Arhive pentru iulie 1st, 2011

Deoarece Lewis Terman si-a publicat studiile prin anii ’20 nu am avut sansa de a-l intalni pentru a-i spune cat de revoltatoare imi par ideile lui (Terman era profesor la Stanford atunci cand a creat scalele de inteligenta Stanford-Binet, o adaptare dupa versiunea mai timpurie a lui Alfred Binet). In esenta, cunoscutul (in epoca) psiholog sustinea ca inteligenta este o aptitudine innascuta si stabila de-a lungul vietii. Altfel spus, daca traiai in acele timpuri, inteligenta ta era fixa, indiferent ce ai fi facut de-a lungul vietii. Si ce anume statea in spatele acestui caracter static al inteligentei? Nu exista un raspuns mai simplu: genele!

Terman a preluat ideile lui Galton (cel care a inventat termenul de „eugenie”) si le-a dus mai departe, punand bazele unei miscari intelectuale a carei forta a inceput sa scada abia in anii ’80, atunci cand o serii de cercetari au evidentiat posibilitatea modificarii scorurilor IQ, la o aceeasi persoana, uneori in mod spectaculos. Insa pe vremea lui Terman (si a colegului Thorndike, creatorul testului precursor pentru actualul SAT) credinta in determinismul genetic al inteligentei mergea atat de departe incat grupuri intregi de oamenii (negrii, in primul rand, dar si evreii sau catolicii-ma refer la climatul american) erau in mod evident discriminate (si) pe aceasta baza. Psihologia acelor vremuri sprijinea superioritatea genetica a albilor protestanti. Traind in timpurile noastre mai democratice e posibil sa nu-ti vina sa crezi motiv pentru care iti reamintesc faptul ca in acele vremuri femeile nu aveau drept de vot si lucrul acesta nu deranja niciun barbat.

Astazi majoritatea psihologilor crede ca inteligenta are o dubla determinare, genetica respectiv a mediului insa nimeni nu stie sa atribuie procentele exacte. Un rezultat frecvent al studiilor este acela ca oamenii din aceeasi familie tind sa aiba scoruri asemanatoare la testele de inteligenta insa lucrul acesta nu ne spune aproape nimic, deoarece copiii si parintii au in comun nu doar genele ci si mediul inconjurator.

Oare tu ai o inteligenta asemanatoare cu a mamei sau tatalui tau? (si, intr-un astfel de caz, un motiv in plus pentru a-i detesta sau a le fi recunoscator) Chiar asa stand lucrurile, ai vrea sa stii ca exista posibilitatea de a-i depasi macar cu 5 puncte? Te-ai bucura sa afli ca inteligenta nu este un dat ci depinde de eforturile pe care le depui si de abilitatea de a-ti gasi un mediu stimulativ?

Probabil astfel de intrebari i-au macinat si pe initiatorii faimosului studiu Minnesota realizat pe gemeni crescuti separat (rezultate publicate in revista Science, in 1990). Cu un buget care le-a permis selectia unor gemeni (identici si neidentici, adica din embrioni separati) din toata lumea si testarea lor timp de o saptamana la Minnesota Center for Twin and Adopted Research, rezultatele au fost surprinzatoare:

Gemenii identici care au trait vieti separate au obtinut scoruri foarte asemanatoare la testele de inteligenta ca si gemenii identici crescuti in acelasi mediu.

Ce rezulta de aici? Ceva nelinistitor: mediul comun pare a nu influenta deloc inteligenta. La nastere primesti un set de carti (genele) identic cu cel al fratelui tau, crescut separat, si de-a lungul vietii aceste carti nu se mai schimba. Pentru a intelege aceasta asemanare, gandeste-te la un acelasi individ testat in doua zile diferite. Fiind in stari emotionale diferite (echipa favorita, in cazul testului nr.2, tocmai a suferit o infrangere umilitoare pe Anfield Road, jucand minunat in prima repriza) obtine scoruri diferite (dar nu foarte diferite, pentru ca este, totusi, acelasi individ). Cam asa sunt gemenii identici crescuti separat: ei obtin scoruri diferite cu maxim 5 puncte IQ.

Chiar asa de puternica sa fie similaritatea genetica? Terman a avut, in cele din urma, dreptate? Jocurile sunt facute inca de la nastere? Intamplarea oarba a facut sa te nasti in familia potrivita (cu gene „bune”) sau, dimpotriva, te-a plasat pe traiectoria tragica a vietilor ratate din cauza limitelor intelectuale? Asa de cruda sa fie selectia naturala? Din fericire, exista si alte explicatii pentru concluziile studiului:

  • e posibil ca familiile in care au crescut gemenii separati sa fie destul de asemanatoare intre ele (impact puternic al mediului)
  • nu toti gemenii au fost separati la nastere, prin urmare au trait cativa ani impreuna (iar altii se reintalnisera mai tarziu, ca adulti)
  • in mod sigur toti au beneficiat de un mediu identic (cele 9 luni in „burta” mamei)

Echipa de la Minnesota a studiat primele doua variabile si a conchis ca, in cazul gemenilor separati, contributia genelor la diferentele (sau asemanarile) de inteligenta este de 70%. Insa de aici nu rezulta ca inteligenta ta este determinata genetic in proportie de 70% ci ca, daca ai avea un frate sau o sora geamana, diferenta dintre voi doi in materie de abilitati mentale s-ar datora intr-un procent de 70% genelor.

Mai merita stiut ca studiul Minnesotta are dimensiuni limitate si ca estimarile altor studii variaza intre 30 si 80%. Prin urmare, nu se stie exact in ce procent diferentele in materie de capacitati mentale au o baza genetica dar nimeni nu mai are indoieli in privinta determinarii genetice. Cu alte cuvinte, genele nu joaca un rol neglijabil dar nici dominant (cum credea Terman). Insa care e natura exacta a influentei nimeni nu stie. Aceasta e motivul pentru care, in mod conventional, se considera ca influenta genetica a diferentelor de inteligenta este de aproximativ 50%.

Pe de alta parte, cum spuneam, o serie de studii derulate incepand cu 1976 (Clarke,Early experience and the Life path) si 1983 (Svendsen,Journal of Child Psychology and Psychiatry) au evidentiat un fapt datator de speranta, anume ca nivelul de inteligenta se poate modifica in sus. Exista o variabila cruciala? Desigur! Sa fie mediul? Nu, ar fi prea simplu. Este vorba de interactiunea gene-mediu, scrisa, uneori, codificat, astfel: GxE.

Fiind vorba de un cadru mai larg in care poate fi inteleasa nu doar inteligenta ci si intreaga psihologie (si, indraznesc sa spun, fiind preocupat de domeniu, dezvoltarea personala) voi reveni intr-un alt articol. Dar vestile sunt foarte bune: noi, oamenii, nu ne nastem decat in putine cazuri profund limitati. Nu doar ca nu exista predeterminare genetica dar, in anumite conditii, potentialul in mod natural abundent poate inflori atingand cote extraordinare. Acesta e un alt fel de a spune ca geniile nu se nasc ci devin. Am crezut , intr-un timp, ca oamenii capabili de realizari extraordinare s-au nascut cu un fel de „dar” dar acum, in contact cu dovezile in egala masura stiintifice si empirice, cred altceva. Cred ca cei mai multi dintre noi, dar nu toti, in anumite conditii (pe care nu le discut aici) se pot dezvolta pana la niveluri impresionante. Ceea ce afirm pare a fi asemanator cu tezele miscarii psihologiei umaniste, cu diferenta ca acelea erau mai degraba wishful thinking (nu erau sustinute de cercetari iar nivelul intelegerii genelor era foarte modest). Astazi, noua paradigma care pare a se naste (si care nu este holista, in sensul ingust al acestui termen), impartasita de specialisti din stiintele cognitive, psihologie, neurostiinte si genetica, ar putea schimba pentru totdeauna felul in care intelegem natura umana. Vrei sa stii mai multe? Coming soon!

 

Parcul Herastrau, intrarea dinspre Televiziune (piata Charles de Gaulle). Cum ar putea ajunge acolo o studenta care locuieste in caminul Leu, aproape de palatul Cotroceni si nu are masina personala, deoarece parintii ei nu au reusit sa deturneze fonduri publice pentru a-i cumpara, ce sa zic si eu, un Mini Cooper? Daca vrea sa vada frunzele uluitoare ale copacilor in acest moment al anului (ar merita sa stii raspunsul biologiei evolutioniste la intrebarea „de ce frunzele copacilor devin galbene si nu gri sau negre?”) studenta fictiva la care ma refer trebuie sa foloseasca reteaua de transport public.

Pentru a da mai multa concretete povestirii o voi numi Mihaela iar prietenei ei ii voi spune Irina (le asigur pe Mihaelele si Irinele pe care le cunosc sau urmeaza sa le cunosc de absenta oricarei legaturi intentionate intre persoanele lor si personajele mele, pur si simplu azi nu vreau sa operez cu deja faimoasele, si mult prea abstractele, X si Y). Mihaela decide sa foloseasca R.A.T.B-ul asa ca merge in statia de autobuz din apropierea caminului (statia „Leu”, ce coincidenta) si asteapta masina 131 care o va duce direct in neasemuitul parc (inca neimpartit de rudele politicieniloe ecologisti). Irina, prietena ei, care a insotit-o pana in statie, este mirata de aceasta decizie. Ea stie ca masina 131 merge intr-adevar spre Televiziune (Herastrau) insa nu trece pe la Leu ci poate fi luata, eventual, din Piata Romana. Ii arata Mihaelei tablita R.A.T.B din statie pe care numarul 131 nu apare. Insa Mihaela e hotarata sa astepte Mercedes-ul 131 in statia de la Leu (chiar e un leu in spate, doar ca nu e viu).

Ai putea crede ca acesta este un articol ce ar putea interesa scoala de La Copenhaga (nu cea de la targul educational recent incheiat in Bucuresti,cealalta, mai veche, preocupata de interpretarea fizicii cuantice) sau pe contele Korzybski, un pic mort de altfel, creatorul semanticii generale? Sau ca, intr-un fel criptic, se refera chiar la tine? Probabil ca nu, de aceea iti solicit niscaiva rabdare, pana la final.

De ce-l asteapta Mihaela pe 131 la Leu? Deoarece in mintea ei exista aceasta credinta: „131 circula pe aici”. Spunem despre Mihaela ca are o harta mentala a realitatii adica crede ca realitatea este in acel fel (statia „Leu” se afla pe traseul lui 131). Irina crede altceva: „131 nu circula pe aici ci pe la Piata Romana si pe Calea Dorobantilor”). Si ea are o harta a realitatii numai ca una diferita de cea a prietenei ei din copilarie (ah, am uitat sa spun, ele nu sunt doar bune prietene ci si surori gemene, dar nu univiteline)

E destul de clar, sper, ca hartile celor doua bune prietene (sau surori, daca vrei) sunt diferite (131 circula respectiv nu circula pe la Leu), adica ele opereaza cu modele diferite ale realitatii sau, pentru a cita un clasic, traiesc fiecare in alt „tunel al realitatii” (fiecare in alt „film”, ar putea spune si un neoclasic). Mihaela este convinsa ca se afla in posesia unei credinte corecte despre realitate si la fel este si Irina. Si noi, observatori neimplicati, cunoscatori sau nu ai retelei R.A.T.B, putem pacta cu una sau alta, gratie unor harti similare sau identice de-a binelea.

Nu suntem la fel in viata de zi cu zi? Nu avem fiecare propriile reprezentari ale realitati, propriile harti, propriile modele? Ba da, desigur, ceea ce vreau sa subliniez este ca unele dintre aceste harti sunt mai apropiate de realitate (harta corespunde intr-o masura mai mare cu teritoriul) iar altele sunt mai departate (harti lipsite de acuratete). Insa niciuna dintre harti nu e totuna cu realitatea. Hartile se afla in mintile noastre si nu sunt nimic altceva decat trenuri de impulsuri electrochimice aflate in circulatie prin retelele neurale. Realitatea nu este alcatuita (doar) din neuroni, neurotransmitatori si potentiale de actiune. Adevarul este ca nu stiu din ce este alcatuita realitatea. Am doar o harta a continutului si structurii ei, harta ce m-ar putea plasa, simbolic vorbind, mai aproape de Mihaela sau de Irina.

Dar sa continuam povestea: Mihaela asteapta (e duminica) plina de speranta in statie sosirea lui 131. Trece o ora, trec doua, trec trei. In cele din urma e prea tarziu pentru a mai putea dibui vreo culoare (sa ne amintim, suntem acum pe GMT+2) asa ca renunta si se intoarce in camera de camin. Isi promite insa ca duminica viitoare sa incerce din nou (e o fata perseverenta), idee care o intriga pe Irina. „Faptul ca pe tablita din statie nu e trecut 131 nu-ti spune nimic?”, o intreaba ea mai mult iritata decat curioasa. „Probabil este o greseala, stii bine, errare humanum est” (intr-adevar, imi vine sa comentez cu compasiune, a gresi este omeneste, doar a persista in greseala e ceva diabolic)

Peste 7 zile, plina de entuziasm, Mihaela merge din nou in statie, dar ceva mai de dimineata, judecand, logic, ca sunt putine masini pe linie si de aceea vin la intervale mai mari-desi, sa ne reamintim, a asteptat 3 ore duminica trecuta). Din pacate, nici de data aceasta , in cele 6 ore de asteptare (10-16) nu a trecut vreun 131. Crezi ca Mihaela este descumpanita de ceea ce pare a fi al doilea esec? Probabil nu o cunosti. Ea crede cu putere in propriul ei model al realitatii si nu e dispusa sa renunte asa de usor (oamenii maturi si responsabili sunt cei care nu cedeaza in lupta cu adversitatile vietii). Isi promite, prin urmare, sa vina si in timpul saptamanii (poate in mod exceptional 131 nu circula duminica) spre stupefactia, de data aceasta, a Irinei. „Am dreptul sa cred in ideile mele”, contracareaza Mihaela expresia in mod evident uimita (si putin ironica, de ce sa ma ascund) de pe fata Irinei. „Cine esti tu sa ma judeci si sa-mi spui ca gresesc?” Mihaela este hipersensibila si traduce cu usurinta, si distorsionat, se pare, expresia faciala a surorii ei gemene.”Ori te crezi vreo atotstiutoare? Poate ca nu esti decat o aroganta plina de ifose!”, continua ea, exasperata, probabil, de uimirea inca vie de pe chipul Irinei.

In acest moment al povestirii cred ca esti de acord cu mine ca, desi cele doua fete au doua modele ale realitatii, unul dintre ele, al Mihaelei, pare a fi nepotrivit cu „realitatea” sau mai bine zis cu realitatea experientiala (ceea ce nu doar lor, ci si noua, ne spun simturile). Putem spune ca harta Mihaelei nu e in armonie cu evenimentele reale (131 nu trece pe acolo asa cum „spune” harta ei) sau, intr-o alta formulare, ca trebuie schimbata sau reactualizata.

Irina o vede pe sora si prietena ei cum iroseste ore pretioase din viata, asteptand un autobuz care nu trece niciodata pe acolo si, pentru ca ii pasa de ea, sufera. Dar ce ar putea face mai mult? I-a impartasit propria ei harta, a rugat-o sa vorbeasca si cu alti oameni din statie (si, culmea, unii au confirmat ca 131 trece pe acolo!), i-a sugerat sa intre pe site-ul R.A.T.B si sa consulte rutele autobuzelor, chiar s-a oferit sa plateasca un taxi si sa o duca in Piata Romana, pe unde 131 trece cu adevarat. Crezi ca e usor lucru sa vezi pe cineva drag irosindu-si viata si in acelasi timp sa-ti spui ca are dreptul la un model diferit al realitatii? Dar ce te faci cand anii trec si nimic nu se intampla?

Pentru ca, da, sunt deja trei ani de cand Mihaela asteapta masina 131 in statia de la Leu (in curand vor termina ciclul Bologna si, cu putin noroc, vor intra la master). Iar 131 nu vine in timp ce Mihaela refuza sa admita acest fapt real. Atentie, faptul nu este ca 131 nu circula pe acolo, poate circula, cine stie, ci ca de trei ani de cand il asteapta, nu l-a vazut niciodata (si nici alti calatori, desi unii pretind contrariul-insa nu putem sti daca nu erau sub influenta drogurilor sau intr-o stare de constiinta extinsa indusa de propria lor dorinta de a-l vedea pe 131, in sfarsit)

Pe de alta parte, unii (posibili) pasageri au renuntat la a mai veni in aceasta statie, spre consternarea Mihaelei („ce oameni slabi, ce lipsa de credinta in propria lor capacitate de a aprecia realitatea!”), sustinand, nu fara o urma de gandire rationala, ca, din moment ce credinta lor nu s-a verificat, in mod repetat, proabil ca este gresita si trebuie schimbata. Doar ca Mihaela nu se pierde asa usor cu firea. Nu vreau sa intelegi ca ar fi o persoana rigida sau dogmatica (testele de personalitate indica altceva) doar in raport cu acest aspect (131) fiind, cum sa spun dupa trei ani de asteptare inutila, consecventa si plina de speranta (calitati admirabile, de altfel, in alte contexte) Intre timp, am uitat sa precizez, Irina a fost de zeci de ori in parcul Herastrau, intalnindu-se chiar, uneori, cu cei care asteptasera candva la Leu si ulterior au hotarat sa incerce si altceva, mai exact sa mearga in Piata Romana ( pe unde 131 chiar circula).

E foarte posibil ca Mihaela sa mai astepte multi ani in statia Leu un autobuz care, conform hartii ei mentale, la care tine foarte mult (termenul mai tehnic ar fi „se identifica”), trece pe acolo desi datele perceptibile (observa ca nu spun „realitatea” despre care am recunoscut deja ca nu stiu nimic) indica altceva. Irinei ii pare foarte rau pentru clipele pierdute de sora ei (nu mai sunt prietene, Mihaela se simte neinteleasa, mai ales dupa ce a auzit ca Irina a fost in Herastrau-ceea ce ne-ar putea trimite cu gandul la invidie, desi nu vad cum ar putea aparea intr-un suflet asa de pur). Are sentimentul acut ca (Mihaela) nu-si implineste viata, adica risipeste intr-o activitate inutila (nu chiar inutila, si-a facut prieteni in statie, au chiar o comunitate pe Facebook) clipe (de fapt, saptamani sau luni, daca le adunam) pretioase din viata ei, clipe care nu se mai intorc niciodata si in care, daca ar fi operat cu o alta harta mentala, ar fi putut crea sau macar primi altceva.

Nici o harta a realitatii nu este corecta insa unele reprezinta mai bine teritoriul decat altele. Sunt mai apropiate de realitate. Este insa asa de greu sa admiti asta, pare a spune Mihaela, mai ales dupa ce a investit energie, timp si resurse din viata ei in asteptarea lui 131. Desi credinta ei este infirmata de evenimentele care se petrec (131 nu trece pe acolo), desi testul acestei credinte nu este trecut, Mihaela, iubindu-si periculos de mult (pentru ea) propria harta, refuza sa recunoasca faptele la care este, sistematic, expusa. Ea isi apara dreptul la harta personala, drept de care nimeni, de fapt, nu se indoieste si manifesta putera de a crede intr-o idee, in ciuda, sau mai bine-zis impotriva faptelor.

Realitatea fiind schimbatoare iar Mihaela o fiinta supradeterminata, nu e exclus ca, intr-o zi, traseul lui 131 sa se modifice si sa treaca, intr-adevar, si pe la Leu. Evident ca ea va fi razbunata in acea zi. Dar la fel de posibil este ca 131 sa treaca pe la Leu si sa nu mearga spre Herastrau (ca pe vremuri) ci spre cimitirul Eroii Revolutiei (Cognitive). Nu stim cum va fi viitorul. Putem insa observa cu multa atentie prezentul. Cred ca merita sa ne verificam constant hartile mentale (siruri de impulsuri electrice intr-o tesatura neuronala, zic unii) cu informatiile din mediu si, daca nu mai corespund, sa acceptam sa le schimbam pentru sansa unei vieti de o calitate mai buna. E posibil ca fiecare sa avem inauntrul nostru o pereche de gemene (nu mai zic tripleti sau cvadrupleti), fiecare cu credinta ei, fiecare cu tunelul ei de realitate. Doar ca realitatea este intr-un singur fel! Iar acest fel, afirm eu privindu-mi propria harta, este necunoscut (situatie destul de enervanta). Insa avem la dispozitie o viata de om pentru a construi harti mai bune probabil in cooperare cu alti topografi, fie ei de ocazie sau experti. Nu cred ca a le lua prea tare in serios (pe ele, hartile, dar si pe ele, Mihaela si Irina) e o afacere buna dupa cum, pe de alta parte,nu cred ca a nu ne asuma responsabilitatea (si efortul, transpiratia, bla-bla-bla) pentru calitatea vietilor noastre e o forma dezirabila de stand-up comedy.In fond, parcul Herastrau chiar exista si ar putea fi vizitat, intr-o dupa-amiaza de noiembrie, cu un Soare suficient de luminos pentru a permite  buna orientare printre atatea trasee, retele si drumuri. Stiu prea bine, vom cadea si noi intr-o zi, frunze ganditoare, din marele copac al Realitatii, intrand in ceea ce pare a fi pamantul granitor al aceleiasi Realitati incognoscibile. Doar ca pana atunci, iata, suntem aici, acum, dandu-ne cu parerea (si unii chiar verificand) despre traseul lui 131 si posibila lui intersectie cu destinele noastre. Si dupa cateva teste (multe-putine, in functie de nivelul de dubitatie) putem chiar trece la actiune. Nu garantez ca ne intalnim in parc (mai ales daca nu ti-ai propus asta) si stii de ce? Am auzit ca insusi parcul se misca. Alearga prin galaxie cu 107.244 km/h. Si nici galaxia nu sta pe loc. Si-a dat o fatala intalnire, spun astronomii, cu vecina ei, Andromeda. Din fericire nu vom fi de fata sau poate vom fi, sub forma de pulbere luminoasa.

Cineva mi-a spus, deunazi: „Adrian, tu afirmi pe site-ul tau ca pastrezi mintea deschisa insa nu este asa. Mintea ta este inchisa!” „E posibil sa fie asa, i-am raspuns, nu vrei sa-mi dai un exemplu concret?” (am o reala dificultate in a comunica lejer cu oameni care afirma tot felul de lucruri insa evita, refuza sau nu sunt capabili sa le sustina)

„Ah, e foarte usor: tu nu crezi in zane!” „Vrei sa spui ca ti se pare ca nu am o minte deschisa deoarece nu cred in zane?”, am reformulat oarecum rogersian (pour les connaisseurs). „Da! Daca ai avea o minte deschisa ai admite ca e posibil ca zanele sa existe”

Astfel mi-a venit ideea acestui articol. Este adevarat ca nu cred in zane. Sunt aproape sigur ca zanele nu exista. In ciuda acestei credinte consider, in continuare, ca am mintea deschisa deoarece accept posibilitatea ca, intr-o zi, cineva sa ofere dovezi puternice in sprijinul existentei zanelor. In acel moment voi renunta la credinta mea actuala („zanele nu exista”) si voi imbratisa fara rezerve credinta contrara (intelegand, in acelasi timp, cum am irosit uriase oportunitati prin necredinta mea).

A avea o minte deschisa nu inseamna a nu avea  o pozitie clara in raport cu un anume subiect (zane, in acest caz, si orice altceva) ci a solicita dovezi convingatoare in raport cu un anume subiect si a le accepta atunci cand le primesti. O minte deschisa nu este o minte naiva si cu atat mai putin o minte confuza. Admit ca nu am o minte complet deschisa dar pot spune ca imi doresc foarte tare una de acest fel si viata mea este orientata in aceasta directie (din fericire, si vietile altora pe care ii simpatizez sau chiar ii iubesc). O minte deschisa nu accepta nimic ca fiind de la sine inteles sau nechestionabil (cum sunt multe afirmatii apartinand unor figuri autoritare) si se inclina in fata dovezilor. O minte deschisa accepta realitatea, imi vine sa spun desi sunt constient ca, intr-un fel gresesc (nimeni nu stie cum e de fapt realitatea-vezi teoria hartilor mentale sau a tunelurilor realitatii). O minte deschisa este atenta la fapte si nu confunda evenimentele cu ceea ce par a fi sau ne dorim sa fie evenimentele. Urmareste-ma in monologul meu despre zane:

Nu cred in zane deoarece nu am vazut niciodata una si nu cunosc pe nimeni care sa fi vazut, in mod repetat, zane. Poate sunt un tip ghinionist si ma invart in cercuri conservatoare (desi altii ar putea spune nonconformiste). Poate zanele exista si se arata unor persoane inzestrate sau doar celor care cred in ele (adica zanele ii evita in mod nevrotic pe sceptici, nu doresc sa fie vazute de acesti indivizi). E posibil insa extrem de improbabil (daca exista, as vrea totusi ca zanele sa fie sanatoase mental si sa nu evite oamenii, mai ales daca ultimii vor sa le cunoasca-iar eu intru in aceasta categorie, chiar am depus eforturi, in tineretea mea, in acest sens)

Separand discutia de perceptii (mereu subiective, mereu riscand calificativul de „halucinatii”) am un argument mai puternic: ceea ce se intampla in realitate poate fi explicat intr-un mod mai elegant si mai simplu fara a introduce misterioasa entitate a zanelor. Cred ca oricine poate accepta ca intre o teorie simpla si o teorie mai complexa, ambele explicand acelasi fapt, este rational si economicos sa optam pentru prima. De exemplu, teoria gravitatiei este mai simpla decat teoria conform careia Pamantul este sustinut de o broasca testoasa uriasa iar aceasta, la randul ei, sta pe spatele unei alte testoase  (si daca te intrebi cumva cine o sustine pe a doua testoasa te avertizez ca ai inceput sa devii obraznic!)

Desi exista (conform unora), zanele, in mod straniu, nu intervin niciodata in experimentele stiintifice. Nu e un pic curios? Prezenta lor este semnalata doar in situatii care nu sunt controlate stiintific. De exemplu, nicio zana nu a intervenit in topirea unei bucati de gheata astfel incat sa se faca fara absorbtie de caldura. Bine, admit, poate sunt intolerante la temperaturi scazute. Insa ele nu intervin nici in circulatia curentului electric astfel incat, macar uneori, intensitatea curentului printr-un rezistor sa fie invers proportionala cu tensiunea aplicata. Poate ca manifesta o usoara fobie fata de electroni insa de ce nu modifica legea lui Hooke astfel incat efortul unitar (dintr-o tija elastica) sa nu mai poata fi calculat in functie de deformarea relativa?

Cumva zanele au un respect formidabil fata de regularitatile identificate de stiinta si nu le modifica niciodata. Zanele par a nu interactiona niciodata cu materia. Insa de ce ar face asta? Sigur ca motivatiile lor imi pot ramane ascunse (ca psiholog, nu m-am dumirit definitiv cu motivatiile umane, nu pot spera sa-mi reprezint motivele zanelor) iar felul in care interactioneaza, totusi, cu lumea noastra poate fi mult prea subtil pentru capacitatea de perceptie a majoritatii oamenilor. Nu ti se pare insa ca o explicatie mult mai simpla este aceea conform careia zanele (piticii, elfii, ingerii, trolii, demonii, ondinele si tot alaiul de fiinte oarecum fantastice) nu exista? Nu este mai simplu sa asociem aceste reprezentari cu lumea copilariei de care nu ne-am diferentiat suficient? Si nu este mai logic, ma intreb, ca cei care sustin ca exista sa ofere dovezi in sprijinul afirmatiilor lor? Si, in cazul in care nu reusesc, desi se straduie, adesea induiosator (crede-ma, acum nu sunt ironic), nu ar fi mai adaptativ sa accepte esecul si sa-si foloseasca energiile pentru ceva mai constructiv?

Mai mult, nu ti se pare ca lumea aceasta este deja extraordinar de interesanta, atat de incantator de variata si, pe alocuri, bizara, incat nu mai e necesar sa o populam cu entitati dubioase (adica greu de dovedit)? De ce nu am putea accepta realitatea pe care, fara niciun efort, ne-o prezinta simturile? De ce nu ne-am putea bucura de ceea ce este (fara dubii) si de ce nu am putea cerceta, infinit de curiosi, ceea ce este (inclusiv structuri invizibile precum nesuferitele virusuri)?

Nu cumva zanele (si rudele lor) sunt modalitati de a fugi dintr-o realitate ce pare intolerabila si, uneori, chiar asa este? Insa, in acest caz, eu propun sa ne dam mana, sa ne suflecam manecile, sa ne asumam responsabilitatea si sa actionam noi pentru a transforma lumea, adica pentru a o face un loc mai bun pentru trait, iubit si, cum altfel, pentru pus intrebari. Nu cred ca asteptarea sau rugamintile fierbinti adresate zanelor sau ingerilor ne ajuta sa crestem si sa rezolvam problemele pe care Viata, in nesfarsita ei curgere, ni le ridica mereu. Nu cred ca a postula un univers paralel, spiritual, populat cu fiinte remarcabile, eterice sau astrale, ne ajuta sa schimbam intr-un sens pozitiv lumea in care se intampla sa existam. Nu cred ca un avion se ridica de la sol prin efortul conjugat depus de 100 de zane mai bine hranite decat media si nu-mi imaginez ca un copilas se simte mai iubit daca ii spui ca ingerul lui pazitor il vegheaza in timp ce tu il neglijezi (si cred, cu putere, ca tu, parintele lui, esti ingerul lui pazitor!)

Insa poate eu chiar nu am o minte deschisa. Poate aceste randuri sunt soptite in urechea mea (de fapt sunt transmise direct in aria lui Broca) de o zana rea, rea de tot. Nu as respinge defintiv aceasta posibilitate. Insa, daca o faci, stii cumva si o modalitate prin care sa o testezi? Poate ai un detector de zane? (vreau si eu) Exista anumite semnale obiective prin care zana din capul meu poate fi identificata? (sunt gata sa intru si intr-un fMRI) Daca ai raspuns cu „nu” la aceste intrebari te invit sa te gandesti, de data aceasta in cazul tau, ce ar putea insemna o minte deschisa.

Eu nu vreau sa resping ceva inainte de a gandi (cinicii fac asta) si nu vreau nici sa accept ceva fara a gandi (copiii fac asta). Cred ca a gandi este o proprietate minunata a creierelor noastre, o abilitate pe care, se pare, doar noi, oamenii, o avem, si care ne ajuta sa parcurgem drumul de la uimire la intelegere. As fi uimit daca cineva ar dovedi ca exista zane si as fi primul care as presa facultatea de care apartin sa introduca un curs optional de „psihologie a zanelor” (eventual si unul de psihopatologie la demoni). Mai repede cred ca va fi verificata existenta bosonului Higgs (la CERN) decat pusa in evidenta gratioasa fiinta nu mai mare de un deget (asta daca nu cumva zanele sunt cuarci, situatie pe care o pot accepta cu mare usurinta). Deocamdata, realitatea pare a fi ok si fara entitati esoterice imposibil de validat empiric iar copiii pot spera la a fi mai atent iubiti de parintii lor, astfel incat sa nu mai fie necesare compensatiile fanteziste. Intre magia suspecta a unei zane si dragostea reala a unui om eu, cel cu mintea insuficient de deschisa, o prefer pe a doua. Stiu si de ce si iti spun: deoarece cel mai grozav lucru pe care il poti oferi unui om (cu atat mai mult unui copil) este placerea de a gandi, bazandu-se nu pe dorinte ci pe fapte. . Cel mai grozav cu o exceptie. O stii!

Sufletul meu nemuritor, temporar inzestrat cu ridicole capacitati analitice („temporar”, adica ii vor fi retrase in mediul dominant metalurgic, pentru utilizare sfidatoare), ma impulsioneaza sa te invit la urmatoarea meditatie:

Ce culoare are o rosie? (pentru cititorii hiperexacti: o tomata, o patlagea rosie, o lycopersicon esculentum)

Te rog, nu te grabi cu raspunsul, stii deja ca intrebarile mele contin o anumita solomonie tartuferist-chitibusara incorporata (ultima expresie este menita sa-i indeparteze pe vizitatorii superficiali). Problema pe care o ridic este studiata de psihologie in capitolul „Senzatii si Perceptii”. Daca iti mai amintesti, senzatia este procesul de detectie a energiei fizice emise sau reflectate de obiectele fizice.

Aproape din start, aceasta definitie plina de prejudecati (normal, doar e creata de oameni de stiinta) exclude obiectele si energiile spirituale. Daca zanele, de exemplu, nu sunt fizice ci non-fizice, cum ar putea fi ele vazute, auzite sau atinse? Deja definitia senzatiei exclude posibilitatea existentei unor fiinte imateriale, ceea ce, sper sa aprobi si tu, mi se pare deosebit de nedrept (sunt un militant under cover pentru drepturile zanelor, dupa ce am simpatizat, o vreme, cu miscarile pentru drepturile animalelor, asta pana cand mi-a devenit clar ca intre copiii muscati de caini si caini ii prefer pe primii).

Nu zanele sunt insa azi in campul constiintelor noastre focalizate. Ci culorile! De fapt, eu intreb: obiectele au culori? Este cerul albastru? Este laptopul pe care citesti acest articol gri? Este soarele crepuscular galben-rosu? (si tomata, tomata!) Psihologia ne invata asa: culoarea este o experienta subiectiva (adica e doar in capul nostru) Culoarea este construita de creier. Construita din ce? Din impulsuri electrochimice capabile sa codifice diferite lungimi de unda ale luminii reflectate de obiecte (pentru simplitatea discutiei, nu ma refer aici la obiectele capabile sa emita lumina, la obiecte translucide sau transparente)

Obiectele nu au o culoare in sine, fiind materiale (dezamagitor, stiu, materia nu este colorata). De ce apar totusi ca fiind colorate? Deoarece suprafetele lor reflecta diferite lungimi de unda din spectrul electromagnetic, cel care vine de la soare sau de la un bec. Rosu, de exemplu, se refera la orice nuanta cu o lungime de unda cuprinsa intre 630 si 670 nanometri (un nanometru este a miliarda parte dintr-un metru, adica ceva destul de mic chiar si pentru tine, cand nu aveai o dimensiune mai mare decat un nasture-da, a existat un timp cand asa aratai, din fericire nu te-a vazut nimeni atunci deoarece locuiai intr-o vagauna numita „uter”)

Spectrul vizibil („lumina”) e doar o bucatica din oceanul de energie electromagnetica in care functionam, o mica parte de care suntem constienti (intre 400 si 700 de nanometri) si pe care o putem extinde putin spre capatul infrarosu, daca ingurgitam cantitati semnificative de vitamina A (atentie, ideea ca morcovii pot ameliora vederea e doar o legenda urbana, bazata pe un fapt real: vitamina A, care se gaseste si in morcovi, e necesara pentru a fabrica fotopigmentul „rodopsina”). Materie si energie, aceasta este lumea noastra! Nici materia, nici energia nu sunt colorate, insa un anumit aranjament al materiei, numit „creier” si o intalnire fericita a acestuia cu energii ale caror frecvente sunt localizate intre ultraviolet si infrarosu permit experienta psihologica a culorii. Asta la oameni! La fluturi, de pilda, e altfel (de fapt, fiecare animal sau insecta are acces la un anumit segment de lungimi de unda din marele ocean de energie in care suntem inocent imersati, in timp ce visam la inorogi si alti cai de 500 de nanometri, alergand impetuos pe peretii lacaselor de cult)

Energia luminoasa interactioneaza cu ochiul (cortexul vizual) si astfel apare culoarea. Nu e nicio magie, nimic iesit din comun, doar un proces natural, e adevarat, fascinant, pentru unii, prin complexitatea lui (se stie ca oamenii sunt tricromati, adica au 3 tipuri de conuri, receptori pentru rosu, verde si albastru-din amestecul acestor culori de baza se obtin toate celelalte nuante, atentie, ma refer la celule aflate pe retina, nu la pigmenti sau cerneluri-desi cercetari recente acrediteaza ideea ca unele femei sunt tetracromate, adica au un tip suplimentar de „con”, o celula responsabila pentru o culoare intre rosu si verde). Cele mai multe mamifere, inclusiv cainele pe care il plimbi zilnic sau mata care te zgarie cu tandrete felina, au doar 2 tipuri de conuri si o perceptie a lumii destul de asemanatoare cu a celor care nu pot diferentia rosul de verde. Nici oamenii (sau maimutele) nu au fost mereu asa (tricromati), se pare ca experienta culorii a inceput sa fie generata de creier acum 35 de milioane de ani, pentru a distinge mai bine fructele coapte pe un fond de contrast verde (adica, daca noi doi am trai in acele timpuri, am avea unele dificultati in a culege repede cateva cirese dintr-un pom ce apartine tribului vecin, posesiv si resentimentar). Cine nu a primit gene pentru culori (pentru elaborarea lor) nu a avut sanse la fel de mari de supravietuire si a disparut in timp (cei care vedeti aure, nu va bucurati prea devreme, voi publica un articol insuportabil pe aceasta tema, asta daca nu l-ati citit deja pe Ramachandran, baiatul acela invitat pe la BBC si TED)

Sa revenim, dupa acest plictisitor memento stiintific, la intrebarea initiala: este rosia pe care ai consumat-o in salata rosie? Si daca nu, ce culoare are ea? Si daca nu are culoare, de ce toata lumea spune ca are culoare? E posibil sa ne inselam intr-un mod atat de flagrant? Oare suntem prizonierii nestiutori si ai altor iluzii, mai sofisticate? (biasuri cognitive, pentru cei care au uitat de pasiunea mea)

Cred ca e necesar un experiment. Deci culoarea nu este in tomata ci in lumina reflectata de ea. Bine. Deoarece acum tehnologia ne permite, hai sa iluminam tomata nu cu lumina alba ci exclusiv cu lumina albastra. Conform teoriei, tomata reflecta lumina si trebuia sa apara acum albastra. Pe scurt: rosia este albastra! (cineva poate sa scoata din context aceasta ultima propozitie ca dovada suprema a faptului ca Adrian Nuanta vorbeste in dodii nanometrice, constrans si de name-letter effect)

Iluminata cu lumina albastra, tomata apare … (suspans)…tot rosie! Dar cum e posibil? Tocmai am eliminat lungimile de unda corespunzatoare rosului. In mod obiectiv nimic „rosu” nu mai este trimis catre vrednica si smerita patlagica. Nu este asta dovada ca leguma e, de fapt, in ea insasi (Kantian vorbind) rosie? Nu, imi pare rau. Tomata e doar o colectie de atomi incolori. Desi asupra ei este indreptata  doar lumina albastra ea continua sa apara rosie deoarece perceptia este un proces activ,  minunat condus de creier. Lucrurile nu sunt ceea ce par ci sunt ceea ce decide creierul ca sunt! In experimentul de mai sus noi vedem „culoarea” prezisa de creier, in baza experientelor anterioare. Putem sa iluminam biata tomata cu „energii” violet, cyan sau aquamarin, creierul va continua sa o re-creeze in culoarea ei „naturala”, adica rosie. Rosia este rosie, pentru cine a avut unele dubii de-a lungul acestui articol despre legatura dintre fizica si psihologie. Cerul este, evident, albastru. Viitorul, cum altfel, este roz, mai ales in Romania, tara aleasa de zeii rezidenti in Olimp (pe litoral, vreau sa spun) pentru a ilustra rexistenta umana la niveluri toxice de coruptie. Dar mai presus de toate, creierul este un vrajitor. Iar calea cunoasterii stiintifice, posibil, o cale a ucenicului-vrajitor. Sunt de acord, mici dezastre sunt intotdeauna posibile.

 

Construit de Sorin