Arhive pentru iulie 8th, 2011

Inspirat de un studiu din 2003 („Counting blessings vs burdens”, Journal of Personality and Social Psychology”, Robert Emmons si Michael McCullough) le propun uneori clientilor mei depresivi sa tina un jurnal (minimum 7 zile) in care sa noteze 3 lucruri bune care li s-au intamplat in ziua respectiva. Pot fi lucruri minore (a privi un apus de soare) sau majore (acceptarea intr-un job nou, dorit de mult timp)

Cei doi psihologi sociali au lucrat cu 3 grupuri:

  • Unul care nota 5 lucruri pentru care sunt recunoscatori
  • Unul care nota 5 lucruri care i-au enervat foarte tare
  • Unul care nota 5 evenimente neutre

Rezultatele au fost uimitoare: „recunoscatorii”, evaluati fiind la sfarsitul experimentului, au inregistrat scoruri mult mai mari la nivelul general de fericire (autoperceput), la factorul optimism si chiar in planul sanatatii fizice. „Nervosii” care au evocat conflictele sau impozitele (sic!) au fost cumva sacrificati in numele stiintei (niveluri modeste de satisfactie).

Atat de simplu? De ce nu? De ce fericirea trebuie sa fie un proces de o covarsitoare complexitate? Oare de ce a fi constient de lucrurile bune din viata ta (constienta precede sentimentul de recunostinta) nu te-ar putea face mai fericit? Crezi ca sunt necesare sume mari de bani pentru a atinge un astfel de obiectiv? (poate iti amintesti studiul Brickman, pomenit in alt articol) Din pacate tindem sa consideram de la sine intelese lucrurile bune ale vietii si, astfel, sa le ignoram.

Scrisul e important in acest exercitiu. A scrie face evenimentul la care te referi mai concret, mai perceptibil, mai real. De asemenea, faptul de a scrie ne apara de tendinta mentala de a gandi nestructurat,propozitii, uneori, fara inceput sau sfarsit.

Scrisul disciplineaza mintea! (un blog poate fi util, nu-i asa?)

Psihologii S. Lepore si J.M.Smyth au mers chiar mai departe si au publicat o carte (The Writing Cure), in calitate de editori, despre virtutile scrisului expresiv si felul in care promoveaza bunastarea emotionala. Insa nu e nevoie sa o citesti (sau sa-i frecventezi pe Ljubomirsky-este o ea!- ori Pennebaker). O buna intuitie psihologica iti poate spune acelasi lucru.

Stiind toate aceste lucruri, le-am propus studentilor mei (articol publicat in 2010) din anul 1 ceva asemanator (3 lucruri bune intr-o zi, notate intr-un jurnal, timp de o saptamana, pana la urmatorul laborator de comunicare). Ei nu stiu ca vreau astfel sa-i ajut sa fie un pic mai fericiti (cu exceptia celor care citesc acest blog, desi nu i-am facut niciun fel de publicitate) si cred, probabil, ca este inca una din acele teme (strange ones?) de natura a-i scoate din rutina obligatiilor academice. Nu este un studiu, nu am grup de control dar sunt curios, saptamana viitoare, ce feedback-uri primesc. Daca va fi pozitiv, il voi nota in jurnalul meu. Viata poate fi si frumoasa, esti de acord?

Daca te-ai nascut si traiesti in Romania, priveste in jurul tau. Care este credinta religioasa dominanta? Este crestinismul, bineinteles! (iar inauntrul lui cei mai multi credinciosi nu sunt catolici sau protestanti ci ortodocsi).

Acum sa ne imaginam ca te-ai nascut si traiesti la sud de Marea Caspica. Esti unul din cele aproape 70 de milioane de iranieni. Privesti si tu in jur si descoperi, uimitor, o majoritate religioasa, doar ca nu crestina ci, de data aceasta, islamica.

De ce sa ne limitam la Orientul Mijlociu? Hai sa mergem in al doilea stat al lumii, dupa numarul de locuitori. Te-ai nascut si traiesti in Golful Bengal (si nu in Casmir, unde sunt mici probleme). Religia predominanta, acum, este hinduismul (ai vorbit cu zeul Shiva, astazi?)

Nu as putea uita un stat despre care se spune ca ar detine arme atomice, desi e micut. Da, Israelul. Nu esti un imigrant nascut in strainatate, esti „sabra” (adica nativ, te-ai nascut aici). din 100 de oameni aflati in jurul tau, 75 sunt evrei iar 20 arabi. Asta inseamna ca religia dominanta este iudaismul (pentru a nu complica lucrurile hai sa presupunem ca esti „traditionalist” si nu „ultraortodox”).

Observi ceva interesant? Dupa cum te-ai nascut si ai crecut intr-o alta zona de pe glob religia ta este diferita (si remarca, te rog, ca am exclus varianta in care ai fi un african primitiv, inchinandu-te unui zeu animist confectionat din coaja de banana). De ce nu sunt numerosi adoratori ai zeului Vishnu si in Romania? De ce in America mijlocie nu domina Islamul? De ce in tara in care se afla cele 2 moschei sfinte (Meca si Medina) nu sunt majoritari crestinii (Martorii lui Iehova, de pilda)? Daca gandesti cu o minte libera, raspunsul pare a fi simplu:

Religia este o chestiune de geografie.

Dar nu e periculos sa fie asa? Periculos pentru sufletul tau, vreau sa spun! (de dragul comunicarii admit ca exista o entitate speciala numita „suflet”) Este imposibil ca toate religiile sa fie corecte. Crestinismul spune ca Iisus este singurul fiu al lui Dumnezeu si ca cei care accepta asta vor fi salvati (vor primi, dupa moarte, printr-un fel de agentie de turism condusa de ingeri, un bilet dus cu destinatia Paradisul). Evreii religiosi nu sunt de acord. Ei spun ca Mesia inca nu a venit (adica Iisus a fost un impostor). Nu a venit dar este asteptat! Musulmanii admit ca Iisus a fost un mare profet dar, sorry, not exactly the son of God! Pe Dumnezeu il cheama de fapt Allah si el a vorbit prin gura unui taran analfabet pe nume Mahomed (suficient de ager pentru a se insura cu o femeie bogata). Hindusii, la randul lor, stiu ca adevarul le apartine iar ceilalti gresesc (daca ai dubii incearca sa traiesti la granita cu Pakistanul).

Niciuna dintre aceste religii nu dispune de dovezi convingatoare in sprijinul afirmatiilor facute, in afara unor idei care se gasesc intr-o carte veche si sunt induse copiilor inca de la varste mici. Si chiar daca ar detine adevarul nu ar fi posibil ca toate sa fie corecte in acelasi timp. Prin urmare, unele gresesc. Dar care?

Nu e un pic angoasant? Daca nu te-ai nascut in partea norocoasa a lumii? Daca Iisus chiar nu este fiul lui Dumnezeu iar tu, baptist practicant din Texas (Dallas, pentru nostalgici), ai pariat pe cine nu trebuie? Daca dimpotriva, crezi precum vaca (nu e o insulta, vaca e un animal sacru in India) in zeita Kali iar Kali e doar una din intruchiparile Diavolului? Cu alte cuvinte, sufletul tau ar putea fi salvat doar de Iisus insa tu (sau, poate, doar geografia) ai ales sa te inchini altcuiva? Si, la o adica, de ce nu ar fi zeul-banana din jungla ecuatoriala adevaratul creator al Universului? Tu intelegi ce miza extraordinara se afla in joc? (sunt sigur ca intelegi, nu-mi imaginez ca vizitatorii acestui site nu ar avea o inteligenta mult superioara mediei-fac aceasta afirmatie in special pentru prietenii psihologiei sociale). Ceea ce se va intampla milenii in sir cu sufletul tau depinde, se pare, de locul in care te-ai nascut si de educatia religioasa pe care ai primit-o (si pe care nu o examinezi critic, fiind adult, deci nu ai nicio scuza!)

Daca te-ai nascut in ( sau ai ales) religia gresita?

Te-ai gandit la asta? Daca Iisus nu s-a nascut din relatia sexuala a unei tinere cu un fel de fantoma, daca nu a mers pe apa si, mai ales, daca nu a inviat din morti? Ce te faci? Daca evreii cu tichiuta au dreptate? Totusi, nu ar putea fi baietii care citesc Coranul (si, ocazional, trec cu avioanele prin cladiri de birouri) mai aproape de adevar? Daca doar ei vor fi salvati de adevaratul Dumnezeu? (pe nume Allah)

Vezi, in loc sa fiu la aceasta ora la biserica din cartier, ascultand o predica usor plictisitoare dar binefacatoare pe termen lung, stau in fata laptopului si lansez intrebari ciudate si usor anxiogene. Oare de ce fac asta? Pentru ca-mi pasa de sufletul tau? Si daca-mi pasa, de ce nu-ti spun pur si simplu raspunsul corect la cea mai importanta intrebare a vietii?

Nu am ajuns asa de departe (sa detin raspunsuri absolute) deoarece inca nu m-am dumirit cum este cu geografia. Ma intriga radacinile sud-asiatice ale lui Krishna si cele bethleem-ice ale misterioasei trinitati crestine. Cei 5 stalpi ai Islamului, localizati printre camile, sunt in mod egal interesanti. Insa elementul cu adevarat uimitor, de departe, mi se pare posibilitatea ca religia careia un om i se dedica sa nu fie alegerea lui ci rezultatul unei combinatii de intamplare (nasterea intr-un anumit loc) si actiune parentala (prin extensie, culturala) deliberata.

Au copiii dreptul de a nu fi indoctrinati?

Daca as fi trait la inceputul secolului trecut, as fi intrebat daca femeile nu cumva au si ele dreptul de a vota. Intre timp aceasta problema s-a rezolvat (ce bine, totusi, ca m-am nascut spre sfarsitul secolului! Sau ma bucur degeaba?) Visez, probabil precum baba la tinerete, la o civilizatie in care copiii sa traiasca fara ca cineva sa le introduca idei religioase in cap, sa-i ajute sa-si dezvolte propriile disponibilitati afective si mentale, sa le trezeasca dragostea pentru cautarea adevarului si sa nu mai amestece muntii, dealurile sau campiile (adica geografia) cu afacerea infloritoare a salvarii sufletelor. Riul Iordan ar putea curge linistit prin Palestina, fara alte fantastice legaturi. La fel, tinerii munti Himalaya ar putea ramane senini in starea lor de (aparenta) nemiscare, netulburati de neintelegerile domestice dintre Shiva si Shakti. Poate planeta ar fi un loc mai frumos daca zeii s-ar imputina. Nu e exclus sa scriu aceste randuri sub influenta unui spirit rauvoitor dar ma consolez cu gandul ca voi fi absolvit, la marea judecata, deoarece nu a fost vina mea (ci a demonului!). Sau poate acesta e punctul in care ajunge cineva care s-a tot intrebat daca educatia nu e, de fapt, indoctrinare si, daca e asa, cum s-ar putea schimba lucrurile cu o doza mai mica de alcaloizi piperidinici toxici, consumati fara masura de un baiat in Atena, in jur de 7 mai, acum cativa ani.

In 1957, un tanar pe nume Leon Festinger a publicat o carte in care facea cunoscuta o teorie despre care cred, la vremea aceea, ca nu si-a imaginat fabulosul destin ce o astepta. Adevarul insa a fost ca, in anii ’60, cele mai importante jurnale de psihologie sociala i-au dedicat numeroase articole (in care erau testate una sau alta din predictiile teoriei lui Festinger). O teorie concurenta, in epoca, ii apartinea lui Heider (teoria balantei). Ambele se raportau la oameni ca la procesori activi de informatie, spre deosebire de behavioristi, inclinati sa creada ca oamenii reactioneaza automat, stimulati de recompense sau pedepse, asemenea sobolanilor (si, intr-adevar, este asa, dar nu tot timpul). Ulterior, celor doua teorii ale consistentei cognitive li s-a adaugat teoria autopercetiei, elaborata de Bem (studentii din anul 3 de la facultatile de psihologie ar trebui sa cunoasca deja aceste 3 teorii si sa le poata testa in viata de zi cu zi-aproape ca-mi vine sa spun si „aplica”, dar asta ar fi deja manipulare, nu?)

Sa o luam usor cu Festinger. Hai sa presupunem ca te-ai alaturat unui grup de copii (esti si tu copil) agresivi cu un altul, care nu face parte din grup, insa fara ca acela sa le fi facut, sau zis, ceva. He’s just minding his own business (ca sa zic asa).  Dar copiii sunt, uneori, sadici. Ei vor sa provoace raul unuia pe care il simt mai slab (incapabil de reactie). Este imposibil sa nu fi asistat la un astfel de episod, poate chiar sa fi facut parte din una din tabere (imi amintesc de un client care, desi trecusera 20 de ani, continua sa aiba resentimente la adresa celor care il persecutasera, fara motiv, in scoala primara). In exemplul meu, tu, in adancul tau, nu ai nimic cu acel copil si chiar iti pare rau atunci cand il imbrancesti sau ii adresezi cuvinte jignitoare, razand impreuna cu colegii tai de jena sau neputinta lui (unde sunt adultii responsabili, cand lucrul acesta se petrece la gradinita sau in curtea scolii este o alta poveste).

Episodul se incheie si pleci spre casa (sau ramai singur, cu gandurile si sentimentele tale). Ceva nu e in regula, corect? Nu te simti bine. Ceva este tensionat inauntrul tau, este evident (la copii, deoarece un adult disociat ar putea sa nu mai simta propriul disconfort psihologic, intr-un caz similar). Festinger a dat un nume frumos acestei stari launtrice de tensiune psihologica si a prezis ce vor face oamenii.

Se numeste „disonanta cognitiva” iar oamenii, instinctiv, incearca sa o reduca.

Iata si cum, in exemplul de mai sus: la intrebarea „cum am putut sa ma comport asa, in fond nu-mi facuse nimic, si nici prietenilor mei, statea acolo fara sa supere pe nimeni, ce m-a apucat, nu sunt in toate mintile?”, generatoare de emotii neplacute (deoarece loveste in imaginea pozitiva de sine), cauti un raspuns apt sa reduca disonanta. Ce zici de urmatoarele?

„E un nenorocit de tigan (evreu, ungur) si-si merita soarta”

„Cu cine sa fiu dragut, cu tocilarul asta? Din cauza lui suferim noi la scoala, ne-am saturat sa ni-l dea mereu exemplu”

„Cu fata aia de bou cere singur niste pumni”

„Daca ar fi fost in locul meu sunt sigur ca ar fi facut la fel. Ghinion!”

„Sigur a facut el ceva, alta data, prietenii mei abia acum l-au prins. E normal sa fie pedepsit”

„Daca-i lasam in pace pe astia de teapa lui se inmultesc, prin putere si cine stie ce tampenii incep sa faca. Mai bine intervenim acum, cat mai e timp.”

Si ai putea si tu sa-ti mai imaginezi alte raspunsuri, nu-i asa? Totul pare familiar, sau cunoscut, deoarece se intampla tot timpul (psihologia mi se pare extrem de interesanta, printre altele, deoarece poate fi studiata oriunde exista doi oameni). Copilul de mai sus, un adult intr-un alt caz, sunt prizonierii unui mecanism inconstient al mintii, un mecanism responsabil de autojustificare.

Nimeni nu poate trai cu el insusi intr-o stare de disonanta cognitiva. Este obligat de propria lui minte sa schime ceva iar schimbarea merge, de regula, in directia protejarii imaginii de sine, oricare ar fi asta (subliniere neintamplatoare, oamenii apara inconstient si imagini negative despre ei insisi-voi reveni in alt articol). Suntem rigid identificati cu credintele noastre despre noi insine si, fara o munca sustinuta de autoconstientizare, le aparam orbeste (si amuzant, pentru un observator detasat). Sigur ca, in exemplul de mai sus, disonanta putea fi redusa recunoscand comportamentul inacceptabil si ceea ce a stat in spatele lui (propria agresivitate reprimata si/sau nevoia de a apartine de grup). Nu ma pot astepta ca un copil sa reuseasca asta de unul singur. Ar stii ceva? Nici un adult, lipsit de forta interioara (cu un Eu slab, adica, efectul unui parentaj necorespunzator), nu reuseste. Din acest punct de vedere, cunoasterea teoriei disonantei cognitive, in relatie cu oameni care se comporta irational, ne poate oferi premisele pentru a-i intelege („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”, spune frumos Iisus din Nazareth).

Si chiar asa este. Cu cat disonanta este mai puternica, cu atat oamenii sunt convinsi de propriile lor justificari. Ar putea fi amuzant, ziceam, sa privesti din exterior aceasta orbire (trioul Othello-Iago-Desdemona iti spune ceva?), daca nu ai fi expus si tu aceluiasi pericol, imediat sau pe termen lung (stii pe cineva care a justificat un razboi fluturand informatia niciodata confirmata a prezentei unor arme periculoase in Irak?). Mi se pare uimitor (si inspaimantator, in acelasi timp) pana unde se poate ajunge cu asigurarile cognitive pe care ni le oferim, cu inventarea de scuze pentru actiuni imorale sau pur si simplu salbatice, cu rationalizarile, pe scurt, cu incercarile inconstiente de reducere a disonantei cognitive. Eu, unul, am exemple in fiecare zi (inclusiv furnizate de mintea mea, al carei observator pasionat sunt).

Cred, de aceea, ca merita sa fim expusi, chiar un pic dureros (nu face bine la orgoliu), la acest tip de cunoastere daca vrem sa evoluam (ceea ce presupune sa invatam din greseli, prin urmare sa le recunoastem) si sa-i protejam pe cei din jur de agresivitatea cu care natura ne-a dotat din belsug, pe toti (si pe care, din fericire, o putem intelege si sublima, doar ca e nevoie de efort). In viziunea mea, asta inseamna a actiona pentru a trai intr-o lume mai buna. In acest caz particular, caruia simt ca merita sa-i acord mai mult spatiu, cu exemple cotidiene, actiunile la care ma gandesc sunt cele de examinare onesta, pe cat posibil impartiala si, dezirabil, asistate de cineva nebiasat, la randul lui, si de recunoastere cinstita a variabilei interne care te-a impins spre un comportament care iti da o stare neplacuta, daca te gandesti putin la el.

Sunt de acord ca e nevoie de o forma oarecare de putere interioara (puterea de a te vedea intr-o lumina mai putin pozitiva, dar mai reala) dar mai cred ca ea poate fi obtinuta, treptat, cu sprijinul unor adulti capabile de caldura (si inzestrati cu umor, imi vine sa adaug). Vezi insa o alta cale? In fiecare zi suntem prinsi, poate de mai multe ori, intre doua cognitii psihologic inconsistente (idei care se bat cap in cap) iar mintea incepe automat sa lucreze, deoarece nu se poate trai mult timp intr-o stare de tensiune launtrica (un fel de homeostazie, dar nu la nivel biologic-sau doar la nivel biologic, daca acceptam ca mintea si creierul sunt unul si acelasi lucru). Ce crezi, tu esti condus de credinta ca un altul greseste pentru a-ti justifica agresivitatea, intoleranta sau acuzatiile, de fapt, nefondate? (puternic infirmate de realitate) Crezi ca iti distorsionezi, fara sa-ti dai seama, propriile perceptii, pentru a nu avea de suportat presiunea propriei culpabilitati? Crezi ca pleci de la premise gresite pentru a ajunge la concluzia pe care ai stabilit-o de la bun inceput ca fiind adevarata? Eviti sistematic confruntarea cu persoane care cred altceva si sunt capabile sa aduca dovezi convingatoare?

M-as mira sa raspunzi „nu” (si m-as feri de tine, pentru ca esti un pericol pentru ceilalti). Pentru ca suntem oamenii, toti suntem expusi, in diferite grade, disonantei cognitive pe care Festinger, intr-un moment de geniu, nu a inventat-o ci a descoperit-o. Cei care pierd contactul cu realitatea si sunt tot mai inclinati sa nege evidentele se apropie, intr-adevar, de patologie. Insa nu e nevoie sa se ajunga pana aici (intoarcerea e mult mai grea, desi nu imposibila). Putem invata cum functioneaza mintile noastre si putem intra in dialog cu oameni mai putin identificati cu tema care ne preocupa. Fiind mai putin implicati si, desigur, capabili de gandire rationala, ne pot ajuta sa iesim din capcana in care am cazut singuri („Self-Traps”, o carte excelenta a lui W.B. Swann). Facem greseli? Da, in fiecare zi. E natural, fiind oameni. Dar de ce sa persistam in ele? De aici incepe maturitatea. Copiii sunt rugati sa mearga la raionul de jucarii.

1982 este un an crucial in istoria psihologiei, mi se pare, deoarece atunci Cambridge University Press a publicat „Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases”, o carte despre care cred ca e imposibil sa o citesti si sa ramai acelasi. Pe coperta ei figuraza, ca editori, Daniel Kahneman, Amos Tversky si Paul Slovic. Toti trei au avut idei foarte bune insa doar unul, pasionat inca de la mijlocul anilor ’60, cand era profesor asistent de psihologie, de felul in care oamenii inteleg procesele aleatoare, a primit premiul Nobel.  Ai invatat cumva despre  el la cursul de Istoria Psihologiei? Stiu, nu exista premiul Nobel pentru psihologie insa nici nu am afirmat ca l-ar fi primit pe acesta. Kahneman a fost recompensat pentru studiile lui extrem de ingenioase cu Nobel pentru…economie.

De ceva timp folosesc unul din testele lui pentru a-i ajuta pe studentii mei sa inteleaga, prin experienta directa, cum noi oamenii suntem predispusi evolutionist sa evaluam evenimentele intamplatoare si in ce fel intuitiile noastre foarte dragi sunt gresite iar noi nu stim asta. Testul exista in multe variante iar eu am ales una simpla. Incepe cu o poveste:

Linda este o femeie de 31 de ani, singura, comunicativa si foarte inteligenta. A terminat facultatea de filosofie. In timpul studentiei era preocupata de justitia sociala, de problematica discriminarii si a participat la cateva demonstratii antinucleare. Ce este mai probabil, ca acum Linda:

(1)    Sa fie functionar bancar

(2)    Sa fie functionar bancar si membru activ intr-o miscare feminista

Daca vrei sa afli ceva despre tine te poti opri in acest punct cu lectura pentru a oferi un raspuns personal, adica sa alegi intre (1) si (2). Ai putea raspunde ca este mai probabil (1) sau este mai probabil (2) sau ai putea evita sa raspunzi (deoarece nu stii). Insa chiar mai important decat raspunsul este felul in care ajungi la el. Cu alte cuvinte, poti raspunde corect oferind o sustinere eronata, ceea ce este echivalent cu un raspuns gresit (ai raspuns corect din intamplare, nu ai avut acces la mecanismul psihologic adecvat acestei sarcini cognitive)

Ca si in studiile lui Kahneman, majoritatea celor pe care i-am testat au raspuns gresit iar cei care raspund corect ofera justificari nepotrivite, uneori amuzante de-a binelea. Exista, desigur, si raspunsuri corecte, bine intemeiate.

Primul lucru care trebuie inteles este ca aceasta nu este o problema de psihologie ci o problema de calcul probabilistic. Asta inseamna ca detaliile din poveste sunt menite sa te pacaleasca. Detaliile ar fi putut fi complet diferite, de pilda despre un extraterestru sau un motan vorbitor si sansele acestora de a fi intr-un fel (1) sau intr-un fel si inca intr-un fel (2). Altfel spus, intrebarea se refera la probabilitatea ca un eveniment (X are o proprietate) oarecare sa fie mai mare sau mai mica decat probabilitatea unui alt eveniment (X are o proprietate si inca o proprietate).

Cazul (2) se refera la prezenta simultana a doua proprietati (functionar bancar si membru activ) pe cand cazul (1) se refera la o singura proprietate (a fi functionar bancar). Formuland astfel problema cred ca incepi sa intrezaresti raspunsul si, pentru a te ajuta, o voi face si mai explicita, amplificand numarul de proprietati din cazul (2). Ce este mai probabil, ca Linda:

(1)    Sa fie  functionar bancar

(2)    Sa fie functionar bancar si membru activ intr-o miscare feminista si sa urmeze un procedeu de fertilizare in vitro si sa alerge zilnic 10 km si sa mearga saptamanal la o ghicitoare si sa aiba un iubit eschimos si sa sape o groapa o data pe luna, astupand-o imediat

 

Ei, ce ti se pare acum mai probabil? In cazul (2) sunt acum 7 atribute. Insa ce mai conteaza daca sunt 7 sau 2? 7 este mai mare decat 1 si 2 este mai mare decat 1. Ce este atunci mai probabil, un eveniment cu un atribut sau un eveniment cu acel atribut si inca unul? (sau inca sase). Natura atributelor nu este importanta. Aici a functionat geniul lui Kahneman. Calculul probabilistic este unul abstract, tocmai de aceea poate fi simbolizat prin semne de tipul P(A)-probabilitatea evenimentului a sau P(AUB)-probabilitatea lui A sau B. Literelor A si B le pot fi asociate orice fel de atribute concrete (de pilda a fi functionar bancar sau membru in miscarea feminista sau extraterestru prietenos locuitor in gaura neagra recent descoperita de NASA)

 

De-a lungul timpului, cei care au raspuns corect au oferit argumente dintre cele mai nostime, aparandu-le cu indarjire. De exemplu, cineva mi-a spus ca e normal sa fie functionar bancar deoarece a fi functionar bancar este o categorie mai larga decat a fi feminista, adica daca esti functionar bancar se subintelege ca poti fi si feminista (sau orice altceva). Insa de ce nu si invers? De ce sa fim discriminativi? De ce nu ar fi categoria mai larga „a fi feminista” iar „a fi functionar bancar” ceva care sa poata fi inclus in ea? Altfel spus, daca esti feminista poti foarte bine sa fii functionar bancar (sau orice altceva) Cele doua atribute sunt independente! Unul nu il contine pe celalalt, nu sunt intr-un raport de supra- sau subordonare (asa cum „a fi copac” il contine pe „a fi stejar”). Exemplul de mai sus este un caz de nediferentiere sau de acces blocat la reversibilitate sau de euristica a disponibilitatii sau toate la un loc, cine stie.

 

Ceea ce vreau sa spun, post-Kahneman, este ca noi, oamenii, incercand sa reducem complexitatea lumii in care traim, realizam judecati mentale si operam, adesea, cu intuitii gresite si, pentru ca semanam mult unii cu altii, din acest punct de vedere (suntem mostenitorii aceluiasi gen de masinarie mentala), nu suntem constienti de erori. Poate vei spune: Ei si ce mare lucru, Adrian, sunt doar niste erori cognitive! Ce mare lucru ca am crezut ca probabilitatea mai mare este (2), violand prima lege a probabilitatii? (probabilitatea ca doua evenimente sa se produca simultan nu poate fi mai mare ca probabilitatea de a se produce individual)

E mare lucru, in opinia mea, deoarece in baza judecatilor noastre, mai mult sau mai putin intuitive, luam decizii majore, uneori, decizii care produc consecinte pe termen lung, inclusiv asupra celor din jur. E necesar sa-ti reamintesc in ce fel deciziile noastre influenteaza vietile copiilor, elevilor sau prietenilor nostri? Gratie lui Kahneman si altora asemenea lui eu am aflat cat de contraintuitiva poate fi, de fapt, realitatea, ce putin suntem pregatiti pentru a intelege procesele aleatoare, cat de inclinate catre eroare sunt mintile noastre, in mod natural, cum frica generata de complexitatea uluitoare a lumii ne face sa ne aparam cognitiv si emotional si in ce ocean infricosator de iluzii, uneori, ne miscam incantati si siguri de noi insine.

 

Cand sunt intr-o dispozitie ludica, urmaresc la mine si la cei pe care ii intalnesc aparitia, in comunicare, a primului bias cognitiv. In anumite cazuri nu e nevoie sa astept mai mult de 2 minute (cred ca e bine sa stii ca exista mai mult de 150 de biasuri cognitive-la cateva m-am referit si eu, in articole anterioare). Insa nu sunt mereu pus pe sotii. Ma sperie, la mine si la altii, nu faptul ca gresim, deoarece mi se pare natural sa gresim ci ca nu suntem constienti de greseli si le facem din nou si din nou. Ii apreciez extraordinar de mult pe oamenii care au forta interioara de a accepta ca exista ceva in natura umana fundamental imperfect si de a-si asuma responsabilitatea unei schimbari constiente. Insa mintile noastre sunt rodul unor procese evolutive desfasurate pe milioane de ani, ceea ce le face greu de schimbat. Constiinta, pe de alta parte, este o aparitie recenta si extrem de fragila. Asta o face, in opinia mea, cu atat mai pretioasa si ne provoaca sa o protejam si sa o ajutam sa creasca. Asta inteleg eu, astazi, prin extinderea constiintei. Credeam, candva, ca o constiinta extinsa inseamna stari modificate de constiinta (extatice, bineinteles). Apoi am realizat cum aceste experiente, care nu-mi sunt straine (si care pot fi cel mai usor traite cu ajutorul drogurilor, pe care le detest), nu schimba nici macar cu un milimetru inclinatiile mintii de a percepe in mod distorsionat realitatea. Cu toate acestea, sunt convins ca mintile noastre pot evolua si, pe parcursul urmatoarelor generatii, lucrul acesta se va intampla. Sau poate nu, daca ultima afirmatie este o combinatie de rationament emotional, bias optimist, efect de supraincredere si iluzie a controlului.  Poate ca Linda are, totusi, un iubit eschimos.

Psihologii profesionisti, in general, si clinicienii, in special, considera un semn foarte puternic de sanatate mentala contactul cu realitatea, adica perceptia clara, nedistorsionata, a realitatii. Insa aceasta definitie, privita dintr-o perspectiva sociala, nu este in mod necesar corecta. Este posibil, ma gandesc la unison cu o serie de psihologi sociali americani, ca oamenii pot fi sanatosi mental si atunci cand opereaza cu iluzii pozitive, adica atunci cand percep realitatea in moduri care le creeaza iluzia controlului (asupra sinelui sau asupra lumii). Am multe exemple (cateva experimente teribile) dar prefer acum doar sa te invit intr-o incursiune imaginara.

Suntem in perioada Sarbatorilor (atunci a fost scris articolul, n.m.), se apropie vacanta sau zilele libere de Craciun si toata lumea pare a fi strabatuta de un fior fericit. Insa ce sarbatorim noi? Nasterea lui Iisus, bineinteles! Si cine a fost Iisus? Hai sa presupunem, de dragul jocului, ca Iisus din Nazareth a fost un om ca si noi, probabil ceva mai intelept, aproape sigur mai iubitor insa doar un om. El a murit relativ tanar si cand a murit a murit de-a binelea (pentru totdeauna). Hai sa numim asta realitatea! In acest caz, noi (milioane de crestini, in lumea intreaga), in aceste zile, ce facem de fapt? Participam la un ritual deja milenar prin care consolidam o iluzie. Hai sa mai presupunem ca ne dam seama de asta. Oare ce am decide pentru anii urmatori? Am suspenda sarbatorile de iarna? Am renunta la vacante, concedii, zile libere, cadouri, brazi si atitudini mai pacifiste? Ne-am priva copiii de bucuria darurilor? I-am trimite pe preoti in somaj tehnic? Am hotari ca 25 decembrie sa fie o zi ca oricare alta?

Cred ca intelegi ce vreau sa spun. Daca aceasta ar fi realitatea (dar nu este, nu-i asa?) milioane de oameni ar fi deposedati nu doar de o experienta frumoasa (a Sarbatorilor) ci si de o filosofie de viata, un set de idei menite sa-i apare de o angoasa tulburatoare, probabil insuportabila in absenta unui sistem de iluzii protectoare. Nu vreau sa spun ca adevarul poate fi stabilit prin forta numerica a celor care cred un anumit lucru dar subliniez ideea ca, uneori, adevarul face viata greu de suportat. Imagineaza-ti cum ar fi sa traiesti cu constiinta limpede ca nimeni nu vegheaza asupra ta, ca Universului efectiv nu-i pasa de suferintele sau aspiratiile tale si ca incercarea de a aduce ordine in viata ta este supusa jocului intamplarii. Imagineaza-ti cum ar fi sa te uiti la multimi uriase de oameni animati de credinte infirmate sistematic, in fiecare zi. Oare ai putea trai astfel? Care ar fi sensul unei astfel de vieti? Cine ar sta sa te asculte, cu atat mai mult sa te ia in serios?

Suntem obligati, ca animale sociale (il citez aici pe Elliot Aronson, unul din preferatii mei), sa ne adaptam „tribului” si sa-i imbratisam credintele, pentru a putea supravietui sau a ne dezvolta (ironia suprema, a te dezvolta pentru a muri cat mai evoluat cu putinta). Asemenea regelui dintr-o parabola a lumii arabe, suntem constransi sa bem din fantana uitarii si sa pretindem ca nu stim ceea ce, intr-un moment de luciditate dureroasa, am aflat, totusi. Astfel ne integram in realitatea consensuala (social impartasita) si ne bucuram, fara un gand secund, de Sarbatori.

Aceasta a fost doar o calatorie a imaginatiei. Iisus s-a nascut acum aproximativ 2000 de ani, dintr-o Fecioara. Rugaciunile noastre sunt ascultate de Cineva constient si binevoitor. Bolile pot fi intelese si controlate, cu ajutorul medicamentelor si al cunoasterii psihologice, eventual de tip transgenerational. Destinele noastre se afla in mainile noastre. Lumea nu este probabilista decat in mintile unor persoane capabile de gandire abstracta avansata, persoane care, in general, nu produc nimic. Ceva din noi va supravietui mortii corpului fizic, desi nicio dovada serioasa nu sprijina aceasta credinta. Intr-o buna zi Soarele se va stinge, desigur, dar pana atunci mai este. Cei care sustin ca lumea, de fapt, nu este controlabila, se insala insa ii lasam si pe ei sa traiasca. Iar pe cei care ne ofera teorii politice, filosofice sau psihologice in sprijinul ideii ca putem controla intamplarea ii pretuim si ii rugam sa ne conduca sau macar sa ne lumineze mintile. Realitatea ar fi putut fi mult mai infricosatoare insa, din fericire, nu este asa. Suntem norocosi, nu-i asa? Totusi, pentru cine bat clopotele deghizate in clopotei?

Construit de Sorin