pro si contra pentru fiecare zi si ora care i-au fost propuse (daca nu te poti hotari in legatura cu un articol vestimentar, in sensul de a-l cumpara sau purta, nu te ingrijora, este doar indecizie feminina iar acesta este un comentariu sexist!)

Logica ne permite sa „vedem” posibilitatile iar emotiile ne ajuta sa alegem, prin valorea pe care o acorda, diferentiat, posibilitatilor abstracte. Pentru a urma o cariera in psihoterapie nu e suficient sa stii ce scoli exista, cat dureaza formarea si, deloc nesemnificativ, cat costa. Mai e nevoie si sa simti o afinitate, sa te atraga o varianta mai mult decat alta. Eliott nu mai putea face asta. Nu mai putea alege, fiind deconectat de la sentimentele lui viscerale. Si nu e nimic mistic la mijloc. Doar lobi frontali (constiinta) separati de structuri subcorticale (emotii). Nu un suflet misterios plecat partial in lumea lui Platon (a esentelor ideale) ci un creier divizat. In viziunea mea, creierul si mintea sunt una si sunt extraordinar de interesante. Incerc sa impartasesc bucuria de a le descoperi cu tine. A renunta la teoria mereu dezmintita de fapte a esentei subtile, invizibile si, fireste, nemuritoare ne poate permite sa folosim creator energia astfel eliberata (altfel captiva intr-o fantezie). Putem avansa in intelegerea propriei noastre naturi, fara a recurge la zane sau troli.

De cate ori ai auzit expresia asta? Insotita, uneori, si de un „imi pare rau, nu pot sa ma schimb”. Cel care o formuleaza implicit, si adesea direct, solicita acceptarea ta neconditionata. Am unele comentarii de facut in aceasta directie.

Mai intai, vreau sa diferentiez lucrurile care se pot schimba (comportamentele, de exemplu) de cele care nu se pot schimba sau e nevoie de mult timp pentru asta (predispozitii, tendinte temperamentale, structuri profunde ale personalitatii). Si unde sa asez exprimarea emotionala? As pune-o in prima categorie si, in continuare, voi analiza expresia din titlu referindu-ma strict la ea.

X, de fiecare data cand se infurie, incepe sa devina violent in limbaj (de la comentarii acide si ofensatoare pana la replici primitive, brutale sau abjecte). „Trebuie sa ma iei asa cum sunt, nu ma pot schimba”. Serios?

Y, de cate ori se simte ranita, incepe sa-si planga de mila. I se pare ca lumea e pur si simplu rea sau ca s-a nascut intr-un secol nepotrivit (sau a nimerit intr-un oras sau grup de prieteni nepotriviti) Comportamentul ei nu face pe nimeni sa se simta bine (nu poti ajuta pe cineva convins de dramatica lui suferinta) si cu toate acestea nu-l schimba. „Ce vrei sa-mi faci, asa sunt eu!” Draga Y, esti sigura de asta?

Scepticismul meu este in mod deliberat ironic. Acestea sunt doar 2 cazuri (dintr-o multitudine) in care „Imi pare rau dar asa sunt eu si trebuie sa ma iei asa cum sunt daca vrei sa fim prieteni/parteneri/iubiti” nu-mi pare nimic altceva decat o scuza facila pentru indisponibilitatea de a creste (din punct de vedere psihologic). A te refugia in comodul „asa sunt” neaga responsabilitatea pe care o ai fata de propria ta dezvoltare. Este un pact facut cu inertia, apatia si, pe termen lung, singuratatea emotionala (cine crezi ca va veni sa bea apa de la un izvor secat?). In plus, expresia pe care o analizez este co-extensiva cu credinta gresita ca sinele este static (ceva ce nu se schimba si, eventual, este dat o data pentru totdeauna). De fapt, adevarul psihologic este exact pe dos: noi suntem procese, suntem predestinati curgerii si schimbarii (nu in sensul haosului sau instabilitatii emortionale), suntem facuti pentru a ne depasi limitele si a patrunde pe noi teritorii interioare. Stagnarea („asa sunt eu, ce vrei acum?”) nu doar ca nu reprezinta o solutie adaptativa ci chiar este periculoasa a la longue, deoarece viata se schimba tot timpul si e nevoie sa o insotim, in oglinda, pentru a-i face fata. E adevarat, schimbarile nu se produc dintr-odata insa nimeni nu cere asta.

Pentru a intra intr-o relatie semnificativa cu X sau Y am nevoie sa-i stiu angajati pe drumul evolutiei personale, oricate alunecari, cazaturi sau accidente va implica acest drum. „Asa voi fi toata viata, obisnuieste-te cu asta” pentru mine nu este o optiune atunci cand am in vedere lucruri care pot fi si merita sa fie schimbate. Nu e de mirare, cu un astfel de credo, ca am ajuns sa am putini prieteni (si sute de cunostinte) ‚Asa sunt eu si cu asta basta” imi pare nu doar o tragica abdicare de la datoria noastra de a deveni o persoana (o fiinta integrata) ci si un anestezic ieftin impotriva propriei neputinte.

Si unde este faimoasa acceptare de pe toate gardurile psihoterapiei? Sunt cumva incongruent cu principiile de baza ale acestei profesii? Nu cred. Sunt gata sa accept experienta ta din aici si acum insa vreau sa stii, pe termen lung (aici nu ma refer la relatia terapeutica, un caz special de relatie interumana), exista o serie de comportamente la care sunt sensibil, pe care nu le tolerez si vreau sa le controlezi. Nici in terapie nu as accepta, ca pattern, un comportament jignitor sau necuviincios al clientului meu (si nici nu mi s-a intamplat asa ceva pana acum). Doar de dragul speculatiei, cum ar fi sa te scuipe cineva, de fiecare data cand va vedeti? (sper ca exemplul e relevant)

Oamenii se schimba pentru ca cineva important pentru ei ii intelege cum sunt si le accepta emotiile (si nu comportamentele, precizez obsesiv pentru cei care citesc in stare de transa) dar si pentru ca vor cu adevarat sa se schimbe. In absenta acestei dorinte personale (purtatoare nobila a unei valori) acceptarea mea exceptionala se poate dovedi nu doar inutila ci si o invitatie la exploatare si ridicol („pot face ce vreau, oricum nu zice nimic”). Surpriza! Traim intr-o lume in care exista standarde si norme de comportament si in care „copiii”, in cele din urma, se strang in camera lor, fiind exclusi de la treburile celor maturi.

„Asa sunt eu” este o forma nefericita de auto-indulgenta, deci de iubire infantila de sine. Nu este nimic altceva decat a te lasa coplesit de reactii si trairi emotionale, un fel de a te „balaci” intr-o apa in care nimeni altcineva nu vrea sa intre. Latura nelipsita este acting out-ul, descarcarea emotiei intr-un comportament care agreseaza, raneste sau nu respecta granitele celuilalt. Ma opun acestui acting out! Refuz sa cooperez cu o tendinta regresiva. Pentru mine, a creste inseamna a admite emotiile si a le integra Eului, adica a le manifesta constient. Doar copiii, si nici ei mereu la fel, sunt exceptati de la aceasta conditie, deoarece au un Eu slab. Si chiar in cazul lor, responsabilitatea construirii unui Eu puternic ramane in picioare, doar ca nu se intampla de pe o zi pe alta (si Dumnezeu, in faimosul mit, a avut nevoie de 7 zile, inclusiv pentru a se odihni dupa o activitate obositoare)

Exigenta mea poate parea socanta pentru cineva obisnuit cu autovictimizarea sau rasfatul nevrotic. Nimeni nu ne obliga sa mergem pe acelasi drum. Daca tu, X sau Y, crezi ca viata merita traita in acest fel, cine as fi eu sa te opresc? Credinta mea este ca oamenii se pot schimba si reusesc sa o faca daca sunt sustinuti, stimulati si simt nevoia unui progres. Dintr-o astfel de nevoie rezulta angajamentul personal, pe care il pretuiesc, il caut si, atunci cand se concretizeaza, il admir fara rezerve. Da, fac exercitii de admiratie. Cine urmeaza, va rog?

 

Sunt intrebat, periodic, daca cred in Dumnezeu. Cel care imi pune aceasta intrebare fie isi imagineaza, exact asemenea unui copil de 3 ani, ca eu stiu ce este in mintea lui, si atunci nu mai e necesar sa ofere o scurta definitie, fie ca operam cu aceeasi intelegere (adica suntem identici). Pentru a castiga timp, ma gandesc la posibile situatii viitoare, in care sa-l trimit pe curiosul meu interlocutor la acest articol. Iata si raspunsul:

Da si nu! (sa mai spuna cineva ca nu sunt limpede si noncontradictoriu in exprimare)

Nu cred intr-o fiinta supranaturala, separata de Univers (transcendenta) sau ascunsa in el, prin intermediul unor procedee magice. Nu cred intr-un creator divin al realitatii, infinit de inteligent si bun. Nu cred intr-un plan sau o schita concepute intr-o dimensiune secreta de o fiinta care ii recompenseaza, respectiv pedepseste, pe oameni, direct sau prin intermediari (legea conform careia tot ce faci se intoarce la tine, candva, intr-o proportie stabilita printr-un riguros calcul contabil). Nu cred intr-o entitate invizibila si perfecta care poate exercita, oricand doreste, un control absolut asupra destinelor umane (si il lasa pe Diavol-alta fantasmagorie pe care o refuz-sa actioneze, un timp, in acelesi fel in care o musca e lasata sa-si faca de cap in borcanul cu miere si apoi harsti!, e trimisa direct intr-un purgatoriu cu indice glicemic scazut). Cu atat mai putin cred intr-un dumnezeu gelos, razbunator si capricios, excelent descris in textele Vechiului Testament. Si chiar daca ar exista o fiinta omnipotenta si omniscienta (cum sunt parintii pentru copiii mici, cum stie orice pediatru sau psiholog de copii) as face orice pentru un spatiu in care sa traiesc fara camerele ei de supraveghere (deoarece respect si pretuiesc intimitatea). Nu exista insa nicio dovada serioasa in sprijinul existentei unei astfel de fiinte si asta imi da un sentiment foarte placut de relaxare (si curajul de a-mi asuma pozitia)

Pe de alta parte, cred ca realitatea este un intreg dinamic si interconectat. Nu am nicio problema in a numi acest intreg „Dumnezeu” si acesta e sensul in care folosesc termenul in textele mele. Sunt insa constient de intelesurile arhaice mult mai puternice, de aceea, frecvent, evit folosirea lui. Intregul dinamic si interconectat (IDI, in acest articol, ca sa nu ma enervez reluand mereu sintagma) nu-mi pare a fi o fiinta constienta (capabila, global, de intentionalitate) si daca este, minunat, cu atat mai bine, deoarece eu sunt o parte a ei (sa scriu cu majuscula?). Cred ca sunt mult mai aproape de adevar afirmand ca IDI este ceea ce este, intelegand, pe de alta parte, informatia nula din aceasta propozitie, comparabila cu „noaptea nu se vede Soarele”. Putem gasi multe nume in loc de IDI (te rog sa sari peste panteismul lui Spinoza) insa ceea ce mi se pare cu adevarat interesant este nesfarsitul orizont deschis de o realitate care se autotransforma. Cateva particule simple, sustinute de un ocean de energie (pentru cei suparati pe fizica de multi ani:energia este oarba!) se combina spontan si dau nastere, in miliarde de ani de incercari, unor insule de ordine. Mi se pare uimitor si sunt realmente vrajit de aceste posibilitati (spre deosebire de situatia mai anosta in care cineva face o oala mai mare in care asaza galaxii, stele si planete). IDI  se structureaza pe niveluri (energie-materie-viata(creier)-minte-constiinta) si nu stim niciodata ce urmeaza (proprietati emergente), prin urmare, pana la sfarsitul timpurilor, daca exista asa ceva, ramane loc pentru lucruri de neimaginat, unele cu siguranta nesuferite iar altele incantatoare.

Da, in acest IDI, identitatile noastre sunt temporare, asa cum aproape orice din natura ne invata daca avem ochi de vazut. Vom muri, cu alte cuvinte, peste o vreme, insa nu vad cum acest lucru ar fi unul inspaimantator (cine este infricosat cand pune capul pe perna pentru a adormi?). Dimpotriva, disparitia individualitatii mi se pare un lucru bun (imagineaza-ti, altfel, ce plictiseala!), ca sa nu mai spun ca lucrul acesta deja se intampla (e suficient sa ai o poza cu tine de la 5 ani-asa cum se schimba corpul asa te schimbi si tu, doar ca nu sesizezi asta, din cauza limitelor perceptive, mai exact din cauza latimii de banda a constiintei-max 40 de biti pe secunda) Exista ceva profund relaxant in ideea mortii, o dezinvoltura, eliberare sau usurinta de care beneficiaza  insasi viata prezenta. N-as vrea ca cineva sa inteleaga de aici ca moartea trebuie provocata (sper ca oaspetii acestui site au un IQ peste 120). Viata are un ritm al ei si undeva pe traseu, pentru o anume fiinta, exista un punct terminus (in oglinda cu punctul origine). Nu e nimic iesit din comun aici, doar foarte multa naturalete („aha, e taoist”, parca aud, „sau zeu, pardon, zen!”)

De fapt, marele paradox al ipotezei mele (ipoteza IDI, acum imi dau seama, cu o minima fantezie de tip fundamentalism crestin sau islamic, poate deveni IDIOT, adica, de ce te grabesti, a unui Intreg Dinamic, Interconectat,Ordonat si Tandru) este ca imi permite sa calatoresc prin toate domeniile cunoasterii, inclusiv prin numeroase spatii religioase (si sa ma bucur, cum grano salis, de parabolele lui Iisus, de intuitiile unui calugar budist, de poeziile de dragoste ale unui mistic sufi sau de umorul sec al unui venerabil maestru zen). Nu-mi este nimic interzis si pot aprecia, cu recunostinta, fructele minunate ale spiritului uman, indiferent unde s-a intamplat sa cresca ele.

Iar pe tine sub nicio forma nu vreau sa te convertesc la IDI, desi, iata, scriu seducator, ci vreau sa-ti impartasesc dragostea mea pentru o realitate pe care o inteleg doar partial, care se schimba mereu si in care, printr-o sansa extraordinara, si eu si tu am aparut, chiar daca pentru un timp finit. A fost o vreme in care nu eram si va veni o vreme in care nu vom mai fi. Deocamdata, insa, suntem aici si acum (Enjoy responsibly!). In opinia mea,pretul terenurilor in rai a scazut foarte mult iar in infern nu exista detectoare de fum.

Construit de Sorin