Arhive pentru iulie 7th, 2011

La examenul de capacitate (numit atunci „prima treapta”) am sustinut o proba si la gramatica. Diriginta noastra era profesoara de limba romana, ne iubea si nu a fost nevoie de meditatii (cum era moda, pe vremuri, si se pare ca este si astazi). In plus, imi placea gramatica deoarece este, in esenta, o disciplina logica. Nu-mi erau straine, prin urmare, morfologia (substantivul, verbul, adverbul, adjectivul etc.) si sintaxa (subiectul, predicatul, atributul, complementul). Nici nu-mi imaginam masura in care le voi folosi, peste multi ani, pentru a comunica public. Ceea ce vreau de fapt sa spun, prin aceasta lunga introducere, este ca nu orice propozitie formulata corect din punct de vedere gramatical este si o propozitie cu sens. Respectarea regulilor sintactice nu da automat sens unui enunt. Coordonarea a doua sau mai multe unitati sintactice poate fi absurda. Este nevoie sa fim atenti, deoarece limba este inselatoare. Iata si exemple:

  • La campionatul mondial de fotbal echipa Frantei, viitoarea noastra adversara, a dezamagit pe toata lumea.
  • Maimuta a multumit intr-o engleza de Oxford si a intrat apoi in pamant, cu ajutorul unui evantai.
  • Decat sa schimbi fiecare soldat al unei armate mai bine schimbi generalii.
  • Culoarea sirului Fibonacci ridicat la patrat este verde-menta.

Sper ca ai recunoscut propozitiile lipsite de sens. Ele sunt impecabile din punct de vedere gramatical. In acelasi fel, adica fascinati de fluenta frazei, oamenii fac afirmatii sau pun intrebari absurde. Mistica si metafizica sunt teritorii minunate pentru astfel de acrobatii mentale. Realizam imediat ca nu are sens sa ne intrebam care este viteza de deplasare a gustului de sparanghel sau ce proprietati mecanice are aversiunea fata de mincinosi dar nu suntem la fel de eficienti in a depista absurdul unor propozitii referitoare la lucruri imposibil de verificat. Cu toate acestea, exact in aceste zone, au inflorit teorii spectaculoase, pline cu detalii, cum altfel, foarte greu de testat (sau bazate pe experiente strict subiective, generalizate intr-un mod tipic pentru copii).

Daca nu ma crezi, urmareste o conversatie pe teme esoterice sau deschide un manual de teologie. Nu vreau in niciun caz sa afirm ca toata aceasta literatura este inutila ci sa atrag atentia asupra combinatiei periculoase de propozitii cu sens respectiv fara sens, amestec ce ridica serioase semne de intrebare unui cautator al adevarului orientat spre ordine si coerenta.

Daca as citi o carte de fizica in care sa gasesc enunturi contradictorii si notiuni foarte slab definite, la gramada cu legi si demonstratii elegante, as fi mai degraba suspicios, nestiind sigur daca ceea ce aflu, la un moment dat, face parte din prima categorie (cunoasterea iluzorie) sau a doua (adevarul). Sub nicio forma nu mi-as baza viata, in sensul de a lua decizii majore, pe explicatii atat de indoielnice, tot asa cum refuz sa merg la un medic nesigur pe diferenta dintre plamani si rinichi.

Ii apreciez enorm pe oamenii care, indiferent de domeniul in care se exprima (inclusiv spiritualitatea, ai ghicit), emit judecati sau pun intrebari pline de sens si renunt repede, daca sunt presat de timp, la un autor care in numai 10 randuri reuseste sa fie obscur si inconsistent, sub aparenta unui discurs strabatut de o profunda tensiune mistica, accesibila, desigur, doar initiatilor incomodati de logica si experienta concreta (zisa si empirica). In zilele mele exaltate, evident, am fost si eu unul dintre acestia, dispretuind, in numele unor principii mai inalte, fantastice, dovezile pe care orice minte matura le solicita in mod obligatoriu. Tocmai pentru ca am strabatut aceste portiuni de drum le pot recunoaste cu usurinta si, dincolo de placerea jocului lingvistic sau a cautarii unor idei originale in carul cu fan lipsit de insemnatate, mi se pare inutil sa mai dedic timp unor astfel de texte sau conversatii.

Intrabarile lansate de stiintele de frontiera, pe de alta parte, de exemplu stiintele cognitive sau fizica cuantica ma cheama cu forta unui magnet de la CERN. Exista ceva profund autentic, limpede si stralucitor din punct de vedere mental in perimetrul acestor stiinte. A petrece (simbolic) o ora cu Daniel Dennett sau Douglas Hofstadter sau Lee Smolin, chiar daca nu reusesc sa-i inteleg pe deplin, deoarece sunt inca prins in plasa ignorantei licentiate, mi se pare mai productiv decat o saptamana cu experti auto-declarati in taramuri invizibile cunoscute doar de ei (asta in cazul in care nu repeta halucinatiile sau, pentru a fi mai bland, imaginatia debordanta a altora, mult mai talentati). Deoarece nu mai am loc in biblioteca (poate ca ar trebui sa spun in casa) cartile de acest gen sunt primele de care incep sa ma dispensez (desi mi-au inflacarat post-adolescenta).

Vine o vreme cand graul se alege de neghina si acesta este un timp al maturitatii. Entuziasmul explicatiilor facile (un raspuns divin, bun la toate), caracterul dubios, ca sa nu spun comic, al dovezilor si indisponibilitatea de a gandi mai departe (vezi intrebarile dintr-un articol anterior) trebuie sa se aseze in bancutele unei scoli bantuita de zane si zmei si sa ramana definitiv acolo. Asa cum un copil in stadiu preoperational pur si simplu nu poate intelege un rationament ipotetico-deductiv, tot asa o minte insuficient de maturizata cognitiv (sa spun „spiritual”, in sens de „unificata”?) nu se poate adapta la frecventa unei realitati indiferente la dorinte copilaresti si asteptari fanteziste. Nu vad de ce ar trebui sa ne suparam pentru asta. Cred ca o atitudine mai constructiva, in locul replierii pe o pozitie oricum fragila, ar putea fi deschiderea catre necunoscut, oricat de infricosator pare acesta. Nu putem evolua daca ne este teama de cunoastere iar cunoasterea inseamna dovezi si ipoteze testabile.

Cunoasterea nu este credinta dar a inceput prin a fi astfel. Si fructul a inceput prin a fi samanta. Zdrahonul de astazi a fost candva bebelus. Ciobanescul de vis-a-vis a inceput prin a fi un catelus adorabil. Organismele cresc. Mintile se dezvolta. Telefoanele mobile se schimba (mesaj subliminal pentru connaisseuri). Nu putem avansa privind mereu spre trecut. Ma despart mereu de astfel de oameni, fara regret si ma orientez mereu spre cei curajosi, gata sa paseasca pe terra incognita cu riscul de a trage o sperietura zdravana. Viata le apartine celor care intra in propria lor frica, impinsi de un impuls pe care, intr-un fel, il iubesc. Am sentimentul ca traiesc intr-o tara inca patrunsa de obscurantism (nu doar religios, cred ca intelegi) si inconstient ostila sau poate doar inerta in raport cu o astfel de viziune. Orice clasament european ne este profund defavorabil. Nu putem nega la nesfarsit aceasta evidenta. Si nici autocompatimirea nu este o solutie (imi vine imediat in minte poezia cu oaia). Asa ca eu, unul, mi-am pus toate sperantele in tineri (cei care mai raman, fireste!) si, mai nou, in Internet. Si in pasarile colibri (pentru cititorii mai vechi).

Ai auzit cumva de ordinul Lepidopterelor? („ordinul” este un nivel taxonomic superior „familiei” si inferior”clasei”, ultima continuta, la randul ei, de „increngatura”-a se vedea, astazi, la votarea motiunii, increngatura de interese politice!) Noi, oamenii, facem parte din ordinul Primatelor (impreuna cu, desigur, maimutele) si ne diferentiem de ordinul Rozatoarelor (studiate cu pasiune de psihologii behavioristi in laboratoare). Si lepidopterele, totusi? Sigur le stii, deoarece sunt in majoritate molii (pana la 250.000 de specii diferite)

Moliile au un comportament ciudat. Se „sinucid”! Adica sunt atrase de lampi si sfarsesc, avand un coeficient redus de inteligenta, prin a fi arse. Faptul ca asista la moartea unei surate nu impiedica o molie sa faca aceeasi prostie. Poate ca, daca moliile ar avea suflete nemuritoare, ar putea numi asta o jertfa adusa luminii (sunt nesuferit, stiu). De fapt, moliile se orienteaza in functie de lumina (se numeste „navigatie celesta”). Sistemul lor nervos dispune de o regula de orientare, de un fel de busola, bazata pe lumina lunii si a stelelor (aceste obiecte ceresti sunt atat de departe incat par la infinitul optic, ceea ce permite un zbor paralel, sau la un anumit unghi, cu raza de lumina)

Din pacate, pentru molii, de la un timp nu mai exista lumini naturale. Au aparut oamenii si inventiile lor, sursele artificiale de lumina. Asta genereaza masacre fara precedent in populatia de molii, care nu au au avut timp sa se adapteze la schimbare. Ele functioneaza pe baza aceleiasi reguli invechite: „mergi astfel incat drumul tau si raza de lumina sa formeze un unghi de 45 de grade!”. Problema este ca sursa de lumina nu se mai afla la infinit iar molia, urmand orbeste regula, intra intr-o spirala logaritmica si sfarseste, apoteotic, pe rugul ignorantei molienesti (licenta mea de limbaj). Odihneasca-se in pace!

Si de ce nu dispar moliile? (extinctie) Deoarece pentru fiecare molie suficient de ghinionista pentru a percepe o lampa exista mii de alte surate (oare masculinul de la molie este moliu?) ale ei mult mai norocoase. Regula continua sa se transmita genetic, ireprosabil. Dragalasele insecte, nu toate nocturne (moliile din casa mea sunt diurne, spre nesansa lor), isi transmit caracteristicile genetice din timpuri pe care nu stiu daca a avut cineva chef sa le socoteasca. Prin urmare, ele vor continua sa moara pacalite de propria lor norma de orientere.

Vreau sa spun cu totul altceva, nu-i asa? Poate si noi, oamenii, suntem un fel de molii? Nu toti, nu sari asa! Cu alte cuvinte, e oare posibil ca ceva din „sistemul nostru de orientare” (o tendinta, o inclinatie, un mod de a percepe sau a actiona), supus unor situatii cu totul noi (explozia culturala nu este mai veche de 30.000 de ani, un fel de eye-wink la scara istoriei) sa o fi luat razna si sa ne bage, pardon, introduca, sistematic in bucluc? Si sa nu ne dam seama, tocmai pentru ca este ceva asa de natural? (fiind nevoie de o mobilizare a atentiei si a inteligentei pentru a realiza „inselatoria”).

Oare la ce ma refer? (foloseste indiciul „ciuperca”) Ce anume, din constitutia noastra, si aflat pe un strat profund (dar nu in fantasmaticul inconstient colectiv postulat de o fosta iubire a mea din tinerete-platonica, ce credeai, ma refer la Jung) a fost captat de schimbarile neasteptate din mediu si genereaza necontenit credinte aparate cu pasiune, nesprijinite de nimic consistent dar apte, cu toate acestea, sa ne arda circuitele mentale, producand intoleranta, dogmatism, fanatism, rigiditate, respingere irationala si, nu de putine ori, chiar violenta fizica?

Exista ceva sadit in genele noastre care ne pacaleste de la bun inceput si ne livreaza unei „lumini” care ne ucide (sau doar ne face infirmi, in sensul de a ne inchide in raport cu varietatea si misterul realitatii). Din fericire, educatia avansata si extinderea constientizarii ne pot apara de propria noastra tendinta arhaica, la fel de folositoare astazi, in epoca imprimantelor, ca o pana de gasca si un pergament. Realitatea a intrat intr-o faza atat de noua, de 30 sau cel mult 50 de milenii, incat e nevoie, mi se pare, de eforturi colective pentru a stapani vechile predispozitii, inutile si chiar periculoase in zilele noastre. Credinta mea (pe care o testez) este ca daca vom supravietui si vom face din planeta noastra un loc frumos, vom face asta doar impreuna, folosindu-ne din plin cele mai recente daruri, anume inteligenta si constienta (enumerate in ordinea aparitiei lor). Altfel suntem doar lepidoptere ascunse prin vagaunile ignorantei. Iti propun un zbor de recunoastere. In spiritul metaforei, daca tot suntem molii, am putea fi molii de carti (fisierele Word sunt mai greu de ros).

Teoria evolutionismului sustine ca toata organismele vii de pe planeta noastra au evoluat in mod natural, adica fara interventia unei divinitati (Dumnezeu, pentru crestini), pe parcursul a miliarde de ani. Tu ce crezi? Teoria aceasta este adevarata sau gresita? Daca este corecta, urmatoarea intrebare, credincios fiind, se refera la rolul lui Dumnezeu (pentru ca daca natura poate functiona fara El, in ce fel prezenta Lui mai face o diferenta?)

Poti evita sa raspunzi, bineinteles. Insa de ce sa o faci? Rotitele mintii au ocazia sa se invarta din nou (si, daca sunt folosite mai des, ar putea chiar sa-si accelereze miscarea). Poate ca ai raspuns „NU” (evolutionismul este gresit). Am o veste buna, din punct de vedere al socializarii: 86% dintre americani au raspuns la fel (asta in timp ce 50% resping complet ideea de evolutie). Te las putin sa reflectezi asupra cifrelor, fiind vorba de cea mai avansata natiune de pe glob (hmm, avansata din ce punct de vedere?)

Dumnezeu fie a creat lumea (sau macar conditile initiale, dupa care s-a retras in misterioasa Lui singuratate) fie nu a creat-o (si, in acest caz, cu ce se ocupa? Mediteaza?). Si tu ai o pozitie personala in aceasta problema, fie si inconstienta. Daca este astfel, cred ca e mai potrivit sa o constientizezi, pentru a putea vedea daca este intemeiata pe ceva solid sau doar pe dorintele tale (vrei ca realitatea sa fie intr-un anumit fel). Daca nu o faci, este posibil ca tu sa sustii constient ceva si din comportamentele tale (dar nu din toate) sa reiasa altceva (supuse fiind unei analize obiective).

Asa ca revin: esti evolutionist sau creationist? Curcubeul este rodul hazardului sau este creat  de o inteligenta infinita? Cineva a asezat in mod intentionat viata intr-o bacterie? Cumva i-a facut pe oameni direct, printr-o manevra magica? (ocolind rusinoasa intermediere a maimutelor) Destinul nostru, oameni si extraterestri deopotriva, este controlat de o putere superioara, enigmatica? (actionand, sa speram, protector, deci parental) Sau ideile acestea provin mai degraba din spaima noastra abisala de a fi pe cont propriu in Univers? (situatie in care cooperarea armonioasa imi pare o optiune inteligenta)

Da, am spus „spaima” (adica frica de intensitate inalta). Seamana, analogic vorbind, cu spaima unui copilas care s-a pierdut intr-uncoplesitor, pentru el, hypermarket. Frica lui este naturala (cu abilitatile de care dispune inca nu se poate descurca singur). Are nevoie de parinti grijulii (unde or fi disparut?) Insa cativa ani mai tarziu, adult fiind, orientarea intr-un hypermarket devine mai simpla (nu si pentru cei cu emisfera dreapta blocata). Nu mai are nevoie de parinti pentru a merge la cumparaturi.

Eu sunt evolutionist (daca mai avea cineva neclaritati). Inteleg cum din inceputuri simple pot evolua (lent, intr-adevar!) structuri complexe. Sunt realmente uimit de aceste miscari ce ating, la un moment dat, nivelul intentionalitatii (intr-o constiinta umana). Este ca si cum realitatea ar avea inauntrul ei un „principiu” orientat spre dezvoltare (un principiu creativ). Cuvintele cheie in propozitia de mai sus sunt „ca si cum”. Pentru ca, de fapt, realitatea este ceea ce este. Si fiind astfel, se intampla sa produca, gradat, sisteme complexe cu proprietati emergente. Ma uit la plantele din ghiveci, chiar acum, si sunt emotionat sa le vad crescand (sau inflorind). Stiu prea bine ca se vor ofili si ca acelasi lucru e valabil si pentru mine (poate si pentru tine?). Insa pana atunci ma pot lasa purtat de o adanca uimire si bucurie. Imi place sa fiu evolutionist. Pot merge singur la magazin.

Gazzaniga. Nu ai auzit de el? Probabil nu te pasioneaza neurostiintele cognitive. A fost colaboratorul lui Roger Sperry, cel cu lateralizarea emisferelor (si Nobel in 1981). Numele lui este asociat cu un experiment extraordinar. Subiectul era un pacient cu cele 2 emisfere separate prin taierea corpului calos (in anii ’60 s-a descoperit ca atacurile epileptice pot fi impiedicate sa se raspandeasca de la o emisfera la alta daca „podul” reprezentat de corpul calos este distrus-asa au aparut split brain patients).

In campul vizual al pacientului sunt expuse doua imagini, una in stanga (un peisaj cu zapada) si alta in dreapta (ghearele unui pui de gaina). Deoarece emisferele sunt separate subiectul nu vede intregul tablou (peisaj+gheare) intr-o imagine unitara ci doua imagini nelegate intre ele. Emisfera stanga „vede” ghearele iar emisfera dreapta „vede” zapada (fiecare emisfera decodifica vizual stimulul aflat in partea opusa-procesare incrucisata, nu doar vizuala: o emisfera controleaza jumatatea polar-opusa a corpului si nimeni nu stie de ce!). Pacientul are la dispozitie un set de cartonase cu imagini. Este rugat sa aleaga imaginea (ce viclenie!) care se potriveste cu ceea ce a vazut. Dar el nu a vazut o imagine unitara. A vazut doua! Asa ca mana lui dreapta, controlata de emisfera stanga, indica o gaina, care se potriveste cu ghearele „vazute” de emisfera stanga iar mana stanga, controlata de emisfera dreapta, indica o lopata, potrivita cu peisajul hibernal perceput de emisfera dreapta.

Cele doua alegeri nu se potrivesc (intr-un fel, fiecare emisfera are propria ei constiinta perceptiva). Acesta este deja un fapt neobisnuit. Insa nu e totul. Urmeaza ceva fascinant: pacientul este intrebat de ce a ales lopata. Iti reamintesc, lopata a fost indicata de emisfera dreapta, care este nonverbala (centrii limbajului sunt in emisfera stanga). El nu stie raspunsul. La propriu nu-l stie, deoarece, fiindu-i adresata o intrebare, se identifica imediat cu emisfera stanga, singura capabila sa raspunda la intrebare (deoarece controleaza limbajul). Dar ce sa spuna? Doar emisfera dreapta „stie” de ce a ales lopata (pentru ca a vazut zapada) insa nu poate vorbi. In mod normal ES ar trebui sa spuna: „Nu stiu!” (pentru ca acesta e adevarul). Dar ea nu spune asta! Stii ce face? (citeste foarte atent mai departe, pentru ca asta facem toti, desi nu avem creierul separat prin operatii chirurgicale)

Inventeaza o explicatie! De ce? Pentru a da sens acestei situatii contradictorii (doua alegeri). Pacientul spune, utilizand ES: „Fiind zapada, pentru curatarea cotetului in care se afla puiul de gaina este necesara o lopata”. Logic, nu-i asa? Bineinteles! Dar neadevarat! Sensul acordat de pacient acestei situatii nu exista in realitatea obiectiva. Este construit de el pentru a da coerenta unor actiuni in realitate contradictorii. Asa functioneaza mintile noastre. Traim in iluzie (dar nu mereu). Avem nevoie de teorii pentru a face inteligibile decizii pe care nu le luam in mod constient (trecute prin filtrul verbal). Insa aceste teorii personale nu sunt purtatoare de adevar. Ele doar ne ajuta sa suportam lumea in care traim si propriile noastre pozitii inconstiente.

Si adevarul, te-ai putea intreba? Off, de ce sa ne batem capul? Adevarul este uneori dureros (voi reveni).

Problema iubirii este centrala in viata mea. Si cum viata nu-mi este separata de profesie (in sensul ca imi percep practica profesionala ca o extensie naturala a sinelui meu) ma intalnesc frecvent cu problematicile iubirii atunci cand „merg la lucru” (nu am lucrat niciodata nine to five, asa ca sintagma de mai sus poate fi privita mai lejer). Era inevitabila construirea unei teorii sau macar a unor referinte interne la care sa pot raporta ceea ce mi se povesteste sau vad. Nu am, totusi, nicio pretentie de originalitate (am consultat zeci de cercetatori ai tematicilor iubirii, cum poate ai facut si tu, fara sa faca parte din fisa postului). Iata un fragment al viziunii personale din prezent:

  1. Cand spun „Te iubesc” (sau „il/o iubesc”) oamenii se refera la lucruri foarte diferite. Oricat ar parea de ciudat, sunt multi cei care spunand „te iubesc” vor de fapt sa spuna „te doresc” sau „am nevoie de tine”. Aceasta confuzie periculoasa sta la baza unor probleme interminabile („dar eu te iubesc foarte mult”, ii spune tanarul student fetei care il respinge in favoarea unui alt baiat-si ulterior sare de la etajul 5, pentru a-i demonstra ca a vorbit serios sau doar incercand, inconstient, sa o culpabilizeze pentru toata viata). In „Te iubesc”-ul autentic exista intotdeauna o componenta dinamica, o preocupare activa pentru bunastarea celuilalt si o dorinta spontana de a face ceva pentru el. „Te iubesc” se prelungeste natural in actiuni in favoarea celui iubit iar prin „natural” inteleg absenta unui „trebuie”, a unei exigente sau datorii („Imi doresc sa fac asta pentru tine, chiar daca e dificil sau incomod”- o mama iubitoare va intelege imediat aceasta afirmatie). De aici nu rezulta ca a fi iubitor inseamna a fi exploatat sau transformat intr-un instrument de satisfacere a nevoilor celuilalt (aceea este doar o relatie de cuplu nevrotica). Situatiile critice sunt un test excelent, „hartia de turnesol” a sentimentelor autentice (si nu doar fantasmate sau neclarificate). In ce fel este reala iubirea cuiva daca nu este acolo exact cand ai mai mare nevoie de el? Traieste cineva doar cu declaratii romantice si gesturi facute inauntrul zonei de confort? Doar copiii in acceptiunea psihologica a termenului. Iubirea nu exista in afara dovezilor de iubire (latura concreta, perceptibila, elementul „pamant”). Iar dovezile de iubire nu sunt planificate („o sa-i arat azi ce mult o iubesc”) ci sunt raspunsuri spontane la situatii din aici-si-acum. Cuvantul cheie este spontan. Vreau sa subliniez astfel ca in iubirea matura nu exista control, adica faci un lucru pentru ca il simti si nu pentru ca asa se face, pentru a impresiona sau impins de tot felul de frici (teama de abandon fiind prima dintre ele). Evident ca nu toate raspunsurile sunt spontane (nimeni nu e perfect) dar cele mai multe sunt. A iubi pe cineva inseamna a simti spontan un sentiment a carui natura este sa te impulsioneze sa actionezi in directia dezvoltarii celuilalt (doi oameni uda florile in fiecare zi insa doar unul le iubeste). Sentimentul este spontan si nu actiunea. Actiunea este gandita, elaborata, uneori planificata in detaliu, prin urmare actiunea este orientata de inteligenta (si alimentata energetic de sentiment). Inclinatia mea este sa nu despart emotiile, cognitiile si actiunea cand ma refer la iubirea matura ci sa le unific. Sunt foarte aproape de Maslow in conceptul de iubire matura: doar oamenii aflati in plin proces de actualizare a sinelui sunt capabili de ea (cei blocati pe diferitele niveluri ale trebuintelor psihologice opereaza cu definitii asociate propriilor deficite; de pilda, cineva care a trait intr-un mediu instabil sau haotic din punct de vedere emotional isi va reprezenta iubirea astfel: iubire=siguranta). Rezulta cumva de aici ca iubirea matura nu este posibila cand esti tanar? Da, exact asta rezulta, oricat ar fi de dureros! (nu te teme, anxietatea generata de aceasta afirmatie va fi preluata de mecanismele de aparare in maxim 2-3 minute). Rezulta ca este garantata dupa 40 de ani? (vezi stadiile lui Erikson). Nu, nici asta nu rezulta! Realitatea nu garanteaza nimic. Trebuie sa-ti iei „talantii” (parabola lui Iisus) si sa faci ceva creator cu ei.Pentru mine, posibilitatea unei asemenea iubiri intr-o viata de om este prin ea insasi stimulativa. Vreau sa traiesc experienta iubirii ca scop in sine, ca recompensa prin ea insasi, fara a-i pretinde celuilalt, direct sau subtil, sa ma faca sa ma simt in siguranta sau pretuit (dar bucurandu-ma enorm cand aceste lucruri vin de la sine). Iubirea la care ma refer nu se consuma exclusiv pe scena cuplului si nu se extinde nedefinit in „comunitati spirituale”. Exista cativa oameni carora li te poti dedica, purtat de sentimente intense. Ceilalti intra in sfera persoanelor pe care le placi, le simpatizezi, le ajuti uneori, fata de care esti cald sau binevoitor. Te pacalesti insa daca iti imaginezi ca le iubesti (sa iubesti cu adevarat un om este deja ceva remarcabil)
  2. Exista un alt sens al lui „te iubesc”, complementar cu sensul dinamic. Este sensul in care iubirea este o experienta estetica. Cu alte cuvinte, „te iubesc” inseamna ca este o incantare sa fiu cu tine. Nu trebuie sa faci nimic special, doar sa fii tu insati. A fi cu tine este ca si cum as asculta muzica preferata sau as privi un rasarit de soare. Nu mai e nevoie de nimic in plus, tot ce este necesar este deja prezent. Vreau sa spun ca, privita din alt unghi, iubirea este o experienta a incantarii. Evident ca Dumnezeu se califica cel mai bine pentru acest rol insa de ce nu ar fi si oamenii, uneori, expresii trecatoare ale frumusetii divine? Este absurd sa-i spui cuiva „stii, eu te iubesc insa nu-mi place sa fiu cu tine”! Cel pe care il iubesti este cineva atragator, este dorit si pretuit. Nu cred ca gresesc spunand ca iubirea contine o doza considerabila de admiratie. Da, iubirea este si admiratie! Cum l-ai putea iubi pe cel pe care nu-l respecti, il dispretuiesti, il judeci necontenit, il acuzi sau il percepi sub nivelul tau? de aceea iubirea este inaltatoare. Ea te „transporta” intr-o zona in care nu ai fi ajuns cu maruntele tale puteri.

Te iubesc, adica ma bucur sa fiu aici, cu tine (fireste ca uneori ma infurii pe tine, alteori sunt dezamagit sau doar trist, insa aceste trairi mai degraba nuanteaza in mod inedit o experienta incontestabil uimitoare si fericita). Ma bucur de tine asa cum esti, nu vreau sa te schimb, nu vreau sa te modelez (sunt expert in acest gen de greseli), nu vreau sa devii mai buna, mai inteligenta, mai afirmativa sau mai ordonata (insa nu ma opun daca o vei face vreodata). Pentru mine esti minunata asa cum esti. Da, acestea sunt declaratii de tinerete (cand suntem foarte indragostiti) si realizari ale varstelor adulte (maturitate emotionala). Stiu ca spunand toate aceste lucruri risc sa-mi pierd cititorii mai tineri insa avantajul meu este ca nu depind de ei, adica scriu doar de dragul de a ma exprima (in plus, dragii mosului, ati prefera sa va mint frumos? Pentru asta exista filme, cantece si video-clipuri).

Si nu am terminat marturisirile. Insa dupa un pachet de teorie, ma gandesc, se potrivesc si cateva aplicatii. Tu iubesti pe cineva?

Construit de Sorin