Arhive pentru iulie 24th, 2011

Se apropie momentul in care voi incepe sa postez articole noi (dar nu mai devreme de luna august), incheind astfel perioada de proba. Cei care trec zilnic pe aici (30 de vizite, in medie) sunt, probabil, deja familiarizati cu articolele. Cum eu si Sorin am pastrat o nobila tacere si, presupun, si complicii nostri, cifra reflecta gradul de vizibilitate in acest moment si raspunde unei intentii ludice, de care nu pot scapa.

Daca tu ai ajuns aici fara sa ai stiinta de celalalt blog iti urez bine ai venit! (ai cu ce sa te delectezi, mai ales daca nu-mi impartasesti perspectivele) Daca te tenteaza complicitatea, nu trimite niciun link, nimanui. Sa mai pastram, o vreme, traficul confidential astfel incat peste un timp oarecare, cand, poate, va fi de 10 ori mai mare, sa ne distram pe seama paradoxurilor Internetului.

Sunt intrebat, din cand in cand, ce parere am despre droguri. „Despre care anume?”, imi vine sa intreb (si privitul excesiv la televizor poate fi considerat un drog, nu mai vorbesc de interminabilele jocuri in retea ale internautilor adolescenti). „Aha, te referi la LSD, opiacee, amfetamine, canabis etc”. Nu pot avea o opinie informata, deoarece nu am consumat niciodata. Cu toate acestea, pot analiza din punct de vedere psihologic starile obtinute prin intermediul substantelor psihotrope (cativa consumatori mi-au impartasit experientele lor)

Dar mai intai te invit sa te gandesti la un copilas care isi doreste sa patineze. Imagineaza-ti ca esti mama sau tatal lui. Ai vrea sa invete sa patineze treptat, prin intermediul unei practici uneori dureroase (inevitabilele cazaturi) sau sa invete brusc, inghitind o pilula? Imi vei spune ca nu este o analogie potrivita. Ok, poate nu avem acelasi gust pentru metafore. Sper insa ca ai prins ideea: Drogurile nu reprezinta o solutie pentru crestere deoarece nu presupun niciun fel de efort, nu mobilizeaza resursele. Avem de-a face cu o rezolvare tipic infantila a unei probleme (extinderea constiintei, hai sa-i spunem frumos!). De unde nota de „infantil”? Deoarece obiectivul nu este atins printr-o implicare activa a subiectului (cercetatorul domeniilor constiintei, poftim!). Stilizand putin actiunea, ar putea protesta, spunand: „Nu e adevarat, m-am implicat, am reusit sa deschid gura!” Corect. Si doar atat. Restul a fost facut de altcineva (drogul) In acelasi fel, nevoile copiilor sunt implinite prin eforturile si transpiratia parintilor. Cum ar putea creste stima de sine a celui care „a reusit sa deschida gura”? (da, a reusit sa-si procure drogul ilegal, sa fie acesta un factor pentru o stima de sine sanatoasa si un impuls in directia socializarii?)

Al doilea motiv pentru care nu aprob consumul de droguri (desi ii pot intelege pe cei care „doar experimenteaza”) se refera la alienare: consumatorul este catapultat intr-o lume inalt subiectiva, in care nu poate functiona alaturi de alti oameni. Oamenii se instraineaza unii de altii, prinsi fiind in lumi personale, unele dintre ele seducatoare sau magice. Ce iluzie frumoasa dar unde se duce ea cand efectul drogului inceteaza? Probabil tot acolo unde se duc visele noastre dimineata, cand ne trezim pentru a face fata unei realitati frustrante. Cunosti oameni indragostiti de visele lor? (putin doritori sa reintre in realitate) Asa sunt si consumatorii de drog: sunt ancorati de lumile evanescente ale fanteziei, probabil si prin (uneori) sentimentul paradisului intrauterin pierdut pentru totdeauna.

„Vreau Paradisul acum!”, spune copilul cu buletin care nu suporta frustrarea unei realitati nepasatoare la dorintele lui. Nu este aceasta nerabdarea infantila? „Vreau imediat, pe loc, fara sa fac nimic!” Adultii au reusit sa avanseze dincolo de acest punct, adica au invatat sa munceasca pentru ceea ce isi doresc. In plus, cred ca este periculos sa mergi in „paradis” daca nu esti pregatit pentru el, tot asa cum e periculos sa lasi pe mainile unui copil un chibrit (si nu ma refer la focul spiritual) Extinderea constiintei este traita intr-un mod artificial si fortat. Este ca si cum ai conduce un automobil fara sa ai varsta potrivita (maturitatea psihologica necesara). Nu e de mirare ca se produc asa de multe „accidente”. In plus, din cate am putut observa, experienta de extindere a constiintei nu schimba in niciun fel caracterul. Nu apar brusc virtuti, nu se modifica mecanisme psihologice profunde, nu se restructureaza ierarhiile valorice (decat, eventual, pe moment sau in urmatoarele cateva zile). Schimbarile profunde de personalitate trebuie sa treaca testul timpului iar lucrul acesta nu se produce si nu se poate, tehnic vorbind, produce la consumatorii de droguri.

Am sentimentul ca drogurile reprezinta solutia facila (de tip fast food) la problema spirituala. Un fel de spiritualitate instant, cumparata cu cativa euro sau oferita initial, gratuit, de un prieten binevoitor si interesat. Recunosc public, nu am incredere in oamenii care isi rezolva aspiratiile spirituale in acest mod. Cred ca se pacalesc singuri si, pe termen lung, isi atrofiaza credinta autentica intr-o lume cu sens sau capacitatea de a intra intr-o relatie profunda cu ceva ce, pentru simplitate, voi numi si eu „Dumnezeu”. Gasesc in consumul de drog in varianta „spirituala” una din expresiile moderne ale disperarii sau angoasei existentiale. Ce usor poate fi evitata problema unui univers plin cu intamplari nefericite, accidente si boli! Ce simplu este sa te refugiezi in adancurile (sau pe inaltimile) propriei tale constiinte, adica, intr-o formula mai putin romantica, sa suprasoliciti receptorii narcotici de pe neuroni!

Mi se pare o solutie superficiala si vadit imatura, o modalitate de a evita asumarea conditiei fragile (si dureroase) de muritori. Iar in situatiile in care aceasta solutie nevrotica este livrata tinerilor (ademeniti prin teorii esoterice sau pur si simplu neverificabile) sentimentul meu evolueaza spre indignare. Daca imi impartasesti pozitia, sper ca si tu sa iei atitudine in astfel de cazuri, pentru a nu-i lasa pe orbi sa-i conduca pe cei mai putin experimentati in prapastia iresponsabilitatii si dependentei.

Nici spiritualitatea, nici problemele vietii de zi cu zi nu sunt compatibile cu solutiile chimice (includ aici si diferitele feluri de ciuperci). Mai degraba, raspunsurile potrivite trebuie cautate in sfera primelor relatii de atasament. Mai mereu vom gasi figuri paterne slabe, absente sau foarte autoritare. As mai enumera granite difuze si predispozitii native catre evaziune. Un criteriu empiric pe care il folosesc, si nu a dat gres pana acum, este si urmatorul: consumatorii de drog nu au copii sau, avand, sunt neimplicati in rolurile parentale (testeaza-l si tu si descopera singur!). Copiii, prin viata abundenta din ei, au privilegiul de a-i aduce pe parinti cu picioarele pe pamant si a-i inradacina intr-o realitate in care poate fi descoperita, pe langa inocenta si bucurie, si multa frumusete.

In chip ciudat, mi se pare ca si modelul medical actual invita, inconstient, la respingerea responsabilitatii personale: vindecarea, pentru pacient, este un lucru care i se intampla (participarea lui la vindecare este minima). Asa cum medicamentul („gurita maaare!”) te vindeca, tot asa drogul, cred unii, te face mai constient (iti ridica nivelul de constienta). Incredibil, nu-i asa? Se intampla in societatea moderna (insa de sa-i uitam pe samani?). Cu 100 de euro iti poti oferi o experienta pe cinste! Da-ti voie sa te indoiesti putin! Examineaza mai profund aceasta propunere. Pune sub semnul intrebarii promisiunea seducatoare, te rog.Priveste-l pe cel care te cheama intr-o lume fantastica (din perspectiva mea, regresiva).  E posibil ca, la sfarsitul acestui articol, sa fii destul de iritat. Cred ca e un semn bun.

In 1990, trei premii Oscar au fost confiscate de un film inspirat din activitatea lui Oliver Sacks (ale carui carti, in opinia mea, ar trebui sa fie lecturi obligatorii pentru toti cei care se formeaza ca psihologi, consilieri sau psihoterapeuti-pentru curiosi:doua sunt deja traduse de Humanitas). Robin Williams era doctorul, Robert de Niro era pacientul aflat de multi ani intr-o stare catatonica, urmarea nefericita a unei epidemii din anii ’20 (numele filmului este „Awakenings”). Suferind de encephalitis letargica, Leonard este literalmente trezit la viata de un medicament nou (suntem la sfarsitul anilor ’60), L-Dopa, un precursor al dopaminei (numele complet este levodopa). Dopamina este un neurotransmitator al excitatiei (cu un nivel scazut in creierul lui Leonard). Cu alte cuvinte, dopamina este acel ceva din capetele noastre care ne stimuleaza, ne pune in miscare, ne electrizeaza (pasionatii de astrologie vor face imediat legatura cu Uranus, presupun). Sfarsitul filmului nu este chiar pozitiv (efectele L-Dopa nu sunt durabile iar efectele secundare sunt greu de suportat)

De ce amintesc de acest film? Pentru a face legatura cu un studiu de la Mayo Clinic, din 2005. L-Dopa este folosit in tratamentul bolii Parkinson, asemenea Mirapex-ului. Studiul, condus pe 11 pacienti, a revelat, ca urmare a folosirii celui de-al doilea medicament, aparitia unor comportamente compulsive stranii (care nu apar in cazul L-Dopa). Mai exact, toti pacientii, la intervale de timp diferite (de la o luna la un an) au dezvoltat patologii ale jocurilor de noroc. Un pastor de 54 de ani a inceput sa joace la cazinoul din localitate, ascunzandu-se de sotia lui (nu se stie daca si de enoriasi). Un pensionar de 64 de ani a pierdut in 6 luni 200.000 de dolari. Niciunul dintre acesti oameni nu mai jucase vreodata. In mod evident, era vorba de un efect neasteptat al tratamentului (ascuns, in unele cazuri, chiar in fata doctorilor). Se pare ca receptorii dopaminergici (D3, din sistemul limbic) nu raspundeau corespunzator (in cazul L-Dopa era supraactivat libido-ul).

Si acum sa ne imaginam un terapeut care dispretuieste neurostiintele (sau le acorda o importanta scazuta). Incercand sa inteleaga comportamentele pacientilor lui (virtuali-e un experiment de gandire), va avansa diferite ipoteze. De pilda, in cazul pastorului, ar putea spune ca dezvolta o atitudine de rebel in raport cu tatal lui autoritar (pe care il proiecta asupra lui Dumnezeu), angajandu-se intr-un comportament interzis. Sau ne putem imagina ca, contra-identificat cu un tata marginalizat social (din cauza unei dependente oarecare, de exemplu de alcool), in cele din urma nu mai are forta interioara de a i se opune si incepe sa-i repete destinul. Pensionarul, pe de alta parte, o pedepseste pe mama lui, acum bolnava si avand nevoie de tratament, pierzand exact banii ce o puteau salva. Si daca nu esti de acord cu ipoteza aceasta, poate o accepti pe urmatoarea: repeta destinul unui strabunic (pe care nu l-a cunoscut), un om care, in ultimii ani de viata, devenise si el un jucator inrait (la cursele de cai). In baza acestor ipoteze, terapeutul va dezvolta un plan de interventie (va urmari accesul la experintele blocate, constientizarea si experimentarea lor deplina). Nimeni nu poate nega caracterul rational si bine intentionat al acestei interventii. Cu toate acestea, cum sper ca se poate vedea, explicatiile comporatamentelor compulsive sunt cu totul altele. Ele sunt de natura biologica.

Imi plac foarte mult oamenii disponibili pentru a face conexiuni si a pune in relatie lucruri ce par indepartate unele de altele. Insa uneori aceste competente nu folosesc la nimic, ba se pot dovedi chiar daunatoare (in sensul irosirii de timp si energie). Nu toate cauzele sunt de natura psihologica (desi afecteaza profund emotiile, cognitiile sau comportamentul). Uneori e vorba doar de biochimie. Cei mult prea indragostiti de psihologie (printre care m-am numarat si eu) ar putea deschide o fereastra a mintii lor si catre neurostiinte. Asa cum le spuneam ieri unor specialisti la a caror formare am participat, cred ca psihoterapiile, in anii ce vin, daca nu se vor deschide catre neurostiinte, vor muri incet dar sigur (nu ma refer la disparitie ci la comprimare si enclavizare). Nu avem de ce a ne teme de cele mai noi descoperiri din perimetrul unui organ pe care nu-l vedem niciodata (creierul). Si nici nu mi se pare o atitudine matura (ci profund orgolioasa) aceea de respingere a cautarilor si eforturilor unor oameni dedicati si inteligenti. Intoleranta si pretinsa superioritate intuitiva nu folosesc la nimic si sunt mai potrivite pentru gradinita si after-school. In anii care ne privesc de undeva din viitor, psihologii un pic speriati de neuropeptide sau cortexul cingulat si specialistii in neurostiinte cu dificultati in a intelege efectul identificarilor sau coeziunii de grup sunt asteptati, asa mi se pare mie, sa-si dea mana si sa devina prieteni. Cu riscul de a gresi, numesc asta unificare.

Realitatea. As vrea sa pot spune cum este si de ce este asa, cum functioneaza si spre ce se indreapta. Insa despre realitate, mi se pare, nu se poate spune nimic cu sens. A incerca sa fac asta (si chiar incerc) ma asaza in pozitia unei broaste aflata intr-un helesteu, tinand un curs, la facultatea broscutelor, despre zborul vulturilor sau viteze de deplasare a ghepardului. Nici tu nu poti face asta. Nici Kant, Heidegger sau Niels Bohr nu au reusit. Si nimeni, niciodata, nu va fi in stare. Realitatea, un continuum despre care nici macar nu stiu daca este finit sau infinit, nu poate fi „prinsa” in cuvinte (sau in alt sistem de semne). „Harta nu este teritoriul”, nu-i asa, domnule Korzybski?

Totusi, desi am inteles, dar nu dintr-o data, aceste lucruri de foarte multi ani, vorbesc (sau scriu) in continuare. Comunic. Nu ma pot abtine. Schimband mereu perspectiva, folosind cuvinte investite puternic, precum „Dumnezeu”, „Sine”, „materie”, „constienta”, „fericire”, „Eu”, „spiritualitate”, „moarte”, folosind numeroase metafore si povesti, pastrez contactul cu Ea (El?), adica o experimentez si incerc sa ridic valul, pentru a o face accesibila si altora. Insa daca te iei prea tare in serios, ajungand sa confunzi semnul cu „obiectul” spre care trimite (problema referintei), aproape sigur risti sa cazi in capcana unui gen oarecare de fundamentalism (materialist sau spiritual).

Si de ce mai vorbim, in acest caz? Umberto Eco spune foarte frumos:Exista ceva care-ne-da-suturi si ne spune „Vorbeste!” Asa este, maestre al trandafirilor si pendulelor, nu putem rezista acestor „suturi” (impulsuri). Eu sigur nu pot si nici nu-mi propun sa reusesc, dintr-un motiv simplu: a vorbi, in diverse chipuri, unele in mod fatal contradictorii, despre Realitate, pentru mine, este o forma de a fi una cu Ea. E ca si cum realitatii (am trecut pe „minuscula”) i-ar fi crescut gura (sau degete, in acest caz) si se joaca, incantata si curioasa, cu ea (sau ele, degetele). I-au crescut, bineinteles, si urechi, pe care, ce crezi, le foloseste, de asemenea, incantata (sau ingrozita, in anumite cazuri).

Nu avem nicio sansa de a intelege, vreodata, realitatea. In mod straniu, acest gand nici nu ma sperie, nici nu ma enerveaza, dimpotriva, imi ofera un sentiment profund eliberator, deoarece ma scapa de „masina de raspunsuri corecte” si ma arunca, la propriu (in fiecare dimineata, cand deschid ochii) intr-o lume plina de surprize (unele neplacute, dar ce te asteptai, sa fim in paradisul perfect securizat prin controlul absolut al unor ingeri nevrotici?). Ma las purtat de aceasta curgere (m-am si opus, dar am inteles ca nu e o decizie inteligenta-si cu toate acestea revin, ocazional, la ea) si impartasesc ceea ce aflu, traiesc sau inteleg partial, folosind, cum altfel, cuvinte inselatoare. Tot mai constient de natura amagitoare a limbajului (si predispozitiile lui vadit metafizice, in sensul de postulare a unui „ceva” neverificabil), incep sa ma gandesc daca nu cumva, pe langa alte actiuni din sfera responsabilitatii sociale, absolut necesare daca vrem sa traim intr-o lume acceptabila, a sosit si vremea unei campanii de educatie publica pe tema „intelesuri si semne” sau, daca vrei, intr-un fel mai spinozian, „diferenta dintre meniul de la restaurant si mancarea reala”. Oamenii se distanteaza, se detesta si uneori se ucid deoarece iau semnele mult prea tare in serios.

Imi vine sa strig: Oameni buni (buni?), sunt doar niste semne pe hartie! (sau molecule de aer vibrand, in cazul sunetelor-cuvinte) Nu suntem obligati sa trecem la actiune (lupta, despartire „pentru totdeauna”, casatorie-pentru ca te iubeste, doar ti-a spus!- sau sex religios, dupa caz). Stiu, te intrebi acum ce este acela „sex religios” (ai in vederea posibilitatea sa nu insemne nimic!). Neocortexul, ultima noastra achizitie (cadou sosit in aproximativ 5 milioane de ani, dupa unele calcule), ne permite sa intarziem, sau chiar sa suspendam, actiunea. Pentru prima data in istoria evolutiei ii putem da o alta directie, adica o putem orienta. Mi se pare ceva minunat: evolutia intamplatoare a produs, din aproape in aproape, organisme capabile sa dea un sens acestei miscari („sageata evolutiei”, as spune, cu o licenta de limbaj). Dar lucrul acesta nu e posibil fara gandire, adica actiune mediata de semne (simboluri, daca nu esti excesiv de pedant). Limbajul (colectia ordonata de semne si regulile lor de folosire) ne sustine pentru a intra mai adanc in realitate si, in acelasi timp, ne indeparteaza de ea. Sunt uimit de puterea cuvintelor. Daca ii spun unui crestin ortodox, protestant sau catolic (ma rezum la categoriile principale) ca Iisus nu a fost fiul lui Dumnezeu ci un tanar intelept si probabil un pic nevrotic (nu a avut experiente sexuale-unele surse dubioase spun altceva) il pot observa cum se distanteaza de mine (ca de un potential pericol) sau se apropie arogant, incercand sa ma converteasca. Daca ii spun unui prieten filosof ca emotiile sunt necesare unei vieti echilibrate si ca, in loc sa se teama de ele, refugiindu-se printre abstractiuni (intelese doar de o elita singuratica), ar merita sa-si permita sa le simta, si el ma ia prea tare in serios, se simte neinteles si se retrage in turnul de fildes dialectic (ai vazut serialul „Lost”?-nu ti se pare interesant ca pe doi dintre protagonisti, esentiali in economia filmului, ii chema Locke respectiv Hume?)

Imi pare rau ca nu am reusit (exista si exceptii ) sa-i antrenez, pe cei care imi acorda atentie, sa gandeasca in afara logicii sau/sau si sa iasa din universul euclidian. De fapt nu imi pare chiar asa de rau (simti ceva in acest moment?), deoarece, de la un punct incolo, am renuntat la acest scop. Prin urmare, regret si nu prea (si/si, ce spuneam?). Imi place foarte mult sa prezint sau sa promovez modele ale realitatii, sa le rafinez (gratie muncii de cercetare a altora) si sa le pun, intr-un final pe jumatate comic, sub semnul intrebarii, eventual si cu o constare de tipul „desi s-a confirmat pana acum, nu putem sti daca este adevarat, asa ca hai s-o luam mai usor si sa nu ne acordam prea multa importanta”. Pentru mine este o viata frumoasa deoarece nu sta niciodata pe loc. E adevarat, nici nu esti vreodata in siguranta. Insa asta, cred, nu este o experienta pe care sa o traiesti doar cu mine. Ai putea accepta gandul ca realitatea este, de fapt, un proces  vesnic surprinzator? Si ce se poate spune mai mult de atat? Enjoy!

Am fost intrebat, daca tot ma opun sistemului actual de invatamant, nu doar ce pun in loc (intrebare la care am raspuns de mai multe ori, de-a lungul timpului) ci si ce inteleg, „de fapt”, prin „educatie”. Iata cea mai scurta definitie pe care o pot oferi: educatie inseamna a invata sa traiesti impreuna cu realitatea.

Si din ce se compune realitatea? Din electroni, mase de aer cald (ai iesit azi afara?), emotii si sentimente asumate sau ascunse, veverite ingrijorate de productia de nuci sau alune, probabilitati, idei despre creierul barbatului sau al femeii (si Brizendine care a cercetat ambele teme, prima, din pacate, mai superficial), frunzulite si alte atractii turistice s.a.m.d. Infinit de complexa si variata, realitatea ne cheama sa o exploram, mizand pe curiozitatea noastra innascuta. Primul obiectiv al scolii, in viziunea mea, este sa protejeze aceasta curiozitate ca pe ceva extrem de pretios. Ma tem ca acest obiectiv nu doar ca nu este pe agenda educatorilor ci opusul lui pare a fi urmarit sistematic: putin cate putin, curiozitatea, sursa inepuizabila de impulsuri naturale de a afla si descoperi, motivatie intrinseca par excellence, este blocata, pedepsita, intampinata cu nemultumire si, in cele din urma, ca un fel de summum bonum ironic, distrusa.

Nu cred ca aceste evaluari vin dintr-o zona catastrofica sau depresiva a mintii mele deoarece  se bazeaza pe observatii empirice, pe de o parte, si au fost discutate, si impartasite, pe de alta parte, de o serie de oameni interesati, de asemenea, de calitatea serviciilor educationale de care beneficiaza, ei sau copiii lor.

Cred insa cu putere, nefiind capabil sa demonstrez, ca o consecinta a unei educatii reusite este experienta de a fi fericit, din cand in cand (sau de a fi cufundat intr-o mare de endorfine, pentru a nu uita de neurostiinte). Invatand sa fim apropiati de realitate (what about friendship?), sa ii spunem „da” si sa o cunoastem, pe cat posibil, sa o acceptam atunci cand o experimentam si sa o proiectam diferit, in masura capacitatilor, putem, cred, sa gustam fara teama din pomul cunoasterii, avand incredere ca nici o fiinta punitiva si geloasa pe intelegerea noastra nu va fi deranjata, intrucat nu exista si nu a existat niciodata, decat in inchipuirea noastra de copii speriati.

E limpede pozitia mea, nu atribui valoare atitudinii religioase in scoli ci metodei stiintifice sustinuta de o psihologie umanista. Alegerea religioasa poate functiona foarte bine in afara scolii, ea adaugandu-se paletei multicolore de comportamente umane. In cladiri construite din initiative private, oamenii pot venera pe cine vor ei, de la Fecioara Maria sau osemintele cuvioasei Paraschiva pana la liderii carismatici, si uneori psihopati (stii povestea reverendului Jim Jones, indelung analizata in psihologia sociala?), din fruntea numeroaselor culte, secte sau miscari spirituale.

Invatandu-ne sa nu luam nimic de la sine inteles, sa solicitam dovezi pentru afirmatii, sa punem intrebari oneste si sa evaluam temeinicia raspunsurilor, sa ne formulam ipoteze si sa renuntam la ele cand realitatea le infirma, sa fim deschisi fara a fi creduli si sceptici fara a fi marginiti, iata ce cred ca trebuie sa ne ofere scoala, unul din locurile privilegiate in care educatia se intampla. Nu am deloc sentimentul unei schimbari institutionale pozitive in viitorul apropiat asa ca solutiile pe care le propun eu sunt scolile alternative, grupurile de dezvoltare, implicarea parentala superioara si informata in educatia copiilor (nu in sensul de control, nu, niciodata, ci de indrumare inteleapta) si grupurile de prieteni construite in jurul ideilor de evolutie si implinire ca oameni (fara a face parte din el, cunosc un astfel de grup, tineri lucrand in publicitate-pe care am ajuns, astfel, sa o detest mai putin- cercetatori si empatici, cautand mereu cultura de buna calitate si evoluand impreuna, masurabil, cel putin din perspectiva mea, un observator neintentionat dar bucuros)

Si pentru a nu cadea si eu in eroarea invatamantului abstract, separat de lumea concreta, in care cel mai adanc instinct ne cere sa supravietuim, iata si un exemplu:

Cristina si Andrei sunt sora si frate, 5 respectiv 10 ani. Andrei s-a intors acasa cu o figurina din lemn, gasita cine stie pe unde. Brusc, papusile devin neinteresante pentru Cristina care vrea si ea sa o tina in mana. Andrei refuza, pe un ton categoric, si astfel incepe o tornada emotionala periculoasa pentru toti, mai ales pentru tatal lor aflat in camera alaturata (adancit in cunoasterea inegalabililor Cristiano Ronaldo si Ribbery-adica meciul Bayern Munchen-Real Madrid, pentru  soccer illiterates). Stiu, te intrebi cum e posibil sa inceapa un scandal monstru pornind de la o prapadita bucata de lemn, si cred ca faci asta pentru ca ai uitat cum e sa fii copil.

Insa lucrurile chiar asa stau, deci tatal intervine in felul lui: ii cere lui Andrei sa-i dea jucaria si surioarei lui, pentru cateva minute. Nu am spus il roaga si cu atat mai putin il intreaba daca vrea, de ce nu vrea, stuff like this. Ii cere desi un cuvant mai potrivit ar fi „ii ordona”, daca e sa tinem seama de tonul vocii si privirea incruntata. „E clar, tata e furios”, ar fi spus oricine (cu atat mai mult fiul lui). Asa ca, inspaimantat de furia tatalui, Andrei ii arunca jucaria Cristinei si iese val-vartej din camera (ducandu-se la mama, dar asta e o alta poveste in care nu intru, ca sa nu scriu un roman psihologic). Cristina are acum figurina doar pentru ea, tata se poate intoarce la oamenii de stiinta de la televizor (cum, fotbalul nu este o stiinta?), everybody happy. Sau poate nu? Sa-i luam pe rand:

  • Andrei este frustrat (nu se mai poate juca) si speriat (de furia tatalui). Sub nicio forma nu se simte iubit („nu-i pasa nimanui de mine!”). Drepul lui de a poseda o jucarie gasita de el nu a fost respectat, mai mult, a fost calcat in picioare. A fost necesar sa cedeze in fata unei forte superioare (tatal). A fost deprivat de placerea capabil sa si-o ofere singur, manipuland figurina in fel si chip. Ce a invatat despre realitate? Ca nu esti in siguranta cu oamenii de care ai cea mai mare nevoie (tatal) si ca starea ta de bine depinde de forta altora. A invatat sa devina victima (si acum plange in bratele mamei sale, care il „salveaza”)
  • Cristina a aflat ca, daca tipi suficient de tare, in cele din urma obtii ceea ce vrei. Realitatea nu este un loc in care sa-ti folosesti resursele intr-un mod responsabil ci un loc in care poti folosi resursele altuia (puterea tatalui) daca reusesti, intr-un fel oarecare, sa-l manipulezi. Aproape ca nu trebuie sa faci nimic, doar sa gasesti punctul sensibil al cuiva si acela va face lucrurile in locul tau (daca acest scenariu se consolideaza, poti anticipa cum va fi partenerul de cuplu al Cristinei, peste 20 de ani?)
  • Tatal e mandru ca a rezolvat situatia (se poate uita linistit la meci) desi o alta parte din el este nelinistita („ti-ai pierdut controlul si ai tipat la copii”). Mai realizeaza ca nu a oferit sprijin emotional lui Andrei si, de fapt, nici Cristinei (i-a implinit dorinta dar nu i-a ascultat sentimentele). Emotiile copiilor lui nu au fost puse in cuvinte si nici nu au fost exprimate pana la capat, ramanand astfel neintegrate (si sigur vor fi reluate alta data, deoarece that’s simply our mind). Andrei s-a simtit respins („eu nu contez”) iar furia Cristinei, izvorata din nerabdare („vreau si eu jucaria, acum!”), nu a patruns in constiinta ei ci s-a descarcat intr-o actiune („tip de nervoasa ce sunt!”). I-a  luat partea Cristinei, fiind astfel nedrept cu Andrei. Insa daca analizam mai atent, putem descoperi ca tatal nu a protejat-o nici macar pe fiica lui (invatand-o ca poate obtine lucruri usor, agitand apele si tipand). Exista totusi cineva protejat in aceasta scurta poveste: el insusi. Tatal s-a protejat doar pe sine.

 

El este cel care nu putea suporta felul in care copiii lui isi stabilesc rolurile si isi rezolva problemele personale. El avea nevoie de liniste (jocul de fotabal este mai solicitant decat  „Critica ratiunii pure”). El a aratat cine este seful (chiar asa, cu niste copii?). El si-a impus punctul de vedere, fara dialog, deci fara a stabili o conexiune emotionala. A castigat tatal? Sigur, a obtinut linistea visata. Si plateste un pret pentru asta? Bineinteles! In mai putin de un minut copiii lui au invatat, in esenta, una dintre cele mai proaste lectii posibile:psihologia de victima.

Iar acesta este doar un episod minor, petrecut intr-o seara de august, in vacanta. Cate asemenea „lectii” ne-au fost „predate” de parintii nostri sau le oferim, inconstienti, copiilor nostri? Care sunt efectele lor cumulative? Cum ajungem sa ne reprezentam realitatea si de ce ne mai miram cand participam la lupte absurde, transferentiale, cu autoritati asupra carora ne proiectam frustrarile infantile si amaraciunea unei copilarii, sau tinereti, neintelese si respinse?

Cand rostesc cuvantul educatie am in vedere multimea acestor mecanisme psihologice si responsabilitatea sociala pe care specialistii sunt chemati sa si-o asume. Daca lucrurile acestea ar fi putut fi invatate fara ajutor, el ar fi fost descoperite de mult. Insa realitatea este cu totul alta. Asa cum softurile nu se scriu singure, ci e nevoie de profesionisti IT, nici mintile noastre nu se schimba de la sine. Suntem in situatia de a trece peste orgolii ridicole si neproductive si de a accepta, indifent de varsta, ca putem invata sa fim mai atenti cu natura umana, ca exista anumite mijloace potrivite de a o stimula sau ocroti, ca nimeni nu s-a nascut expert in comunicare dar multi putem deveni suficient de buni (ca sa il parafrazez pe Winicott). Pentru asta sunt necesare contexte, proiecte , initiative, bani. Dar mai presus de toate, ma gandesc, e nevoie de constientizare si disponibilitate. Uneori, cand doi copii isi negociaza relatia, cel mai bine este sa nu intervii dar sa veghezi sa nu ajunga sa se raneasca. Cine supravegheaza insa relatia noastra cu realitatea? Nimeni. Aceasta responsabilitate ne apartine, in fiecare secunda, pana la sfarsitul vietii.

Construit de Sorin