Arhive pentru iulie 4th, 2011

Am remarcat, luna trecuta, remarcabila audienta de care s-a bucurat un articol scris sub impulsul unei stari de moment, declansate de tragica poveste de iubire, incompatibilitate si abandon a unei prietene („Ce inseamna ca te iubesc”). Inspirat, astazi, de cuvintele lui Allen Wheelis, pe care orice psihanalist ar trebui sa-l frecventeze (fiind el insusi un psihanalist si un om original, in multe feluri), imi vine sa mai rotesc putin, upside down, aceasta tema (a iubirii) niciodata inteleasa pana la capat (dar strapunsa sau doar acompaniata de numeroase iluzii si credinte stupide). Evident, nu pretind ca as fi inteles subiectul (sau ca ar fi posibil sa-l inteleg vreodata, cu limitele actuale) dar afirm ca sunt un cercetator intrigat, si niciodata deceptionat, al lui (pentru cine admite ca suferinta din dragoste este o sursa de adevar emotional).

Ceea ce am inteles despre iubire (printre altele) poate fi formulat astfel: nu obtii mai multa iubire daca o ceri! In loc de „a cere” as putea folosi alte verbe (le enumar imediat) dar l-am ales pe el deoarece, in termenii unei relatii de egalitate (adult-adult) pare cel mai accptabil (si, totusi, nu foloseste la nimic). De asemenea, nu obtii mai multa iubire daca o pretinzi, daca o soliciti zgomotos (adica isteric), daca vrei sa o cumperi (BMW-ul, pentru cititorii fideli), daca recurgi la santaj (inclusiv tentative de suicid sau amenintari, la care pot adauga sinuciderea lenta, prin comportamente autodistructive-pe care nu le numesc acum, pentru a nu ridica si mai mult anxietatea), daca il sau o invinovatesti (pentru ca nu te iubeste suficient), daca iti plangi de mila, te imbolnavesti sau suferi in tacere (nestiut de nimeni). Multimea acestor comportamente (neepuizata deoarece ma grabesc) aluneca usor intr-o categorie de tipul „esec plus alte fantezii copilaresti”.

Dar nici daca o ceri? Nu este actul de „a cere” (a-ti asuma responsabilitatea pentru o dorinta) un indicator al maturitatii? Ba da, este, si-i incurajez mereu pe oameni sa ceara in loc sa astepte pasiv sau sa ia intr-un mod brutal si lipsit de respect. Doar ca exista unele lucruri pe care, oricat de frumos, artistic sau delicat le cerem, nu le putem primi vreodata. Iubirea este unul dintre ele. Poti primi, uneori, un pahar cu apa, o zi libera, o imbratisare sau un zambet cald, daca stii cui sa ceri, dar nu vei primi Luna de pe cer (si ar fi chiar periculos, si pentru vecinii tai de pe continent), nu vei primi o diploma de licenta daca nu mergi la facultate (sau ma insel eu, cumva invatamantul universitar particular a devenit capabil de aceasta performanta infractionala?) si cu siguranta nu vei primi o recompensa divina (tinere fecioare apetisante, in Rai) pentru o viata pamanteasca plina de frustrari sexuale, intr-o comunitate de calugari nevrotici (fiind lipsiti de vocatie religioasa).

Nu vei primi si nu ai primit (consulta-ti experienta!) iubirea dupa care tanjesti sau la care visai deoarece, prin insasi natura ei, iubirea nu poate fi controlata. Am control motric asupra mainii mele, si iti ofer paharul cu apa cerut (la vodca mai refletez) dar inima nu o pot face mai iubitoare, chiar daca si eu imi doresc asta. Cand le impartasesc studentilor din intelepciunea mea cosmica (accesata printr-o combinatie secreta de modestie si ignoranta sublima) obisnuiesc a le spune ca asa cum parul creste de la sine, adica fara efort, si iubirea curge de la sine. Nu putem efectua lucru mecanic (site-ul este vizitat si de ingineri si specialisti IT) pentru a iubi mai mult. Nu exista un efort anume prin intermediul caruia iubirea dintr-un suflet de om sa creasca. Nu te poti forta sa iubesti! (de fapt, te poti auto-constrange, dar nu esti decat un caraghios, pana in clipa in care iti dai seama de asta si te opresti). Nimeni nu ne poate oferi mai multa iubire decat ii permite organismul si istoria lui de viata. Eul nu are niciun fel de putere asupra aparitiei sau amplificarii iubirii (sau a scaderii ei, atunci cand iubirea pe care o porti cuiva te baga, sistematic, in bucluc si ai vrea sa nu-l mai iubesti pe acel om si sa traiesti linistit).

Fiind un asemenea fenomen (incontrolabil) este lipsit de sens sa ceri unui om sa te iubeasca mai mult. Ceva mai multa inteligenta, in acest caz, mi se pare folositoare. Si ce te faci, totusi, intrucat vrei mai multa dragoste, vrei sa simti mai intens, sau mai des, acea stare incantatoare? (baia de endorfine, pentru connaisseuri) Nu ai ce sa faci! Doar sa inveti sa suporti detestabila realitate, sa te adaptezi la ea fara a arata cu degetul spre cineva (nici spre tine insuti, daca ai tentatia auto-culpabilizarii), adica, intr-un limbaj simultan terapeutic si spiritual, sa accepti realitatea. Realitatea este asa cum este si nu poti face nimic pentru a schimba asta (sigur ca poti incerca sa devii mai atragatoare sau demn de iubit insa nu exista nici acolo o garantie a implinirii dorintei, sau nevoii, tale).

Mai mult decat atat, cerand mai multa iubire, in mod persistent (atentie, voi cei perseverenti!), nu vei reusi decat sa-l enervezi sau chiar sa-l indepartezi pe celalalt, dezgustat sau infricosat de golul tau emotional. A cere, in acest caz (poti sari peste acest paragraf, folosesc cuvinte mai dure), inseamna a fi un cersetor, un parazit care vrea sa traiasca pe spinarea (sau resursele) altuia, un fel de planta agatatoare tot mai oribila, pe masura ce timplu trece.

Copiii se agata, si este normal, deoarece sunt vulnerabili, neajutorati, lipsiti de aparare. Iar adultii care se agata, am impresia, ajung, in cele din urma, sa inspire mila, greata sau resentimente (orice dependent emotional, pregateste, in sursa lui externa de afectiune, terenul pentru semintele ostilitatii, imune la Furadan-pentru a fi in ton cu un eveniment recent care a tulburat constiinta publica). Cand este oferita din datorie sau vinovatie, iubirea nu mai este iubire ci un rol intr-o piesa de teatru cu oameni care se mint unii pe altii (tu ca o primesti, el sau ea ca o ofera).

Iubirea imi pare a fi minunata, uimitoare si cu adevarat hranitoare cand se naste din intunericul libertatii, vine din ceva de neinteles si de nerostit, pe canale pe care nu le poti cartografia si cu un timing necunoscut dar adorabil (deoarece te face sa uiti toate clipele grele din viata singuratica pe un peron). Lipsita de acesta calitate (spontaneitatea) iubirea isi pierde mirodenia (pentru pasionatii de „Dune”) si se transforma in ceva adesea digerabil si uneori toxic.

Daca nu ti se pare ca vorbesc in pustiul hipertextului (multumesc, Marc Andreesen, cel care a dezvoltat primul program browser, in 1993, dand un avant colosal Internetului) renunta, te rog, la cererea de a fi iubit mai mult! Nimeni nu o poate implini. Daca vei fi, totusi, iubit mai mult, asta va fi o problema da sansa iar tu un foarte norocos muritor. Devenim jalnici cu palariile noastre simbolice agitate pentru a primi mai multe monede afective si putem face o treaba mai buna daca ne scuturam de rolul de cersetor si infruntam in mod curajos o realitate dureroasa acum, dar poate mai prietenoasa maine.

Parul creste asa cum vrea el (sau refuza sa o mai faca, mai ales la un anumit sex, bogat in testosteron), inima bate asa cum vrea ea (si, intr-o zi, isi ia o pauza costisitor de lunga), frontul de aer tropical vine cand vrea el sau sta excesiv, enervand cativa oameni care nu il suporta (sunt unul dintre ei). Sunt lucruri care se intampla de la sine (sau de la Sine, pentru mistici si post-jungieni) si cred ca ne-am putea folosi energiile intr-un mod mai creativ renuntand la incercarea de a le controla. Si iubirea vine si pleaca urmand un orar necunoscut (cunoscut doar in Extremistan, ca sa aduc un tribut si ingeniosului Taleb, initiat in lebede negre). Iti propun sa o lasi sa intre in viata ta si sa-i dai drumul, cand incepe sa plece. De fapt, dar nu stiu daca suporti asta, ea a inceput sa plece inca de cand a venit. Unbearable stuff? Bine, nu te las asa. Si reciproca e adevarata:  a plecat si incepe deja sa vina.

Am aflat cu intarziere (la sfarsitul lui 2005) de studiul lui Brett Pelham si al colegilor lui (vezi titlul articolului). Il publicasera in 2002 in Journal of Personality sand Social Psychology. L-am creditat imediat deoarece eram constient de unul dintre cele mai puternice mecanisme studiate de psihologia sociala, principiul asemanarii (avem tendinta de a favoriza persoane care ne seamana, chiar si intr-un mod superficial), probabil o expresie a tendintei  general-umane de a cauta siguranta (iar ceea ce ne seamana, adica este cunoscut, deci familiar este mai securizant decat necunoscutul si noul, traduse de creierul arhaic drept pericole potentiale). Ce spune Pelham? (si, ulterior,J.T. Jones-2004 si Brendl-2005?)

Nimic mai putin decat ca unul din factorii de influenta a deciziilor majore din viata (profesia aleasa, partenerul preferat pentru o relatie de lunga durata) este chiar numele nostru (adica literele din el si, in special, prima). Incredibil? Hai sa-ti povestesc cercetarea lui:

A cautat locul ocupat de numele Dennis in clasamentul celor mai frecvente nume din SUA. Era pe locul 40, precedat de Jerry (39) si urmat de Walter (41). Ipoteza lui era ca purtatorii numelui Dennis sunt mai inclinati decat altii sa se faca…dentisti („dentist” in engleza). Asa ca a verificat-o stiind ca infirmarea ei ar fi un numar aproximativ egal, in nobila indeletnicire a stomatologiei,de Jerry si Walter-i. Intr-adevar, erau 270 Walter si 257 Jerry. Si Dennis? Undeva in aceasta zona (sub 300)? In niciun caz. Erau 482! (mult peste orice asteptare rezonabila)

Este oare posibil ca decizia de alegere a unei cariere profesionale sa fie influentata de cateva litere din numele noastre? Iata ca da, cel putin la dentistii americani. Insa doar aici? Oare in alegerile lor maritale oamenii sunt un pic mai inclinati sa-i prefere pe cei cu nume asemanatoare sau chiar identice? (ai participat la nunta Cristinei cu Cristian? Sau a Mihaelei cu Mihai?) Am fost inspirat de acest studiu si mi-am analizat si eu numele.

Adrian este asociat, mai puternic sau prin cativa pasi intermediari, cu Andrei, Andreea, Andra, Alexandra, Alexandru, Adriana, evident, dar si Diana -(a)D(r)iana ,Ana sau Irina. Care este cel mai prezent prenume in telefonul meu? De departe, Alexandra! (si toate celelalte prenume figureaza in agenda telefonului, un indicator, pentru mine, al simpatiei si interesului) Dupa aceasta descoperire m-am ingrozit, normal (imi dau seama, din cand in cand, cum mecanismele mintii ma invart cum stiu ele mai bine in timp ce sunt convins ca am liber arbitru).

Asa ca am studiat si asocierile cu Nuta. Nu am o cariera in nutritie. Sau am, daca ma gandesc la hrana psihologica si activitatile de asistenta psihologica, ba chiar de asistenta sociala, acum sublimata (vezi un articol anterior) in care sunt angajat? Si pentru ca imi place sa speculez, am supus si grupul de consoane NT (consoanele din nume sunt mai relevante decat vocalele) unei evaluari. Am gasit PRINT, adica a tipari, prin urmare a scrie (oare a publica pe un site, eventual zilnic, e o forma de print?) si MINTE (deci psihologie, adica studiul mintii, dar si filosofia mintii, daca tot am facut capul mare catorva persoane, in ultimul timp, cu Dennett, Churchland-amandoi, sot si sotie etc.)

Mai sunt si alte legaturi dar sunt jenat sa scriu despre ele deoarece demonstreaza iluzia alegerilor mele libere (pe care, din fericire, le accept, adica ma simt confortabil cu ele). Iar analiza aceasta a pornit doar de la nume (principiul asemanarii, mai larg). Oare cate alte mecanisme subtile imi mai dirijeaza viata? (iata una din motivatiile mele, o incercare fragila de a afla cine sunt) Iar tu, vizitator de astazi, crezi oare ca functionezi altfel? Crezi ca preferintele tale nu sunt construite in asociere cu sinele tau (pe care il cauti in ele)? Crezi ca esti o fiinta care decide liber, separat de rotitele secrete din inconstient (centrii subcorticali)? Si eu am crezut asta insa acum e suficient sa ma uit in agenda telefonului si sa ma intreb de ce sunt fascinat de nuante, adica de discriminare si iluzii. Off, am zis nuanta?

Daca mintea si corpul sunt substante diferite ar fi de asteptat, nu-i asa, sa existe perceptii mentale separate de corp. Ele ar reprezenta o dovada puternica in sprijinul dualismului (nume filosofic  al credintei populare in nemurirea sufletului). Ei bine, chiar exista iar eu am fost tot timpul un naiv crezand in unitatea minte-corp.

Antonio Damasio a intalnit o femeie care putea fi cat se poate de lucida in timpul unei experiente in care corpul disparea cu totul din constiinta ei (cu exceptia perceptiei pulsului, dar acesta este un detaliu minor). Putem spune ca, in acele clipe, era „un suflet pur”? Putem, cine ne opreste? Nu este o dovada a sufletului desprins de corp (cum se va intampla cu noi toti, dupa ce murim), mai putin un ultim punct de contact? (inima sau „coarda de argint”, pentru esoteristii aflati in trecere). Femeia respectiva era capabila sa iasa din identificarea cu corpul si sa aiba constiinta existentei ei spirituale, decorporalizate (repet, nu mai avea nicio senzatie somatica). Ea experimenta, in avans, ceea ce si noi vom simti, credinciosi sau atei, dupa un numar de ani, la capatul ultimei expiratii.

De fapt, lucrurile nu stau deloc asa. Femeia respectiva era o persoana bolnava (avusese un accident vascular cerebral si suferea de crize epileptice locale). Senzatiile corporale ii dispareau pentru cateva minute, interval in care putea sa gandeasca dar nu se putea misca. Avea senzatia clara ca exista ca „eu” dar nu-si mai simtea corpul (devenit „inexistent” pentru constiinta ei). Damasio a cunoscut-o in calitate de pacienta iar experienta ei, departe de a fi o dovada a existentei sufletului diafan si imaterial, face parte dintru-un tablou patologic straniu pe nume asomatognozie.

Unii bolnavi pur si simpli uita de corp, sau il neaga, sau il ignora. Simpomele lor pot dura inclusiv zile sau luni. Unora nu le pasa in timp ce altii iti rationalizeaza situatia. De exemplu, cred ca bratul le-a fost furat, acesta fiind motivul pentru care nu-l mai simt, sau l-au pierdut. Confruntati cu evidenta prezentei bratului sau piciorului, afirma inocenti ca este bratul altcuiva, posibil chiar al doctorului care conduce interviul (iar in alte cazuri, deloc surprinzator, este bratul Diavolului). Bineinteles, sunt si cativa care accepta realitatea, doar pentru a uita complet de ea cateva minute mai tarziu.

Un caz particular de asomatognozie (poate fi intanita sub mai multe nume) este misoplegia, situatie in care pacientul tipa si isi loveste propriul brat, ferm convins ca nu-i apartine (in 2007 erau raportate doar 6 astfel de cazuri in literatura de specialitate). Ma tem ca dualismul substantelor, initiat de Descartes, este, totusi, gresit. Da, exista o substanta iar atributele sau proprietatile ei sunt uimitoare, de la un nivel de complexitate in sus. Aceasta substanta, de fapt minusculele particule numite cuarci sau leptoni, sau poate campul cuantic subiacent, se organizeaza intr-un corp in care exista un creier. Functionarea acestui creier ar putea fi mintea. Cand creierul este lezat, mintea si perceptiile ei sunt, inevitabil, perturbate. A nu-ti simti corpul nu este expresia unei separari reusite a sufletului (proiectie astrala spontana sau involuntara) ci rezultatul unei afectiuni neurologice. Imi pare rau pentru iluziile celor care „ies din corp”, desprinzandu-se, astfel, de nefericita materie fizica.  Am cunoscut o serie de astfel de persoane, multe fiindu-mi in continuare simpatice. Ceea ce ele nu stiu dar eu am observat ca au in comun, pe langa „proiectiile astrale”, si o mare suferinta din copilarie (brutalitati din partea unei figuri paterne, adesea). Era normal ca psihicul infantil, incercand sa se apre, sa recurga si la solutia disocierii. O dovada buna in acest sens este disparitia experintelor de dedublare in urma unei terapii reusite. Nu vreau sa spun ca toate persoanele confruntate cu astfel de trairi au fost lovite sistematic si inspaimantate de un barbat tiranic. Uneori, in ariile somatosenzitve, in urma unei lovituri benigne sau a unui accident, ceva nu mai functioneaza cum trebuie. Corpul dispare din constiinta. Pacienta lui Damasio era perfect constienta, fara a mai simti ca are un corp. Rezulta de aici ca Platon a avut dreptate? (de ce sa ne oprim la Descartes) Nu, rezulta doar ceea ce neurologii, prin natura meseriei lor, gasesc. O boala. Iar cine stie ca este bolnav are o sansa de vindecare.

Sunt un tip norocos in urmatorul fel: la nasterea mea s-a intamplat ca planeta Pluto sa se afle pe Ascendent, prin urmare am primit, fara sa fac nimic (decat, eventual, intr-o viata anterioara plina de austeritati, probabil pe timpul lui Seneca sau al lui Marc Aureliu, imparatul filosof), o serie de puteri sau, mai bine zis, inzestrari paranormale. Si cum nu-mi plac afirmatiile nedovedite (sunt un fan al metodei stiintifice, predispozitie data de Uranus, culmea, tot pe Ascendent) si sunt constient de biasul autoindulgentei urmeaza o demonstratie: ma concentrez putin si iti spun ce fel de persoana esti. Citeste cu atentie si spune-mi daca am dreptate:

„Iti place sa fii apreciata desi, in adancul tau, te judeci frecvent si esti destul de critica la adresa ta. Totusi, iti fac placere complimentele si le astepti, desi uneori iti vine greu sa recunosti asta. Simti ca ai un potential important dar admiti ca ai si puncte slabe, care nu-ti plac. Esti atasata de anumite persoane din viata ta si suferi cand ele se poarta neatent sau nedrept cu tine. Reusesti sa te controlezi si sa pari o persoana destul de sigura desi, inauntrul tau, nu te simti intotdeauna sigura pe tine. In general stii destul de bine cat valoreaza lucrurile importante insa mai faci si greseli, din cand in cand. Poti fi atenta la detalii, mai ales daca iti propui asta. Nu iei decizii pripite chiar daca mai sunt momente cand esti impulsiva. Dupa ce ai luat o decizie ai unele indoieli si te intrebi serios daca a fost cea mai buna. Nu-ti place sa-ti irosesti timpul si energia dar constati ca exact asta faci, cateodata. Te consideri o persoana independenta si nu accepti ca cineva sa te oblige sa crezi ceva in absenta unei dovezi. Cu toate acestea, sunt si situatii in care poti fi naiva. Iti place sa inveti insa doar ceea ce te intereseaza (inveti si alte lucruri insa fara placere). Iti place schimbarea intr-un anumit grad si ai nevoie de varietate in viata ta. Pe de alta parte, vrei ca unele lucruri sa nu se schimbe. Nu dezvalui cu usurinta lucruri semnificative despre tine si ti se pare ca nici nu e potrivit un astfel de comportament, mai ales daca oamenii nu se cunosc. Nu esti insa o persoana ermetica si le povestesti celor apropiati despre viata ta. Unii ar spune ca esti comunicativa si sociabila dar la fel de adevarat este ca ai momentele tale de singuratate, pe care le pretuiesti. Cand ai o convingere la care tii, destul de greu te poate convinge cineva de contrariu. Nu-ti plac persoanele lipsite de caracter. Poti parea prudenta si rezervata uneori, cand situatia o cere si esti capabila de entuziasm, in alte momente. Ti-ai dat seama, pana acum, ca unele lucruri la care ai visat sunt imposibil de obtinut. Cand cineva iti face un serviciu nu-ti place sa ramai datoare dupa cum, cu prietenii si persoanele dragi, adesea te-ai dovedit, la randul tau, generoasa.”

Si as putea continua, doar ca a intrat Luna pe un grad in Varsator in opozitie cu Soarele natal, silindu-ma sa ma opresc, pentru a-mi proteja echilibrul masculin-feminin (simbolizat de cele doua astre). Ceea ce tocmai am facut, tin sa te avertizez, nu are nicio legatura cu efectul Barnum din psihologia sociala (Barnum a fost un individ preocupat de circ si lui i se atribuie aforismul din titlul acestui articol). In Journal of Abnormal Psychology, cu 60 de ani in urma, B.R.Forer a publicat un studiu ciudat de asemanator cu analiza mea, diferenta fiind ca el si-a evaluat studentii, fata in fata, pe cand eu te-am evaluat pe tine, de la distanta, gratie laturii mele plutoniene favorizate, astazi, si de un ingenios Mercur aflat in tranzit prin semnul analitic al Fecioarei. Ulrich, Stachnick si Stainton au reluat experimentul si au obtinut rezultate similare, publicate in Psychological Reports (1963). Intentionat mentionez anii, pentru a intelege ca aceste lucruri s-au intamplat cu mult timp in urma si nu au cum sa mai fie valabile.

Chiar exista persoane capabile sa evalueze personalitatea prin metode neobisnuite (astrologie, numerologie, grafologie, diferite forme de dat in carti) sau prin citire directa, inclusiv de la distanta (doar ca e ceva extrem de rar, tu ai fost privilegiata astazi) iar acuzatiile care le sunt aduse, venind mai ales din partea unor asa-zisi specialisti, de fapt ignoranti invidiosi cu studii superioare, sunt nefondate. Pur si simplu exista metode secrete de cunoastere la care nu au acces decat anumite persoane, mai avansate din punct de vedere spiritual. Afirmatia ca profilele psihodiagnostice intocmite de ele sunt suficient de generale pentru a se potrivi tuturor este, oricine poate observa, vadit tendentioasa. La fel si opinia anumitor psihologi sociali, anume ca oamenii tind sa-si aminteasca ce li se potriveste, mai ales daca e flatant, si sa uite restul. Aceste pozitii ale „specialistilor” materialisti si reductionisti nu arata decat limitele lor tragice, pe care, deocamdata, nu le pot depasi. De fapt Viata este mult mai bogata si multe lucruri incredibile sunt, de fapt, posibile. Exista instrumente valide de cunoastere a personalitatii in afara psihologiei asa-zis stiintifice dar nu ele nu ajung decat in mana unor persoane deosebite, avand inca de la nastere anumite marcaje speciale. Nu e adevarat ca acesti oameni exploateaza credulitatea semenilor deoarece chiar ei sunt convinsi de ceea ce spun, adica sunt bine intentionati. Dar e adevarat ca aproape niciunul nu intelege teoria probabilitatilor si respinge statistica, o disciplina profund marginita si mincinoasa. In aspectele ei mai spirituale, Viata nu poate fi tratata prin mijloace matematice deoarece este mult deasupra lor, adica le transcede. Pe de alta parte, ma gandesc, Barnum chiar a existat si, cel putin uneori, e posibil sa aiba dreptate.

Acum aproximativ 10 ani scriam intr-o carte: „A fi nimeni inseamna a realiza ca faci parte dintr-un continuum, care esti chiar Tu si despre care poti crede mult timp ca e separat de tine fara a fi, vreodata, de fapt. Gandurile, actiunile sau senzatiile tale pur si simplu se intampla, asa cum ploai acade fara sa existe o Regie Autonoma a Ploii iar apa curge la vale in absenta inspectorilor de specialitate”

Cred in continuare acelasi lucru. As indrazni sa numesc „continuumul” astfel: Realitatea sau Viata sau, pentru cititorii mai pretentiosi, Intregul Dinamic Interconectat (evit acum termenii religiosi). Mai mult decat atat, cutez sa numesc senzatia unei existente separate un fel special de halucinatie culturala. Cand spun ca tu sau eu suntem nimeni vreau sa spun, intr-o maniera spectaculoasa, ca noi nu existam ca entitati separate de mediile in care supravietuim si, poate, ne dezvoltam, adica granitele prin care ne delimitam unii de altii sunt, la o analiza ultima, profund arbitrare.

Gandeste-te la tine atunci cand sughiti si nu te poti opri, desi iti doreste foarte tare (esti nostima si prietenii tai se amuza pe seama ta). Sughitul este al tau? Esti tu? Sau este ceva ce ti se intampla si acesta e motivul pentru care nu-l poti controla? Pare a fi impus de o forta exterioara, un pic sadica in acest context amuzant doar pentru unii si, cu toate acestea, vine dinauntrul tau. Asa ca, stimabilo, sughitul este al tau (e una cu tine) sau e ceva din afara ta?

Cineva aflat pe un alt continent se gandeste intens la tine, benoclandu-se la poza ta de pe Facebook si astfel, printr-un misterios fenomen cuantic, te face sa sughiti? Prin urmare, el este cauza sughitului tau. Dar chiar si asa (nimeni nu a dovedit aceasta ipoteza) tresarirea iti apartine, nu? Miscarea este a organismului tau.

Cine este responsabil pentru sughitul tau?

Daca ti se pare un subiect prea obscur (presupune unele cunostinte de cauzalitate nonlocala la nivel cuantic) sa ne gandim la atomii de oxigen aflati acum in drum spre plamanii tai. Ei sunt ai tai sau inca mai reprezinta aer „exterior”? Si, daca o tragica intamplare a facut sa fi fost inspirati, cu 10 minute in urma, de pseudoscorpia aceea de la etajul imediat superior (mai cunoscuta in firma ca „managerita”, inclusiv a ta), in clipa in care ajung in plamanii tai, si ulterior in circulatia arteriala, inseamna ca, intr-un fel destul de dubios, ai devenit una cu ea? (si asta fara sa fii promovata, asa cum iti doresti in secret si nu recunosti fata de colegii tai, desi, ce surpriza, toti si-au dat seama)

Unde te termini tu si incepe celalalt?

Nicaieri,asta vreau sa spun atunci cand afirm ca „eu”, „tu” sau „ea” suntem cu totii, intotdeauna, nimeni.Doar ca am uitat asta, sau nu am stiut-o niciodata, motiv pentru care ne luam foarte tare in serios granitele conventionale, social consacrate sau doar individual, si uneori fantasmagoric, intretinute, incercand sa protejam sau sa amplificam asa-zisul Eu, o iluzie culturala consolidata prin limbaj si niveluri modeste de constientizare.

Nu exista entitati in aceasta lume decat la modul abstract, adica artificial sau conventional. Pamantul de la Nadlac (granita cu Ungaria) nu are proprietati diferite fiind „unguresc” sau „romanesc” (dar oamenii sunt in stare sa-si sparga capetele dorind sa-l posede si sa-l asocieze cu un steag). O granita trasata azi intr-un fel poate fi re-trasata peste 200 de ani cu totul altfel („Balaton, pamant romanesc!”). Un fel de a fi agreabil si fermecator astazi poate deveni, dupa casatorie, „pisalogeala” sau „isterie”.

Cine poate trasa granita pentru totdeauna? Nimeni si nici nu e prea intelept din partea noastra sa incercam deoarece nu vom reusi. Putem trasa granite temporare stiind foarte bine ca sunt astfel, fiind constienti, prin urmare, de natura lor efemera intr-o realitate mereu schimbatoare. Din pacate, oamenii se agata cu disperare de granite trasate cu ceva timp in urma si vor sa fie iubiti ce cei care au fost candva in roluri iubitoare dar intre timp s-au schimbat, s-au saturat sau chiar au murit putin (nu exagerez, cunosc persoane care isi doresc si uneori chiar cred ca sunt protejate de fiinte devenite intre timp restaurante de lux pentru viermi).

Granitele sunt curgatoare si nu ar putea fi altfel intr-o realitate curgatoare iar noi suntem asemenea unor mici vartejuri in aceasta uriasa „apa” in miscare, acordandu-ne, sau aspirand la, o importanta colosala si, cand este vazuta in perspectiva, peste masura de comica. Eu scriu la adapostul unui domeniu (adriannuta.ro) ce pare a trimite catre „mine” stiind prea bine ca „eu” nu exist dar fiind gata, in viitor, sa castig (impreuna cu administratorul, bineinteles) cativa banuti prin instituirea unei taxe pentru vizitatori (un euro pe luna sau pe an, nu m-am hotarat). Numele este o masca pe care o port si la fel faci si tu cu diferenta ca e posibil ca tu sa o iei mai tare in serios (something very funny, indeeed, but not for you)

Scriam, zic, acele slove prin 2001 si, iata, nu as schimba nimic, o dovada evidenta de rigiditate si inflexibilitate, daca nu cumva de loialitate sau devotament pentru adevar. „Tu” cu majuscula de pe randul doi vrea sa spuna ca, neavand, de fapt o identitate fixa, dar existand totusi, cum poti proba in chiar acest moment, varianta care mai ramane ar fi aceea ca esti una cu Realitatea, prin urmare, si sper sa te bucuri, deoarece iti voi lumina ziua, nu vei muri niciodata. Dar nu pentru ca esti nemuritor sau eterna, ci pentru ca nu te-ai nascut niciodata. Si nu te lua dupa nume, el doar participa, inocent, la marea inselatorie.

Construit de Sorin