Arhive pentru iulie 30th, 2011

Am avut ocazia sa vorbesc, dupa aproape 15 ani, cu o fosta colega de liceu. Fara prea multe introduceri am formulat si o intrebare pe marginea unuia din subiectele mele preferate:moartea. Mi-a raspuns ca vede moartea in fiecare zi. E doctorita, bineinteles. Ce sansa extraordinara, mi-am spus in sinea mea. Ce tip morbid, poate iti spui tu, chiar acum. Dar nu te grabi cu etichetarea si citeste gandul meu pe invers:  moartea vazuta in fiecare zi ofera fondul de contrast necesar pentru a pretui viata asa cum se cuvine. Suntem inclinati, cred, sa luam enorm de multe lucruri ca fiind de la sine intelese (ti se pare normal sa te trezesti dimineata si sa vezi, adica ochii sa fie ok, insa nu e deloc asa, nu exista o lege care sa asigure, special pentru tine, o vedere intacta) in conditiile in care ele nu sunt asa. Pot fi pierdute, deteriorate, lovite, ranite, distruse partial sau pentru totdeauna, evenimente care se vor intampla candva, intr-un fel sau altul, doar ca pana atunci ne putem bucura pe deplin de calitatea lor prezenta. Desi aproape nimeni nu ma crede, pentru mine faptul de a merge (si nu sunt schiop sau intr-un carucior pe rotile), cand reusesc sa merg constient (intr-o stare de prezenta) este oarecum euforic. Stiu ca pare o bucurie prosteasca dar nu ma deranjeaza sa fie considerata asa cata vreme o simt. In paranteza fie spus, pentru a putea merge creierul nostru, mai ales cerebelul, se angajeaza intr-o serie ce calcule incredibil de complicate.

Pentru ca uitam prea repede, moartea sau boala sau diferitele forme de pierdere ne pot reaminti valoarea imensa a lucrurilor si functiilor de la sine intelese. Insa nu trebuie sa se ajunga pana aici. Nu e nevoie sa-mi aleg o meserie care sa ma puna in contact cu suferinta si formele ei oribile (durerea atroce a unui bolnav de cancer in stadiu terminal sau tortura interioara a celui gelos) sau sa merg pe strada uitandu-ma dupa persoane cu handicap (am reusit candva sa ajut un client sa iasa din depresie prescriindu-i plimbari zilnice in care sa caute si sa observe 5-10 minute persoane cu dificultati de locomotie sau de vedere, oameni cu diferite forme de paralizie-asta pentru ca nu avea niciun contact cu viata reala si isi plangea de mila). Cred ca putem rezolva si altfel problema uitarii zilnice in care suntem atrasi, problema numita inspirat de Gurdjieff somn (somnul de peste zi, im vine sa adaug).

Solutia pe care eu am gasit-o, si o uit periodic, cum altfel, are diverse nume, practic sinonime: prezenta, constienta, vedere (awareness, pentru cititorii din S.U.A). De aici incepe, sau reincepe, viata. Insa acesta e doar inceputul. Nu stiu daca exista un capat dar sunt sigur (pentru ca mi s-a intamplat) ca undeva pe parcurs exista un punct in care simti ce inseamna cu adevarat a fi viu (apoi il pierzi, bineinteles, dar exista sperante sa-l recuperezi, alta data). Acest punct eu sunt tentat sa-l numesc dragoste si adaug imediat ca nu are nicio legatura cu  anume persoana sau o anume activitate, adica nu este o relatie speciala intre mine, individ, si un aspect oarecare al realitatii (o relatie parte-parte). Nicidecum! Este o relatie parte-intreg. Este actul de a fi pe deplin conectat la realitate si prin asta inteleg a fi receptiv sau sensibil si a actiona in consecinta (uneori in mod intens si chiar violent, oricat de straniu poate sa para-dar nu e asa, gandeste-te la un psihopat care iti maltrateaza copilul, nu-i tragi un picior in testicule?). Evident ca exemplul de mai sus e putin probabil, incerc doar sa-ti spun ca realitatea nu exclude nimic.

Atat cat ma duce pe mine capul (puterea de observatie si intelegere) mi se pare ca asa traiesc copiii. Ei se nasc pe deplin conectati la realitate iar problema lor, foarte multi ani, este ca nu detin mijloacele potrivite pentru a se adapta la aceasta realitate. Iar misiunea noastra, parinti sau profesori, este sa-i ajutam sa si le dezvolte sau sa le creeze, incurajandu-i, zi de zi, la nivelul posibilitatilor lor in crestere, sa-si asume responsabilitatea pentru viata lor (oare de ce unii parinti sunt mirati de indiferenta, apatia, nemultumirea cronica sau formele distructive-a se vedea consumul de droguri-in care adolescentii lor se raporteaza la viata?)

Pentru un adult care, intr-un moment „Evrika!”,realizeaza ce mult s-a indepartat de realitate (stand cu nasul in computer, de exemplu, 10 ore pe zi), recuperarea acestei disponibilitati naturale devine obiectul unui demers sistematic si serios, al unei discipline care trebuie sa contracareze anii de conditionare nevrotica la care a fost supus si pe care acum, fulgerator, ii vede in dureroasa lor claritate. Acesta este disciplina constientei de care uit in mod constant si pe care incerc sa o transmit si altora, ca sa nu sufar singur. E ridicol sa fac acum eforturi pentru a recupera ceva ce am avut, fara efort, de la bun inceput (in copilarie) insa nu mi se pare ca exista o alta cale (am incercat sa dorm mai mult dar nu s-a schimbat nimic!). Cred ca si Iisus a avut aceeasi intuitie cand a spus: „Cine nu va fi asemenea unui copil cu niciun chip nu va intra in Imparatia Cerurilor”. Imparatia Cerurilor, in traducerea mea, este o stare de constienta care nu are nicio legatura cu religia, dimpotriva, am senzatia ca religia, indoctrinandu-i pe oameni si impotrivindu-se gandirii libere (cine misca in front este excomunicat sau anatemizat, umilit, proscris, respins), se opune acestui flux de experiente. Acesta este sensul in care sunt un adversar al religiei si scriu folosind acid sulfuric despre zane asexuate, fecioare care au avut o aventura de o noapte cu o fantoma si fiinte atotputenice care nu pot crea o piatra suficient de grea astfel incat sa nu o poata ridica. Si mai presus de toate, nu pot asista indiferent la mutilarea mintilor copiilor, la expunerea lor unui set de idei nu doar neexaminate critic ci si contrazise zilnic de realitate (sa nu uitam de episodul „maternitatea” sau, ce vorbesc eu aici, de uciderea unui bebelus de un fost prefect de Cluj caruia, aflat la volanul masinii in oras, i-a intrat soarele in ochi-adica Dumnezeu a calculat unghiul cel mai potrivit pentru o orbire de o fractiune de secunda, suficienta pentru a arunca o tanara mama in ghearele unei disperari de cativa ani, daca nu cumva de o viata).

Nu avem niciun drept, oricine am fi noi, sa limitam orizontul de cunoastere al copiilor, dimpotriva, daca ii iubim suntem dornici sa le rasplatim curiozitatea spontana, sa-i incurajam sa-si puna si mai multe intrebari, sa nu accepte ceva doar pentru ca „asa spun eu” (sau educatoarea, sau profesorul de la catedra), sa ceara explicatii, dovezi, temeiuri, adica sa aiba o minte vie, cercetatoare, activa. Astfel vor creste separandu-se, poate, de fundaturile in care credintele niciodata verificate in mos inteligent ii pot arunca si vor merge pe drumul lor,nu neaparat agreat de noi, dar cu siguranta recompensator deoarece le apartine.

Ideile gresite despre realitate, sau neverificate, sau aparate in mod rigid, nu prin forta unor argumente rationale ci prin forta emotiilor sau dorintelor de a fi asa, in opinia mea, trebuie aratate  ca atare. Au nevoie de un reflector vorbitor care sa zica: „Iata aceasta idee. Priveste atent, din mai multe unghiuri. Gandeste, nu o considera adevarata prin ea insasi. Supune-o unui test inainte de a o accepta!” Pentru mine spiritualitatea inseamna deschidere a mintii si toate emotiile asociate cu actul de a cauta, a dori sa intelegi ceea ce se intampla cu tine si in jurul tau, a iubi nu o idee ci un orizont aflat inaintea ta, inclusiv a face observatii contraintuitive. Sub nicio forma adevarata spiritualitatea nu este superstitie, dogma, doctrina inatacabila, adevar revelat si protejat de o elita, inchidere mentala pentru ca restul nu conteaza, raspuns prefabricat, supunere oarba numita „cumintenie”, frica de autoritate sau venerare a unor oase considerate sfinte („o, voi, osteocite si tu, sistem Havers, va rog, ajutati-ma sa intru la Master!”)

Un copil crescut intr-un climat care pretuieste constienta, investigarea realitatii lipsita de prejudecati si iubit pentru cine este el (si nu pentru ce face) va creste mare si, ma autoflatez eu acum, va citi acest articol cu placere, spunand: ‚Da, bai Nuta, cata drepate ai!” Dupa care va fugi glont la parintii lui (care vor mai fi) pentru a le multumi inca o data pentru ca i-au respectat mintea si sufletul si nu l-au incarcat cu un bagaj inutil si insidios, pentru care sa fi cheltuit alti ani din scurta lui viata pentru a se debarasa de el.

Cum poate nu e chiar cazul tau, desi poti privi inapoi cu (indreptatita) manie, recomandarea mea e sa faci ceva mai constructiv, dupa ce ti-ai privit propria furie, anume sa incepi sa observi, treaz, pasul pe care il faci, adierea de pe obraz, zborul porumbelului, mata de pe gard care te priveste intrebandu-se ce ar face daca ai fi un soarece mai mare, aerul care intra sau iese din nori, stupiditatea minunata din jurul tau (esti la curent cu normele ordonantei privind drepturile de autor, recent modificate pentru a elimina cozile „care nu exista”, jur ca asa a spus un ministru), eleganta unei femei care stie cum sa se imbrace sau soarele acestei zile de toamna, inca prezent gratie unui combustibil, hidrogenul, inca suficient pentru urmatoarele 5 miliarde de ani daca ti-ai propus, ajutat de un inger certat cu fizica, sa traiesti atat.

A fi constient nu presupune niciun fel de efort, e un lucru la fel de natural ca respiratia si, cu toate acestea, nu e un sport la moda. Insa lucrurile se schimba mereu, uneori in bine. Un punct de constienta aici, unul dincolo, un individ conectat la realitate aici, altii acolo, uite-asa, din aproape in aproape, se poate naste, am eu reverii in acest moment, o societate mai atenta si mai apta pentru a nu pierde singurul lucru care da sens vietilor noastre. Imi scapa acum numele lui, ah, imi sta pe varful limbii, ma ajuti, te rog?

In timpul fecundarii capul spermatozoidului este absorbit de ovul. In cap se afla genele. Altfel spus, spermatozoidul nu contribuie cu nimic din punct de vedere al hranei. El participa la crearea acestei „firme” cu 50% din actiuni (genele). Nu investeste insa si 50% din resurse (hrana). Pare o afacere cinstita cuiva?

Intrucat ovulul absoarbe doar capul, mitocondriile, care sunt in coada, raman pe dinafara. Mitocondriile au propriul lor ADN si sunt un fel de centrale energetice. Ce rezulta de aici? Ca mitocondriile oricarui om „urca” doar pe linia materna. Daca nu ar fi fost mutatiile, noi am avea acum acelasi ADN mitocondrial (localizat, dupa unele studii, intr-o femeie africana).

Revenind la gameti si la purtatorii lor, masculi si femele (pe care trebuie sa-i diferentiem mereu de barbati si femei), oricine poate observa inclinatia naturala a unui mascul. El vrea sa copuleze cat mai mult, adica sa-si distribuie genele in maximum de copii posibili. O femela, in schimb, nu poate avea un numar nelimitat de copii. Asa ca o femela este extrem de interesata sa-si creasca „puii” (pentru ca acolo sunt genele ei) iar un mascul „colinda” si „are aventuri”. Nu-si asuma in aceeasi masura cresterea copiilor. Logica ii poate dicta sa distribuie propriile resurse copiilor rezultati din diferite imperecheri. Specia nu este interesata de relatii de cuplu. Specia are o singura dorinta: sa-si propage genele.

Din fericire nu suntem doar animale. In noi exista si imperative culturale. Exista sentimente. Exista valori. Insa niciunul din aceste continuturi psihologice sau spirituale nu poate nega realitatea biologica. Undeva in adancuri, femeile tanjesc dupa siguranta afectiva si resurse financiare, elemente de natura a le proteja „puii”. Barbatii doresc mai multe partenere, cautand sanatatea si tineretea, adica elemente ce maximizeaza transmiterea genelor. Niciun pic de romantism. Acesta este etajul biologic. Il avem cu totii. Din acest punct de vedere nu suntem cu nimic diferiti de maimute.98,4% din ADN-ul nostru e identic cu al cimpanzeului. Intre 96% din ADN-ul nostru si cel al unui porc nu e nicio diferenta. Da, ai citit bine. Genetic vorbind, suntem maimute cu laptop.

Lui Poincare, inainte de a se afla despre el ca este un geniu al matematicii, i s-a masurat inteligenta cu faimosul test Binet (la vremea aceea). A fost calificat drept „debil mintal”. In scoala, profesorii l-au evaluat pe Edison ca submediocru. Timpul nu le-a dat dreptate. Edison a inregistrat oficial 1093 de inventii.

Albert Einstein a fost exmatriculat din liceu si nu a intrat la facultate din prima incercare. In copilarie era dislexic. A inceput sa vorbeasca fluent abia pe la 7 ani. Parintii sai deja credeau ca nu va mai vorbi niciodata. La 25 de ani, dupa ce a terminat studiile universitare, a gasit cu chiu cu vai o slujba plictisitoare la un birou de patente. Un an mai tarziu a publicat teoria relativitatii.

Jean Cocteau si-a ratat bacalaureatul de 4 ori. In scoala era incapabil sa retina ceva. Singurele note mari erau la gimnastica si desen. La 16 ani devine amantul unei actrite. Ce a devenit? Romancier, regizor de film, pictor. Poate nu intamplator, primul lui mare film a fost „Frumoasa si Bestia”.

John Lennon se plictisea ingrozitor la scoala. Evident ca era un elev slab. A picat examenele? Bineinteles! Insa acasa citea foarte mult, scria poezii, inventa cantece. La 17 ani si-a facut prima trupa. Trupa a evoluat si a devenit… (nici daca te-ai nascut dupa Revolutie nu ai nicio scuza daca nu-i stii numele!)

Si Walt Disney a fost un elev foarte slab. Dar stii ce facea? Desena tot timpul! Cand un profesor i-a cerut sa deseneze flori el le-a facut cu fata si maini.

Nu vreau sa sugerez ca toti elevii slabi sunt genii ascunse. Nici nu insinuez ca elevii sau studentii foarte buni sunt de fapt niste tocilari. Vreau doar sa spun ca geniul nu pare a avea o relatie grozava cu scoala. In plus, scoala nu pare a fi pregatita pentru a recunoaste si a incuraja unicitatea. Poate ca nu toti copiii sunt genii insa cu siguranta sunt unici, adica au ceva numai al lor, ceva ce s-ar putea manifesta mult mai usor daca ar fi identificat si incurajat. Ii putem spune potential personal, filon creativ sau akena. Acestea sunt doar etichete lingvistice. In spatele lor sta o realitate incantatoare. Oare cine este dispus si doritor sa o trezeasca?

Inceputurile analizei transgenerationale sunt asociate cu un terapeut american de origine maghiara: Ivan Boszormenyi-Nagy. Interventiile lui terapeutice erau centrate pe intelegerea si reconstruirea eticii transgenerationale (sistemul de merite si datorii). „Invisible Loyalties” a aparut in 1973. Insa cu mult timp in urma, intr-o carte importanta a omenirii (Vechiul Testament,Exodul,cap. 20) era scris :

„I am a jealous God, visiting the sins of the fathers upon the children unto the third and fourth generation of those who hate me.”

Am putea oare sa ne eliberam de o gandire primitiva, venita din mintile unor oameni care credeau despre fulger ca este un fenomen supranatural?

Acest articol a fost scris pe 13 iunie 2010, in onoarea lui Irvin Yalom, un terapeut pe care il pretuiesc nu pentru rigoarea lui metodologica, chestionabila, ci pentru curajul de a trata cele mai adanci spaime ale clientilor lui.

Parintii lui au sosit in Statele Unite in 1921, fara niciun banut in buzunar. Au venit de la granita ruso-polona, fiind evrei (asta i-a creat serioase dificultati la admiterea la medicina: 19 scoli medicale l-au respins, desi avea 10 pe linie-de fapt „A” pe linie, asa e la americani). A fost, in cele din urma, acceptat la George Washington School of Medicine, de unde a iesit psihiatru. Inca din primul an de rezidentiat a fost dezamagit de psihanaliza, ceea ce nu l-a impiedicat sa acumuleze 750 de ore de psihanaliza clasica (de 5 ori pe sapatamana). Mai tarziu a lucrat, in calitate de client, cu terapeuti de alta orientari (Gestalt, analiza bioenergetica, Rolfing si chiar un grup maraton in pielea goala). Analiza de trei ani cu Rollo May, totusi, a facut diferenta (ce pacat ca May nu a fost tradus in limba romana, tinerii terapeuti de astazi ar avea ce sa invete!). Astfel a optat pentru scoala existentiala si se defineste, astazi, ca un psihoterapeut de orientare existentiala. Si pentru ca resimt o profunda afinitate cu acest tip de demers terapeutic, voi preciza si pe ce anume se focalizeaza: cele mai profunde preocupari ale unui om (intelesul propriei vieti, libertatea si responsabilitatea, singuratatea existentiala si, bineinteles, moartea). Cu o asemenea arie de interes subiectul articolului de fata nu-mi putea ramane indiferent. Mai mult, insa, am o pretuire speciala pentru el, cu atat mai mult cu cat se pricepe si la scris (e foarte greu sa intalnesti un psihoterapeut care lucreaza la un nivel de excelenta si este si capabil sa transmita, prin scris, aspecte esentiale din experienta lui-acesta este unul din motivele pentru care imi incurajez si uneori imi manipulez studentii, da, recunosc!, in directia scrisului)

Si-a cunoscut sotia la 15 ani, sunt in continuare casatoriti si au 4 copii (dintre care doar unul s-a facut psiholog). Cu ei si cu nepotii lor merg in fiecare an intr-o „vacanta de famile”, un ritual deja bine stabilit. Profesor la Stanford (universitate din Ivy League), a scris probabil cel mai bine cunoscut tratat de psihoterapie de grup.

De-a lungul timpului a accentuat importanta extraordinara pe care o are relatia terapeutica. Dincolo de varietatea metodelor si tehnicilor de interventie, legatura stabilita de client cu un alt om caruia ii pasa cu adevarat, cald,empatic si dornic de a depune eforturi pentru a fi pe deplin prezent in relatie este variabila-cheie care distinge terapia adevarata de „fotocopiile” inselatoare si lipsite de rezultate profunde pe termen lung. Nu as putea argumenta intr-o maniera mai convingatoare importanta relatiei (decat a facut-o subiectul neintamplator al acestor randuri in cartile lui-la egalitate, poate, cu uriasul Carl Rogers). Insa ca unul care, fara a-l intalni vreodata, am fost influentat de gandirea lui, imi vine sa-mi exprim recunostinta.

De ce tocmai astazi? Deoarece astazi implineste 79 de ani. Multumesc,Irvin Yalom!

Construit de Sorin