Arhive pentru iulie 10th, 2011

Desi suntem in Romania iti propun sa consideram corecta urmatoarea afirmatie: „Toti judecatorii sunt corecti”. Aceasta este o propozitie categorica universala de forma „Toti S sunt P”. Printr-o inferenta imediata numita obversiune putem deduce o alta propozitie adevarata : „ Niciun judecator nu este incorect”. Ambele spun acelasi lucru. Cu toate acestea, nu ai senzatia ca prima este mai usor de inteles?

Ce spui insa de propozitia „ Toti non-corectii sunt non-judecatori”? Iti vine sa crezi ca si ea spune acelasi lucru? Daca esti om (si presupun ca esti)  ai si tu o dificultate in a-ti reprezenta propozitiile negative, deoarece ai mostenit o minte configurata in milioane de ani pentru a opera cu ceea ce este si nu cu ceea ce nu este. Mintea ta si a mea fiind astfel, suntem inclinati in mod natural, atunci cand avem o credinta (in limbaj mai tehnic:operam cu o ipoteza) sa cautam, in realitate, informatii care o confirma (care spun „da”) si nu informatii care o infirma (care spun „nu”). Fiind oameni, suntem continuu expusi biasului de confirmare (despre care am scris altadata), insa nu doar pentru ca avem motive personale pentru a dovedi ca avem o credinta adevarata („eu am dreptate, tu gresesti”) ci si pentru ca mintile noastre, prin chiar modul in care sunt configurate evolutionist,contin posibilitatea unor erori cognitive (fara nicio legatura cu o nevoie personala sau cu stima de sine)

Pentru a intelege lucrul acesta te invit sa te gandesti la urmatoarea afirmatie: „Cuplurile infertile care adopta un copil au o probabilitate mai mare de a concepe, ulterior, unul”. Se intampla sa fi auzit de astfel de cazuri? Crezi ca este o afirmatie adevarata? Daca semeni cu cei mai multi oameni, probabil vei raspunde afirmativ iar daca apartii de bransa psihologiei poate chiar vei avansa o explicatie desteapta: „Inconstientul lor primeste permisiunea de a avea un copil si, astfel, se relaxeaza”. Foarte frumos si, cumva, optimist!

Insa deloc adevarat!

Credinta aceasta este gresita. Cuplurile infertile nu au o probabilitate mai mare de a avea un copil dupa ce au adoptat unul. Un studiu de acum 4o de ani, publicat in American Journal of Obstetrics and Gynecology de E.J. Lamb a demonstrat asta. Poate ca a gresit, nu-i asa? Experienta ta spune altceva! Chiar stii cazuri de oameni carora li s-a nascut un copil dupa ce au adoptat unul!

Ok, poate ca cercetarea lui Lamb, din diferite motive, nu este riguroasa iar concluziile ei sunt eronate. Ce spui insa de un calcul probabilistic? Urmeaza-ma putin: avem doua variabile, „a adopta” si „a concepe” si patru combinatii posibile:

  1. A adopta si a concepe
  2. A adopta si a nu concepe
  3. A nu adopta si a concepe
  4. A nu adopta si a nu concepe

Cele doua variabile nu sunt intr-un raport de cauzalitate (altfel, de fiecare data cand un cuplu infertil ar adopta un copil ar si concepe unul) ci de covariatie iar aceasta legatura, conform credintei larg raspandite, pare a fi mai puternica in cazul 1. Insa nu este asa! Probabilitatea ca adoptia sa conduca la conceptie trebuie comparata cu probabilitatea conceptiei in afara adoptiei. Nimeni nu face acest calcul. Suntem sensibili la informatia „pozitiva” (cazuri favorabile, mediatizate deoarece sunt in zona lui „da”) si nu suntem constienti de restul informatiilor (au adoptat dar nu au conceput, de exemplu), de aceea credintele noastre sunt biasate, adica gresite. Probabilitatea ca un cuplu infertil sa faca un copil dupa ce a adoptat unul nu depaseste sansa. Ni se pare insa ca ar fi asa deoarece judecatile noastre sunt influentate de mecanismele cognitive automate, in acest caz dificultatea de a procesa non-adoptia si non-conceperea. Daca privesti cele 4 linii vei observa ca in 3 din ele e prezenta particula „nu” pentru intelegerea careia este necesar un efort cognitiv suplimentar. Este, evident, mai usor (mai tentant) sa nu depunem acest efort si sa tragem concluzia, gresita, ca adoptia sporeste sansele succesului reproductiv.

Acesta e doar un exemplu dintr-o zona, poate, care nu te priveste direct. Nu crezi insa ca e posibil sa exista alte covariatii in care sa crezi, ba chiar sa ii determini si pe altii sa le creada (avand bune intentii), pentru care sa detii „dovezi” (exemple pozitive, ca in cazul cuplurilor infertile care au conceput un copil) si, cu toate acestea, credintele tale sa fie gresite? Mai mult decat atat, daca sustii aceste credinte de mai multi ani (investitii emotionale), nu ar fi cu atat mai dificil sa accepti sa le testezi intr-un mod mai riguros?(aplicand calculul probabilitatilor) Si, in continuare, nu ar fi extrem de dureros sa realizezi ca sunt gresite? (mai ales daca implica si alti oameni)

In psihologia sociala exista numeroase studii care demonstreaza inclinatia noastra de a cauta si de a gasi informatii apte sa ne confirme credintele si de a nu cauta sau a respinge automat (a nu le vedea, efectiv) pe cele care le infirma. Mintile noastre sunt construite pentru a opera cu „da”. Intelegerea lui „nu” este o achizitie cognitiva recenta, inca neautomatizata, deci o operatie mentala pe care doar constiinta o poate realiza. Un sens nou in care putem intelege extinderea constiintei. Nu?

Am fost pasionat de posibilitatea calatoriilor astrale (in engleza „out of body experiences”). Am incercat si eu dar nu am reusit. Insa am intalnit o serie de oameni care afirmau cu tarie ca experimenteaza iesiri in afara corpului (cineva chiar la unul din grupurile mele experimentale). Nu aveam motive sa ma indoiesc de onestitatea lor (si nu am nici acum). Mi se parea o dovada puternica in favoarea spiritualitatii de tip dualist. Insa nu este asa. Este inca una din vrajitoriile uluitoare ale creierului. OBE-ul este o experienta iluzorie. Creierul, care simuleaza tot timpul realitatea, cel mai adesea cu succes, reuseste sa creeze, in acest caz, sentimentul ca esti in afara propriului tau corp si il privesti de undeva de deasupra.

In decembrie 2000 a fost realizata prima experienta extracorporala, intr-un laborator de neurostiinte, prin intermediul stimularii electrice a creierului. Medicul se numeste Olaf Blanke (Lausanne, Elvetia) si a lucrat cu un subiect pe nume „Heidi”. Fiindu-i stimulat girusul angular drept, Heidi comunica, in timp real: „Sunt sus pe tavan si ma uit la voi”. Curentul electric era apoi intrerupt: „Hei, am revenit, sunt din nou in corp”

Si ce daca, ai putea spune? De aici nu rezulta ca „spiritul” nu se poate separa de corp ci ca exista un punct in corp (in creier, mai exact) de natura a facilita acest fenomen. Nu vrei sa meditezi si la ipoteza alternativa? Creierul dispune de un numar enorm de harti neurale in care isi reprezinta corpul, partile corpului si procesele din corp. Uneori aceste harti (de exemplu cea referitoare la pozitia simtita in spatiu) pot fi perturbate sau chiar distruse. E natural ca si perceptiile sa se modifice corespunzator!

De pilda, la unii oameni, atunci cand fluxul sanguin din vasele de sange care converg spre girusul angular drept se modifica dramatic, hartile neurale configurate in aceasta zona sunt afectate si experienta pe care o creeaza este de plutire (in unele cazuri, alteori poti experimenta o uriasa confuzie privind prezenta ta in corp. OBE-urile sunt adesea raportate in experientele din preajma mortii („near-death experiences”). Nu e de asteptat? Hranirea creierului in acele momente atinge un prag critic.

Heidi era o pacienta epileptica. Nu este insa necesar sa te confrunti cu o afectiune neurologica grava pentru a experimenta „calatoria astrala” (cei care au vizitat Institutul Monroe pot depune marturie-problema lor, cred, era ca nu erau la curent cu teoria hartilor neurale). Este suficient ca, dintr-un motiv oarecare, hartile neurale ale corpului sa iasa din starea de sincronizare. Nu se intampla nimic in mod obiectiv! Totul este o experienta perceptiva tot asa cum a privi o frunza verde este o experienta perceptiva (frunza nu este verde, „verde” este ceva, o culoare, fabricata de creier in interior-culoarea nu exista acolo, in afara, desi oricine ar putea sa jure ca nu este asa). Asa cum o culoare este o experienta psihologica, stimulata de un obiect „colorat” din exterior, „plutirea” sau „experienta extracorporala” sunt, de asemenea, experiente psihologice, create, in acest caz, in interiorul capului (modificarea debitului sanguin in apropierea anumitor arii corticale).

Incet-incet, neurostiintele ne distrug toate iluziile. Pe masura ce avansam si intelegem tot mai bine arhitectura uluitoare si dinamicile neuronale suntem obligati, mi se pare, sa ne revizuim reprezentarile unor fenomene considerate, pana nu de mult, mistice, esoterice sau paranormale. Nimeni nu renunta usor la ceva, cu atat mai mult la idei dragi, alimentate de filosofii pe care se bazeaza stiluri de viata si optiuni existentiale. Avem si solutia de a evita aceasta cunoastere infricosatoare. Uneori, nu-i asa, e mai bine sa nu stii anumite lucruri pentru a putea crede in ingeri pazitori, aure, chakre, campuri subtile de energie, fiinte invizibile, zane si, desigur, calatorii in afara corpului. Suntem mult prea singuri in acest Univers pentru a refuza ispita existentei unor lumi secrete si, macar unele dintre ele, binefacatoare. Avem nevoie de iluzii pentru a trai. Inteleg foarte bine aceasta nevoie. Pe de alta parte, cred ca refugiul in reprezentari incarcate de magie, niciodata verificabile prin metode simple, de catre oricine (asa cum e verificata, zilnic, legea gravitatiei), ne indeparteaza de cea mai puternica resursa de care putem beneficia, reala prin excelenta si testabila oricand: un alt om, aflat langa noi. Un om care va muri, desigur. Insa deocamdata e viu. Un Tu.

Ai vrea sa stii cati psihologi sunt in toata lumea? Iti voi spune, cu mentiunea ca datele mele sunt din 2004 (Saul Kassin, Psychology, 4th edition). Aproximativ o jumatate de milion (cum ar veni, intreg sectorul 5,  metafizic condus  de primarul care este). 40 000 sunt doar in Statele Unite. Iti spun si cat castiga (americanii), daca vrei. Poate ca nu vrei, pentru e evita activarea sistemului limbic, amygdala dreapta si cortexul cingulat.

Totusi, merita sa stii ca 35% lucreaza in universitati si colegii de 4 ani. 18% lucreaza pentru companii private. 9% sunt in sectorul non-profit (ONG-uri) iar 7% sunt in scoli. 10 % sunt in serviciul guvernamental (federal sau local). Si mai sunt cei care functioneaza pe cont propriu, adica au o practica privata. In America suntem, da? Ei sunt 21%. Deci unu din cinci!

Ce fac asa de multi psihologi in universitati? Cercetari! Am o mare admiratie pentru acesti oameni deoarece, gratie lor, unii ca mine pot aplica descoperirile in viata de zi cu zi (plus placerea de a afla lucruri rezonabil de sigure despre cum ne functioneaza sufletele nemuritoare) Stiai, de exemplu, ca masinile de pompieri incep sa nu mai fie rosii si devin lime-yellow? Pentru ca au facut brusc o pasiune pentru galben? Nu! Pur si simplu obiectele galbene sunt mai usor de detectat in intuneric decat cele rosii (accidentele s-au redus la jumatate). Data viitoare cand urmaresti un film american cu pompieri (pe AXN, eventual) fii atent si la culori. Si cand le vei vedea si in Romania, vei sti ca suntem la acelasi nivel cu unchiul Sam.

Deoarece oamenilor le place sa se asocieze, la fel au procedat si psihologii americani. Asa a aparut APA, in 1892 (acest articol incepe sa semene a curs interesant de Istoria Psihologiei?). in 1900 avea 150 de membri (nu era prea mare concurenta, as zice). Nu-ti imagina ca toti cei 40 000 sunt inrolati in APA. S-a intamplat ceva neasteptat (oare?) in 1988: a aparut APS (American Psychological Society), o organizatie formata din psihologi desprinsi din APA (da, schisma!), specialisti cu o orientare stiintifica mai pronuntata (in 2004 APS a devenit Association for Psychological Science). Cu alte cuvinte, si in Statele Unite exista psihologi cu preferinte pentru experienta clinica subiectiva respectiv cei care cred ca practica profesionala trebuie intemeiata pe teorii testate in mod riguros. Cum poate banuiesti, aceasta separare a fost initiata de psihologii clinicieni (cel mai numeros grup) si nu a facut decat sa materializeze ceea ce se stia inca din 1949 (modelul Boulder de training in domeniul clinic) si ajunsese cunoscut ca the scientist-practitioner gap (sau mai degraba un canion, cum inspirat se exprima Carol Tavris).

Ma intreb, cu neuronii mei S.F., oare vom avea si in tara noastra o fragmentare a Asociatiei Psihologilor, la un moment dat? Oare psihologii de la Spiru Haret, forma ID (aceea care a generat un urias scandal), manati de idealurile stiintifice in care au fost formati si de dragostea pentru adevar se vor regrupa intr-un mioritic si hazliu APS romanesc? Sau consilierii si terapeutii inclinati catre a-si aseza practica mai mult pe studii controlate decat pe intuitii personale si bias de confirmare vor indrazni sa chestioneze aspectele confuze (scuze, am vrut sa scriu „complexe”) ale propriei lor discipline? Nu ma astept la astfel de miscari tectonice, evident, doar incerc sa ofer un criteriu pentru copiii nostri interesati de acest domeniu minunat, un criteriu prin care sa poata stabili evolutia noastra in directia diversitatii si a adevarului relativist, scapat din stransoarea monopolului unei organizatii, oricat de numeroasa sau binevoitoare ar fi.

Razboiul clinicienilor in USA nu a fost sangeros iar astazi „artistii” (cei care cred ca practica clinica este in mod esential o arta) si „oamenii de stiinta” (cei care cred ca practica clinica poate fi aparata de irationalitate printr-un control mai aspru, stiinta fiind prin excelenta un set de metode prin care ne protejam de propriile noastre iluzii) coexista, fiecare cu agenda, domeniile de interes si jurnalele proprii. Preferinta mea este asumata public, ma bucur sa-i citesc pe cei din prima categorie insa am incredere in ceea ce spun cei din a doua, stiind acum mult prea bine, de exemplu, ca hipnoza nu ne poate ajuta sa ne amintim evenimente adanc ingropate (eventual din vietile anterioare, pentru amatorii de carticele simpatice) deoarece memoria este reconstructiva iar Elizabeth Loftus inca vie.

Din pacate, si la noi, ca si in State, educatia publica este facuta de specialisti mai degraba apropiati de realismul naiv (vezi Lee Ross, 1996) si putin iubitori de gandire critica (pentru un echivalent al lui Dr. Phil incearca Urania!). Psihologia populara, nu peste mult timp, va exploda si la noi, aducand cu sine o cantitate astronomica de interpretari gresite si credinte iluzorii sau pur si simplu simpliste. Cum vom sti ca nu e suficient sa ascultam casete cu mesaje subliminale pentru a ne spori increderea in sine si a ne mobiliza resursele creatoare (o industrie de milioane de dolari pe an)? Cine ne va proteja de seminariile exotice si de workshop-urile de dezvoltare personala in care dificultati de o viata vor intra intr-un proces „spiritual” de volatilizare? Am trecut deja prin etapa „sa consumam pipi, intre doua posturi yoghine secrete!”, de ce am fi imunizati la urmatorii virusi ai lipsei de informatie stiintifica si ai bolboroselii sofisticate? (psychobabble, minunatul termen din limba engleza)

Ma surprind tentat de cel mai nou rol de profesor solicitat de timpurile noastre, de negasit in facultati, anume cel de intelegere publica a psihologiei. Este un rol nesuferit, pentru unii, deoarece le ameninta teoriile, credintele, organizatiile si, nu in ultimul rand, profiturile. Media sigur nu are nevoie de asa ceva deoarece nu face audienta. Mai mult, ce om sanatos ar dori sa intre in disonanta cognitiva, acceptand sa-si puna sub semnul intrebarii idei despre care e convins ca sunt adevarate? Pe de alta parte, nu pot sa-mi refuz placerea de a  arata cu degetul iluziile colective si a striga, cu o inocenta pierduta, „iata, iata, imparatul e gol!”.

Si toate acestea in conditiile in care am crezut ca psihologia este in primul rand o arta si am scris chiar cateva carti in acest sens. Not anymore! Psihologia este o stiinta, inca departe, ca nivel de siguranta, de stiintele „hard” (fizica sau chimie), dar nu mai putin o stiinta in sensul de apropiere treptata de adevar, prin intermediul unor instrumente care ne apara de tendinta innascuta de a ne pacali singuri. Stiu ca numeroase minciuni sunt necesare  in lupta eterna cu nesiguranta si imprevizibilul acestei lumi, si cateva sunt chiar fascinante (deoarece le-am trait), dar mai stiu ca, pe termen lung, adevarul ar putea fi un pariu mai bun. Cumva, este ca la religia lui Pascal, intoarsa pe dos: daca Dumnezeu exista, jocurile sunt deja facute insa daca Dumnezeu nu exista totul devine, acum, important si valoros. Acest moment, acest loc, acest gand, aceasta emotie. Clipesti?

Priveste un pic tastatura din fata ta! (daca citesti acest articol de pe telefon poate ai tastatura QWERTY). Iti propun un exercitiu simplu: la un moment dat (privind tastatura) alege o tasta pe care sa apesi. Ofera-ti timp, studiaza tastele, analizeaza posibilitatile in mintea ta si, cand consideri potrivit, fa-o! (adica apasa tasta aleasa). Asta a fost tot.

De fapt, nu chiar. Mai departe, raspunde, te rog, la urmatoarea intrebare:

A fost alegerea ta libera?

Cu alte cuvinte, tu ai ales o anumita tasta? Ce crezi? Tocmai ti-ai manifestat vointa constienta? Sinele tau, dintr-o multitudine de posibilitati (cel putin 26, ca sa numar doar literele), a optat, nedeterminat de nimic din afara lui, pentru una din ele? Actiunea de a apasa o anumita tasta a fost expresia materiala aunei decizii constiente, luate de tine?

Da, ma refer la subiectul liberului arbitru. Ai asa ceva, nu? Sau, cel putin, simti asta! (ca si mine, de altfel) Suntem fiinte capabile de autodeterminare, macar atunci cand e vorba de sarcini simple (cum ar fi alegerea lipsita de consecinte semnificative a unei taste). Suntem oameni. Nu suntem masini! Cantarim alternativele, rezultatele posibile si, in cele din urma, alegem ceva. Luam decizii in mod constient. Deciziile pleaca de undeva, dintr-un fel de centru pe care il simtim ca fiind sinele nostru. Pare straniu (even outrageous) sa fie altfel.

Totusi, ce te faci daca chiar este altfel? Cum ar putea fi viata ta daca ai realiza ca intr-o lume inchisa cauzal (evenimentul prezent este determinat de multimea evenimentelor anterioare) alegerea libera nu este posibila? Altfel spus, cum ar fi sa traiesti cu constientizarea faptului  ca ideea de liber arbitru este gresita sau, altfel spus, ca experienta de a dispune de control constient este o iluzie?

Discutand aseara aceasta tema, cineva m-a intrebat daca am vazut Matrix. Oh, da, bineinteles! Nu vreau sa spun ca avem cu totii creierele intr-un vas cu substante nutritive si cineva trimite prin ele tot felul de impulsuri electrice (descarca programe deja scrise pe care le-am putea numi, de ce nu, „destin” sau „scenariu de viata”). Te invit doar sa meditezi la posibilitatea de a nu avea o constiinta libera (indiferent ce ar insemna asta) fara sa existe cineva (o fiinta superioara) care sa dispuna, cu adevarat, de libertate de actiune. S-ar schimba ceva in viata ta? Ai putea accepta mai usor unele lucruri? (de exemplu, cele care nu pot fi schimbate-stiu dilema, care e criteriul dupa care pot fi identificate?) Ai intelege altfel expresia „asa a fost sa fie”? (cine face sa fie lucrurile asa cum sunt?) Te-ai speria, intelegand ca, in realitate, nu dispui de nicun fel de control asupra evenimentelor?

Ma gandesc sa scriu unul-doua articole despre Benjamin Libet, un baiat acum mort, profesor emerit, in ultima parte a vietii lui, la University of California, San Francisco. Si detinator al premiului Nobel, era sa uit! Eh, nu Nobel-ul suedez ci acela de la Klagenfurt (o universitate austriaca pasionata de dreptate, probabil, deoarece a decis sa acorde premii Nobel virtuale pentru psihologie) Libet a realizat, incepand cu anii ’60, cateva experimente tulburatoare si ma gandesc, optimist, ca ti-ar placea sa le stii. Insa, daca esti un fan al liberului arbitru si nu ai chef de idei care sa-ti zguduie existenta confortabila, mai bine ocoleste-le. Doar nu vrei sa afli ca tasta aleasa de tine nu a fost, de fapt, aleasa de tine. Nu ca lucrul acesta ar conta dar e posibil sa te intrebi, mai departe, cine l-a ales pe sotul tau, cine a hotarat sa te desparti de prietena ta sau, Doamne fereste, cine promite ca renunta la fumat de maine si nu se tine de cuvant.

Construit de Sorin