Arhive pentru iulie 11th, 2011

Exista unii oameni ale caror fapte le consideram de la sine intelese si uitam sa le multumim pentru ceea ce fac. Intr-o zi ei pleaca si realizam astfel, doar ca tardiv, cat de importanti erau in vietile noastre. Oricat de constient as fi de acest mecanism ma surprind in continuare acceptand mecanic darurile celor din jur. Si asta nu e tot. La un moment dat mi-am dat seama ca organele propriului meu corp „beneficiaza” de acelasi tratament (din fericire nu am pierdut nimic, cu exceptia unor dinti, ca urmare a agresivitatii reprimate-altii isi pierd dintii ca urmare a agresivitatii exprimate, ceea ce nu ma consoleaza deloc)

De aceea astazi vreau sa-mi fac publica recunostinta pe care le-o port ochilor. Stiu ca e ciudat sa te privesti in oglinda si sa spui ochilor „Multumesc!” (insa exact asa ceva iti recomand si tie). Nu, nu am ochelari si nu se pune problema sa-mi pierd vederea. Ochii mei ma pun in contact (vizual) cu realitatea fara ca Eu sa fac ceva in mod special (e suficient sa-i deschid dimineata). Si tocmai pentru ca nu fac nimic am inceput sa realizez ca „a vedea” este un dar pe care il primesc in fiecare dimineata (nu stiu prea bine de la cine asa ca cel mai simplu e sa consider ca-l primesc de la ochi). Mi se pare natural, in acest caz, sa le multumesc (cineva cu o intelegere limitata a psihanalizei ar putea numi asta narcisism). Evident ca orice parte a corpului merita recunostinta insa nu vreau sa le tratez nediferentiat (adica la gramada). Dimpotriva, asa cum oamenii au nevoie sa fie recunoscuti ca persoane unice (si nu membri anonimi ai unui grup), tot asa cred ca organele ar putea aprecia recunoasterea lor individualizata. De aceea, acum, ma refer doar la ochi.

Oare cum ar fi sa existe o zi internationala  a ochilor, zi in care oamenii de pe tot cuprinsul pamantului sa celebreze globii oculari si organele anexe (sprancene, pleoape cu gene, conjunctiva, aparatul lacrimal si cei 6 muschi)? Poate ar merita amintit si cortexul vizual din lobul occipital (nimeni nu stie de ce imaginile din jumatatea stanga sunt prelucrate in partea dreapta a creierului si invers). Intr-o astfel de zi oftalmologii ar putea fi un pic mai altruisti, oferind tuturor consultatii gratuite. Fiind o zi speciala, ochii ar putea fi protejati de o lumina prea puternica sau nepotrivita (tu nu te porti altfel cu cineva cand stii ca este ziua lui, nu faci un efort pentru a fi mai atent sau mai bun cu el?). In anumite cazuri s-ar putea privi mai atent in ochi (intotdeauna ochii mi s-au parut partea cea mai vie a unei persoane si, daca nu ar fi normele sociale, manat de nestapanita mea curiozitate, m-as uita fara niciun pic de rusine in ochii oamenilor).

Cred ca ochii merita apreciati inainte de a face cunostinta cu testul Snellen si rezultatele lui neplacute. I-am putea iubi inainte ca obiectele din departare sa para incetosate si inainte ca elasticitatea cristalinului sa inceapa sa scada. Oare de ce se spune „a iubi pe cineva ca pe lumina ochilor”?  Sau ce zici de expresia „sa-mi sara ochii daca te mint!”? Cu multi ani in urma, obisnuiam sa fac la laboratorul de comunicare un exercitiu outdoor: ieseam afara si, in perechi, cate unul legat la ochi, studentii mergeau 5-10 minute (bineinteles ca atrageam atentia, ce vrei, mereu sunt si efecte secundare) Mai stiu si alte tehnici, doar ca mi se pare periculos sa le impartasesc fara training.

Orice asumare publica a unor sentimente adauga o forta superioara gestului propriu-zis. Asa ca astazi, pentru prima oara, le spun ochilor mei: Va sunt foarte recunoscator! Orizontul meu este mai larg pentru ca voi functionati excelent. Am sansa de a cunoaste realitatea, desi nu-mi place tot ce vad (stiu totusi ca acesta este pretul). Sunt fericit ca va pot deschide dimineata. Nu stiu ce forta sau inteligenta secreta va pune in miscare de aceea ma adresez in primul rand voua (ca suport perceptibil-e greu sa comunici cu „fiinte” sau „energii” transcendente). Imi place asa de mult sa privesc si sa observ incat am uitat de visul din tinerete cu al treilea ochi (mai bine zis l-am reevaluat, intelegand ca degeaba esti clarvazator daca tot nu intelegi legile realitatii). Da, lumea este plina de iluzii insa asta o si face extraordinar de interesanta. Crezi ca „te-ai prins” numai pentru a-ti da seama mai tarziu (if ever) ca realitatea e diferita. Danezul Escher a surprins genial aceasta caracteristica in cladirile lui imposibile. Prefer insa de mii de ori lumea inselatoare in locul unui univers plin doar cu vibratii, oricat de splendida ar fi ordinea lor. Asa ca, ochilor, va multumesc inclusiv pentru iluzii. Stiu ca , la orizont, Luna pare cu 50% mai mare desi marimea ei nu se schimba niciodata. Accept jocul. Sa fie lumina!

Freud era convins ca toate impulsurile noastre sunt salbatice si irationale. In natura umana nu exista nimic innascut orientat spre crestere psihologica, de aceea copilul trebuie supus unei presiuni socializatoare. In contact cu mediul, reprezentat in primul rand de parinti, copilul si pulsiunile lui amorale sunt imblanziti (in structura personalitatii apare Eul si apoi Supraeul). Lasat liber, copilul nu-si va elabora niciodata singur aceste doua componenete, adica nu se va umaniza.

Pana la un anumit punct ii dau dreptate lui Freud (si urmasilor). Este clara existenta impulsurilor care au nevoie de limite pentru a nu transforma viata intr-un haos. Lasata de capul ei, pulsiunea agresiva devine agresivitate maligna, adica ranire a cuiva (fizica sau psihologica) in absenta oricarui scop rational (de exemplu pentru a te proteja, ca in legitima aparare). La fel, pulsiunea sexuala neingradita si cautarea placerii cu orice pret fac viata intolerabila. Exista impulsuri periculoase si ele au nevoie de limite clare. Insa nu exista doar atat. Aici este punctul in care ma despart de Freud si ma alatur psihologiei umaniste. Sunt convins ca in natura umana exista tendinte sanatoase. Exista ceva organic, aflat in orice om, orientat spre dezvoltare. Acest ceva nu trebuie inventat sau internalizat, transmis prin educatie sau inghitit cu forta. Exista deja, inca din momentul conceptiei. Cineva l-ar putea numi „sufletul”. Evit astfel de formulari vagi. Prefer sa-l vad ca pe un potential pozitiv innascut. Rogers si Maslow ii spun nevoie de autoactualizare. Intreaga psihologie umanista depinde de acest construct teoretic si ofera astfel o viziune mai optimista asupra naturii umane. Freud este profund pesimist. Pentru el omul e doar o maimuta socializata (si cine poate nega ca unii oamenii nu sunt asa?). Nu doar ca ma deprima aceasta perspectiva asupra vietii dar ceva adanc din fiinta mea imi spune (dar nu mereu) ca nu este asa. Pentru a fi mai exact: nu este doar asa. Suntem mamifere, e limpede. Ne aparam teritoriul, ucidem (plante si animale) pentru a putea trai, ne reproducem, exploram mediul in cautare de resurse. Suntem insa si buni, calzi, generosi, iubitori, altruisti. Stiu, toti acesti factori prezenti in personalitate poti fi intelesi ca expresia sublimata a pulsiunilor. De aceea psihanaliza este considerata reductionista. Reduce ceea ce este elevat si superior la ceea ce este primitiv si grosier. Mintea rationala imi spune ca acest argument este solid (e suficient sa-mi amintesc de lagarele naziste si de „nazistii” in piele de miel din zilele noastre). Insa eu nu sunt doar gandire obiectiva. Simt. Cu mult timp in urma, cand am descoperit psihologia umanista, am inteles ca viata mea nu va mai fi niciodata la fel. Existau, in psihologie, oameni cu idei asemanatoare. Ei veneau dinspre universitati, nu din miscari spirituale obscure sau religii imbibate de dogmatism. Carl Rogers si Abraham Maslow au fost eroii mei. La fel Carl Gustav Jung, discipolul preaiubit al lui Freud, cel care a indraznit sa se intoarca impotriva tatalui. La fel Karen Horney si Eric Fromm, exclusi din curentul psihanalizei clasice. Am crescut cu acesti „parinti”. Ii pretuiesc si am incercat sa-i motivez pe tineri sa intre in contact cu ideile lor. Sunt idei care sprijina viata si o fac atragatoare, astfel incat sa merite sa fie traita frumos. Nu uit nicio clipa de psihopatologie. Da, exista cu adevarat tulburari psihice grave, imposibil de vindecat (dar care pot fi tinute sub control, cu o medicatie potrivita si sprijin terapeutic), dupa cum exista parti nevrotice ale personalitatii si, in anumite cazuri, chiar grupuri sau societati nevrotice. Este Umbra care ne insoteste sau ni se arata mereu, oriunde (si de care, cum altfel, oamenii se tem, de aceea incearca sa o nege, sa o rationalizeze sau, la propriu, sa fuga de ea; toate aceste incercari, si altele asemenea lor, sunt condamnate sa esueze; daca exista Lumina atunci exista si Umbra si cel mai bine este sa incerci sa-i faci fata).

Dar dincolo de patologie, dincolo de antisocial, vulgar, depravat si ostil avem, cu totii (sunt idealist), acest sambure innascut de umanitate, aceasta nazuinta de a evolua, de a fi altfel, de a creste in complexitate. Impulsul este inca slab, vocea lui poate fi acoperita cu usurinta de alta nevoi sau dorinte. Este fragil si trebuie protejat si hranit. Oare cu ce si in ce fel de circumstante? Cu dragoste,bineinteles! Mai mereu, cand altcandva? Imi plac foarte mult oamenii creatori, cei inclinati sa produca, sa-si aduca o contributie pozitiva, sa imbogateasca realitatea. Ei mi se pare ca sustin viata. In ei samanta a inflorit. Ce placere sa-i cunosti sau doar sa te bucuri de roadele muncii lor. Ma ingrozesc persoanele distructive, cele care  cauta ziduri nu pentru a adauga un nou etaj ci pentru a darama ceea ce un altul a construit. Cei mai inteligenti o fac, desigur, in numele unor principii. Insa daca privesti cu atentie vei vedea ura, invidia, lacomia, orgoliul. Si daca privesti si mai adanc, poti vedea lipsa de iubire. O durere coplesitoare, secreta, ingropata. O durere de care nu te poti apropia, pentru ca te tin la distanta cu toata forta agresivitatii lor activate. Mi-e teama de acesti oameni. Dar nu atat de mult incat sa nu ma apar daca teritoriul imi este violat. Daca cineva ti-ar maltrata copilul ai sta cu mainile in san? L-ai ruga frumos sa inceteze in timp ce copilasul este ranit? Ai intra intr-o meditatie salvatoare? L-ai ruga pe Bunul Dumnezeu sa intervina? Nu. Ai actiona imediat, folosind forta. Abia dupa aceea ai intoarce si celalalt obraz, eventual, adica ai accepta un dialog. Putem sta de vorba dupa ce lucrurile au fost asezate in ordinea lor fireasca. Pot incerca sa vad umanitatea din tine. Pot incerca sa inteleg ce te-a determinat sa te comporti astfel. Putem vorbi. Suntem din nou intr-un spatiu civilizat. Germanii si francezii si-au depasit ura. Evreii din Israel si palestinienii inca mai studiaza lectia comunicarii aparent imposibile. Echipele de fotbal din Bosnia si Serbia se pot intalni pe teren, in numele gloriei sportive. Umanitatea invinge. Nu intotdeauna. Nu usor. Nu fara pierderi de nerecuperat. Nu fara lacrimi. Si nu la televizor sau online, ci in realitate. Intr-o relatie adevarata, in care poti vedea ochii lui „Tu”. Un „Tu” care nu este al lui Freud. Si nici macar al lui Rogers…

Tu esti un baietel iar tata este eroul tau. Ai vrea sa fie mandru de tine. Ai vrea sa-l vezi bucurandu-se de reusitele tale. E natural. Tu il admiri, vrei sa devii ca el si  tare ti-ar fi de folos aprecierile lui. Insa tata nu stie sa ofere aprecieri. Tata e critic. Tot ce faci putea intotdeauna fi facut mai bine. Niciodata nu e multumit. Insa tu nu renunti. Il vei determina sa te iubeasca. Vei invata si mai mult. Vei sti si mai multe. Capacitatile tale mentale, tocmai pentru ca sunt exersate, sporesc. Insa planul emotional ramane in urma. Iti blochezi, fara sa-ti dai seama, anxietatea, tristetea si o multime de alte trairi care te fac sa te simti vulnerabil.

E adevarat, in lumea cunoasterii poti detine controlul. Nu ar fi exclus sa ai un doctorat sau sa obtii cand doresti unul. Dar tata inca nu te iubeste. Intre timp poate chiar a murit (nu si figura lui internalizata). Lumea emotiilor ramane un mister. Femeile mature sesizeaza imediat asta. Negi totul cu vehementa. Duci imediat discutia in plan intelectual. Acolo te simti in siguranta. Esti pe teritoriul tau. Insa nu acesta este felul in care ai putea creste. E nevoie sa cobori in valea cea adanca. Si ai nevoie de un ghid. Acest ghid este aproape mereu o femeie. Ea nu are inteligenta ta logico-matematica. Ea are o altfel de inteligenta. Oare o vei accepta? Oare vei trece peste orgoliul subtil rationalizat? Oare vei putea contine vreodata durerea de a nu fi fost iubit de un tata exigent? E nevoie de cineva care sa te ajute sa treci prin acest chin pe care il eviti de atatia ani. E nevoie de cineva nu care sa coboare stacheta ci sa-ti arate ca viata are o dimensiune ce exclude competitia. Nu stiu daca esti asa de norocos. Insa daca o astfel de persoana a aparut (ea ar putea fi partenera ta de cuplu) da-i voie sa-si joace rolul. Si uita, pentru un timp, de rationamente complexe si abstractiuni. Te vei putea intoarce mereu la ele. Doar ca nu acelasi!

Ti s-a intamplat vreodata sa-i comunici lui X o anumita informatie si, dupa o vreme, acesta sa ti-o comunice la randul lui, fiind convins ca a obtinut-o pe cont propriu? Ai auzit pe cineva spunand, dupa ce un eveniment oarecare s-a intamplat „Eram sigur ca va fi asa” sau „Ma asteptam”?  Stii pe cineva care afirma ca a prezis rezultatul unui concurs sau al unor alegeri desi, in realitate, sustinuse contrariul? Mai aproape de bransa psihologiei, cunosti un specialist pentru care un eveniment din viata unui om nu i se pare deloc o surpriza, dupa ce s-a produs, desi inainte nu l-a anticipat?

Ai raspuns „da” la cel putin o intrebare? Stiam eu! Se numeste deformare cognitiva post-factum sau bias retrospectiv. Se intampla tot timpul. Oamenii au impresia ca detineau deja o informatie dupa ce ajung in posesia ei (dupa ce evenimentul s-a produs). Se pare ca noile cunostinte sunt proiectate in trecut de algoritmii de organizare a informatiilor in memorie. Un cercetator pe nume Fischhoff (1975) a evidentiat acest mecanism intr-un experiment memorabil:

5 grupe de studenti au citit un text despre razboiul din 1814 dintre britanici si trupele gurka din Nepal. Subiectilor din 4 grupe li s-a spus ca razboiul s-a incheiat diferit:

  1. Au invins nepalezii
  2. S-a ajuns intr-un impas
  3. S-a semnat un tratat de pace

Apoi studentii au fost intrebati : „Daca nu v-as fi dat solutia, judecand doar pe baza textului, cum ati fi crezut ca s-a terminat razboiul?” Indiferent de grupa si solutie (a cincea grupa era cea de control) subiectii au raspuns ca se asteptau, date fiind evenimentele istorice, la raspunsul oferit ulterior de profesor. Insa ei nu stiau un lucru. Toate cele 3 raspunsuri erau gresite.

Erai sigur, in sinea ta, ca va fi fata? Te asteptai la aceste subiecte de examen? Puteai sa juri ca va spune sau va face acel lucru? Ai stiut de la inceput ca relatia n-o sa mearga? Ai prevazut evolutia cursului valutar, desi n-ai spus nimanui? Stiai deja cine va castiga meciul? Sunt de acord, nu este autoflatare sau inducere deliberata in eroare a interlocutorului. Esti convins ca nu te inseli. Intuitia ta functioneaza. Sunt ultimul care as nega existenta intuitiei ca proces cognitiv suprarational (desi nu este studiata la facultate, asa cum sunt studiate gandirea sau reprezentarile). Insa intuitia nu este intotdeauna ceea ce pare. Este doar bias retrospectiv. Evident ca stiai asta.

Fischhoff, B., 1975, Hindsight/Foresight: The effects of outcome knowledge on judgement under uncertainty, Journal of Experimental Psychology, 288-299

 

Mi-a venit o idee. Pentru ca am renuntat la cursul de „Psihologia cuplului si a familiei” de la anul 3-zi (articol scris in 2010), voi posta aici o parte din informatiile pe care, altfel, le-as fi transmis la curs ( oare peste 10 ani va mai exista invatamant la zi?). Astazi incepem cu Adam si Eva. De-a binelea.

Cu mult timp in urma, pe Pamant toate celulele sexuale aveau aceleasi dimensiuni. Era epoca izogametilor. Ei,nu exact aceleasi! Unele erau un pic mai mari decat altele. Embrionul provenit din cei mari era avantajat (exista o rezerva de hrana mai mare). Incepuse lupta! Cei mici au dezvoltat imediat o strategie, altfel dispareau. Strategia era elementara:sa fuzioneze cu cei mari,deci sa evite intalnirea sexuala cu cei asemenea lor (la fel de mici, deci neinteresanti). Insa cei mari nu erau mereu vis-a-vis. Trebuiau cautati. Asa au devenit cei mici mai mobili decat cei mari (care,fiind cautati, nu mai aveau motive sa se miste). Urmatorul pas a fost logic: celulele care produceau gameti mai mici, avand mai multa „materie” disponibila, au inceput sa produca mai multi. E simplu,nu? Mici,dar multi! Dincolo erau (mai) putini dar mari! Evident ca celulele mici si imobile nu au supravietuit (s-au imperecheat eventual cu alte celule mici,ceea ce le-a fost fatal)

Asa au aparut 2 strategii sexuale eficiente:

  1. Gametii mari „onesti”
  2. Gametii mici „oportunisti”

Cei de marime medie nu au rezistat pe „piata”. Nu erau nici suficient de mari, adica atragatori, nici suficient de mici, adica mobili. Au iesit din joc. Consecinta? Onestii au devenit tot mai mari (marimea era avantajul lor evolutiv). Afaceristii (strategie de mici investitii) au devenit tot mai mici si tot mai mobili.

Daca te-ai intrebat vreodata care este esenta masculinitatii respectiv feminitatii la nivel elementar, iata raspunsul: indivizii cu celule sexuale mari se numesc femele. Indivizii cu celule sexuale mici se numesc masculi. Asa este peste tot, in intrega lume vie (plante,animale,oameni). Gametii femelelor sunt putini si mari (de aceea sunt pretiosi). Se numesc ovule (o femeie se naste cu 400 de ovule,+/-) Gametii masculilor sunt mici si foarte numerosi. Se numesc spermatozoizi. (la o singura ejaculare un barbat elimina 250 de milioane). Compara si tu cifrele! Ele contin anumite invataminte (care vor naste comentarii, nu-i asa?). La oameni ovulul este de cateva ori mai mare decat spermatozoidul. Unele ciuperci, pe de alta parte, sunt mai conservatoare. Ele au ramas in faza de izogameti, adica de celule identice (oricine se poate imperechea cu oricine-un om inclinat spre promiscuitate sexuala,daca il faci „ciuperca”, nu cred ca se va supara!)

Ovulele vin pe filiatia „onesta”. Spermatozoizii au o ascendenta „exploatatoare”. Suna sexist? Chiar este!

Construit de Sorin