Arhive pentru iunie, 2011

Stii si tu pe cineva care a hotarat ca de la 1 ianuarie sa renunte la fumat, dar in februarie continua sa fumeze? Sau pe altcineva, care a spus ca viseaza sa mearga, in vacanta, pe o insula a Greciei (inca neintrate in faliment, doar cu mai putina benzina la pompa) si ti-a trimis o carte postala din Palma de Mallorca? Poate chiar tu, ieri, ai promis sa renunti la dulciuri, pentru o vreme (frumusetea spirituala conteaza dar nici cea fizica nu trebuie neglijata) iar astazi savurezi un tort de ciocolata? De ce oamenii spun ca fac un lucru si fac altul sau nu fac nimic? De ce isi iau angajamente pe care nu le pot respecta? De ce au dorinte uneori incompatibile? De ce vor sa se desparta de un partener si, in acelasi timp, vor sa ramana cu el? De ce simt ca sunt scena unor conflicte sau razboaie launtrice, interminabile? Nu caut un raspuns la aceste intrebari (pe care le-am pus imaginandu-mi ca sunt altcineva). Pe mine altceva ma uimeste peste masura: desi se confrunta zilnic cu propriile lor contradictii, unii oameni cred in continuare ca sunt persoane unitare, ca au o identitate fixa, cred, cu alte cuvinte, ca sunt un sine (sau ca au un sine, intr-o alta formulare).

Nu exista un anumit sine, separat de activitatea neuronala si, psihologic vorbind, diferit de tendintele si caracteristicile, unele  major conflictuale, altele doar complementare, manifestate, de un om, de-a lungul timpului. Nici macar corpul nu se conserva de la un minut la altul (vezi milioanele de procese chimice), cum ar putea mintea, un proces mult mai volatil (nu ca ar fi nonfizic, e doar un fel de a vorbi), sa fie unitara? Continuitatea sinelui imi apare limpede ca o iluzie (nu doar mie) si oricine reflecteaza intr-un mod mai serios, chiar fara a sti o iota din neurostiinte, e aproape constrans de realitatea empirica sa ajunga la o concluzie asemanatoare. E suficient sa te observi pe tine insuti, atent, cateva zile. Nu cred ca adevarul poate fi evitat, in acest caz.

Le spuneam studentilor mei, in seara asta (gata, am intrat in vacanta!) ca un om este asemenea unei masini cu N calatori, unii dintre ei destul de diferiti, aspirand toti, si adesea reusind, sa se aseze pe scaunul soferului si sa conduca „masina” (corpul) in directia satisfacerii dorintelor personale. Fiecare din acesti calatori are un Eu iar tu (sic!) te identifici cu unii, pe altii, probabil respingandu-i sau, pur si simplu, nefiind constient de ei. asa cum organismul tau fizic pare a fi o entitate anume, fiind, de fapt, un proces curgator (de o minunata complexitate) si ceea ce numesti „mintea” ta este, in realitate, un conglomerat de structuri, inclinatii si variabile asa-zis „personale”. Comportamentul este organizat de cineva ce pari a fi tu, apoi realizezi ca faci ceva aproape opus (o ranesti pe partenera ta, pe care o iubesti) si te intrebi (ea sigur se intreaba!) cine esti de fapt.

Intrebarea este inselatoare indiferent cum te uiti la ea. Ea contine premisa (gresita!) ca esti intr-un fel . Este ca si cum ai intreba cum este, de fapt, un cantec. Un cantec este un proces in desfasurare! Nicio nota nu este definitorie pentru el (si sa nu uitam de pauze, la fel de importante). Nu-l poti contine, dintr-o data, in constiinta ta, e necesar sa-l asculti. Daca te-ai oprit la o secventa de sunete (un refren favorit) si spui „asa sunt” te pacalesti singur. Tu esti mereu in derulare si, exact ca un cantec, ai un final (moartea!). Sper sa-mi apreciezi metafora, puteam alege o colectie de zgomote disonante, intr-o intersectie circulata.

Noi parem a avea unitate doar pentru ca nu suntem atenti sau/si pentru ca pe scaunul „soferului” (campul constiintei) cineva sta un timp suficient de lung si ne obisnuim cu el (un timid s-a obisnuit cu timiditatea lui si crede ca este asa, desi orice grup de dramaterapie il poate ajuta sa inteleaga in ce fel este si demonstrativ sau arogant). Nu avem unitate, m-am convins de mult de acest lucru, dar putem actiona in directia realizarii ei (sigur ca nu vom reusi niciodata la modul absolut, suntem nevrotici avand asemenea scopuri, insa, cu eforturi, discriminare si o asistenta de calitate putem atinge un nivel rezonabil, suficient pentru o viata cu sens-apoi vom muri, fireste, doar nu credeai ca nu-ti voi aminti asta!). Nu rezulta de aici ca suntem scindati sau disociati (acestea sunt cazuri extreme-priveste un copil autist, pentru a intelege mai bine!) ci doar ca, fiind destul de asemanatori din acest punct de vedere, si fiind multi, numim asta normalitate.

Constiinta slabelor conexiuni interne, o constiinta pe care o gasesc a fi tragica, poate mobiliza resursele diferitelor noastre parti („calatorii” din masina) intr-o directie reciproc acceptabila. E nevoie de dialog interior, de impartasire (un Eu vrea ciocolata, un altul vrea un corp sexy) si de multa, multa toleranta la frustrare (nevoile si dorintele „calatorilor” nu pot fi indeplinite simultan). Exista cineva, un lider, care sa controleze acest „parlament”? Nicidecum! De aceea reusita (o unificare satisfacatoare) e o chestiune de sansa, adica depinde enorm de cine se intampla sa fie pasagerii (unii oameni, din fericire putini, dezvolta, in cazuri limita, personalitati multiple). Mai exista, totusi, un element favorabil, cel putin in principiu:

Cand suntem mici, daca avem norocul unor parinti armonizatori (relativ unificati), putem creste intelegand si acceptand diferitele parti ale fiintei noastre, astfel incat, in adultete, sa ne fie mai usor sa ne negociem nevoile sau asteptarile. Si cum au ajuns parintii unificati? Buna intrebare! Merita sa ti-o pui, de mai multe ori, inainte de a decide sa faci copii. Si nu-ti bate capul: „tu” vrei sa faci copii dar altcineva din „tine” nu vrea.

Inca ezit daca sa scriu sau nu un articol despre experienta parentalitatii, nivelul de implinire personala (separat de faptul de a fi parinte) si relatia acestor doi factori cu fericirea (perceputa si raportata verbal). Poate mai bine unul despre Libet? (daca tot am promis si acum nu fac decat sa folosesc, nestiutor, efectul de striptease)

Societatea ne incurajeaza puternic, de mii de ani, sa ne intemeiem familii si sa avem copii si e firec sa fie asa, deoarece supravietuirea societatii depinde de asta. Insa e chiar asa o mare realizare individuala (tradusa in sentimente de multumire si fericire)? Ceea ce ni se spune ca este si se asteapta de la noi (oamenii) corespunde cu experienta interioara? Esti mai fericit daca ai copii?

Ar putea fi o intrebare retorica (sau stupida). Cu toate acestea, psihologia sociala a raspuns la ea iar eu nu stiu daca sa aloc acestui raspuns un spatiu mare sau mic sau „sa merg pe burta” si sa ma prefac, naiv, ca aceasta problema nu exista.

Insa nu as fi eu daca as rata intalnirea cu o iluzie, mai ales daca are dimensiuni sociale. Cred ca o sa cedez. Urmeaza un articol despre well-being, mariaj si implinirea, spun unii, ca fiinta umana, fiind parinte. Ma bazez pe studii deoarece nu mai am de mult incredere nici in ceea ce-mi spune creierul meu cu biasuri incorporate nici in ceea ce spun alti oameni atunci cand formuleaza teorii despre realitate (insotite de reguli, prescriptii si norme)

Spre deosebire de „intarzierea Libet” (acesta e numele tehnic, nu incerc sa fiu subtil) de data aceasta chiar lansez ideea articolului, cu speranta ca nu il vei citi daca tocmai intentionezi sa renunti la pilule sau prezervativ.

Faptul de a avea copii nu te face mai fericit. Dimpotriva, diminueaza gradul de satisfactie in raport cu viata.

Insa ceea ce copiii iti iau timp de aproape 20 de ani (sau mai mult) iti restituie in alt fel. Nu facandu-te fericita, sper ca ai inteles corect ideea (nu trebuie sa fii de acord cu ea). Fericirea scade! Totusi, foarte multi oameni isi doresc copii. E ceva ce-ti scapa? Poate ca da. Daca ai rabdare, vei afla in curand. Sau, si mai bine, discutand cu oamenii care conteaza pentru tine, vei transa aceasta problema. Nu uita, rogu-te, de conditionari culturale, programare genetica si iluzii cognitive, democratic impartasite de toti. Fericirea si parentalitatea variaza intr-in mod contraintuitiv. Off, am zis „contra”? Eu sunt taoist, imi place sa curg impreuna cu fluxul evenimentelor (curentul).

Buna ziua, am 22 de ani si ma intereseaza o cariera in consiliere si psihoterapie (nu mai am 22, evident, doar ma prefac si, intr-un colt al mintii, sper sa dau timpul inapoi). Exista unele lucruri pe care trebuie sa le stiu inainte de a investi ani importanti din viata mea, sperante, emotii si, bineinteles, bani? Ar merita sa pun o serie de intrebari unor persoane credibile, cu o larga experienta in aceste domenii? (care sa-si faca timp pentru unul ca mine, normal, daca nu pentru ca imi percep potentialul macar din compasiune) Sau ar fi mai bine sa fac primii pasi, cu hotarare, si undeva pe parcurs sa caut raspunsul la intrebarile de mai sus? (inca nearticulate, poate observi, deoarece nu-mi dau seama prea bine ce anume trebuie sa stiu)

Buna ziua, dragul meu cautator! (don’t worry about political corectness!) Intamplarea face sa-ti fi auzit gandurile (am simtul acela care-i lipseste lui Michael Shermer si despre care Ruppert Sheldrake crede ca il au si cainii!) Nu sunt din bransa, trebuia sa-ti spun din start, asa ca nu te astepta la un ajutor profesionist. Am doar cateva idei legate de intrebari. De exemplu:

  • Este psihoterapia eficienta? Sunt diferente de eficienta intre scolile de terapie? A fost eficienta masurata intr-o maniera obiectiva? Se pot face astfel de masuratori? Exista probleme sau dificultati psihologice care raspund mai bine la anumite metode si tehnici? Daca un om nu apeleaza la serviciile profesionale ce sanse are sa se vindece pur si simplu? (am zis eu ca nu ma pricep dar tot am auzit de „remisii spontane”) Ce procent din vindecari se datoreaza efectului placebo? Au acceptat toate scolile de tarapie sa fie testate empiric, in mod repetat? Daca nu, de ce au refuzat? Ce motive au invocat? In ce fel aceste motive sunt solide sau ridicole?
  • Daca terapia functioneaza, caror factori se datoreaza aceasta reusita? Au fost izolati? (in calitate de „variabile”) Difera de la o scoala de terapie la alta? Sau sunt comuni? Factorii aptitudinali (ai terapeutului) se numara printre ei? Si daca da, care sunt acestia? (intr-un limbaj psihologic, va rog!) Daca un terapeut nu se poate motiva pe sine (sa realizeze ceva) ne putem astepta sa reuseasca asta cu clientul lui? Este inteligenta o conditie necesara? Sau suficienta? (e important ca un terapeut sa inteleaga diferenta dintre cele doua tipuri de conditii?) Sau a fi inteligent e mai degraba o vulnerabilitate? (iar a fi foarte inteligent, probabil, o catastrofa!)
  • Poate fi considerata terapia un produs? (in sensul de brand) Si, in acest caz, incearca scolile de formare sa se pozitioneze pe o piata aglomerata? Si daca „da”, o fac intr-o maniera onesta? Altfel spus, isi recunosc limitele si spun ce nu sunt in stare sa realizeze? Sau pretind ca detin solutii la o gama larga de situatii existentiale sau tulburari? Este competitia intre scoli loiala? Au scolile in vedere nivelul de intelegere al publicului sau valorifica, intr-un mod neutru-binevoitor, ignoranta? Sunt scolile dornice sa inroleze trainees indiferent de calitatea lor umana sau profesionala? Tin cont de nivelul de intelegere reala a psihologiei? (care ar putea sa nu coreleze cu notele din foaia matricola) Sau sunt mai orientate spre business? Cei care ofera dreptul de practica ar merge, in calitate de clienti, la cei carora tocmai le-au oferit dreptul de practica?
  • In ce masura viitori terapeuti si consilieri inteleg, la un nivel mediu, metodele de cercetare si sunt capabili sa-si evalueze, intr-o maniera nebiasata, activitatea? In ce grad sunt conectate scolile de formare la psihologia academica? (adica psihologia care nu se face dupa ureche/intuitie ci intr-o maniera care o apropie de stiinta) Daca practicienii sunt rezervati si chiar refractari fata de cercetare, caror dinamici psihologice se datoreaza aceste atitudini? Sunt acestea forme deghizate de frica, dogmatism, superficialitate, nepasare si aroganta sau reflecta o intelegere superioara, la care doar clinicianul experimentat are acces?

 

Acestea sunt doar cateva intrebari nascute, iata, pe loc, in mintea unuia nepriceput la lucruri asa de mari. Nefiind o natura spontana, cred ca, daca as avea timp la dispozitie, as mai nascoci 10 sau chiar 20. Ce pacat ca nu stiu sa raspund la ele! Sa existe oare o carte sau mai multe in care s-ar putea afla raspunsurile? Sa existe poate si oameni in carne si oase care sa aiba suficient curaj pentru a-si asuma o pozitie? Sau viata este mai interesanta (si lucrativa, pentru unii) daca planeaza un anume mister? (termenul poetic pentru „nestiinta”) Cumva consilierea si psihoterapia repeta destinul medicinii? Cu alte cuvinte, medicamentele eficiente si tratamentele cu lipitori, simbolic vorbind, coexista inca in aria profesionala a ofertei de ajutor? Iar Printesa Alice, de care nu as putea vreodata uita (deoarece imi vorbeste prin semne, inclusiv in vis, spre disperarea unuia Hobson) vegheaza oare providential asupra acestei forme de zbatere umana incapabila, totusi, sa opreasca imbatranirea, boala si moartea?

Hei, nu este un articol existentialist, referinta la moarte din ultimul paragraf e doar manifestarea naturala a unei trasaturi stabile de personalitate de care m-am contaminat in circumstante pe care doar psihologia sociala le-ar putea, eventual, afla. Iar articolul ca intreg reprezinta o incercare in mod fericit esuata de a extinde constiinta ca pe un  fir elastic, spre multumirea verisorului meu Hooke (Hooker e altcineva, hai, nu fi obraznic!). Din 1.000 de tineri care se gandesc sa devina consilieri sau terapeuti poate doi sau trei au nimerit din greseala decat pe-aicea in drumul lor catre gloria vindecatorilor de o clipa, pe o micuta,relativ periferica si inca foarte frumoasa planeta.

Daca as fi scris acest articol ieri as fi putut incepe asa: se implinesc azi 29 de ani de la faimoasa sentinta de care a avut parte Edward Taub, de profesie psiholog curios si conducator al unui institut de cercetare (Institute for Behavioral Research, Silver Spring, Maryland). Convins ca ideile conventionale (la vremea aceea) din neurostiinte pot fi depasite, si nu in mod particular iubitor de animale,Taub a deaferentat 17 maimute (care au devenit astfel cunoscute ca „maimutele Silver Spring”), adica a sectionat nervii senzoriali de la brate/picioare si, astfel, animalele si-au pierdut orice capacitate de a simti in acele regiuni. De aici si pana la a-si roade propriile degete, mestecandu-le efectiv, nu a mai fost decat un pas (la data procesului unul din macaci isi mancase deja 8 degete, evident, fara sa simta nimic). Aceasta a fost si baza acuzatiilor la adresa lui Taub (cruzime fata de animale). Taub a fost amendat cu 3.000 de dolari si, din pacate, si-a pierdut bursa de cercetare si locul de munca. Pare periculos sa fii un om de stiinta nonconformist. Din fericire, doi ani mai tarziu, a fost exonerat de toate capetele de acuzare (judecatorii de la Curtea de Apel au inteles ce facea). Acele incidente, foarte mediatizate, au fost si rampa de lansare a miscarilor pentru drepturile animalelor.

Pentru a fi protejate, maimutele au fost transferate in San Antonio, Texas, apoi in campusul universitatii Tulane, New Orleans (cu mult inainte de intalnirea orasului cu inspaimantatoarea Katrina). Mishkin si Pons, plus Garraghty, de la Vanderbilt, au sesizat posibilitatea unui studiu ingenios (publicat mai intai in Proceedings of the National Academy of Sciences, 1988 si apoi, imbunatatit, in Science, 1991). Ei au distrus cortexul somatosenzorial primar (macacii erau pe moarte si nu i-a mai dat nimeni in judecata) responsabil pentru mana observand, cu surprindere, cum cortexul somatosenzorial secundar continua sa primeasca semnale. Intrebarea era: de unde?

Iata ce se intamplase: deoarece mana nu mai trimitea semnale, nervii fiind sectionati de „maleficul” Taub, neuronii din cortex responsabili pentru decodificarea acelor semnale specifice (care nu mai veneau) intrasera in somaj. Si ce crezi ca s-a intamplat? Au fost realocati? De catre Dumnezeul maimutelor? Nu, de creierul lor. Au inceput sa primeasca semnale de la laba piciorului (functionala inca). Pe cortexul somatosenzorial secundar, laba piciorului avea acum o arie de reprezentare de pana la 70-75% (in mod normal are 5-10%).

Dupa 10 ani de absenta ainputurilor senzoriale de la brate, creierele maimutelor se schimbasera. Singure! (nu le-a spus nimeni ce sa faca) Acum aratau altfel (procesul se numeste „recartografiere corticala” si este posibil gratie unei proprietati uluitoare a creierului, anume plasticitatea). Dar cei 3 au mai descoperit ceva, la un macac pe nume Billy (singura maimuta cu doua brate deaferentate, aflata pe moarte in 1989, cam pe vremea „evenimentelor” din decembrie de la noi): zona din cortexul somatosenzorial alocata genetic bratelor, aflata in „somaj”  de aproape un deceniu primea acum informatii de la fata. Cu alte cuvinte se transformase din „zona pentru maini” in „zona pentru fata”. Prelucra de zor semnale trimise de fata lui Billy. Este ca si cum, avand un aparat de radio capabil sa recepteze Radio Zu pe 89 FM, dupa ce respectivul post este inchis (nu ii doresc asta, e doar un exemplu) incepe sa „prinda” Romantic FM, desi acesta emite pe 101.9 FM. Uimitor, nu?

Mai mult decat uimitor si o astfel de informatie nu i-a putut scapa lui V.S. Ramachandran (mai cunoscut pentru aparitiile lui la TED Talks). El a inteles atunci ce anume ar putea explica fenomenul membrului-fantoma, una din „dovezile” indragite de misticii certati cu stiinta (in opinia lor, senzatiile de durere, gadilare sau presiune din membrele amputate arata clar-sic!- existenta unui dublu energetic, parte a unui corp energetic, supravietuitor, normal, al corpului fizic dupa ce ultimul devine oale si ulcele).

Phantoms in the Brain, cartea lui Ramachandran din 1998, nu e o lectura recomandabila pentru cei care vor sa-si conserve genul de iluzii mai-sus mentionat („noi mai avem un corp care supravietuieste mortii corpului fizic”). Este insa o lectura instructiva pentru cei interesati de realitate, oricare ar fi pretul. Ramachandran a desoperit la pacientii lui o reorganizare asemanatoare cu cea a chinuitelor maimute Silver Spring. Acestea nu puteau vorbi, pentru a spune ce simt cand sunt atinse in diferite locuri, spre deosebire de subiectii cunoscutului neurolog.

Gandeste-te ca ti s-a amputat unul din brate, in urma unui accident (sau, mai bine, ca celui mai mare dusman al tau i s-a intamplat asta) si ca eu te ating usor undeva pe obraz, intrebandu-te ce simti. Tu imi spui ca simti o atingere fina pe inelarul mainii amputate (ceea ce e imposibil, deoarece acel deget nu mai exista). De ce se intampla asta? Deoarece zona din cortexul somatenzorial responsabila pentru degete a fost realocata si acum sunt prelucrate acolo (in creier) semanale de la fata. Altfel spus, daca iti vine sa te scarpini pe bratul amputat si te atingi intr-o anume zona de pe fata, senzatia de mancarime dispare.

Asa de simplu? Da! Creierului nu-i plac neuronii care stau degeaba si, daca nu-i omoara (nu le mai trimite substante hranitoare-ce rost are sa tii in viata un lenes, stiu, suna inuman, sau prea in spiritul unei politici ultraliberale, dar chiar asa se intampla lucrurile in capul nostru) le da alte sarcini (cazul savantilor idioti, despre care voi scrie, poate, altadata). M-a impresionat descoperirea lui Ramachandran si, neavand ce face (nevoi de baza implinite) m-am gandit mai departe: oare cum ar fi daca un om, in mod constient, ar incerca o realocare similara, fara a recurge la amputari, evident, a unor capacitati mentale, recent aparute in evolutie si neexersate suficient? Asa ca am inceput sa testez experimental aceasta ipoteza, impreuna cu un grup de entuziasti carora le multumesc si pe aceasta cale. Nu ma intereseaza niciun premiu sau alt gen de recunoastere dar mor de curiozitate sa stiu daca e posibil sau nu. Imi asum paternitatea acestei idei si promit sa revin cu rezultate concrete, daca vor exista. Ceva adanc dinauntrul meu imi spune ca noi, oamenii, inca dispunem de posibilitati minunate de evolutie la nivel neuronal, nu in sensul ca ne vor creste capetele (imagineaza-ti ce suferinta cumplita pentru femei, la nastere) ci ca arii neuronale intinse, alocate evolutionist unor sarcini care nu mai sunt de actualitate, ar putea fi realocate si interconectate diferit, in mod constient. Si pentru ca am posibilitatea nu doar sa visez la aceste schimbari in timp ce stau in fotoliu ci chiar sa le initiez si sa le testez, deocamdata in absenta fMRI, adica intr-un mod mai empiric (desi mai bine decat deloc), mai stiind, de asemenea, ca ideile pot circula precum o stafeta, iata, am plecat in aceasta aventura, pe un al doilea Beagle, in directia Noilor Galapagos.

Se iau barbati aflati in relatii de cuplu satisfacatoare (si durabile). Li se spune ca participa la un experiment de apreciere a artei (iar la sfarsit li se spune adevarul,procedura numita debriefing). Sunt impartiti pe grupuri (da, multi barbati) si unora li se arata picturi abstracte iar altora li se arata femei „foarte bine proportionate, conform criteriilor artistice” (femei atragatoare, mai pe scurt, evaluate astfel si de alti barbati, care nu participa la experiment).

Revino la prima propozitie pentru ca vreau sa o traduc: nivelul de satisfactie al acestor barbati, in relatia de cuplu, a fost masurat pe mai multe dimensiuni (inclusiv gradul de atractivitate al partenerei) si a fost gasit satisfacator peste medie. Retine asta! Dupa ce experimentul, chipurile asociat cu perceptia artistica, s-a incheiat subiectii sunt invitati sa-si evalueze din nou relatia si, bineinteles, masura in care isi percep sotiile sau prietenele ca „atragatoare”.

La cei care s-au uitat la forme abstracte nu s-au inregistrat diferente. Cu alte cuvinte, daca privesti indelung triunghiuri sau octaedre nu se intampla nimic cu masura in care nevasta te starneste sexual. Poliedrele nu sunt periculoase pentru cuplu. Nici paralelipipedele (pitipoancele, poate!).

Insa, la cei expusi la femei pe care nu le vezi pe strada sau la coada la hypermarket („uite-o, frate, pe Angelina Giolli, a cumparat pampersi pentru ala micu cu ochii oblici”) s-a intamplat ceva cu gradul in care isi percepeau partenerele ca fiind atragatoare. Anume ce? A scazut!

Doar pentru ca s-au uitat la niste poze? Ihm! Adica nu au conversat cu femeile respective? Nope! Si nici nu le-au atins? Hai, gata cu fanteziile! Erau doar niste fotografii. Le-au privit tot asa cum ceilalti barbati s-au benoclat la piramide si linii frante deschise. Sau, poate, s-au uitat altfel?

Pentru conformitate: Contrast effects as a function of sex, dominance and physical attractiveness, 1994, Kenrick, Neuberg, Zierk and Krones.E suficient sa-l retii pe Kenrick. Douglas Kenrick. Profesor de psihologie la Arizona State University. Se pricepe la psihologie evolutionista. Are si blog. Ah, era sa uit: studiul de mai sus a fost facut si cu femei (tot asa, aflate in relatii durabile, satisfacute in relatia de cuplu, bla bla bla). Si cum au fost rezultatele? Stii ceva, ia mai cauta si tu! (asa procedez, uneori, cu studentii mei: le spun ceva  foarteinteresant insa doar pe jumatate si ii las pe ei sa scormoneasca pentru restul-o combinatie de efect de striptease, efect de inchidere cognitiva, efect Zeigarnick si sadism profesional)

Nu ti se pare ca, intr-un fel, suntem cu totii in studiul lui Kenrick? Cate femei frumoase vezi in reviste sau la televizor? Poate si pe Facebook? (hi hi!) Si ce efecte neconstientizate poate avea aceasta abundenta de forme si corpuri uimitoare (artificiale, bineinteles, in realitate nu sunt asa!) asupra relatiilor noastre de cuplu? Efecte minore, desigur (iar lumea este un loc minunat, plin cu oameni draguti si iubitori)

Daca esti femeie, esti in cautarea unui partener si citesti acest articol, ia in considerare sugestia mea: daca e posibil, evita sa te casatoresti cu un barbat a carui profesie presupune o expunere constanta la femei atragatoare (dar poti avea o aventura cu el, nu-i asa?). Sunt serios acum. Gandeste-te: el vede, probabil zilnic, femei tinere, sexy, pline de vitalitate, cu ten perfect, radiind sanatate si frumusete. Mecanismele lui arhaice te vor compara mereu si stii ceva? Nu vei castiga decat rareori (if ever) deoarece concurenta e foarte puternica.

Si daca te casatoresti, totusi, aminteste-ti, rogu-te, de efectul de contrast. E unul din biasurile mintii noastre (biasurile sunt, prin definitie, inconstiente-cu alte cuvinte, daca il vei intreba daca te compara cumva cu ultimul top model pe care l-a fotografiat, iti va spune, sincer, ca nici prin cap nu i-a trecut). Suntem doar niste oameni cu o istorie evolutionista uriasa, experimentata in mediul ancestral. Acolo s-au format creierele noastre. De acolo provin raspunsurile spontane, neurochimice. Vom evolua, bineinteles, dar nu intr-o generatie.

Pe de alta parte, daca citesti acest articol si esti un barbat divortat, ai putea intelege, desi poate parea socant, ce legatura exista intre incheierea mariajului tau si faptul ca lucrezi in entertainment sau in fashion. Eu sunt (am fost, acesta e un articol scris in 2010-n.m.) doar un biet profesoras, la o facultate cu multe femei, majoritatea tinere, multe dintre ele atragatoare. Nu am divortat niciodata. Dar nici nu m-am casatorit. Hmm, oare de ce?

 

Construit de Sorin