Arhive pentru iulie 23rd, 2011

Am publicat acest articol, in 2010, nu doar pentru continutul lui ci si pentru a promova ultima mea carte (aparuta, intre timp, in 2011).

Daca ti-as spune ca Misu Craciun (caruia prietenii ii spun uneori „Mosu”) are urmatorul nr. de telefon: o726.358.491 si ai dori sa verifici daca aceasta informatie este adevarata sau gresita oare ai putea face ceva? Desigur, pur si simplu dai telefon la acest numar (te rog, nu incerca, e doar un exemplu didactic!) si vezi mai intai daca este valabil („numar inexistent” ar putea sopti o voce suava, a Andreei, bineinteles, utilizatorii Vodafone ma inteleg) dupa care poti afla identitatea persoanei care iti raspunde („imi pare rau, ma numesc Misu, intr-adevar, de la Mihai, dar nu Craciun ci Gerila”). Testul (ceea ce ai facut adineauri) iti permite sa renunti la ipoteza initiala (nu s-a confirmat).

Sa presupunem insa ca ai 5 ani si vrei sa vorbesti cu Mos Craciun, pentru a negocia o anumita jucarie in ciuda unor fapte reprobabile comise de creierul tau coplesit de testosteron. De ce nimeni nu stie telefonul acestui batran? Sau il stiu si nu vor sa-l spuna? De ce? (asa se pot sadi semintele unei suspiciuni ce va germina mai tarziu intr-o teorie a conspiratiei) Existenta lui Mos Craciun nu poate fi verificata in timpul anului si majoritatea copiilor nu par a fi deranjati de aceasta problema, dupa cum nu sunt deranjati nici de alte contradictii extraordinare, cum ar fi prezenta simultana a Mosului in caminele a milioane si milioane de copii, cantitatea imensa de jucarii indesata intr-un sac de proportii modeste sau, pentru cei care stau la casa, alunecarea unui batranel supraponderal prin horn.

Sigur, copiii sunt doar in stadiul preoperational (din punct de vedere cognitiv) adica nu au minti prea dezvoltate pentru a sesiza aceste contradictii (sau gandirea lor nu este incurajata in acest sens) si cu atat mai putin pentru a testa ipoteze si teorii. Este oare posibil ca si unii adulti sa functioneze asa, adica, in felul lor special, sa mai creada inca in Mos Craciun? Cunosti si tu persoane convinse de existenta unei fiinte speciale careia, din pacate, nu-i cunoaste nimeni numarul de telefon, adica a carei existenta nu poate fi verificata? De asemenea, persoane care nu sunt deranjate de contradictiile (cu realitatea) pe care o astfel de presupusa existenta le antreneaza?

Gandirea este o proprietate  a creierelor noastre recent aparuta  iar  logica formala  nici macar nu este o trasatura selectionata evolutionist. Abilitatile de acest tip nu sunt innascute, ele sunt deprinderi obtinute prin efort, prin exercitii, prin antrenament, cu alte cuvinte sunt produse nu ale biologiei ci ale culturii. De cate ori are ocazia, si asta inseamna practic tot timpul, creierul tinde sa renunte la gandirea sistematica, reflexiva, mare consumatoare de glucoza, si sa utilizeze circuitele vechi, automatizate.

Ce inseamna asta? Inseamna ca, mergand pe o alee intunecata si auzind un zgomot neobisnuit, mai degraba accelerezi decat sa te opresti pentru a privi cu atentie, cautand sursa posibila a zgomotului. Stramosii nostri au procedat astfel si au supravietuit. Curiosii care au privit in loc sa fuga au fost haliti iar genele lor nu s-au propagat. Repeta aceasta secventa de comportamente de milioane de ori si vei gasi urmatorul mecanism:

Percep ceva, cred ca e adevarat ce-mi imaginez si, daca mai am timp, verific.

Asa se nasc credintele neverificabile. „Era o dihanie din aceea cu trei capete, bine ca am fugit din calea ei”. „De unde stii ca nu era altceva?”. „Sunt viu, nu vezi, ce dovada mai buna vrei?”. Ei bine, unii dintre noi, tocmai pentru ca traim intr-o epoca mai securizata, vrem dovezi . Si pentru ca avem timp la dispozitie, preferam sa introducem verificarea intre „cred” si „e adevarat”. Asta inseamna un mecanism nou, creat in mod constient:

Percep ceva, cred ceva, verific si stabilesc daca e adevarat sau nu. Daca nu e adevarat renunt la credinta mea.

Trecerea de la primul la al doilea mecanism, mi se pare, va mai dura, la nivel colectiv, un numar de ani (nu stiu cati si nici nu vreau sa estimez, avand in vedere ca unul din doi americani adulti crede ca exista fantome). Creierele noastre inca sunt modelate nu de cele 10 milenii de civilizatie ci de cele probabil 200 de milenii de mediu ancestral specific vanatorilor-culegatori. Nu am niciun motiv sa fiu optimist la nivel global, pe timpul vietii mele, dar am toate motivele sa fiu plin de speranta la nivel individual si acesta e unul din motivele pentru care investesc un anumit gen de educatie si, mai nou, acest suport minunat de circulatie a informatiei (Internetul).

Ma infricoseaza, evident, faptul ca cea mai puternica natiune de pe Pamant, din punct de vedere militar, este alcatuita din numerosi cetateni care cred ca exista stafii, predispusi, probabil, sa creada chiar si acum ca in Irak sunt arme de distrugere in masa (e curios cum soldatii americani salvatori nu au reusit sa gaseasca nici macar una, asa, de colectie-da, aceasta este planeta pe care traim, si sa nu ma intelegi gresit, sunt un mare fan la Americii, al universitatilor americane, vreau sa spun). Dar si mai infricosat sunt de indisponibilitatea mentala a punerii sub semnul intrebarii a credintelor indragite.

Stiu, a face asta e ca si cum ai risca moartea unei idei si nici eu nu eram prea dornic de astfel de periculoase aventuri (fiind atasat de credintele mele) inainte de a ma imprieteni pentru totdeauna (sic!) cu Moartea. Insa nu cred ca evolutia ne lasa prea multe alternative. Trecerea de la mecanismul 1, primitiv (perceptie-credinta considerata adevarata-verificare, eventual) la mecanismul 2, reflexiv (perceptie-credinta-verificare-cunoastere, in sensul de credinta corecta sau gresita), daca se va produce, va fi mediata cultural. Ea nu se va intampla de la sine pur si simplu pentru ca genelor nu le pasa, fiind informatii inerte, daca masinile de replicare (noi) in care sunt asezate isi reprezinta intr-un mod adecvat realitatea si se angajeaza in procese ceva mai sofisticate pe prelucrare mentala. Ele nu „vor” decat sa se propage si pentru asta nu iti trebuie multa minte, cum ne-ar putea asigura orice bacterie aflata chiar acum pe buze, desigur, daca ar putea vorbi.

Noi putem participa la acest proces, il putem sustine sau stimula in mod constient, solicitand dovezi, intreband, simplu, „pe ce se intemeiaza afirmatia ta?”, formuland ipoteze care sa poata fi testate, ascultand vocea intuitiei si mergand mai departe, adica supunand-o unei verificari, altfel asa-zisa „intuitie personala” e doar gandirea magica a fetitei sau baietelului de 5 ani care ai fost candva si nu ai avut norocul unui tata care sa te ajute sa te separi de ea, deoarece era tot timpul plecat sau, prezent fiind, nu-ti acorda prea multa atentie, sau chiar implicat fiind nu reusise nici el sa atinga pe deplin nivelul gandirii critice.

Mos Craciun, cel lipsit de adresa si telefon mobil, in opinia mea, trebuie sa moara pentru ca Viata sa avanseze pe un alt nivel, mai complex, deci mai provocator. Si Iisus le spune discipolilor ca trebuie sa plece pentru ca altcineva sa vina in locul lui si imi place sa cred, impotriva dogmei crestine, ca acest tanar deosebit de intelept, intr-o forma cifrata, le vorbea discipolilor despre mecanismele evolutiei, despre necesitatea de a da drumul vechiului si de a permite noutatii surprinzatoare (cam dificile, uneori, recunosc) sa intre in vietile lor (sau ale noastre, interpreti eretici sau doar nonconformisti).

Prin grija unei edituri care ma sustine de mult timp, si careia ii multumesc si in acest fel, am hotarat sa public o parte din articolele aparute pe acest site intr-o carte despre Mos Craciun si tragicul sfarsit pe care cativa indivizi care nu cred in fantome, deoarece nu au reusit sa intalneasca vreuna, il pregatesc, in cea mai transparenta conspiratie din istorie. Poate va veni o zi cand barza nu va mai aduce copiii pe lume, parintii le vor oferi daruri direct, asumandu-si actiunile iar zanele si spiridusii nu vor mai circula prin gradina, stand cuminti printre randurile cartilor de povesti.

Nimeni nu poate nega ca suntem fiinte care avem nevoie de sens intr-o lume complexa dar exista dubii serioase in privinta tiparelor pe care suntem inclinati sa le vedem pentru a o face controlabila si, astfel, mai sigura. Exista un numar coplesitor de dovezi in favoarea naturii imprevizibile a realitatii. Este suficient „sa avem ochi de vazut” sau „urechi de auzit”. Dar exista si o tentatie irezistibila de a pune in locul realitatii o poveste, pur si simplu pentru ca creierele noastre asa sunt obisnuite, de sute de mii de ani. Mi se pare incredibila sansa pe care o avem de a face un salt pe un alt nivel de complexitate. Ca sa vorbesc doar pentru mine, ma gandesc, infiorat, ca as fi putut trai pe la 1650, in plina vanatoare de vrajitoare (sunt infiorat pentru ca sunt convins ca as fi fost una dintre ele-credinta nu complet irationala, sunt preocupat de paranormal si maturi-la ultimul cuvant am folosit o tehnica diacritic-magica, cu dublu inteles). Traiesc astazi, in 2010, coexistand pasnic cu vrajitoare care apar la televizor, supunand limba romana la grele incercari si bagand in sperieti parlamentari veniti direct din circumscriptii fantastice, arondate la lumea lui Mos Craciun.

Imi pare rau, batrane cu o burta un pic dizgratioasa, desi pasare colibri, cred ca ai in punct sensibil si indraznesc sa-l ating, cu speranta ca se va dezumfla, asa cum, mai devreme sau mai tarziu, se intampla cu toate iluziile. Diferenta este ca unele mor greu iar agoniile sunt nu doar chinuitoare ci si dezastruoase, uneori, atunci cand cei captivi lor sunt, aritmetic vorbind, mai multi. Sau poate tot ce cred eu este o iluzie, admit in principiu, numai ca in acest caz va fi necesar sa dovedesti. Prezumtia de nevinovatie.

 

Ce crezi, atunci cand cainele tau sta in fata oglinzii se recunoaste? Cand pisoiul tau adorat se priveste in oglinda stie ca se vede pe el? Cand sarpele tau de apartament isi vede imaginea in oglinda stie ca este a lui? (Cum, ai renuntat la sarpe? Aha, vecinii nu au mai suportat sa se trezeasca in bucatarie cu el.)

Animalele nu sunt capabile de asemenea performante cognitive, cu unele mici exceptii. Nici bebelusii nu reusesc asta pana la 6-8 luni. Si abia in jurul varstei de 2 ani poti fi sigur ca bebelusul tau face o legatura constienta intre corpul lui si imaginea reflectata a acestuia. In psihologia dezvoltarii, varsta de doi ani este considerata piatra de hotar in fabulosul proces de diferentiere a Eului, proces inceput in jurul varstei de sase luni. La doi ani doar se incheie o etapa. Urmeaza, bineinteles, altele. Insa initierea cu succes a acestei etape depinde, intre altele, si de atingerea stadiului oglinzii, stadiu la care animalele nu ajung niciodata (acesta nu este un motiv pentru a le maltrata).

Pe la patru luni copilul se bucura vazandu-se in oglinda insa bucuria lui nu difera cu nimic de cea pe care o simte cand vede in oglinda un alt copil. Nu putem fi siguri ca se recunoaste deja insa e cert ca procesul e pe puntul de a fi declansat. Gesell si Wallon au studiat intens acest stadiu. Si Lacan (1936) analizeaza satisfactia identificarii in oglinda. Indiferent da varsta exacta, recunoasterea in oglinda semnaleaza constientizarea unitatii corporale, desprinderea corpului, ca unitate separata, de „corpul lumii” (al mamei in primul rand) si inceputul anevoiosului proces de constuire a Eului (un proces pandit de numeroase primejdii, cum voi povesti in alt post).

Cum poti verifica atingerea acestui stadiu? Exista doua metode puternice:

  1. Ia un marker sau un ruj de buze si fa-i un semn pe frunte, apoi asaza-l in fata oglinzii. Daca isi va duce manuta in zona fruntii pentru a atinge semnul poti fi sigur ca se afla sau chiar a depasit stadiul oglinzii. Daca nu… mai ai de asteptat.
  2. 2. In timp ce sta in fata oglinzii te apropii tiptil din spatele lui. El te va vedea in oglinda. Daca nu se intoarce sau chiar se duce spre oglinda e clar ca nu intelege rolul oglinzii. Insa daca se intoarce, eventual razand (doar te iubeste, nu?) inseamna ca e capabil sa diferentieze corpurile de imaginile lor in oglinda.

Constiinta unei fiinte nu evolueaza fara a trece prin stadiul oglinzii. Avem nevoie sa intelegem ca suntem diferiti de ceilalti (adica sa iesim din fuziunea inconstienta) si primul pas in aceasta directie este diferentierea propriului corp de mediu si recunoasterea lui in oglinda. Evident ca si animalele au corpuri diferite de mediu insa ele nu stiu asta. La oameni, perceptia propriului corp ca un intreg si sentimentul de a fi una cu el (bebelusul constientizeaza ca este un corp fara a avea alte ganduri referitoare la acestea dintr-un motiv foarte simplu: gandirea se intemeiaza pe limbaj iar el inca nu a ajuns la acel nivel) lanseaza procesul de individualizare. Pe acest suport corporal constientizat (schema corporala) se construieste apoi intreaga personalitate, inclusiv Eul. Este unul din motivele pentru care folosesc corpul in grupurile mele de orientare transpersonala.

Este foarte greu de precizat un inceput al constiintei de sine (o proto-constiinta). Studiile sunt contradictorii (poate pentru ca bebelusii sunt deja diferiti). Exista copii care se recunosc in oglinda la mai putin de 9 luni si exista altii care fac asta abia la 15 luni. Ceea ce este sigur este ca la 24 de luni aproape toti sunt capabili de auto-recunoastere. Asta imi aduce aminte de o anecdota:

Un barbat merge la banca pentru o operatiune. „Va rog sa va identificati!” ii spune functionarul. Omul se duce la oglinda, priveste atent si conchide: „Da, eu sunt.”

 

 

Acesta este un articol scris pentru cei care inca resping neurostiintele.

Ramon y Cajal, un medic spaniol, a primit premiul Nobel in 1913. El a spus atunci un lucru care a fost considerat adevarat aproximativ 100 de ani. Nu doar religia este dogmatica. Uneori si stiinta are dogmele ei. Iar dogma la care ma refer, contestata in ultimii 20 de ani afirma despre circuitele neuronale ca sunt fixe (structura creierului si functiile asociate sunt date o data pentru totdeauna). Cativa cercetatori cu minte deschisa si intuitii foarte bune (Michael Meaney, Fred Gage, Helen Neville, Michael Merzenich s.a.m.d) au distrus incet, dar metodic, aceasta conceptie. Astazi lumea buna a neurostiintelor vorbeste incantata despre neuroplasticitate. Si ce legatura are asta cu articolul meu despre dragoste?

Da-mi voie sa-ti explic! Pentru mine, a iubi pe cineva inseamna a vedea in acela posibilitati minunate, seminte de foarte buna calitate ce asteapta a fi ingrijite si protejate pentru a germina, energii asemanatoare unui resort gata sa se extinda. Omul pe care il iubesc, pentru mine, este cineva special. Vad in el ceea ce nu vad in altii (nu stiu de ce), sunt sensibil la potentialul lui si vreau sa fac ceva pentru a-l ajuta sa infloreasca. Stiu prea bine ca exista conditionare culturala si o teribila mostenire genetica. Inteleg felurile dure in care istoria de viata poate modela personalitatea unui om. Si cu toate acestea, cred ca tanarul sau adultul pe care il iubesc se poate schimba. Cred ca poate deveni o fiinta mai libera. Si sunt gata sa-l ajut in aceasta directie, cu orice risc (m-ar putea parasi, intr-o zi).

Insa efortul meu nu este alimentat de o idee romantica („Oamenii sunt buni”). Unii oamenii au un potential exceptional, altii nu (in acelasi fel in care unii au o inteligenta superioara iar altii doar una medie, ca sa nu mai vorbim despre retardati). Stiu ca merg pe o pojghita subtire asa ca vreau sa ma fac bine inteles: iubirea pentru celalalt ma face sa vad in el potentialul extraordinar, impotriva tuturor analizelor sau evaluarilor. Poate ca, in realitate, el/ea nu este asa grozav insa pentru mine este. Si din intalnirea acestei increderi cu realitatea celuilalt apare un fenomen imprevizibil, anume cresterea. Cresterea lui sau a ei in directia unei libertati mai mari valideaza iubirea pe care i-o port, de mult timp. Poate ca asta inseamna a deveni, dintr-o timida, o persoana dezinhibata sau dintr-o sociofila superficiala o iubitoare de solitudine (pentru a putea reflecta in liniste la subiecte vitale pentru existenta unui om). Sau poate ca inseamna a fi acceptat la un program de master/doctorat la una din primele 10 universitati ale lumii. Sau a creste cu nesfarsita afectiune un copil despre care credea ca nu va fi in stare sa-l aiba. Nu exista instrumente obiective pentru a masura cresterea.

Exista, totusi, miscarea interioara, stralucitoare si productiva, din cel iubit. Exista sentimentul de inflorire, pe care el sau ea il traiesc si pe care eu il observ, bucurandu-ma pana in punctul exuberantei. Iubesc o fiinta umana si o chem catre libertate. Nu o modelez ci doar intrezaresc, asemenea unui vizionar, capodopera ascunsa in blocul de piatra neslefuit. Nu ma insel niciodata, atunci cand iubesc (si ma pacalesc mereu cand numesc „iubire” excitatia sexuala sau fantasmele inca vii ale copilariei). Si ce legatura are asta, totusi, cu arhitectura neuronala?

Ei bine, a iubi pe cineva este egal, mi se pare, cu a crede in neuroplasticitate, adica a fi convins ca tesatura neuronala se poate schimba drastic, prin experienta (pentru sceptici: cortexul vizual poate aloca o parte din neuroni limbajului, stiu, e o afirmatie scandaloasa). Societatea investeste cel putin 18 ani pentru a ne infasura in plasa lui „nu e voie” sau „nu e posibil” si asta se vede, in opinia mea, si in modurile social acceptabile in care este permis sa iubim. Pozitia mea este alta! Singurele obstacole in calea iubirii sunt legile naturale (sunt realist, nu cred in suspendarea lor prin interventia binevoitoare, desi capricioasa, a lui Mos Craciun). Dar inauntrul acestor limite naturale, unele putin cunoscute, putem fi artisti.

„Te iubesc” este un fel de „Te invit sa te autocreezi. Simt ca poti. Asa cum stiu eu, te voi ajuta. Este insa necesar sa-ti asumi responsabilitatea. Privesc in viitorul tau si sunt incantat”. Aceasta nu este presiune sau manipulare, cum ar putea crede cineva neatent. Nu te fortez sa o iei la stanga sau la dreapta (asta ar insemna sa nu-ti recunosc libertatea). Te insotesc, te sprijin si uneori sufar impreuna cu tine. Insa nu renunt. Si mai ales atunci cand ti-e greu sau esti deznadajduita, iubirea mea este prezenta. Nici macar nu stiu daca vei ajunge sa materializezi ceea ce eu am vazut ca intr-un fulger sau daca eu voi apuca sa asist la deplina ta inflorire. Insa aceste lucruri conteaza mai putin. In acest aici si acum, tu, pentru mine, esti deja o persoana absolut speciala. Parca iti vad neuronii vibrand, gata sa se extinda in directii care-l trimit pe orice neurolog la o consultatie de specialitate, la un coleg, desigur.

E posibil sa visez? Cu siguranta! Insa visul meu are forta si nu dispare la 6 dimineata. Nici saptamana viitoare, nici anul viitor. Un ganditor roman pe care il admir din anumite puncte de vedere (dar il critic din altele) spunea recent ca iubirea adevarata sau e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Cu totul de acord, Andrei Plesu! In creier modificarile durabile se obtin prin eforturi constante (un muzician foarte bun are la activ minimum 10.000 de ore de exercitiu). Potentialul nu se actualizeaza intr-un weekend sau intr-o vacanta de 6 stele. Este nevoie de disciplina, angajament, transpiratie. La tine, pentru ca tu esti artistul si, in fond, e vorba de cresterea ta. Dar si la mine, norocosul iubitor prevazut cu acuitate vizuala (prelucrata parietal, desi nu inteleg cum).

Stau si meditez asupra vietii mele. Si o gasesc tricky. Undeva prin post-adolescenta m-a chemat catre un spatiu misterios (desi termenul elusive imi pare mai potrivit) cu promisiunea unei abundente de sensuri. Inca il mai explorez deoarece inca il gasesc fascinant. Ma simt totusi prins in capcana. Nu pot gasi un raspuns definitiv, mereu ramane ceva inexplicabil, incomplet sau intangibil. Recunosc, ma atrage aceasta nesfarsita deschidere (sau imposibila inchidere, din alta perspectiva) deoarece ma apara de plictiseala. Insa ma simt si frustrat (incep sa-i inteleg pe cainii care incearca sa-si prinda propria coada si sa-l invidiez pe sarpele Ouroboros, care a reusit acelasi lucru). Spatiul la care ma refer, si care pare a ma procupa deja de o vesnicie este populat cu ‚obiecte’ (in sens filosofic) precum Eul si sinele (sau Sinele), natura constiintei, constienta, prezenta, intentionalitatea, decizia, optiunile, responsabilitatea, libertatea, limitele, atentia, sufletul, identitatea.

Poate ar fi trebuit sa ma fac filosof. Asociez insa inconstient filosoful cu fotoliul (un fel partial de a experimenta viata). Filosofii gandesc si asta e foarte bine. Mi se pare insa ca nu stiu sa se opreasca din gandit iar tot ce este excesiv ma tem ca este daunator. Psihologii, pe de alta parte, nu  pot intra in profunzimea „obiectelor” mai sus mentionate (in sensul definirii lor crystal-like) dar au avantajul observarii lor in actiune (le prind in flagrant, ca sa folosesc o metafora). „A observa” este deja un termen ilegitim:nimeni nu stie exact ce este Eul sau unde anume se termina propria responsabilitate. Totusi nu vad alta cale in afara experientei reflectate in constiinta (indiferent ce ar insemna asta) si impartasite cu un altul (un Tu, cum poate ai remarcat ca prefer sa spun).

Acestea fiind nelinistile mele cognitive, o buna perioada din viata mea am petrecut-o respingand arogant tot ce parea a fi de importanta mai mica, nerelevant pentru o existenta traita constient, facil, inutil si, desigur, absurd. Nu intelegeam, de exemplu, de ce trebuie sa stea cineva cu ochii pe cer, facand inventarul stelelor (in loc sa se ocupe de lucruri fie mai concrete, mai practice, fie mai umane-intelegerea si dezvoltarea naturii umane). De asemenea, mi se parea lipsit de sens ca cineva sa-si dedice viata studierii insectelor (cu exceptia celor care pot prezenta un pericol pentru culturile agricole). Pe vremea aceea nu exista Discovery Channel (nu varianta de azi, degradata) insa daca ar fi fost cu siguranta as fi gasit complet neinspirata ideea cuiva de a-l urmari (pentru ca existau lucruri mult mai bune de facut). Evident ca nu mergeam la discoteca sau in cluburi (nu merg nici acum), locatii renumite pentru pierderea cu succes a unui timp pretios si ireversibil.

Astazi sunt deschis catre orice activitate selectata de Viata, nu le mai gasesc nesemnificative sau prostesti (cu unele exceptii, bineinteles) si, cand ma ajuta procesarea paralela din propriul creier, le identific si sensurile, rolurile, utilitatea. Probabil ca am crescut. Mai mult decat atat, am inceput sa-i antrenez si pe altii in aceasta directie (site-ul este un exemplu) deoarece raspunsurile la intrebarile grele, imi este tot mai limpede, vor veni in urma unor eforturi colective. Am o imensa recunostinta pentru oamenii care misca lucrurile in aceasta directie (a evolutiei intelegerii realitatii), impartasind descoperirile lor cu noi. Desi pe 99% dintre ei nu-i cunosc personal (unii au murit de mult) ii simt ca pe o mare familie a cautatorilor de adevar. Sigur ca unii sunt un pic mai exaltati iar altii excesiv de sceptici insa nu de aceea o familie este interesanta? Diferentele si varietatea sunt the spice of life. Afectiunea mea circula si catre mistici chiar dusi usor cu pluta (Ramakrishna avea apucaturi pedofile-vezi „Stripping the Gurus”, 2009) si catre oameni de stiinta atei (Richard Dawkins) si catre psihiatri stralucitori cu probleme etice (Jung si-a exploatat sexual cateva paciente). Caut ceea ce este bun, sustinand dezvoltarea, si accept imperfectiunea umana. Daca ai avea un copil, nu l-ai iubi si daca ai afla ca a copiat la examen? (oare de ce, in Romania, acest exemplu nu mi se pare notabil?)

Ma tem totusi de cei care, convinsi ca au gasit Adevarul (da, cu majuscula) se iau prea tare in serios si cauta sa-i convinga si pe altii, transformandu-i in adepti lipsiti de spirit critic. Am antene speciale pentru omogenizare mentala si nediferentiere psihologica. Am invatat sa recunosc lupul in haine de miel. Caut mereu stilul personal, originalitatea, exprimarea creativa, deoarece acestea sunt directiile de inaintare ale Vietii. Cei care incep sa gandeasca la fel, indiferent daca lucrul aceste se intampla intr-o miscare spirituala, psihoterapeutica sau academica, incapabili sa vina cu un element personal, de noutate sau macar de critica constructiva, traiesc, mi se pare, in zona unui pericol mortal. Viata se dezvolta din diferente si regreseaza in repetitii.

Inca nu stiu ce inseamna faptul de a fi constient. Inca nu inteleg cum fac pentru a sti ca eu, cel de azi, sunt, intr-un anume fel, acelasi cu cel de ieri (si diferit in alt fel). Dar toate aceste lucruri ma tin treaz.

Acest articol a aparut initial pe un alt blog.

Imi amintesc de cineva care a avut nevoie de aproape un an pentru a se hotari si a alege intre doi barbati, un „fost” (incheiase oficial relatia, nu insa si emotional) si un „actual”, fata de care nu se putea angaja pe deplin. In cele din urma l-a ales pe „actual” si a fost multumita de decizia ei (au, acum, si un copil) exact cum prezice teoria psihologica (doar ca nu puteam sa-i spun asta, deoarece as fi interferat cu decizia ei). Ti se pare prea mult un an? Poate ca da insa asa pare a fi natura umana. Fara a fi vorba de indecizie patologica, ne este greu sa alegem una din doua (sau mai multe) alternative similare ca grad de atractivitate. Avem tendinta de a prelungi timpul de deliberare cu riscul de a pierde oportunitati importante (asa-zisul cost de oportunitate). Suntem inclinati sa tinem „usile deschise” cat mai mult posibil, desi e evident ca timpul se scurge (adesea si banii sau resursele afective-clienta mea, in acel an, a investit emotional in ambii, chiar daca nu in mod egal).

De unde vine acest impuls irational? Din frica, bineinteles. Ne este frica de pierdere! A inchide o usa, a renunta la o alternativa, a alege X si nu Y inseamna a-l pierde pe Y pentru totdeauna. Este un fel de moarte iar moartea, nu doar fizica,materiala, ci si simbolica, ne infricoseaza. Vrem sa stam la distanta de ea asa ca amanam momentul unei decizii, mult peste ceea ce este rational ca timp necesar de gandire. Comportamentul opus (decizia pripita, nemediata reflexiv) este acelasi lucru, doar ca intors pe dos („pe invers”, in idiomul pe care il folosesc uneori cu studentii mei: „citeste pe invers!”, una din capacitatile care ii distinge pe psihologii profesionisti de cei diletanti). A decide rapid, fara a sta pe ganduri, arata, doar ca cifrat, aceeasi teama de moarte.

Pentru a iesi din astfel de dileme consumatoare de resurse e nevoie sa inchidem in mod constient una din usi. Doar ca asta e exact ceea ce noi, oamenii, nu suntem programati sa facem. Nu vrem sa renuntam.”Tragem” de alternative, le tinem in viata, poate-poate nu pierdem nimic. O astfel de asteptare nu se va implini niciodata. Viata este un sir de pierderi (si de castiguri corespondente, desigur, doar ca trebuie sa le „vezi”) indiferent ce faci sau cat timp aloci unui proces decizional. La un moment dat una din alternative dispare sau se degradeaza (sau e valorificata de altcineva: o necunoscuta „ti-l ia” pe X chiar de sub nasul tau). Rational este sa nu astepti pana atunci si dupa un timp rezonabil de gandire sa te focalizezi pe una din variante, renuntand constient (si dureros) la cealalta.

Pentru cei amatori de studii: Dan Arriely (profesor la MIT) si Jiwoong Shin (profesor la Yale)  au facut un astfel de studiu cu studentii de la MIT (statistic vorbind, printre cei mai inteligenti studenti americani) si l-au publicat in 2004 (Management Science, „Keeping doors open”).

Buridan Jean, un filosof si logician francez, a realizat propria lui cercetare, cu ajutorul unui magar (nu la propriu, filosofii, nefiind, din fire, practici, fac doar experimente mentale). Si-a imaginat un magar infometat, stand intre doua capite de fan, ambele situate la aceeasi distanta si neputandu-se hotari. Magarul a murit de foame dar a reusit sa devina, in alt fel, nemuritor: cei care folosesc expresia „magarul lui Buridan” nu stiu cine a fost Buridan.

Doua telefoane mobile cu zeci de caracteristici asemanatoare care trebuie comparate? (am trecut recent printr-un astfel de calvar si am ales Nokia N 97-te rog, nu-mi spune ca altele sunt mai performante pentru ca nu mai am dispozitie reflexiva pe acest subiect si cine stie ce-ti fac!) Sau doua camere digitale? (pentru cei care, temandu-se de moarte, vor sa faca fotografii, adica sa imortalizeze momentul) Poate chiar doua piese de teatru intre care nu te poti decide in unica ta seara lasata libera de corporatia care te-a cumparat pe un pret (numit „salariu”) pe care e bine sa nu-l analizam serios? Ce sa mai zic de doua facultati sau doua linii de cariera inauntrul unei profesii (psihologie organizationala sau consiliere si terapie)? Sau doi barbati atragatori (vezi inceputul) pe care ii tii in stand-by in timp ce le consumi economiile?

Fiind abundenta (sau asta e impresia mea) Viata vine catre noi cu zeci de oferte. Ele trebuie analizate, intr-adevar, dar nu prea mult. Este mai inteligent sa alegi una si apoi sa te focalizezi pe ea (stick with it!) deoarece pierzi mai mult daca nu te decizi si amani acest moment catre calendele grecesti. Este dificil sa spui „nu” unei cariere sau unui posibil partener insa odata ce ai facut-o priveste inainte si renunta la a mai intoarce capul deoarece asta nu te ajuta cu nimic (regretele inutile sunt consumatoare de energie). Pe de alta parte, observa feedback-ul oferit de alegerea ta, o perioada semnificativa de timp si, daca ceva nu este ok, ei bine, esti in pragul unei alegeri noi (doar ca partenerii sau slujbele nu pot fi schimbate cu acelasi consum psihonervos ca in cazul masinilor-hmm, iubitorii de formula 1 ar putea sa nu aprobe acest gand!)

Nu cred in politica usilor deschise prea mult, bazandu-ma pe ceea ce psihologia ma invata, asa ca oamenii care pleaca din viata mea (sau invers) sunt buni-plecati si nu le mai trimit urari de Sarbatori. Viata merge mereu inainte si doar noi, oamenii, mai pasim cu capul sucit spre trecut. Nu e nici economicos (o alegere inteleapta) nici securizant (privind inapoi poti sa te izbesti de un obstacol aflat in fata ta). Desi au stapanit candva Pamantul, Viata nu a mai recreat niciodata dinozaurii, dupa catastrofala lor disparitie. Sunt sensibil la aceasta lectie. Ma tem doar ca, daca facem prostii prea mar (ca specie)i si nu folosim noile instrumente mentale (gandire, constiinta) intr-un sens creator, Viata ar putea sa nu mai creeze niciodata organisme vii bazate pe chimia atomului de carbon. Dar ma consolez cu gandul ca mai exista, in tabelul lui Mendeleev, numeroase alte elemente. Usi deschise, probabil. Extraterestrii stiu de ce!

Construit de Sorin