Arhive pentru iulie 17th, 2011

Desi poate nu par, urmatoarele intrebari sunt serioase:

  • In ce an suntem?
  • Cine este presedintele Romaniei?
  • Cum se numeste moneda nationala aflata in circulatie?

Poate esti obisnuita cu intrebari ceva mai provocatoare (de exemplu, este moartea sfarsitul identitatii? ) dar te asigur ca la fel sunt si cele de mai sus. Trebuie doar sa-ti ofer contextul potrivit. Iata:

Imagineaza-ti ca esti un subiect aflat sub hipnoza in cabinetul unui terapeut care crede in vieti anterioare (si isi face publicitate in acest sens, inclusiv prin scrierea unei carti). Nu suntem in 2011 ci in 4011 (da, inca mai exista psihoterapie, spre mirarea unora). Tu esti o persoana care a imbratisat credinta destul de populara, in acest moment, a reincarnarii. Crezi cu sinceritate ca ai trait si alta data, cu alte cuvinte ca ai o esenta spirituala apta sa locuiasca in multe corpuri (asa cum ai, in garderoba, mai multe rochii sau tricouri; pot sa spun si chiloti?).

Cum e si firesc, vrei sa stii cine ai mai fost. De aceea te afli in cabinetul terapeutului specializat in regresia sub hipnoza in vieti anterioare. Astfel descoperi ca ai trait in Romania, acum 2000 de ani (pe vremea lui Adrian Nuta, un mare admirator al judecatilor neverificate si al intelegerii publice a psihologiei in cel mai needucat mod cu putinta). Era o tara destul de trista, din care 3 milioane de romani deja plecasera. Acolo traiai tu, fiind, cum altfel, o femeie frumoasa (acum, in 4011, esti un barbat chel cu o burta respectabila, expresia vie a exercitiilor fizice pe care le realizezi mental, prin sofisticata tehnica a vizualizarii, mai exact)

Dincolo de schimbarea brusca, dar confortabila, de identitate, de sentimentele pe care le ai si de ceea ce iti amintesti precis (ce ciudat, seful tau actual, pe care il detesti, iti era, pe atunci, tata-cum se limpezesc brusc toate legaturile karmice!) mai exista cateva mici informatii pe care un sceptic, ratacit nu se stie cum in cabinetul importantului hipnotizator, ar dori sa le afle. Astfel se explica intrebarile de mai sus.

Doar ca aici avem o mica problema. Tu nu stii raspunsul la ele! Stii ca te afli undeva in jur de anul 2000 dar e imposibil sa-ti amintesti cine locuieste la Cotroceni (nici macar nu intelegi ce inseamna „Cotroceni”). Esti si tu uluit de faptul ca nu stii ce fel de bancnote se afla in circulatie desi, culmea, ai cateva in portofel.

Ce rezulta din aceste esecuri? Poate ca regresia in vieti anterioare este o farsa? Poate ca mintea ta, incurajata si de sugestiile terapeutului, foloseste propriile informatii, memorate sau imaginate in aceasta viata (4011), pentru a fabrica o poveste? (eventual una draguta, compensatoare pentru stima de sine). Altfel de ce nu ti-ai aminti un lucru atat de simplu (cum se numesc banii) stiut, probabil, si de un copil de 10 ani? De ce povestea ta se prabuseste brusc atunci cand este testata? Poate pentru ca nu se intemeiaza pe nimic solid, adica e doar o fantezie personala? (sustinuta, desigur, si de hipnotizator)

Nu e nevoie sa asteptam anul 4011. Aceste experimente au fost deja facute de un cercetator pe nume Nicholas Spanos, cu subiecti canadieni (daca nu ma crezi citeste Multiple identities and false memories, 1996). Insa cine sa fie interesat de studii stiintifice, mai ales cand ele dezvaluie fragilitatea credintelor noastre? Unde anume in media sunt promovate aceste descoperiri? In ce fel de scoli de psihologie numele acestor oameni (care dezvrajesc lumea) sunt mentionate si asezate la loc de cinste? In ce grupuri de prieteni sunt incurajate gandirea critica si cercetarea pasionata a adevarului? Cine doreste sa afla daca credintele care ii sunt dragi (si in care a investit, eventula, ani din viata lui) se bazeaza pe elemente solide din realitate sau sunt, de fapt, copilaresti, adica la fel de veridice precum credinta unui prichindel de 4 ani in existenta lui Mos Craciun? (precizare neintamplatoare, in curand, prin bunavointa editurii, imi apare cartea despre domnul de mai sus)

E posibil ca noi sa fi avut si alte identitati, in alte timpuri, in alte locuri. Desi ar fi interesant, nicio dovada serioasa in acest sens nu exista. Exista, insa, spaima noastra abisala si, uneori, insuportabila, ca aceasta viata ar putea fi singura pe care o avem si ca, atunci cand vom muri, vom muri pentru totdeauna. Off, cum ziceai ca se numeste presedintele acela? Il(uz)i(on)escu?

Prin anii ’60, Hao Li, neurochimist la University of California in San Francisco cauta disperat camile, de fapt glandele lor pituitare, pentru a studia metabolismul grasimilor. A reusit sa obtina 500 (cinci sute), de glande, vreau sa spun, si a descoperit din intamplare o substanta, beta-endorfina, in legatura cu care nu si-a pus intrebari (de inteles, il interesa altceva)

Dar in 1975, Hughes si Kosterlitz si-au pus intrebari, si inca multe, plecand de la o molecula gasita in creierul porcilor (multumim, miss Piggy) pe care au botezat-o enkefalina si au observat ca are proprietatile morfinei. Hao Li, care nu dormea, si-a dat seama ca substanta descoperita de el, beta-endorfina, continea enkefalina. Si era buna la ceva? Se pare ca da, a descoperit Hao Li: era de 48 de ori mai puternica decat morfina.

Insa cum e posibil ca creierele noastre sa aiba receptori pentru morfina si alte droguri artificiale? Intrebarea aceasta, lansata odata cu descoperirea receptorilor opioizi in 1972 (multumim Candace Pert, proaspata absolventa, pe atunci), primea, in sfarsit un raspuns: deoarece creierele noastre produc propriile droguri naturale. Si pentru ca era necesar sa poarte un nume, Eric Simon  le-a spus endorfine, o abreviere de la „morfine endogene”, adica „morfina produsa in corp”. Pentru corecta informare, mentionea ca endorfinele au fost descoperite, simultan, si de Simantov si Snyder (un fel de sincronicitate, probabil).

Si ce sunt endorfinele? Sunt mici neuropeptide, cu o structura asemanatoare cu a proteinelor, avand in jur de 40 de aminoacizi (enkefalinele sunt si mai mici). Au fost, izolate, deocamdata, 20 de tipuri de endorfine desi, probabil, sunt mai multe. Uneori actioneaza ca hormoni (adica produc schimbari in corp, circuland prin sange) alteori ca neurotransmitatori (produc modificari doar in creier). Insa nu sunt propriu-zis neurotransmitatori ci neuromodulatori (modifica activitatea neurotransmitatorilor).

Orice celula din corp dispune de receptori pentru endorfine.

Imagineaza-ti un popor, sa zicem cel somalez, in care fiecare cetatean are frigiderul lui, primit inca de la nastere. Egalitatea este respectata, nu conteaza daca unul este bogat si altul sarac, oricine primeste un frigider pentru a pastra alimentele. Asa „au primit” celulele noastre, prin „generozitatea” mecanismelor evolutive ale Vietii, receptori pentru endorfine.

Si ce fac endorfinele? Ah, cateva lucruri foarte importante:

  1. Controleaza durerea (maresc toleranta la durere)
  2. Genereaza placere (pana la euforie)
  3. Amplifica raspunsul imunitar (maresc rezistenta la boala)
  4. Scad nivelul de anxietate
  5. Moduleaza apatitul
  6. Elibereaza hormoni sexuali

Interesant, nu? Exista in corpul nostru doi producatori de substante chimice care ne permit sa traim senzatia de fericire si/sau sa infruntam mai bine durerea. Ei sunt glanda pituitara (care trimite endorfine in sange) si hipotalamusul (care trimite endorfine in creier si in maduva spinarii-fiori placuti pe coloana, iti amintesti?) Nu puteam sa rezist unei astfel de tentatii si am inceput sa studiez posibilitatea interventiei constiente in acest proces (sunt deja cativa ani). Insa ieri, pentru prima data, am initiat un grup in care acest obiectiv este asumat de la inceput (in acesti termeni). Am pus la punct o metoda prin care cred ca este posibila eliberarea de endorfine si o verific impreuna cu o serie de persoane curioase si disponibile pentru astfel de experimente, selectate in prealabil (au trecut prin grupuri de dezvoltare personala). Am cautat un nume nostim si i-am zis, in cele din urma, „grupul de endorfine”. Asta inseamna ca suntem, in timpul sedintelor de grup, implicati in industria drogurilor, doar ca nimeni nu ne poate aresta deoarece operam cu droguri naturale, produse inauntrul corpului (pituitara si hipotalamusul sunt un fel de Columbii neuronale). Nu te gandi prea departe, este doar o ipoteza pe care o verific cu un grup de entuziasti (unii dintre ei la a doua facultate, cu master sau doctorat) si vreu sa le multumesc si pe aceasta cale pentru bucuria de a examina impreuna una din resursele minunate ale Vietii, depozitata cu grija chiar inauntrul nostru, mai exact in cap.

Dar nu acesta (eliberarea de endorfine) este obiectivul principal. Daca ar fi asa, nu am fi cu mult diferiti de a group of junkies, cu specificatia ca nu suntem in afara legii si „drogul” e gratuit. De fapt „grupul de endorfine” este un curs aplicativ despre natura constiintei si a sinelui. Dau aceste amanunte, desi prin natura mea sunt inclinat sa le pastrez intr-o zona de discretie, pentru a semnala si altor posibili cercetatori din Romania existenta acestui gen de preocupari, intr-un cadru academic. Pentru mine constiinta este un subiect fascinant, de mult timp, si cred ca a sosit vremea sa impartasesc altor pasionati, dar nu in afara unui cadru stiintific, ceea ce am inteles si, mai ales, intrebarile in continuare fara raspuns.  Altfel spus, mi se pare important ca facultatile de psihologie, filosofie si biologie sa fie deschise catre subiecte de tipul „natura si functiile constiintei” sau „teoriile sinelui”, adica, in viziunea mea subiectiva, teme excitante de studiu, cam dintotdeauna de cand exista, pe Pamant, trestii ganditoare.

In  anii ’50, o familie de conditie medie, in Occident, cheltuia aproape jumatate din venituri pe mancare (ar fi deprimant sa afli situatia in Romania, in prezent, asa ca nu o amintesc). Dupa anul 2000, aceste cheltuieli graviteaza in jurul a 15% iar in Marea Britanie (sau S.UA.) sunt chiar mai mici. Italienii, fratii nostri latini, dau mai multi bani pe telefoane mobile decat pe mancare. Asta nu inseamna ca mancarea nu mai este importanta („hrana, pericol si sex”, iti mai amintesti?) ci ca, in anumite tari, procurarea ei nu mai reprezinta o problema.

Calitatea hranei, insa, conteaza. Peste tot produsele organice sunt mai scumpe decat cele produse industrial (poti vizualiza zeci de mii de pui intr-o hala uriasa?). Sunt, de asemenea, mai gustoase si mai sanatoase. Iar noi suntem oameni rationali, educati (invatamantul obligatoriu) si ne pasa de propria sanatate. Am alege mereu produse organice daca ne-ar permite portofelul (cardul, de fapt).

Nu e asa. Oamenii care isi propun sa manance sanatos (sau sa faca exercitii fizice in mod regulat) nu reusesc sa-si implineasca propriile promisiuni. Intre 30 de minute de alergat sau de pedalat si un set de imagini miscatoare pe un ecran, in timp ce stai confortabil in fotoliu, contempland pixelii colorati, fotoliul castiga.

De ce suntem asa de slabi? De ce suntem capabili sa ne stabilim scopuri binefacatoare si ne lipseste vointa de a ne apropia efectiv de ele? De ce o prajitura atragatoare face sa dispara intr-o secunda imaginea unei persoane suple la care te intorci in toate reveriile tale? Ce este asa de puternic in felul in care suntem construiti? De ce e asa de greu sa actionam in vederea unui scop (sanatatea) pe care si evolutia il pretuieste?

Ultima intrebare este inselatoare. Evolutia nu este o forta sau o fiinta care sa fie orientata catre ceva (doar astfel acel „ceva” ar putea fi pretuit, adica ar avea valoare). Evolutia este doar un rezultat (vezi articole anterioare). Genele „vor” sa fie copiate (sa se reproduca) iar organismele cauta placerea si evita durerea (iti dai seama cum ar arata habitatul nostru daca sexul ar fi chinuitor?). Primii hominizi un mostenit aceste tendinte, consolidate in aproximativ un miliard de ani si, cum altfel, le-au dus mai departe.

Creierul nostru are o parte ancestrala.

Are si o parte moderna, din fericire, insa asa cum poate depune marturie orice persoana care a incercat vreodata sa tina un regim sau orice student care a jurat sa inceapa sa invete de la inceputul semestrului, fara a mai astepta sesiunea, aceasta parte recent aparuta are ceva din caracteristicile copilariei: este fragila, vulnerabila la tentatii si incapabila sa se opune presiunii exercitate de „mintea mai veche” (creierul ancestral). Am observat ca oamenii care nu inteleg aceste lucruri tind sa se culpabilizeze pentru esecul atingerii scopurilor marete pe care si le propun, facandu-si astfel, prin auto-invinovatire inutila, situatia si mai grea. Este ca si cum te-ai lupta cu un urias (tu nefiind David din cunoscuta legenda), ai pierde si ti-ai reprosa asta. Lupta nu e pierduta de la bun inceput, nu vreau sa sugerez asta, vreau doar sa subliniez forta uluitoare a straturilor vechi din creierele noastre si necesitatea de a le aborda intr-un mod diferit, deoarece lupta „corp-la-corp”, pentru cine nu s-a convins inca este sortita esecului (Sisif, tu ma intelegi, cred)

O strategie noua, castigatoare, presupune o buna cunoastere a „adversarului” (el pare asa doar in raport cu scopurile alese de mintea constienta). Trebuie sa-ti spun ceva despre „el” (creierul arhaic): traieste in prezent! Seamana foarte tare cu un copil in sensul urmator:

  • Cauta gratificatii imediate
  • Are scopuri pe termen scurt
  • Nu se gandeste la consecinte

Cand fata aceea atragatoare la care visezi de saptamani in sir a venit, in sfarsit, acasa la tine si este neasteptat de disponibila (mai ales ca ai avut grija sa-i dai ceva de baut inainte) mai conteaza faptul ca nu ai prezervative? (si, in plina cunoastere tactil-kinestezica, inclusiv bucala, ai vrea sa te opresti pentru a sprinta pana la magazinul din colt?) Cand ciocolata aceasta in forma de scoica (universul e minunat, dupa ce am scris articolul cu Susie si seashells, cineva mi-a adus, de la Bruxelles, exact formele respectiva de ciocolata, neavand niciun fel de mila pentru dintii care mi-au ramas intacti pe maxilarul inferior-da, pe cei de sus i-am pierdut, pentru totdeauna, de aceea sunt un model de intelepciune, am facut majoritatea greselilor posibile plus cateva originale) iti face cu ochiul in timp ce in minte ai o salata mult mai sanatoasa (dar „insipida si scarboasa”, cum imi spunea cineva angajat periodic in astfel de dileme existentiale), ce crezi ca vei alege? Intrebarea este retorica, stii prea bine ceea ce deja ai ales, si inca de multe ori.

Exista, inauntrul nostru, o ciocnire continua intre recompensele pe termen scurt, urmate de costuri pe termen lung ( intalniri depresogene cu oglinda, in special daca nu ai haine pe tine) si recompensele pe termen lung (un corp excelent proportionat, flexibil si plin de vitalitate), asociate unor suferinte crunte, pe termen scurt.

Desigur, sistemul mai nou si mai sofisticat de gandire si autocontrol ne recomanda a doua varianta si, la rece evaluand situatia, acea alegere este cea mai potrivita si adaptativa. Ce simpla ar fi viata daca am fi construiti doar asa. Suntem insa echipati altfel, adica mai avem un sistem, mult mai puternic (s-a intarit in milioane de ani de folosire automata) iar acesta se opune si, prin cateva trucuri magice doar de el stiute, face sa dispara orice urma de precautie, alungand prezervativul si salata din sfera preocuparilor constiintei. Sistemul deliberativ, abia aparut este trecut offline iar circuitele neurale ruleaza senzatii, ganduri simple si asteptari cunoscute si omului de Neanderthal.

Asa suntem noi, astazi, si oricine se opune acestei evidente, in opinia mea, fie nu a inteles, fie nu a aflat niciodata ca exista biologie evolutionista. Sfintii care se lupta cu fecioare apetisante, goale, bineinteles, intre doua rugaciuni, sunt desigur, de alta parere (ca si Gigi Becali, convins aseara ca Diavolul a actionat din nou, in cea mai ridicola partida a echipei Steaua din ultimul deceniu, un meci in care a jucat cu ea insasi si a pierdut!). Nu sunt de parere ca ignoranta ne poate aduce prea multe lucruri bune. Daca exista o teorie contemporana aproape imposibil de respins, date fiind dovezile extrem de convingatoare, aceasta este teoria evolutiei prin selectie naturala (e adevarat, Dawkins si Dennett, respectiv Eleredge si Gould, sunt in razboi, dar nu pentru ca cei din urma resping evolutia ci pentru ca pun in discutie ritmul si mecanismele transformarii)

Mintile si creierele noastre au module arhaice, eficiente si utile in anumite situatii dar si gata oricand, data fiind forta lor, sa deconecteze partile mai sofisticate, intemeiate pe limbaj, aparute recent in istoria noastra. Aceste doua sisteme functioneaza mereu si sarcina noastra, mi se pare, este sa gasim o cale economica de a le armoniza, adica de a le ajuta sa se imprieteneasca. Problema este ca sistemul mai vechi nu vorbeste tot asa cum partenerul tau, cand e in mod evident infuriat sau speriat de ceva, nu vorbeste si se baga in vizuina lui, de unde stii prea bine ca nu il vei scoate, desi incerci cu multa determinare stupida.

Nu avem totusi alte solutii in afara celor care presupun constienta, rabdare, amplificare a ceea ce se numeste critical thinking skills si intelegere a felului in care suntem cablati, genul acela de lucruri despre care nimeni nu ne vorbeste la scoala si pe care trebuie sa le cautam singuri, daca avem aceasta inspiratie inainte de a primi talonul de pensie. Sunt aproape convins ca in domeniul educatiei este nevoie de o schimbare majora, de o modificare teribil de importanta a accentului de pe informatii (in epoca Google si Wikipedia) pe antrenamentul gandirii si abilitatea de a  selecta si interpreta corect informatiile acum  accesibile printr-un click, inclusiv de pe telefonul mobil. Ramane un mister felul in care schimabarile uriase la care visez vor fi initiate de oameni in varsta, aflati in pozitii de conducere dar sper (si am exemple) ca si ei pot incerca macar sa invinga formidabila inertie evolutionista si, macar de dragul generatiilor urmatoare, sa se adapteze la o lume tot mai complexa si neasemanatoare nu doar cu mediul de viata al stramosilor nostri ci si cu lumea de acum 100 de ani, cu oameni care inca se temeau de masini si femei considerate fiinte inferioare, motiv pentru care li se refuza dreptul de a vota. Aceste lucruri sunt acum uitate dar ele au fost la fel de reale ca interdictia curenta de a muri cu demnitate si nu legat la aparate oribile prin impersonalitatea lor sau cheltuielile colosale cu avioane, elicoptere si alte echipamente de lupta (fonduri sustrase, in acest fel, unor domenii precum sanatatea, cultura sau educatia-te-ai intrebat vreodata cat la suta din PIB reprezinta bugetul militar al celei mai puternici natiuni de pe glob?)

Avem de nevoie de scoli, in continuare, dar proiectate altfel, deoarece avem nevoie de oameni care sa fie buni ganditori, suficient de echilibrati pentru a tine cont si de ceea ce  le confirma dar si ceea ce le infirma ipotezele sau credintele. Am dubii serioase ca cineva neantrenat sa gandeasca ar putea altfel decat prin pura intamplare sa faca alegeri care sa sprijine dezvoltarea pe termen lung , atat a lui cat si a mediului din care face parte (daca milioane de oameni nu protesteaza atunci cand padurile sunt taiate, si uneori nici macar nu stiu asta, cum ne putem astepta, peste un numar de ani, la echilibru ecologic si aer de calitate?). Si eu am crescut intr-un sistem care a supravalorizat abilitatile mnezice si nu a fost interesat deloc de alacatuirea mintii mele, de vulnerabilitatile si atuurile ei, motiv pentru care cred ca am iesit din liceu mai limitat decat am intrat (asa am ajuns sa citesc, de exemplu, „Probability for dummies”). Oare experienta ta este cu mult diferita? Oare iti doresti pentru copiii tai acelasi stil pedagogic invechit, aceleasi exigente absurde (ai cantarit cumva ghozdanul unui prichindel de clasa primara?), aceleasi informatii inutile, adica, pe scurt, acelasi traseu deprimant, deoarece distruge vivacitatea si curiozitatea naturala a unui copil?

Probabil ca nu, daca citesti acum cu o minte senina. Doar ca realitatea e un pic diferita. Sistemul ancestral nu iubeste noul si se teme de el. Sunt de acord ca exista noutati lipsite de continut, nu la ele ma refer, dar mai stiu ca nu exista evolutie fara variatie (adica schimbare) si nu sunt de acord cu „sa se modifice, primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. mai stiu ca schimbarile pozitive nu pot fi impuse cu forta si ca ele sunt durabile daca infloresc in mod natural. Doar ca „natural”, in acest caz, nu inseamna a ne lasa in voia modulelor arhaice, automat orientate catre status quo ci a amplifica, prin antrenament constient¸facultatile mai noi care ne despart de cimpanzei, in ciuda proportiei covarsitoare de ADN comun.

A ma angaja intr-un proces care sa conduca in mod constient la evolutie mi se pare o cauza suficient de interesanta in slujba careia sa-mi pun viata, incercand astfel sa-i dau un sens dincolo de supravietuirea confortabila si sexul protejat de noii zei ai prezervativelor si pilulelor contraceptive. Mi se pare excitant sa actionez in vederea a ceva care ma depaseste si care va continua dupa ce efemera mea existenta se va dispersa, eliberand miliarde de atomi pentru noi aranjamente. Pot sa consider acest angajament ca unul pe termen lung si imi pot chiar imagina rezultatele, uneori intr-un viitor perceptibil, asta daca nu as fi la fel de atras de un somn bun, niste cartofi prajiti sau cel mai caraghios meci din istoria recenta a fostei mele iubite echipe. Promit, iata, public, sa rezist acestor cantece de sirena, fara a fi Odiseu, dar cunoscand experimentele de psihologie sociala ale unor Freedman si Fraser (acela cu panourile in California), Sherman (cresterea cu 700% a numarului de voluntari pentru Societatea Americana a Cancerului) sau chiar comunistii chinezi (care au obtinut de la prizonierii lor americani declaratii antiamericane purtandu-se frumos cu ei).

Pe de alta parte, evolutia nu este in mod necesar un lucru bun. Cine ar putea stabili ce este cu adevarat „bun” intr-un univers in care nimic nu dureaza si in care, daca iti cade tencuiala in cap (un caz recent, la Galati), intri in coma? Cred insa ca e un lucru foarte interesant, mult mai interesant decat a gandi timp de 20 de ani in acelasi sistem de referinta (sau paradigma, pentru vizitatorii pro-Kuhn) sau a face, cu mici variatii, aproximativ aceleasi lucruri. Suntem facuti pentru a ne misca, nu doar fizic ci si mental, ma gandesc eu in timp ce stau pe un scaun, in fata unui monitor.

Sunt multi psihologi fata de care sunt recunoscator. Cercetarile si cartile lor m-au scutit de reinventarea rotii sau, mai nou, a automobilului. Mi-e greu sa-i aleg pentru a face parte din Top 10. Exista insa unul care imi face sarcina usoara. Acesta este Jean Piaget (1896-1980), probabil cea mai influenta figura in domeniul psihologiei dezvoltarii. Piaget a urmarit cum se dezvolta mintea la copii (inclusiv la copiii lui) si a pus la punct o teorie stadiala a dezvoltarii mentale. Experimentele lui vizand permanenta obiectului, conservarea materiei, a numarului sau ingenioasa „proba a muntelui” sunt memorabile.

Ma voi referi in continuare la stadiul operatiilor concrete (7-11 ani) in corespondenta cu ceea ce imi pare a fi un stadiu de dezvoltare spirituala. Pentru nespecialisti, stadiul operatiilor concrete este acela in care copilul poate rezolva probleme logice numai daca manipuleaza obiecte concrete. Cu alte cuvinte, nu poate rezolva probleme „in mintea lui” ci are nevoie de un suport concret. De exemplu, daca il intrebi: „Ioana este mai inalta decat Sofia, dar mai scunda decat Maria. Cine este cea mai inalta?” va avea reale dificultati in a gasi raspunsul corect dar ii va fi foarte usor sa raspunda atunci cand le asociaza pe Ioana, Sofia si Maria cu 3 papusi. Inca nu este capabil de gandire abstracta. El foloseste operatia „mai inalt” doar in asociere cu un obiect concret. Fara acest ajutor mintea lui nu poate ordona cele 3 persoane in functie de inaltime. (Apropo, cine este cea mai scunda?)

Adultii nu sunt cu mult diferiti atunci cand opereaza cu concepte „religioase” sau „spirituale”. Nu crezi? Iata un exemplu: Cineva crede ca Maria chiar a nascut un fiu (pe Iisus) in absenta unei relatii sexuale cu un barbat. Nu-si poate reprezenta aceasta actiune in mod simbolic, adica nu poate intelege ca este un fel metaforic de a prezenta o realitate mai complexa (pentru trezirea constiintei spirituale intr-o persoana este necesar ca aceasta sa fie pura, adica „virgina”-iata doar un nivel de interpretare; mai sunt si altele). Pentru cineva care se afla la stadiul „operatiilor concrete” (ghilimelele fac trimitere la dezvoltarea spirituala) intelegerea simbolurilor cu multiplele lor niveluri de semnificatie este dificila daca nu cumva imposibila. Imagineaza-ti un barbat si iubita lui care vine la el spunandu-i: „Dragul meu, sunt insarcinata, dar nu cu tine. Si nici cu un alt barbat.”

Sarcina constiintei, la acest nivel, este aceea de a se detasa de aspectul concret al realitatii pentru a face saltul in planul simbolic. Cine nu reuseste ramane in perimetrul unei religii mitice, luand faptele exact asa cum sunt. Altfel spus, chiar a existat o Gradina a Paradisului din care Adam si Eva au fost alungati iar Eva, bineinteles, chiar a fost facuta dintr-o coasta a lui Adam. Ceva mai tarziu, Maria a avut o intalnire amoroasa cu Sfantul Duh. Sigur ca e un pic neclar de ce Iisus nu s-a materializat direct, evitand 9 luni plictisitoare in uter, plus o copilarie traita in dependenta de parintii lui (Stii cati copii a avut Maria in total? 10!)

Fiind un stadiu dominat de „concret” e natural sa gasim aici un  mare accent pus pe ritualuri si pe asezaminte care sa gazduiasca aceste ritualuri. In buna logica, stadiul urmator, eliberat de concret, nu mai are nevoie de un anumit spatiu (o biserica sau un templu). Conexiunea spirituala poate fi realizata oriunde. E ca si cum cineva ar avea un telefon mobil cu semnal disponibil peste tot. Imagineaza-ti o persoana cu telefon mobil, in Romania, acum 20 de ani. Oricine ar fi considerat ca este un ciudat (unul care vorbeste singur pe strada). Asa sunt persoanele care au facut tranzitia la stadiul urmator (al operatiilor formale, analogic vorbind) dar traiesc in mijlocul unor familii sau grupuri „concrete”. Ea ii poate intelege pe cei aflati la stadiul anterior, pentru ca a trecut deja pe acolo dar nu poate fi inteleasa, pentru ca ceilalti inca nu au ajuns in punctul ei. Cineva care rezolva ecuatii de gradul doi poate intelege gandirea matematica a unui copil care invata fractiile dar reciproca nu este valabila. Asa vad eu dezvoltarea spirituala si ii multumesc neincetat lui Piaget pentru ancora pe care mi-a oferit-o, probabil neintentionat. Candva am crezut ca Dumnezeu chiar este un batran foarte intelept, ascuns in spatele unui nor. Michiduta, bineinteles, avea si el o forma concreta, purtatoare de cornite. Acum intru rar intr-o biserica, pur si simplu pentru ca spatiile naturale imi par forme divine mai reusite. Nu am un telefon mobil de ultima generatie dar sunt in negocieri intense cu un distribuitor fara chip.

Taman m-am intors de la un curs cu 20 de studenti foarte draguti (in aparenta, bineinteles) care m-au ascultat vorbindu-le despre posibilitatea de a prezice divortul cu o acuratete de 93% in timp ce participi la nunta preafericitilor care nu vor apuca, desi acum cred asta, 15 ani de mariaj (si le-am pus la dispozitie informatiile care permit astfel de estimari incredibile dar numai daca te numesti John Gottman si ai o dubla licenta, in matematica si psihologie).

Apoi am intrat in generosul subiect al vinovatiei, intr-o incercare temerara de a defini cu atentie termenii si a intelege mecanismele psihologice asociate cu vinovatia (si, mai ales, eliberarea de ea). Asa am ajuns, gratie unui remarcabil dialog cu un student, sa analizam cazul Ei, care l-a inselat pe El si acum se simte vinovata.

Vreau sa iau subiectul din sala de clasa si, iata, sa ti-l propun. Ce crezi, cum se poate elibera ea de vinovatie? Trebuie sa precizez ca si Ea si El, la inceputul relatiei, s-au angajat unul fata de celalat sa fie fideli. Amandoi si-au respectat angajamentul pana recent cand Ea, vai!, a calcat pe bec. Deoarece eu definesc „vinovatia” ca „experienta emotionala asociata cu nerespectarea unei reguli”, numesc ceea ce simte Ea, cum altfel, „vinovatie”.

Insa vinovatia e naspa (poate ma citesc si adolescenti!). Nu e usor de trai cu ea si, in fond, de ce sa traiesti cu ea? De ce sa nu te eliberezi de ea? Aceasta este si provocarea! Poate Ea sa faca ceva pentru a se elibera de vinovatie? Nu, a pretinde ca nu o mai simte nu este o solutie (ci o pacaleala). Bine, si ce sa faca? Se poate face ceva?

La aceasta intrebare exista doar doua raspunsuri. Reflecteaza, te rog, profund. Bravo, acestea sunt:

  1. Da
  2. Nu

Nu ma intreba care sunt acele actiuni in care se poate angaja la varianta (1). I-am chinuit deja pe studentii  mei de azi,pe care constat ca-i simpatizez intr-un mod evident irational (fara motiv, vreau sa spun). Vreau sa analizam impreuna varianta (2).

Sa presupunem ca Tu esti acel om care crede ca nu se poate face nimic. off, poate esti o persoana sensibila! Intr-un moment in care nu ma recunosc, hai sa admitem ca nu Tu, ci Eu cred ca nu se poate face nimic. dar de ce as crede asta inaintea experientei? sigur, pot aduce o serie de argumente chipurile rationale insa nu ele ma intereseaza acum. vreau sa invatam impreuna psihologie. Hai sa aflam ce anume din punct de vedere afectiv ma face sa cred ca nu se poate face nimic.

Ma urmaresti sau deja te identifici cu acest scenariu? (so typical, maybe?) De exemplu, pot crede ca nu se poate face nimic deoarece astfel pot trai urmatoarea satisfactie:

  • Tu te simti vinovata, nu poti face nimic pentru a te elibera iar mie imi place situatia in care tu te simti vinovata si neputincioasa. E ciudat? Poate, cert este ca eu ma simt bine cand tu te simti rau (vinovata si neputincioasa) Dar de ce as vrea eu sa ma simt bine pe seama ta? (doar sunt partenerul tau, nu, ar trebui sa-mi pese daca tu te simti rau) Hi, hi, hi! (acesta e demonul) Ai uitat ca m-ai inselat? Trebuie sa platesti pentru asta (sufera!) Refuz sa ma gandesc la o situatie in care tu sa faci ceva reparator, deoarece intr-o astfel de situatie tu chiar ai face ceva si te-ai simti mai putin vinovata (poate chiar eliberata, Dumnezeule protestant!) Nu vreau ca tu sa-mi oferi intr-un mod asumat o compensatie (in urma unui dialog), imi iau singur compensatia! Sunt cumva excesiv de subtil? Nu accept sa faci ceva pentru mine (nu cred ca poti face) pentru ca astfel tu sa te simti in continuare vinovata (sa suferi) iar eu sa-mi extrag de aici satisfactia de a te vedea suferind. Cineva ar putea spune ca sunt, intr-un mod nevrotic, razbunator. Who, me? Nu, draga mea, nu sunt razbunator, sunt doar un barbat rational care nu crede ca intr-un astfel ce caz cea care a gresit ar mai putea face ceva astfel incat sa compenseze raul facut. Atitudinea mea este corecta si intemeiata logic. Nu ma lua cu psihopupu si alte aberatii din cartile unor consilieri sau terapeuti asa-zis liberali, de fapt anarhisti si irationali.

Dar mai pot crede ca nu se poate face nimic dintr-un alt motiv, la fel de abisal (si amenintator pentru imaginea mea de sine). Daca mai sus in spatele atitudini mele se afla latura razbunatoare (pe care nu o recunosc) mai jos poti gasi, in toata splendoarea ei, credinta ca sunt un zeu (sunt o fiinta complexa, ce naiba, nu pot fi doar razbunator). Cred ca nu poti face nimic deoarece:

  • Tu te simti vinovata si singurul fel in care te poti elibera nu are legatura cu ceva ce-ai putea face tu (asta ar insemna sa ai putere, poate chiar sa fii o persoana libera) ci cu ceva ce doar eu pot face. Stii ce? Normaaaal, tu te poti elibera de vinovatie daca eu te iert! (si o sa ma gandesc un timp, poate cativa ani, daca te iert sau nu) Ce placut este sa stiu ca eu detin puterea de a te ierta. Mmm, ce dulce satisfactie! Starea ta de bine este in mainile sau, mai exact, pe buzele mele. Poate te iert, poate nu, pur si simplu nu ai ce sa faci! Si cine sunt Eu, sa te iert pe tine? Nu, nu sunt doar un om, ce-s gandurile astea copilaresti, sunt mai mult decat un om din  moment ce pot absolvi pe un altul de vinovatie („Iertate iti sunt pacatele, fiica mea!”). Tu ai gresit fata de mine (m-ai inselat) si acum depinzi de iertarea mea. Nu poti face nimic, imi pare rau. Puterea este la mine! Si cum spuneam, e asa de dulce, doar nu crezi ca sunt fraier sa renunt la ea si sa accept ca, de fapt, prin simplele mele cuvinte nu pot dizolva, aproape miraculos, vinovatia ta reala. Daca mi-as permite sa cred ca tu poti face ceva pentru a te simti mai putin vinovata ar insemna ca nu sunt, in raport cu tine, o fiinta superioara din punct de vedere moral (eu nu am gresit, tu ai gresit). Ori adevarul este ca sunt (priveste faptele!) Din punct de vedere moral sunt mai bun decat tine. Si degeaba vine Umbra lui Nuta sa spuna ca aceasta este o judecata aroganta, o evaluare care se opune apropierii dintre noi doi si, poate, imbogatirii relatiei noastre integrand un eveniment foarte neplacut. Sa ma mai lase in pace! Realitatea este ca Eu nu am gresit. Eu mi-am respectat angajamentul. Ea m-a inselat. Nu putem evita ratiunea: sunt mai bun decat Ea, pur si simplu. Si, probabil, o voi ierta (asa fac fiintele superioare)

Crezi ca ar putea fi si alte motive secrete (in sensul de inaccesibile constiintei) in spatele convingerii ca Ea nu poate face nimic? Te rog, spune „da” (halal profesor, nu ma pot abtine!). Si, daca ai timp, joaca-te putin cu tendintele stranii (dar comprehensibile) ale mintilor noastre. Si, dupa ce le-ai descoperit, revino la intrebarea initiala si vezi daca nu cumva optiunea (1) este mai favorabila Vietii, daca nu cumva a crede ca la probleme psihologice foarte delicate exista solutii (desi nu facile) este o atitudine in favoarea curgerii Vietii. Curgere catre ce? Hai ca esti culmea, ti-am spus de atatea ori, in numeroase feluri. Catre nimic!

Construit de Sorin