Arhive pentru iulie 3rd, 2011

Pentru cei care, in urma unei revelatii sau a unui vis profetic, prea limpede pentru a mai fi analizat de un specialist jungian sau doar New Age, au ajuns pe acest site, o imediata lamurire:

Site-ul se afla in probe!

Public, deocamdata, articole scrise altcandva (posibil in alta viata, daca admitem, impreuna cu Dennett, sau, daca vrei, David Hume, ca nu exista o entitate persistenta) si aparute pe un blog inrudit (altruism reciproc, ar zice Trivers, la un moment dat internat intr-un spital si tratat cu prima generatie de antipsihotice eficiente, azi considerat de Steven Pinker unul dintre cei mai mari ganditori din lumea occidentala-desigur, netradus in limba romana).

I-am rugat pe cei care stiu deja sa nu faca niciun fel de publicitate site-ului si acelasi lucru te rog si pe tine (crezi ca asta e o forma de manipulare si vei face exact contrariul?). Probele ar putea dura toata luna sau chiar mai mult. De fapt, nu suntem cu totii „in probe”? (not on probation, please!) Exista oare ceva definitiv, fix sau neschimbator in vietile noastre?

Cei care ma cunosc ar putea fi derutati de acest titlu (mai ales daca participa la grupurile mele experimentale). Insa, foarte riguros vorbind, eu nu lucrez cu corpul (acest fel de a vorbi este acceptabil intr-o discutie mai lejera, eliberata de elemente foarte tehnice). Lucrez cu schema corporala! Schema corporala este altceva decat „imaginea corporala” iar definitia pe care o agreez, venita dinspre neurostiinte, este urmatoarea:

Schema corporala este un construct fiziologic, creat de creier pe baza a numeroase semnale senzoriale venite, in primul rand, de la simturile somatice.

Pentru cei mai putin obisnuiti cu aceste concepte, simturile somatice sunt 5:

  • Simtul tactil in sensul de receptori pentru presiune si vibratie
  • Termoceptia (receptori termici)
  • Nociceptia
  • Proprioceptia (numita uneori simt Kinestezic, in special in NLP)
  • Simtul echilibrului (aflat in urechea interna)

Creierul primeste si integreaza multimea acestor informatii intr-o super-harta neurala numita „schema corporala”. Cum cred ca poti vedea, schema corporala este intr-o mare masura inconstienta. Chiar acum, articulatiile iti trimit semnale despre pozitia membrelor iar tu le procesezi automat (fara sa le treci prin constiinta). Totusi, caracterul dinamic al schemei corporale permite accesarea ei constienta. Doar ca nu e un lucru usor. Este nevoie de un antrenament sistematic!

Si la ce bun, te-ai putea intreba, pe buna dreptate. Nu e obligatoriu sa fii constient de senzatiile tale viscerale, supravietuirea ta nu depinde de asta. Foarte adevarat. Insa ce-ai spune daca ai afla ca nivelul tau de satisfactie cu propria ta viata depinde de asta si chiar intr-o masura coplesitoare?

Nu sunt singur in apararea acestei idei. Cu mult timp inaintea mea, Antonio Damasio (tradus, din fericire si la noi) a scris frumos despre relatia dintre starea de bine a organismului (experienta subiectiva) si chimia starii de echilibru fiziologic (nu la fel de romantica dar extrem de semnificativa). Damasio este un profesor din insorita Californie amator sa studieze creierele oamenilor (are si cu ce-astept cu nerabdare a doua parte a secolului, cand Universitatea va dispune de un laborator dotat cu fMRI, PET, CT sau macar un TMS, mult mai ieftin). Dar la fel este Hugo Critchley (candva la University College London, acum la Sussex), cel caruia ii datoram initierea unei linii de cercetare extraordinar de interesante (rolul cortexului insular in procesarea simultana a senzatiilor corporale si a emotiilor sociale). La fel este Arthur Craig (dau aceste nume pentru amatorii de research pe Google). Toti ne spun, in esenta, acelasi lucru: exista o parte a creierului implicata atat in prelucrarea unor semnale de baza, primitive, „crude” cat si in producerea unor raspunsuri mult mai complexe, de tip emotional. Cu alte cuvinte, undeva in creierul nostru (in ceea ce se numeste, pe scurt, insula), mintea si corpul se intalnesc.

Multi oameni, de-a lungul timpului, au intuit asta, dar acum exista si dovezi (si se vor inmulti, deoarece exploratorii materiei cenusii nu stau pe loc). Un set de tehnici fizice (mobilizand corpul) apt sa stimuleze aceste zone (folosesc pluralul deoarece insula nu e singura implicata) poate, pe termen lung, sa modifice mintea, adica sa elibereze, sa amplifice dar si, de ce nu, sa inhibe o serie de resurse sau predispozitii mentale (studiile arata ca persoanele cu insula afectata sunt capabile sa renunte pentru totdeauna la fumat, printr-o simpla hotarare; insa de ce, daca aspiri si tu la asta, sa astepti o leziune in urma unui accident?)

A lucra cu corpul sau, intr-un limbaj mai precis, a lucra cu schema corporala, o perioada de timp indelungata (interconexiunile neuronale noi au nevoie sa fie hranite si stabilizate), schimba starea fizico-chimica a creierului si pemite experiente de nivel superior, adica emotionale si cognitive, nu doar noi ci si extrem de agreabile. A spune „Ma bucur” sau „Sunt fericit” este doar o traducere pentru „Corpul meu este intr-un anume fel”.

Neurostiintele ne ajuta sa ne apropiem de o realitate corporala indelung  si nemeritat neglijata. Inainte de a fi persoane care decid sau simt intr-un anume fel suntem corpuri care functioneaza, uneori aproape, alteori departe de starea de armonie stabilita in mod natural (adica evolutionist) prin parametri homeostatici. Folosind tehnici corporale intentionez, alaturi de cei cu care lucrez, sa ne apropiem de aceasta stare. Nu e nevoie de un anume status, de un cont in banca sau de un anumit tip de mediu (casa, tara etc) pentru a te putea bucura de conditia armonioasa a corpului tau. Pe invers, niciun statut invidiat sau admirat, prin el insusi, nu-ti aduce procesele corporale „la echilibru”, altfel spus degeaba esti promovat sau recompensat social daca inauntrul tau te simti, in continuare, mizerabil.

Lucrez cu corpul deoarece ma intereseaza chimia starii de echilibru, deoarece nu sunt dualist (nu cred in substante misterioase care supravietuiesc mortii fizice), deoarece am inteles ca orice om, in fiecare clipa a vietii lui, este profund inradacinat in corp si am priceput, nu fara o mare opozitie, ca o inteligenta uimitoare este mereu activa in corp, dedicata fiind functionarii lui in conditii cat mai bune. Cu aceasta inteligenta, daca reusim sa ne scuturam de aroganta ideilor noastre psihologizante sau spiritualizante, putem coopera, ii putem oferi un spatiu mai larg de actiune, o putem observa si chiar contempla in ceea ce ar putea fi numite „experiente spirituale”, cu diferenta ca nu presupun un „acolo” imaterial ci un „aici” concret, cat se poate de fizic.

Gandeste-te, pentru o clipa, cum ar fi sa simti imediat feedback-ul alveoleleor pulmonare atunci cand le trimiti, din nou, un val de nicotina. Pe baza unei astfel de experiente fizice, prezenta in constiinta ta, pasandu-ti de suferinta lor (pentru ca o simti) oare nu ai renunta pe loc la obiectul dependentei tale? Dar de ce sa ne rezumam la plamani? Cum ar fi sa ne percepem, din interior, starea ficatului, rinichilor, stomacului, laringelui, pe masura ce ne angajam in actiuni care le afecteaza direct? Cred ca aceasta este o directie in care, ca specie, putem evolua. Cred, cu alte cuvinte, ca putem deveni fiinte capabile sa simta mai mult si, pe un astfel de temei, sa aiba mai multa grija (nu doar de corpurile noastre, evident, ci si de corpurile altora-sper ca pastrezi in memorie ideea ca mintea si corpul nu sunt separate adica formeaza o unitate)

Cu oamenii care participa la grupurile mele incerc sa amplific mereu gradul de constientizare corporala, sa creez conditii pentru o perceptie cat mai cuprinzatoare a senzatiilor viscerale, mereu proaspete, mereu transformandu-se, stiind prea bine ca, in acelasi timp, creierele noastre se modifica si, odata cu ele, atitudinile, sperantele, felul de a intelege realitatea.

Pactez cu ideea ca exista multiple realitati psihologice („toti traim in cate un film”, obisnuia sa spuna unul din clientii mei) si ca provocarea, pentru cei mai multi dintre noi, este sa le apropiem pentru a putea convietui in conditii normale. Pe de alta parte, mi-a devenit clar ca multimea acestor reprezentari, modele ale lumii sau filosofii personale are un suport neurologic, pe care doar strutii pot evita sa-l vada. Prin chiar natura lui, acest suport fizic este deosebit de simplu (organizarea poate atinge niveluri complexe) si, atunci cand incepe sa se degradeze, ceea ce este inevitabil intr-o lume entropica, „realitatile” se schimba in mod corespunzator (cine nu crede merita sa vorbeasca cu un bolnav de Alzheimer sau, si mai usor, cu o persoana euforizata cu un pic de alcool). Poate ca nu este ceva imbucurator, la prima vedere („doar atat?”) insa asta e tot ce avem. Daca ridic putin ochii spre cer, mie imi pare a fi mult, extraordinar de mult. Dar perceptia mea este rodul starii curente a organismului meu, a moleculelor care imi circula prin sange si a hartilor neurale aparute in ultimii ani, ca urmare a contactului cu minti mai avansate decat a mea (pe care chiar vreau sa le numesc intr-un articol viitor, pentru cei dornici sa se autoexpuna la ceea ce ar putea fi cele mai originale sau stralucitoare minti ale momentului, pe planeta noastra).

Cand totul e ok in corp, cand respiri usor, cand aproape ca nu simti greutatea, cand nu te doare nimic, cand fiinta ta interioara pare a fi o curgere fara discontinuitati, de care esti constient fara sa o judeci, lumea apare ca un loc bun, in care se poate trai si, la un moment dat, undeva in viitor,chiar muri impacat.

In minunata lui carte din 1985, „The man who mistook his wife for a hat” (tradusa si la noi in 2004),Oliver Sacks relateaza povestea unui pacient care nu mai putea recunoaste in mod natural chipurile familiare si avea nevoie sa se raporteze la un set de trasaturi abstracte (marime, simetrie, pozitionare) pentru a le reconstitui, exact ca intr-un joc de puzzle. Aflat in cabinet, gata de plecare, si cautandu-si palaria a apucat capul sotiei lui, incercand sa-l ridice (de aici si titlul cartii).

Avea o parte din creier distrusa, evident, insa nu atat de mult incat sa devina disfunctional (continua sa predea la scoala de muzica din oras). E adevarat, uneori atingea usor hidrantii de pe strada, crezand ca sunt capete de copii, dar asta era mai degraba ceva amuzant decat inspaimantator. In timp, insa, procesul degenerativ a evoluat astfel incat nu-si mai putea recunoaste propriul trup sau chipul.

Aceste cazuri uimitoare (Sacks a scris numeroase carti) ne ajuta sa intelegem principiile fundamentale de functionare ale creierelor si mintilor noastre. E adevarat, cineva e sacrificat, dar nu in mod deliberat. Ceea ce oamenilor de stiinta le este interzis (sa distruga diverse parti din creierele oamenilor sanatosi pentru a-si testa ipotezele) naturii ii este permis. Neurostintele si psihologia avanseaza deoarece exista astfel de cazuri ciudate. Putem intelege mintea mai bine nu atunci cand totul curge armonios ci atunci cand ceva se defecteaza.

Acum se stie in mod sigur ca, la elaborarea unei imagini vizuale unitare, participa arii corticale diferite, ultraspecializate. Astfel, forma unui obiect este procesata intr-o anume arie, culoarea in alta, pozitia in spatiu in alta, miscarea intr-una complet diferita si tot asa. Nici macar liniile orizontale si verticale nu sunt prelucrate in acelasi loc. iar creierul reuseste performanta incredibila de a le „aduna” intr-o singura imagine, adica de a sincroniza toate aceste tipare neurale disparate. Nimeni nu stie cum insa e doar o chestiune de timp pana cand se va afla.

Teoria modulelor specializate este verificata pe genul acesta de pacienti, oameni ale caror destine tragice confirma ipotezele cercetatorilor. Aspru nepasatoare, natura ne ofera situatii dureroase in care putem intelege cum functioneaza creierul si contrapartea lui, mintea. Tocmai pentru ca exista astfel de module cineva se poate uita la parintii lui (sau la sot/sotie) si poate spune ca, desi seamana perfect, nu sunt ei , adica au fost inlocuiti (sindrom despre care am scris intr-un alt articol). Modulul pentru recunoasterea identitatii a fost distrus. Imagineaza-ti cum ar fi ca maine copilul tau sa vina la tine si, foarte serios, sa-ti spuna: „Tu semeni foarte bine cu mama mea insa nu esti ea. Pleaca din viata mea!”

Tot asa, alte perturbari neuronale explica motivele pentru care unii oameni vad peste tot mesaje spirituale („Universul imi vorbeste”) si fac legaturi stranii intre lucruri si evenimente („nu e deloc intamplator faptul ca sotul surorii mele conduce exact acelasi tip de autoturism ca tatal meu”), dupa cum altii vad, la propriu, persoane disparute (adica moarte), ingerasi si chiar personaje de desene animate (sper sa am timp sa povestesc despre ultimul caz, nu doar pentru ca este amuzant ci si pentru ca arunca o lumina asupra modului in care creierul poate genera, in realitatea lui virtuala, imagini extrem de credibile si, cu toate acestea, fara niciun corespondent real).

In anii care vor veni neurostiintele vor dezvraji intr-un mod si mai accentuat lumea, oferindu-ne sansa de a intelege altfel aspectele pana nu demult numite esoterice, paranormale sau mistice. Insa lucrul acesta nu se va petrece, cred, in acele tari in care National Geographic e considerata o agentie de turism iar Lancet un articol de pescuit. Nici nu stiu daca, dintr-o perspectiva sociala, e bine ca aceasta cunoastere sa invadeze brusc constiinta publica (nu ca n-ar exista mecanisme de aparare colectiva!). Pe de alta parte, ma gandesc, ce scopuri, pe termen lung, pot servi credintele deja infirmate de realitate? Cat de liberi putem fi crezand, asemenea medicilor de pe vremuri, in tratamente cu lipitori si bloodletting? (ultima procedura l-a ucis pe nefericitul Carol al doilea, rege al Angliei, acum 4 secole)

Acum 50 de ani teoriile psihologice, ca sa ma rezum doar la domeniul meu, au inflorit deoarece nu se stia mare lucru despre creier si orice speculatie era posibila. Astazi, in comunitatea neurostiintelor, desi lui Freud i se recunoaste meritul de a fi initiat o revolutie in intelegerea mintii, numeroase alte afirmatii pe care le-a facut sunt vazute ca „sheer nonsense”. Oare ce alte surprize ne rezerva fMRI,CT, PET, TMS? Ce va scrie in manualele de introducere in psihologie (tip Atkinson) peste doar 20 de ani? Si, indiferent de continutul lor, cine le va citi? Nu cumva ne asteapta o polarizare puternica in planul cunoasterii, anuntata deja de ratingurile unor emisiuni TV din zilele noastre? Poate ca segregarea nu se rezuma la clasa sociala de care apartinem (am vazut recent un sir de oameni batrani, stand la coada, in frig, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Buzau, pentru a primi un ajutor de 50 lei si mi-a fost rusine ca traiesc intr-o tara in care aceste lucruri mai sunt posibile) si exista una mai putin vizibila, dar mai periculoasa, aceea care ne livreaza, indiferent de venituri sau de statutul social, ignorantei, superstitiei, irationalitatii si corespondentului psihologic al acestor atitudini, inversunarii ostile si dorintei de excludere a celui care este „altfel” (noi vs ei, in clasica formulare a psihologiei sociale).

Nu sunt sigur daca e potrivit, in absenta unei dorinte asumate ca atare, ca oamenii sa fie expusi unei cunoasteri care le cutremura temeliile si ii arunca intr-o stare de incertitudine. Poate ca nu e un lucru intelept ca un om sa-l smulga pe un altul din confortul unei sigurante iluzorii. Ce fel de forta interioara trebuie sa aiba cineva pentru a rezista intelegerii ca a dedicat ani pretiosi din viata lui unei fantasme, indifent daca aceasta este una de tip religios, daca este o aplicatie a psihologiei (un curent terapeutic) sau daca apartine unei problematici de cuplu (sa afli ca partenerul tau te insala de doi ani). Unele lucruri, ma gandesc, e mai bine sa nu fie stiute. Asta ma pune intr-un raport dilematic, adica de tensiune, cu valoarea pe care o atribui cautarii si rostirii adevarului.

Sunt tot mai sigur ca unele iluzii sunt necesare.

Dar inca nu stiu unde sa trag linia, tot asa cum nu stiu daca un caine are o viata afectiva sau e doar o masina sofisticata, selectata evolutionist. El da din coada pentru ca te place sau pentru ca asa ii comanda programul care ruleaza in capul lui? Unii vor spune ca e dincolo de orice indoiala ca patrupedul lor iubit are suflet (ii rog sa nu uite sa curete excrementele pe care le lasa in urma, intrucat e posibil ca si trecatorii sa aiba suflet) La ce bun sa vina cineva si sa distruga aceasta iluzie? La ce bun sa devenim dureros de constienti ca nimic nu supravietuieste mortii corpului nostru? Va deveni cineva mai fericit intelegand asta? Pe de alta parte, totusi, cat de autentica este bucuria nascuta dintr-o iluzie?

Acestea sunt doar intrebari retorice. Nu cred ca exista un raspuns definitiv la ele. Stiu doar ca  se apropie Sarbatorile de Craciun (articolul a fost scris in decembrie) si ma intreb, cu o minima audienta, ce sarbatorim, de fapt. As vrea sa fiu copil si sa nu-mi treaca prin cap asemenea lucruri. Insa nu mai sunt. Poate ca nici tu.

Se da timpul inapoi si se ia o pisica infometata, impreuna cu cetateanul Thorndike (a nu se confunda cu cetateanul Kane sau, si mai grav, Bush). Pisica este asezata intr-o cusca a carei usa este blocata cu un carlig. In raza vizuala a matei, destul de aproape de cusca, este plasata strategic o bucata apetisanta de peste (fiind post, pisicuta isi permite doar delicatese din peste). Si se urmareste ceea ce as putea numi spectacolul manifestarii inteligentei la animale.

La inceput, pisica intinde labele printre gratii, incercand sa ajunga la peste. Ups! O mica eroare de estimare a distantei (pestele a fost plasat in mod sadic un pic mai departe). In cele din urma pisica (sau motanul, pentru cei familiarizati cu conceptul de „creier roz”) renunta la acest comportament si initiaza un altul. De fapt, altele, in timp ce se invarte prin cusca. La un moment dat, din intamplare, atinge carligul intr-un fel care determina deschiderea usii. Pesteeeee!

Etapa doi. Se ia aceeasi pisica infometata si se pune in aceeasi cusca (nu s-a saturat, evident, era doar o bucatica de somon). Spectatorii, priviti, va rog! In linii mari, pisica face aceleasi lucruri si, la un moment dat, izbeste din nou carligul cu labuta (observa diminutivul!) iar usa, surpriza, se deschide. Urmeaza, imediat, recompensa.

Etapa trei. E nevoie sa o descriu? (m-am cam plictisit) Etapa patru, cinci si tot asa, pana cand, dupa un numar de teste, pisica invata sa apese carligul imediat ce este introdusa in cusca. Inteligenta mata, nu-i asa?

Nu chiar. Comportamentele ei nu au nicio legatura cu inteligenta. In cele din urma (daca chiar vrei sa faci tu experimentul inarmeaza-te cu rabdare!) reuseste sa fie eficienta, insa nu pentru ca gandeste ci pentru ca invata, prin incercare si eroare, sa elimine comportamentele irelevante. Pisica nu intelege in niciun moment natura problemei cu care se confrunta si solutia simpla (doar pentru noi, oamenii) la aceasta problema banala. Deoarece comportamentul care conduce la succes este recompensat (pesteeee!) invatarea actiunilor este intarita. Thorndike a numit asta legea efectului iar experimentul pe care l-a realizat este un caz de conditionare instrumentala.

Pisicile nu gandesc, imi pare rau sa spun asta, avand in gand, in acest moment, cateva persoane care sunt convinse ca nu-i asa. Cateva experimente simple (sau , pur si simplu, observatii in contexte naturale) demonstreaza fara dubii acest lucru. „Adrian, de unde stii tu ca nu gandesc? Ai acces la mintea lor?”, ma intreaba prietenii mei iubitori de animali (si complici la unele crime petrecute prin abatoare). Stiu pentru ca am auzit de Thorndike. Si de Skinner. Si de Kohler (cel care, impreuna cu cimpanzeul Sultan, a evidentiat un inceput de cognitie la maimutele mari).

Suntem inselati de lucrurile simple pe care le realizeaza animalele noastre de casa, fara sa realizam masura in care acestea sunt conditionate sau calibrate genetic (pre-wired). Nu faptul ca animalele nu gandesc (decat rudimentar, cateva) ma preocupa. Comportamentele lor pot fi prezise cu usurinta. Ma tem ca oamenii nu gandesc in masura in care cred ca o fac. Aceasta posibilitate imi da fiori (mai ales cand ma gandesc la faptul ca si eu sunt om!).

Iar fiorii m-au condus pe un drum pe care, mergand, incep sa inteleg prezenta masiva a irationalitatii in vietile noastre (pe cei pe care ii cunosc mai indeaproape ii delectez periodic cu bias-uri). Pana la cele mai inalte niveluri (decizii cu impact asupra a milioane de oameni) irationalitatea (evit sa spun „prostia”, pe care o definesc altfel) se manifesta triumfal si, din pacate, dramatic. Deoarece zona mea de (aparenta) expertiza este psihologia, ajutat de cateva minti stralucitoare, incep sa realizez, cu un amestec de groaza si uimire (un fel de sentiment numinos) modul in care irationalitatea s-a insinuat, a prins radacini si apare, in zilele noastre, ca o doamna respectabila, pe care este politicos sa o saluti. Dar nu este deloc asa.

Cum se intampla mereu in stiinta, ideile fanteziste, copilaresti sau proaste nu rezista la testul timpului. Dupa un numar de ani, in contactul aspru cu realitatea, caliatatea lor indoielnica (sau jalnica) incepe sa fie vazuta. Folosesti cumva proceduri medicale din secolul 17? Sper ca nu! Medicina adevarata a inceput pe la 1900. Cu toate acestea, medici au existat tot timpul iar oamenii i-au respectat, crezand ca stiu ce spun. Ghici cati au murit nu pentru ca nu au fost tratati ci tocmai pentru ca au fost tratati?

Fizica, chimia, biologia sunt, intr-adevar, stiinte mai puternice deoarece datele cu care opereaza pot fi inregistrate mai usor prin masuratori. Psihologia si aplicatiile ei de care sunt interesat (consiliere, psihoterapie) nu pot avea un alt destin daca vor sa nu faca parte din categoria tratamentelor cu lipitori. Intrebarea mea este: putem oare sa ne dezlipim de teoriile noastre intuitive, atat de indragite? (deoarece sunt ale noastre, asemenea unor copii). Putem accepta ca mintile noastre sunt, uneori, inselate de propriile lor mecanisme perceptive, mnezice sau emotionale? Si daca „da”, oare ce-ar insemna asta? Cumva sa ne supunem teoriile unor teste? Poate si sa ne supunem felurile de a gandi, de asemenea, unor teste? Nu de alta, dar e posibil sa fim, cand si cand, precum pisica lui Thorndike. Sau  a lui Schrodinger? (le incurc putin, probabil pentru ca mi-a scazut fosforul din sange)

Sa presupunem ca esti american! (ah, chiar erai?) Saptamana aceasta s-a prabusit un Boeing si au murit 380 de oameni. Ingrozitor accident, ai vazut la stiri. Ai circulat si tu cu avionul, luni. Accidentul a avut loc aseara (miercuri). Si acum sa dam timpul pe repede inainte. e din nou joi, doar ca 17 martie. Incredibil, ieri a mai cazut un avion (tot un Boeing). Au murit 362 de oameni. Simti niste fiori deoarece sambata zbori in California (pentru surfing, normal). 2 accidente de avion in doar cateva zile, hmm, e ceva ingrijorator, oare se intampla ceva cu pilotii, cu turnurile de control sau chiar cu avioanele. Reevaluezi plecarea din weekend. Si mai trece o saptamana (ai fost, pana la urma, in insoritul stat american, comparabil, ca dimensiuni, cu Europa). Acum e din nou joi (24 martie) si ce crezi? A mai fost un accident! Adineauri. 395 de morti. Lumea parca a innebunit. Presedintele tine un discurs la televizor. Reporterii frenetici sunt la fata locului, oferind imagini socante. O dezbatere nationala este initiata in presa. Toata lumea are ceva de spus. Vietile tuturor, dintr-o data, par in pericol (cum bine stii, in State a circula cu avionul e ceva banal). Oamenii vor sa se simta in siguranta si, dupa 3 accidente consecutive, intens mediatizate, nu se mai simt. Sunt contramandate calatorii. Sunt anulate biletele. Un nor negru pare sa ameninte o industrie valorizata si profitabila.

Si acum sa revenim la realitate. Nu a cazut niciun avion. Nu a murit nimeni. De fapt, nu e chiar asa. Au cazut niste avioane mai mici. Ti se pare ca ma contrazic? Nu, chiar au cazut si chiar au murit niste oameni. De fapt, stii, nu erau chiar avioane. Erau, cum sa lezic, vehicule de transport. Si nu s-au prabusit, deoarece nu erau in aer ci pe pamant. Sa le dam un nume? Desigur, se numesc autoturisme.

In fiecare saptamana, in S.U.A, mor aproximativ 300 de oameni in accidente de automobil (atentie, nu i-am numarat pe motociclistii zevzeci). Pana pe 24 martie vor mai muri 300 (iti dau scris!). si in saptamana 24-31 vor muri inca un contingent de 300. Dar observa ceva: nimeni nu este alarmat! Obama nu are nimic de comentat. Talk-show-urile nu abordeaza acest subiect. Nu pare sa conteze desi mor in mod constant 300 de oameni, saptamanal (te rog, fara comentarii existentialiste, deocamdata!)

De ce? De ce, daca se prabusesc 3 avioane totul devine o chestiune arzatoare, de interes national si, daca moare un numar asemanator de oameni, cu regularitate, nu intereseaza pe nimeni? Despre ce e vorba aici? Nu, nu despre interese economice ascunse (sa nu discutam acum despre teoria conspiratiei ci intr-un moment mai favorabil unei dezvoltari paranoide). E vorba de o inclinatie a mintilor noastre, exploatata cu succes (nu mereu cu intentie) de media.

300 de oameni care mor saptamanal in accidente de automobil reprezinta o abstractie statistica. Nu suntem obisnuiti sa gandim in acesti termeni (stramosii nostri nu aveau nevoie de statistica si nu aplicau teoria lui Bayes in jurul focului). Acest numar nu reprezinta nimic adica nu trezeste nimic emotional. Dar ce zici de 300 sau 400 de oameni care au murit in acelasi loc (accidentul de avion) si tu poti sa-i vezi? (sa ti-i imaginezi, mai exact, desi, daca nu ar fi Consiliul Audiovizual, sau un echivalent, cativa jurnalisti mai inflacarati i-ar putea arata).

Care e diferenta? Da , aceea este! Vividness! (esti american sau ce esti?) Imaginile prezentate intr-un mod insufletitor, viu, puternic, ne tulbura. Ne rascolesc. Deodata 300 de morti inseamna ceva. Nu mai e un numar. Poti sa vezi (nu totul, cum ziceam) Esti emotionat si ai ceva de spus (Dumnezeule, un avion prabusit pe saptamana, in ce tara suntem? Nici in Romania, tara aceea cu capitala la Sofia si multi caini candidati la eutanasiere pe strazi, nu se intampla asa ceva!)

Nu suntem evoluati, desi multi credem asta (ii provoc uneori pe studentii mei, spunandu-le ca oamenii sunt zombi, in sensul de automate sau masini-nimeni nu ma crede, evident, pana incep sa aduc dovezi, fiin o masina destul de buna la procurat dovezi, „evidence”, cum ai zice tu). Avem minti puternic biasate, deoarece creierul de om nu a aparut ieri. Dar nu stim asta (sau stim, dar nu putem face mare lucru). Ni se pare ca e periculos sa circulam cu avionul cand, in realitate, sunt mult mai periculoase calatoriile cu automobilul. Nu crezi, nu-i asa? (poate vrei imagini)

Imagineaza-ti asta: o conduci pe prietena ta la Otopeni, la aeroport (hello, it’s not USA-suntem din nou aici, la manelisti!) Cum stai, culmea, exact in celalalt capat al orasului (si platesti la banca, constiincios, dublu decat ai imprumutat), pana la aeroport ai facut, sa zicem, 30 de km (pentru ca te-ai invartit prin oras inutil, deoarece, fiind barbat, nu ai dorit sa intrebi pe nimeni). Fiind vorba de o calatorie cu avionul, simti o anume anxietate (iar ea, nu mai zic!) si ii spui, incurajator „Iti doresc un zbor linistit”) Ea are de parcurs mai bine de 1.000 de kilometri (nu, nu se duce la surf, are niste treaba printr-o jungla). Vreau insa, prietene, sa-ti spun ceva:

Este de trei ori mai probabil ca tu sa ai un accident, mergand  doar 30 de km!

Conducand-o la aeroport ati parcurs deja, impreuna, partea cea mai periculoasa a calatoriei. Doar ca tu trebuie si sa te intorci. Mai degraba ea, daca ar detine aceste date, ar putea fi ingrijorata si ar putea incerca sa te securizeze. Nu e ironic? Intelegi de ce lumea mi se pare un loc amuzant in timp ce ma apropii de moarte? Cotatia barilului azi este…sau poate nu vrei sa mai stii. Ea este acum la 10.000 de metri deasupra solului, intr-o hardughie de metal cat un bloc de 10 etaje (vivid enough?) Iar tu sofezi, in siguranta si asculti Queen, relaxat. Another one bites the dust, and another one gone, and another one gone.

Construit de Sorin