Arhive pentru iulie 5th, 2011

Sunt fascinat de problematicile asociate cu natura constiintei, Eul si identitatea psihologica (sufletul, intr-un limbaj mai putin riguros). Si cand imi place foarte tare ceva, mai ales daca mi se pare ca inteleg, vreau sa impart si cu altii, fie pentru a-i atrage spre acest spatiu de reflectie (seductia), fie pentru a le tulbura convingerile neexaminate critic. Asa ca astazi voi aborda problema identitatii dintr-o perspectiva pe care adeptii spiritualitatii dualiste (sufletul nemuritor separat de trup) stiu ca o detesta (deoarece se tem de ea-explicatie psihanalitica, la fel de nesuferita).

Exista o maladie neurologica absolut stranie, numita mania Capgras, al carei nucleu este convingerea de nezdruncinat a bolnavului ca cineva apropiat, de exemplu sotia, a disparut si a fost inlocuita de o alta persoana. Nu orice fel de persoana ci una perfect identica (un fel de fotocopie a sotiei care nu doar arata ci si se comporta exact ca ea).

Imagineaza-ti: bolnavul se uita atent la propria lui sotie, vorbeste cu ea, ii pune intrebari despre subiecte pe care doar ei doi le cunosc si la sfarsit decreteaza: „Sunt sigur, nu e ea, e altcineva!” Invitat sa spuna ce anume il face sa se indoiasca de identitatea sotiei lui bolnavul nu este capabil sa raspunda insa isi reafirma convingerea ferma ca in fata lui se afla o impostoare. De fapt, raspunsul este simplu: creierul pacientului este deteriorat. Acea arie corticala responsabila de recunoasterea identitatii nu mai functioneaza. A recunoaste identitatea cuiva apropiat nu este expresia unei intuitii misterioase, transcendentale. Este o functie a creierului.

Produc si alte efecte astfel de leziuni specifice maladiei Capgras? Desigur, si crede-ma,n-ar fi bine sa fii in pielea sotiei! (in exemplul anterior). Pacientii sunt atat de convinsi de perceptia lor incat ajung sa-si omoare partenerii pe care ii suspecteaza de furt de identitate. Ei recunosc detaliile fizice si psihologice, respingand totusi ceea ce li se pare a fi „esenta” nevazuta a celuilalt (considerat impostor). Forta acestei respingeri este un indicator al nevoii noastre, selectate si consolidate  in milioane de ani, de a atribui identitate.

Analiza psihologica dovedeste ca identitatea nu este o entitate fixa (deci metafizica) ci un proces. Prin urmare, are un inceput si un sfarsit. Suportul ei este un creier cu un anume grad de complexitate, un creier ce permite recunoasterea ei (inclusiv la altii), asumarea si dezvoltarea pana la un anumit punct. Maniacii Capgras cauta ceea ce nu vor gasi niciodata, anume o identitate statica, un fel de esenta a lui Platon. De ce fac asta? Deoarece au leziuni cerebrale, in plan fizic. Si in plan psihologic ce au? Aproape nimic, in afara credintei fanatice intr-o iluzie.

Cu mult timp in urma, un barbat probabil inca sprinten a urcat pe un munte si a avut o conversatie cu o fiinta invizibila (altii spun ca a avut o halucinatie). Conversatia a fost productiva: s-a intors (a coborat) cu o serie de tablite din piatra pe care erau scrijelite cateva reguli de comportament (cele 10 porunci). La baza muntelui se aflau oamenii lui (poporul lui) si o surpriza destul de neplacuta: construisera, intre timp, un vitel de aur la care sa se inchine.

Barbatul la care ma refer, Moise pe numele lui, si-a pierdut cumpatul. Mai bine zis, s-a infuriat grozav si a aruncat cu ce i-a picat in mana. Din pacate in mana se aflau tablitele (imi cer scuze cititorilor evrei, insa nu pot sa nu sesizez comicul situatiei). Fireste, acestea s-au spart (dar Dumnezeu, intelegator, i-a dat mai tarziu un alt set). Nu toata lumea cunoaste respectivele porunci si nu intentionez sa le fac publicitate.

Dimpotriva, ma intreb daca nu a sosit timpul unor reguli noi de orientare in viata, avand in vedere ca mintea umana a evoluat intre timp. Si, la unison cu alti ganditori liberali (cu minti libere, vreau sa spun), imi place sa meditez (si sa aplic, pe cat posibil) la „porunci” noi. As impartasi, astazi, doua dintre ele:

  1. 1. Nu iti indoctrina copiii! (prin extensie, tinerii, elevii, studentii cu care lucrezi). Mai degraba ai grija sa le stimulezi gandirea personala si sa te bucuri pentru incercarile lor (chiar nereusite) de a gandi pe cont propriu. Invata-i cum sa gandeasca si nu ce sa gandeasca! Da-le voie sa aiba alta parere si sa o confrunte cu a ta (mai pe romaneste, nu le baga pumnul in gura!). Indiferent de credinta pe care o au, incurajeaza-i sa o testeze in realitate. Fii deschis catre un dialog bazat pe argumente rationale si accepta sa fii contrazis. Desi celalalt este mai mic, el are dreptul la sa-si exprime ideile (doar asa, in timp, le poate evalua si schimba, daca e necesar). Insoteste-i (l) pe acest drum si observa cum li se dezvolta gandirea, daca este lasata sa se manifeste. Renunta la a-i mitui pentru a adera la convingerile tale. Cu atat mai putin este indicat sa folosesti forta pentru a-ti impune ideile tale despre realitate. Procedand astfel, foarte probabil copiii nu-ti vor semana insa stii ceva? Viata este mai frumoasa cand exista varietate.
  2. 2. Preocupa-te de propria ta viata sexuala si lasa-i pe altii sa faca acelasi lucru cu a lor. Daca e posibil bucura-te de senzatiile erotice pe care corpul le face posibile si lasa-i si pe altii sa se bucure de asta, in spatiul lor personal. Cu alte cuvinte, respecta intimitatea! Ce fac oamenii acasa la ei, in pat (mai rar in debara) ii priveste doar pe ei. poate ca ei isi traiesc sexualitatea altfel decat o faci tu insa asta nu e treba ta. Treaba ta e propria ta viata sexuala asa ca mai bine fii atent la ea.

 

Desi nu exista o definitie larg acceptata a constiintei, problema centrala a ceea ce numim „constiinta” (desi intelegem lucruri diferite) este suportul ei. Altfel spus, constiinta are un suport fizic (creierul, corpul, interactiunea lor sau, la un alt nivel al realitatii, miliarde de particule minuscule, numite „atomi”) sau exista separat de un astfel de suport, adica nu are un substrat material? Raspunsul pozitiv la a doua intrebare pune bazele unui set de doctrine clasificate de filosofie si stiintele cognitive drept dualiste. Perspectiva dualista asupra realitatii postuleaza existenta a doua substante complet diferite intre ele, una de natura fizica, alta de natura spirituala. Cum se poate vedea cu usurinta, sper, teologiile apartin perspectivei dualiste (cu exceptia celor care afirma ca materia provine din spirit, fiind astfel idealist moniste)

In filosofie, radacinile dualismului pot fi asociate cu Descartes, un francez care intr-o zi, probabil rece, de noiembrie a anului 1619 s-a inchis intr-o camera si a pus sub semnul intrebarii tot ce stia pana in acel moment, inclusiv propria lui existenta. 22 de ani mai tarziu (iata ce inseamna o gandire profunda) a publicat „Meditatii despre filosofia prima” in care „este dovedita deosebirea sufletului de corp”. Daca si tu crezi intr-o entitate imateriala, un suflet nemuritor sau o esenta spirituala, fara nimic fizic (sau corporal) in ea esti, poate fara sa stii, un  individ dualist (pentru cei atenti la corectitudinea politica:un individ poate fi si un barbat, si o femeie).

Credinta dualista, pe care eu nu o impartasesc, ridica o serie de probleme si intrebari insolubile (sau cu solutii bizare). Cu speranta ca gandirea ta va fi stimulata (si, eventual, te vei si amuza putin) iti prezint azi cazul fiintelor-zombi. Gandeste-te la cel mai bun prieten al tau (e totuna cu partenerul tau de viata?). Sa-i spunem P si sa presupunem ca P este un zombi (este doar un experiment mental, nu ai motive sa te ingrijorezi), adica nu se distinge prin nimic, din punct de vedere fizic, de adevaratul P, doar ca nu are suflet (constiinta, esenta spirituala, cum vrei sa-i spui). Fiind fizic identic cu „P cel adevarat”, are creier (acelasi creier). Iar creierul functioneaza normal (nu e nimic in neregula cu neurotransmitatorii sau kinaza Cdk5). Pentru a fi si mai sugestiv, gandeste-te la doua masini (Audi) identice. Imi pare rau sa-l comparul pe fidelul tau prieten cu o masina insa o fac de dragul tau (vreau sa intelegi!). Din punct de vedere fizic, cele doua masini (creiere sau corpuri) nu prezinta nicio diferenta (chiar si zgarieturile sunt aceleasi). Totusi, una din ele are sofer (sufletul) pe cand in cealalta nu este nimeni (fiind un zombi). Gilbert Ryle, pe care merita sa-l amintesc in acest context, a lansat sintagma fantomei din masina intr-o carte faimoasa, „The Concept of Mind”.

Si acum, revenind la P-zombi, el avand exact acelasi creier ca si P (masinile identice), atunci cand face ceva (orice: iti face cu ochiul, te tine de mana, se enerveaza, merge intr-un picior, canta etc) cum ti-ai putea da seama ca este un zombi? (adica nu are suflet nemuritor) Ofera-ti timp pentru a medita! (nerabdarea este contraindicata in acest caz) Mai mult decat atat, daca nu dispui de niciun criteriu sigur pentru a-l separa pe „prietenul real” de zombi, cum ai putea sti daca nu cumva si alti oameni sunt zombi? (seful tau sau colegul acela insuportabil, de pilda). Ce te faci insa daca parintii tai sunt zombi? (sa fii crescut de un zombi, iti dai seama ce trauma?) Supralicitand:chiar copilul tau iubit poate fi un zombi (mai ales cand nu te asculta). Nu mai poti fi sigur de nimeni (eu insumi pot fi un zombi malefic, dornic sa te scot din lejeritatea unei vieti neexaminate si sa-ti ridic nivelul de anxietate)

Aceasta este o problema de natura epistemologica (adica are legatura cu cunoasterea). Experimentul mental (care nu-mi apartine) nu poate fi testat vreodata in realitate. Insa nu pentru ca ar fi ceva gresit in designul experimentului ci pentru ca pleaca de la o anumita ipoteza (cea dualista). El nu este singurul. Mai este unul nu cu zombi, ci cu mutanti. Cred, totusi, ca a fost suficient S.F pentru azi.

O vad cum isi scoate, nelinistita, o tigara. Sau grabita. Sau intr-un mod mai tacticos, ca si cum ar indeplini un ritual. Stie ca nu-i face bine. Stie ca se otaveste incet dar sigur. Stie, cu alte cuvinte, ca exact in acel moment se sinucide. Dar nu se poate opri. Iar gandul de mai sus, al propriei morti provocate, l-a indepartat de mult din constiinta. Nu ar face decat sa-i strice placerea. Nu se poate trai cu un astfel de gand. Trebuie scos din zona luminata a mintii si aruncat in intunericul inconstientului, laolalta cu toate celelalte lucruri de care fuge, crezand, in mod eronat, ca nu le poate infrunta.

Si de ce fumeaza? Pentru ca are o nevoie. Nevoia de a fuma? Nici vorba, asa ceva nu face parte din mersul natural al vietii (Tao, pentru iubitorii de spiritualitate, selectie naturala, pentru oamenii de stinta). Bine, dar ce nevoie? O nevoie mai „profunda”, de tip psihologic, pentru care a fuma a devenit o modesta, si periculoasa, compensatie. Si de ce nu raspunde adevaratei nevoi? Pentru ca a pierdut contactul cu ea. Este ca si cum ar fi avut un prieten bun iar acesta a murit. Nu mai poti comunica, direct sau pe skype, cu el. Plecand, a lasat in urma lui un gol si impotriva acestui gol isi duce necrutatorul, pe termen lung, razboi.

A fuma nu raspunde niciunei navoi organice si reprezinta un gest compensator. Faptul ca este un obicei atat de raspandit nu-i confera legitimitate, nu-l face „sanatos”. Dimpotriva, este intristator sa vezi aproape unul din doi oameni fiind violenti cu plamanii lor (si organismul, in general), deoarece, intr-un alt plan, sunt bantuiti de o suferinta neinteleasa (sau cunoscuta candva dar uitata, pe principiul „timpul le vindeca pe toate”-din pacate nu-i deloc asa, timpul intensifica si face si mai oribile bolile netratate). „nevoia” de a fuma se construieste (esafodaj, ar spune un psihanalist) pe o alta nevoie, autentica. Hai sa-i spunem, in acest caz, nevoia de a trai caldura unei relatii apropiate.

Poate cu mama, poate cu tata, poate cu un frate valorizat si iubit. Cu mult timp in urma, desigur („timpul ne-amintirilor”). A fost satisfacuta? Nu a fost, fireste, altfel de ce ar mai fuma acum? A asteptat, a tanjit, a avut nevoie de acea prezenta afectuoasa si nu a primit nimic (sau prea putin). Ce este acesta? Un gol, o lipsa, o privatiune, o absenta. O suferinta alaturi de care nu se poate trai, in mod constient. Dar nici nu poate fi lasata asa. Trebuie alinata cumva. Propagarea ei, spre alte parti ale mintii, trebuie oprita. Focarul trebuie imprejmuit si pazit vigilent. Tigarile, si toata gestica aferenta, sunt gardienii acestei dureri de la un timp nestiute. Da, gardienii trebuie platiti insa pretul este mai mic decat recunoasterea, si mai ales experimentarea, suferintei infantile. Astfel trec saptamanile, lunile si anii. O re-intalnesc dupa un timp neschimbata, din acest punct de vedere: undeva, in ungherele mintii ei, ignorata si singura, o fetita continua sa strige dupa ajutor primind, substitutiv, caldura toxica a unei tigari (dintr-un pachet pe care scrie, negru pe alb, ca fumatul poate sa ucida). In acelasi timp ma asigura ca-i merge bine si ca a facut ordine in viata ei.

Iar eu ar trebui sa cred asta. Dar nu sunt un naiv. Stiu ca se minte pentru a putea supravietui. Stiu ca oamenii se mint zilnic, pentru a face fata unui trecut neintegrat sau unui prezent aparent insuportabil (si eu fac asta, de mai multe ori pe zi). Stiu ca inauntrul unui om exista un alt om, mai mic, imi vine sa spun, un copil neiubit asa cum a avut nevoie, nebagat in seama, criticat in mod nemeritat, neglijat neintentionat sau cu buna stiinta, neprivit, prin urmare invizibil, ridiculizat pentru incercarile lui de a gandi sau a face ceva, dezamagit de uriasii de care depinde sau, in cazuri mai apropiate de psihopatie, batut, abuzat, violat. De cata energie inselatoare avem nevoie pentru a ne convinge ca acest copil nu mai exista, s-a vindecat miraculos sau a devenit, desi nu se stie cum, un adult puternic si responsabil? De multa, in opinia mea, furnizata intocmai si la timp de suferinta secreta, suspendata undeva prin neuronii sistemului limbic, asteptand, toata viata, sa o ia cineva in consideratie, sa o vada si sa-i vorbeasca. Clientii mei sunt uimiti de rezultatele pe care le obtin invatand sa comunice cu copilul din ei, insa pentru mine nu mai este de mult un miracol, doar o lege a vietii, descoperita din intamplare (or with some serendipity help).

A fuma, a consuma alcool, a manca in exces, inclusiv dulciuri, sau a practica regimuri draconice, fata de care corpul se revolta, a aluneca in patima joint-urilor,amfetaminelor sau drogurilor psihedelice (inclusiv intr-un cadru „spiritual”, suprema auto-iluzionare!) le vad, astazi, ca pe incercari disperate de rezolvare a traumelor (observa absenta majusculei) copilariei sau adolescentei, fuga himerica dupa o satisfactie pierduta pentru totdeauna dar niciodata acceptata. Nu prin vointa, interventia lui Iisus sau eforturi „spirituale” se rezolva, durabil si fara efecte perverse, aceste probleme, ci prin travaliu psihologic, prin curajul, trezit adesea de un altul, mai securizat si implinit, de a cobori in abisurile creierului arhaic (la propriu, deoarece se afla sub neocortex), de a deschide portile neurale ale unei dureri de demult si de a suferi (exact lucrul decare fugim toti, precum iepurii) pana la capat, incheind astfel un proces intrerupt undeva la jumatate.

O vitalitate minunata, post-travaliu, este recompensa oferita de Viata pentru acest gen de curaj. Si este si criteriul unui proces de asistenta reusit, deoarece a fost indrumat in mod competent. Nu e natural sa fie asa? Nu debordeaza de energie un copil? Nu este vioi, exuberant si activ? Sigur ca  exista si un marcaj temperamental (flegmatici, melancolici) dar nu atat de intens incat sa blocheze formidabila energie a Vietii, neingradita de erori parentale si exigente educationale absurde (si foarte indragite, fir-ar sa fie!)

Copiii de 5 ani nu fumeaza dar adultii de 25 sau 40 o fac, pentru a-i linisti pe copiii de 5 ani dinauntrul lor. Din cand in cand, se urca pe un val motivational, aparut din senin, si accepta sa se intalneasca, mirati, cu ei insisi, renuntand la satisfactia-surogat. La propriu, mi se par „renascuti”. Acesta este sensul in care cred, sau mai bine zis sunt un fan al reincarnarii. O carne noua pentru un suflet nou. Candva nicotinizat (sau cofeinizat), astazi alchimizat.

Am prins timpuri in care la facultate se lucra pe subgrupe (aproximativ 12 persoane), o adevarata placere pentru amatorii de relatii mai putin impersonale. Ulterior s-a renuntat la acest sistem costisitor (constrangeri bugetare) si s-a ajuns, in zilele noastre, cel putin in cazul ID, la „grupe” de 100-150 de persoane. Raiul autocunoasterii si deschiderii emotionale, ca sa zic asa!

Ei bine, ce sanse sunt ca intr-un grup de oameni, dar nu unul masiv tip ID, ci unul de proportii mai mici, de exemplu de 25 de persoane, sa exista o potrivire perfecta de date de nastere? (ma refer la zi si luna, fara an) Ti-ai dat seama, urmeaza o modesta lectie de calcul probabilistic intr-o situatie care ne emotioneaza atunci cand o experimentam (intalnirea, intr-un grup mic, a unei persoane nascute in aceeasi zi cu noi). Sper sa nu te sperie matematica, daca ma creditezi vei putea sari peste ea iar in caz contrar va fi necesar sa o urmaresti.

Inainte de a afla rezultatul matematic iti propun sa faci o estimare (scrie probabilitatea pe o foaie de hartie, nu neaparat in cifre: poti scrie „foarte mica” sau „destul de mica”, daca asta intuiesti). Apoi, pentru amuzament doar, ii poti intreba si pe prietenii tai, mai ales pe cei incredintati ca universul urmeaza unele legi secrete, imposibil de descifrat.

Daca sunt 25 de persoane si ne intereseaza o pereche (doi oameni cu date de nastere identice) trebuie mai intai sa aflam cate perechi avem. Pentru asta ii cuplam pe fiecare cu fiecare (a nu se intelege altceva) folosind formula combinari de 25 luate cate doua. Era ceva cu n! (n factorial), te scutesc de aceste amanunte, rezultatul final este 300 (daca nu ma crezi ia 25 de carti si formeaza perechi: C1 cu C2, C3, C4…samd, apoi C2 cu C3, C4, C5…iti trebuie rabdare!)

In acest grup fie exista cel putin 2 persoane cu date de nastere identice fie nu exista niciuna (tertium non datur, daca nu l-ai urat pe proful de logica). In limbaj matematic, suma probabilitatilor celor 2 evenimente este 1, deci sansa de a avea 2 persoane cu aceeasi data de nastere se obtine scazand din 1 probabilitatea de a nu avea pe nimeni. Asa ca vom calcula aceasta a doua probabilitate (nu exista nici macar o pereche care sa indeplineasca mentionata conditie a „potrivirii”-sau sa-i zic sincronicitate?)

Si cum facem? Trebuie sa ne gandim! Un an are 365 de zile deci probabilitatea unei perechi este 1/365. Probabilitatea de a nu avea nici macaro pereche, evident, va fi 1-(1/365)=o.9972. Extrem de mica! Sa nu uitam insa ca in grup sunt 25 de oameni, adica 300 de perechi. Probabilitatea de a nu avea nicio potrivire in acest grup de 25, atentie, urmeaza un pic de matematica din liceu, este 0.9972 la puterea 300, adica 0.4391. Insa pe noi ne intereseaza cealalta probabiltate, de a avea cel putin o pereche. Nimic mai simplu, scadem 0.4391 din 1.00 si obtinem 0.56, adica 56%, deci peste jumatate.

Stiu ca nu ma crezi (verifica-mi calculele!) si cu atat mai putin ma vei crede daca iti spun ca intr-un grup de 30 probabilitatea unei „intalniri emotionante” este 0.70 iar intr-un grup de 100, daca as vrea sa ma imbogatesc, as miza o suma enorma deoarece probabilitatea este imensa, adica aproape de 1.00.

Pe vremea cand le ceream studentilor datele de nastere, pentru a compara profilul psihodiagnostic (observatii personale) cu harta astrala eram mirat de aceste potriviri aniversare si cautam, captiv al biasului de confirmare, asemanari intre cele 2 profile. Acum inteleg altfel lucrurile, desi am, in continuare, o simpatie (mult redusa) fata de astrologie, dintr-un sentiment de recunostinta (mi-a permis exersarea gandirii simbolice)

Daca ai in agenda telefonica 30 de persoane, sunt 7 sanse din 10 ca una sa fie nascuta in aceeasi zi cu tine si sa simti ceva special pentru ea (principiul similaritatii, vezi alte articole). Daca mergi la o reuniune unde sunt 50 de persoane, iti prezic de pe acum, sunt sanse foarte mari sa intalnesti una nascuta in aceeasi zi si aceeasi luna cu tine (si daca aveti timp, sub influenta altor iluzii cognitive, despre care urmeaza sa scriu, veti gasi, sau inventa, si alte asemanari). Si eu imi doresc foarte mult sa exista o forta superioara care sa ordoneze realitatea, sa-i recompenseze pe cei buni si sa le dea celor rai ceea ce merita. Stiinta pe care incep sa o inteleg imi spune ca nu-i asa, adica exista cu adevarat intamplare si accidente. Din fericire, noi, fiintele constiente, ne putem asuma responsabilitatea pentru vietile noastre, actionand fara a mai astepta in zadar interventia unei fiinte atotputernice si infinit de bune. Putem fi noi buni, pe cat posibil, si drepti, cat ne duce capul, altruisti si generosi, uneori. Altfel spus, il putem „lua” pe Dumnezeu in interior,doar ca e nevoie sa-l micsoram un pic, altfel nu incape. Instrumentele sunt numeroase iar intelegerea probabilitatilor, in care nici eu nu sunt foarte avansat, ar putea fi unul dintre ele. Hmm, oare  ce sanse sunt ca ultima afirmatie sa fie corecta?

Construit de Sorin